BULEVARDUL NICHITA STANESCU

BULEVARDUL NICHITA STANESCU

Ascult de obicei pe Radio Cultural la ora prânyului o emisiune intitulata pur si simplu „Vorba decultura”, Un dialog al unui moderator Radio cu tot atatia invitati care mai de care mai interesanti iar unii chiar sclipitori. Cum a fost saptamana aceasta care la mijloc a avut şi Sărbătoarea Înălţărtii Domnului, actriţa şi poeta Ioana Craciunecu, sosită  recent de la Paris unde postdecembrist viază- via Bulbucata, o localitate rurală am înţeles la vreo 30 de km. De Bucureşti unde şi-a făcut rost încă din „odiosul regim” de o reşedinţă de vară unde îşi du8cea şi prietenii unde îl luase cândva acolo şi pe Nichita Stănescu aflat într-o formă maximă (dar când nu era geniklul poet în formă maximă?) Geniul poeyiei lui fiind 90 la sută inteligenţă şi restul de sută la sută talent cu carul. Cu acea ocayie Nichita ar fi spus ceastă năstruşnicie atât de nichitastănesciasnă: Când voi fi eu Bulevardul Nichita Stănescu iar voi câte o stradă caresă dea în bulevaRD. Şi eu ce voi fi? A întrebat Ioana. Tu ai să fii o cofetărie...Ha ha ha! Iar mie nici nu-mi plac dulciurile...Atât de tare l-am recunoscut pe dragul de Nichita în acest calambur încât mi s-a făcut dor de el şi un râs tonic „m-a pleznit” cum ar fi spus el...L-am evocat şi eu pe Nichita şi nu s-a putut poet fiind să nu am şi eu amintirile mele cu el...Eu însă nu am dat grămadă peste el ci am ăsat voia Domnului când a vrut el să ne adune si sa ne imprieteneasca la modul sublim.

Această ţară de vis

de Nichita Stănescu

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

Link de aici

Web

·  A avea un prieten este mai vital decat a avea un inger. – Nichita Stanescu

·  Prietenii mei nu sunt multi, dar sunt nenumarati. – Nichita Stanescu

 

SIRFA şi Securitatea
de Miron Manega

Pe uşa lui Nichita era lipit: “Dacă mă iubiţi, lăsaţi-mă să lucrez”. Alăturat se afla: “Aprobat SIRFA”.
Societatea Internaţională a Ridicării Femeii prin Artă (SIRFA) este mai mult o legen­dă decît a fost vreodată reali­tate. O legendă care a dat de lucru Securităţii. Era, de fapt, un fel de joacă organizată a unor adulţi artişti, o strategie de a înnobila votca şi de a da un sens metafizic elucubraţiilor boeme. A fost ideea pictorului Mihai Bandac, îmbrăţişată ­unanim de fluctuanta comunitate.
O GLUMĂ. Preşedinte de onoare şi “lider principal” al grupului SIRFA a fost Nichita Stănescu. SIRFA era organizată pe secţii cu denumiri care mai de care mai suprarealist-ţicnite: Trafic de influenţă, Şantaje, Pleonasm, Animozităţi de toamnă etc. Pictorul Mihai Bandac a definit SIRFA ca fiind “o invenţie, o me­ta­­foră sublimă. N-a fost nimic de fapt, a fost un joc de cuvinte, o societate filantropică, «interna­ţio­nală», bineînţeles, «în vederea renaşterii frumosului prin art㻓. Plasticianul Mircia Dumitrescu o cataloghează mai detaşat: “A fost o glumă la băutură. Puteam să-i spunem foarte bine SBDS – Societatea Băutorilor de Dimineaţa pînă Seara. La început se punea problema emanci­pă­rii virginelor prin artă. S-a renunţat la acest criteriu, ca să nu rămînă ideea fără obiect. Virgine erau prea puţine... Eu n-am fost cînd a pornit toată treaba, prin 1979. Iar Securitatea a intrat pe fir prin ’80-’81”.
COLONELUL. Contextul în care îşi desfăşura SIRFA activitatea era cît se poate de restrictiv, pentru că “ochiul şi timpanul” ve­gheau necontenit. “În casa lui Nichita veneau tot felul de oameni – povesteşte Mircia Du­mi­tres­cu – , de la miniştri pînă la oameni de rînd. Odată, urma să vină un colonel de securitate. Toţi prietenii lui Nichita au intrat brusc în panică şi au încercat să-l atenţioneze pe poet de gra­vitatea faptului. «Ter­mi­naţi cu prostiile! – le-a spus el. Mai bine să am un colonel în casă decît un informator. Nu vă daţi seama? Informatorul nu ştii ce pîrăşte, pe cînd ăsta aude cu urechile lui şi nu mai crede tot ce-i spune informatorul». Avea dreptate şi ne-a liniştit pe toţi”.
Tudor Octavian are şi el amintiri despre SIRFA: “Am fost invitat să fac parte din această organizaţie, dar, pentru că eu nu beam, n-am făcut faţă şi m-am retras. La această societate baza era votca. A fost, de fapt, o glumă a lui Mihai Bandac, ca să dea blazon întîlnirilor dintre artişti. Securitatea a luat în serios toată această pseudomişcare şi şi-a dat singură de lucru. Întîlnirile aveau loc fie la Mihai Bandac, fie la Ţumpi Rădulescu, fie la vreun atelier al Uniunii Artiştilor Plastici. De fapt, SIRFA nici n-a existat. A fost o realitate virtuală creată de Securitate, din prostie şi comoditate”.
Grupul s-a constituit în 1979, dar a intrat în vizorul Securităţii în 1981, cazul fiind încredinţat generalului Aron Bordea şi colonelului Gheorghe Dănescu. Făceau parte din SIRFA, conform unui raport de informator din 1982, următorii: Mihai Bandac, Ruxandra Garofeanu, Octavian Stoica, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mariana Pîcă, Mihai Cîrciog, Dan Claudiu Tănăsescu şi Iulian Neacşu. Numărul “sirfioţilor” a fost însă mult mai mare. Printre ei se numărau şi Ion Caramitru, Mircia Dumitrescu, Gheorghe Pituţ, Mircea Micu, Mihai Ungheanu, Dumitru Fărcaş etc.
Concluzia rapoartelor a fost următoarea: “SIRFA nu are implicaţii politice... Un anturaj decadent, caracterizat prin imoralitate şi promiscuitate, care oferă prilejuri pentru comentarii politice necorespunzătoare”.

NOTA BENE: În legătură cu SIRFA vreau să adaug că am luat cunoştinţă de bizara alcătuire în atelierul lui Bandac, când acesta mai era încă în Drumul Taberei sau Militari, oricum într-un bloc la dracul în praznic. Mihai Bandac, pe care  abia îl cunoscusem, fiind în faza când frecventam mai mult pictoruii şi atelierel lor decât scriitorii şi crâşmele literare, avea un foarte pronunţat simţ al umorului şi o “băşcălie” specifică, dar deloc “miticistă”, el fiind, moldovean basarabean sau buciovinean, cum  aveam să aflu,  dintr-o întâmplare la fel de bizară, într-o călătorie pe tren, absolut întâmplătoare, cu mama lui, care tot drumul l-a înjurat şi “blestemat”. Nu cred că am avut curajul să-i destăinui enormul “amănunt”, dar încetul cu încetul vizitele la atelierul lui s-au rărit, deşi mi se pare că am fost şi la noul lui atelier de pe Eforie...Apropos de SIRFA; îmi aduc aminte una din farsele făcute de Bandac unui coleg mult mai tânăr şi destul de prostuţ, observ, dacă se lăsa dus de nas în aşa hal; când a auzit la uşă soneria Bandac ne-a spus tuturor să ne aşezăm în cerc şi să stingem lumina; el a ieşit şi i-a spus junelui să se dezbrace “dar de tot”, pentru că înăuntru era “una” la fel, în plus şi “gata încălzită; băiatul intră în costumul lui Adam, mai caraghios fiind că îşi păstrase cravata la gât, şi pe acest fond “regizorul Bandac” porunci: “Lumina!” Vă daţi seama...Una din activităţile “practice” ale SIRFEI, dar am ascultat ulterior şi nişte înregistrări “fierbinţi” cu Bandac, pe care şi le punea în ateliertul lui pictorul Cioartă, la Zapan, în speranţa că va afla infidelităţile soşiei sale, călugărită până la urmă (am afklat); era de tot hayul să-l auzi pe pictorul Bandac de pe acele casete,  “emancipând prin artă coconetul”, fără a desluşi vreo identitate totuşi, căci în situaţia respectivă toate “fetele” respiră  ori se “exteriorizează”cam la fel..Chiar Ilie C. Se lăsă păgubaş până la urmă şi re4unţă la activităţile lui detectivistice de gelos cronic.

Nichita nu devenise pe-atunci “preşedintele de onoare” al SIRFEI ...şi aşa cum am spus şi cu alte prilejuri, am fost dintre prietenii care nu i-au spart uşa, căci îl admiram sincer, iar când ne întâlneam schimbam totdeauna câteva fraze deloc convienţionale... până la acele întâlniri de basm şi de legendă, pe care le-am tot povestit şi prin unele reviste, dar mai ales în cartea de ”dialoguri epistolare” cu Ion Lazu: “HIMERA LITERATURII”. Unde am mai povestit şi strania premoniţie din noaptea în care poetul murea, iar eu scriind un poem cu aces titlu: O METODĂ A VIULUI, la un mioment dat am scăpat condeiul din mână. Acum, citind mi jos, cum l-a rugat Nichita pe preotul care oficiase căsătoria de la Turnu-Severin să msi spună odată rugăciunea TATĂL NOSTRU “numai pentru el”, lucrurile devin şi mai clare: îngerul care veghea lângă dânsul îi şi dăduse vestea: sunt atâtea moduri de a ne fi anunţată chemarea la Domnul, iar Nichita nu era un osrecare ins trăitor pe pământ. Amănuntul mirific cu TATĂL NOSTRU rostit de preot la cererea poetului “numai pentru el” este încă o filă de biografie a unui poet născut iar nu făcut, şi-al unui ales de cuvinte să slujească CUV ÂN TULUI REVELAT: Fii binecuvântat, Nichita, oriunde te-ai afla; uneoeri mai vii în visele mele şi cât mă bucur...(ION MURGEANU)

 

Nichita a murit cu zile – declara pictorul Mihai Bandac în 1989.

Cînd încerci să afli ade­vă­ruri pe ca­re unii le as­cund, uneori descoperi lucruri pe care ai fi preferat să nu le afli. În cazul lui Ni­chita se poate spune că, din păcate, pe el l-au omorît prie­tenii. Nu din voinţă, ci din neglijenţă, egoism sau ires­ponsabilitate. Există, evident, prezumţia fatalistă că aşa trebuia să se întîmple. Probabil e adevărat, dar asta nu exclude responsabilitatea personală a făptuitorului moral. Cu atît mai mult cu cît nimeni nu şi-a ­recunoscut pînă acum vreo vină. S-a pus totul pe seama destinului.
TATĂL NOSTRU. În vara lui ’83, Alexandru Condeescu s-a căsătorit cu Ofelia Rotaru. Cununia civilă a avut loc în Bucureşti. Nichita Stănescu le-a fost naş, aşa cum le promisese. Proaspăt căsătoriţii au hotărît să mai facă însă o nuntă la Drobeta Tr. Seve­rin, de unde era mireasa. Nichita nu mai voia să meargă. Era obosit şi bolnav. Cu greu, s-a lăsat convins...
Cununia religioasă a fost oficiată la Severin de protopopul Crăciun Pufan. După ce s-a terminat slujba, Nichita s-a apropiat de preot şi l-a rugat: “Părinte, mai spune o dată, te rog, Tatăl Nostru. Doar pentru mine”. Tulburat, părintele Pufan i-a respectat dorinţa.
FRIG. A urmat nunta, care a avut loc în sala îngheţată a unei case de cultură. S-a dat şi darul, care a fost conform aşteptărilor, căci prezenţa naşului ridicase mulţumitor cota. La un moment dat, lui Nichita i s-a făcut frig. A mers pînă în casa preotului, să se mai încălzească. A revenit, dar pe la miezul nopţii şi-a dat seama că nu mai rezistă. “În timpul nunţii, am plecat la preot acasă pentru a vedea nişte cărţi – povesteşte Dora. Nichita s-a simţit foarte bine, i-a dedicat preotului poeme. Era o atmosferă caldă. La nuntă nu am mai stat mult. Începuse dansul, le-am lăsat tinerilor dreptul de a se distra, să se fure mireasa... Am mers acasă şi am dormit. A doua zi dimineaţa am luat masa cu mirii şi am hotărît plecarea. În tren, Nichita nu s-a mai simţit bine”...
NU TREBUIA. Scriitorul Victor Rusu, directorul Bibliotecii Judeţene Me­he­dinţi, o consideră pe Ofelia autorul moral al morţii lui Nichita. Au fost şi alţii, mulţi, care afirmă (dar numai confidenţial!) acelaşi lucru. Iar pictorul Mihai Bandac, în “Nichita Stă­nescu, atît cît mai ştim noi” (1989), declara: “Nichita nu trebuia să facă acel drum din 8, 9, 10, 11 decembrie 1983. Se simţea epuizat şi, fiind răcit, era îngrijorat. Nunta aia cu dar se putea ţine şi fără el, mai ales că era în reluarea sătească, după ediţia orăşenească. Afirm şi cu această ocazie, şi o să afirm mereu, de cîte ori o să pot, că Nichita a murit cu zile”.

Jurnalul National / 26/05/2008

NICGITA STĂNESCU a fost să fie depus la Biserica noastra Sf. Silvestru şi cum relaez în “Himera literaturii” nu am fost străin de momentul aducerii trupului neînsufleţit la biserică...Restul e tăcere sau chiar s-ar cuveni să fie TĂCERE.

G. TOPARCEANU: O SUMA DE PARADOXURI

Balada chiriaşului grăbit

de George Toparceanu

Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!

Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereţii, —
Eu sunt chiriaş trecător:
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă...
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj —
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.

Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var...
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac...
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul, —
Şi-avea arhivarul o fată...
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez...
Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.

Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort...

Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
Ţiu minte... dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort, —
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa — o goană,
Şi astfel durerile trec...

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Balade vesele şi triste (1920), de George Topîrceanu
Rapsodii de primăvară - Cântec - Balada morţii - Balada călătorului - Balada popii din Rudeni - Balada munţilor - Pastel - Rapsodii de vară - Broaştele - Acceleratul - Sfârşit de vară - Rapsodii de toamnă - Balada unui greier mic - Catrene - Manon şi Des Grieux - Balada chiriaşului grăbit - Noapte de mai - Noapte de iarnă - Singuri - În drum - Noapte de toamnă - Romanţă - Păinjiniş -

G. Topârceanu: o sumă de paradoxuri


Mulţi dintre poeţii postbelici „rezistenîi”, din comunism, l-au savurat pe G. Topârceanu, ca pe o partitură de iniţiere. Nichita Stănescu îşi exprima deschis admiraţia faţă de poetul „Baladelor vesele şi triste”, fiind preferatul său în ordinea vârstelor formatoare. Noi toţi ne-am îngânat estetic vorbind de vesela şi trista inspiraţie topârceniană, respirând dintr-o obiectivare atât de familiară la o anume etate literară. Poezii ca Acceleratul, Cioara, Balada unui chiriaş grăbit, Balada popii din Rudeni, Balada unui greier mic, Rapsodiile de primăvară, vară, toamnă, au câştigat „grăbite” locul unu la concursul cu noi înşine de…recitatori. În primul rând printr-o memorare rapidă. Apoi Parodiile originale, un gen care ne aducea aproape nume (încă) interzise. Şi savoarea unei „recitiri” pe dungă de mai târziu!Versificaţia lejeră, foarte corectă, inteligenţa comodă, însă amăgitor comună, erau puncte câştigate de cel mai iubit poet de la vârsta adolescenţelor noastre, în mod fatal provinciale, chiar când, unii, şi le-au petrecut în Capitală. Un adolescent perpetuu şi un „şmecher” ne părea însuşi poetul, simpatic şi aiurea, prin cunoaşterea vieţii de la sursă, prăbuşirea clipei, din unghiul de vedere al „chiriaşului grăbit”, un nestatornic atipic, care nu-şi găseşte locul nicăieri; el ne sufla din spate un gen de metafizică ce se insinua dintr-un viitor încă tulbure. Dar nu era prea trist acest „artist” totuşi? Când am înţeles că da, sau foarte da chiar, deja sărisem peste Topârceanu, la poeţii gravi şi grei, şi cu adevărat, unii, metafizici. Pe Topârceanu l-au influenţat, la vremea lui, şi Macedonski şi Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, dar şi Eminescu însuşi! Unul din primele paradoxuri, biografice mai întâi, ale acestui ciudat poet, a fost că lui i s-a dat a să trăiască, să se dezvolte intelectual şi să scrie în acelaşi timp cu generaţia corifeilor literaturii noastre moderne. Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu.
George Topârceanu s-a născut la 20 martie 1886 la Aziul Elerna Doamna din Bucureşti , fiind al doilea copil al lui Ion şi al Paraschivei Topârceanu, dintr-o a doua căsătorie totuşi, a mamei sale. Rădăcinile părinţilor erau ardeleneşti, din părţile Sibiului, ceea ce naşte noi mirări în legătură cu umorul „lejer” al poetului şi circumscrie, clar, un alt paradox. În poezia lui nu vom găsi nimic ardelenesc, pe linia ardelenescului consacrat, vrem a zice, doinirea mesanică, opresiunea, optimismul coşbucian, vitalitatea poetului „Baladelor şi idilelor” capătă, iarăşi o replică psaradoxală la George Topârceanu în „Balade vesele şi triste”. Ca inspiraţie şi chiar ca rostire, de mare „viteză”, Topârceanu ia viaţa din cu totul alte unghiuri: e în subtext şi miticismul valah caragielean, tratat totuşi cu o ironie intelectuală, parodică, sau adaptată vodevilului de stradă şi mai puţin cancanului de berărie şi de cabaret!
Copil fiind va peregrina cu părinţii prin părţile de ţară ale fiecăruia, Vălenii de Argeş şi Nămăieştii de Muscel, , Horezu de Vâlcea, şi mereu, şi din nou la Bucureşti, unde va şi urma cursurile liceale la „Matei Basarab şi la „Sf.Sava” ( 1889- 1901). Debutează în anul 1905 la revista populară „Duminica” , semnând G. Top, iar în anii următori va fi prezent şi în alte publicaţii, „Realitatea ilustrată”, „Revista noastră”, „Tribuna” din Arad, şi altele. Se va înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, pe care o va abandona „grăbit”, încercând şi la Drept, căruia nu-i va fi statornic mai mult. Viaţa îl va pune în mişcare , din toate părţile, pe grila „chiriaşului grăbit”, pe care îl va şi inventa, mai târziu, cu tot hazul lui trist.
Căci mai departe va fi institutor, suplinitor, mic slujbaş, funcţionar la Casa Bisericii, medii ce se vor regăsi în poezia lui „obiectivă” şi poate chiar de aceea prea puţin „lirică” după schemele consacrate. După satisfacerea stagiului militar ( 1907-1909) o vreme va rămâne şomer. Va încerca noi colaborări literare, şi în drumul căutărilor sale se va opri la reviste ca: „Sermănătorul”, „Ramuri” , sau chiar „Neamul românesc literar”. O mare lovitură de destin însă sublniază un nou paradox al vieţii sale, prin întâlnirea sa cu „Viaţa Românească” de la Iaşi, 1909-1910, unde îl va cunoaşte pe G. Ibrăileanu, ce-l va şi „înfia” pe loc. De aici înainte, un însemnat număr din baladele sale vesele şi triste, şi din parodiile originale, vor apărea în vestita revistă ieşeană, iar poetul va conta şi el ca făcând parte din cercul „Vieţii Româneşti”, alături , mai întâi, de Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, dar şi de viitoarea poetă Otilia Cazimir, la început domişorica Alexandra Gavrilescu, incercând cu aceasta din urmă o relaţie de mai lungă durată, şi cu repercursiuni „magice” pentru ambii poeţi.
Duioşii moldave şi ironii valahe abia devoalate dintr-un sarcasm muntenesc, de suprafaţă totuşi. George Topârceanu, cum.necum, va deveni unul din stâlpii „Vieţii Româneşti”, revista cu cei mai mulţi clasici la activ, din vremea când la porţile literaturii române, abia bubuia, de departe, modernismul lovinescian, dinspre Bucureştii natali ai lui Topârceanu. „Cum am devenit ieşan” este, din nou, unul paradoxurile topârceniene, sau chiar cel mai de sbstanţă. Ajutor de secretar de redacţie, şi, în curând, secretar de redacţie, la revista care îl avea ca mentor pe criticul „specificului naţional” , Garabet Ibrăileanu, atipicul poet, de „veselie cronică” ,în versuri subminate de melancolii secrete, totuşi, va lărgi cercul colaboratorilor vestitei publicaţii, cu oameni noi, Al. A,. Philipide, Demostene Botez, Al. O. Terodoreanu, zis şi Păstorel, care-n comicării, acesta din urmă, îl va şi întrece. G. Topârceanu de la „Viaţa Românească” se va radicaliza tot , în schimb, fijndstatornic orientării marii şcoli literare, e data aceasta, polemizând în paginile reviste, atât cu semănătorismul lui N.iorga, dar şi cu sincronismul lui Eugen Lovinescu.
Biografia lui vaacumula noi date, prin mobilizarea militară ce survine la un moment dat, şi participarea la războiul balcanic din 1913 ( campania din Bulgaria, când va şi cădea prizonier) şi apoi, în primul război mondial, 1916, particpând la luptele de la Turtucaia. Pe lângă volumele de poezii, tot mai notorii, „Balade vesele”, „Parodii originale” din 1916, vor apărea şi altele, „Migdale amare”, 1928, şi tot atunci, „Balade vesele şi triste” , dar şi un „Jurnal din campania din Bulgaria”, „Amintiri din luptele e la Turtucaia”, căci încercarea de roman, „Minunile Sfântului Sisoe” va rămânea neterminată. Devin din ce în ce mai gustate conferinţele sale publice din Iaşi, „Cum am devenit moldovean”, „Cum am devenit ieşean”, sau conferinţa exclusiv umoristică „Bacilul lu Koch”. Simpatizat de publicul oraşului adoptiv, iubit la Viaţa Românească” , G. Topârceanu va fi aspru contestat, în epocă, de Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, sau Bogdan Duică. Tudor Arghezi, în schimb, îi va deshide „Bilete de papagal” , în care va semna poezii, alături de Arghezi însuşi, Blaga şi Bacovia, Ion Barbu, într-un vădit contratimp de inspiraţie!
Moartea îl va prinde şi ea tot „grăbită”, la una din cotiturile virţii sale, 7 mai 1937. Una cu alta trăise 51 de ani. Eugen Lovinescu va citi în poezia lui George Topârceanu „ un fenomen „ de degradare momentană a poeziei”, însă la „Viaţa Românească”, Mihai Ralea va scrie, despre colegul său de redacţie, în cei mai elogioşi termeni: „Perfecţiunea estetică a poeziei sale izvorăşte din atitudinea lucidă, inteligentă, în faţa lumii. El ştie că pornirile instinctive ca şi sentimentalitatea dezlănţuită sunt aspecte urâte ale vieţii. Simţul său critic spune că a prezenta o emoţie fără haina decentă care trebuie s-o îmbrace înseamnă a fi ori grosier, ori ridicol.”
În seria de paradoxulri, din care-l putem recompune, G. Topârceanu se recomandă prismatic, am putea spune: sămânţa lui ardelenească se dezvoltă din solul muntenesc; bucureştean fiind prin naştere şi începuturile literare, va fi cunoscut şi recunoscut ca scriitor şi cetăţean mai ales în Iaşi; în fine, „Neînţelegera în privinţa lui Topârceanu vine…de aici: El nu-i niciodată aşa de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet.” ( G. Cîlinescu, Istoria literaturii…)
Reiese din acestea că Topârceanu este un poet minor? ! Numai atunci când unul din urmaşii săi „parodişti”, oltean transplantat la Iaşi, iniţial, şi acela, Marin Sorescu, trebuia atacat de undeva, şi comparat, deci, cu unul bănuit a fi „mai mic” decât el, antitoprcieniştii au putut jubila. Dar Marin Sorescu rămâne, până la urmă, un mare şi original poet , ca de altfel Topârceanu însuşi.. Paradoxukl tuturor paradoaxelor, în ce-l priveşte pe acesta din urmă, intervine chiar în acest momdent, când recitită, la nici o sută de ani de când a fost scrisă, „vesela” poezie a lui George Topârceanu împrăştie după ea un ciudat halou postmodern…
Marii corifi ai „ Vieţii Româneşti” , clasici din viaşă, unii, nici nu şi-au dat seama că printre ei se ivise un „precursor” … care, sărind etapele, din cladicism peste modernismul neologistic şi artizanal, de la „Sburătorukl” lui E. Lovinescu, ateriza direct în viitorm în postmodernismul nenumit încă; unde se practică în veselie, în zilele noastre, şi farsa, şi unde survine cu adevărat „degradarea momentană a poeziei” ( E. Lovinescu). De data aceasta cu program. Citit pe-această nouă şi neprevăzută grilă, G. Topârceanu, deci: un postmodern avant la lettre.



ION MURGEANU

CANTECE LA ZIUA INALTARII DOMNULUI

Înălţarea Domnului este o mare sărbătoare creştină, care comemorează înălţarea la cer a lui Isus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere.

Semnificaţie

Potrivit Faptelor Apostolilor (1, 1-11), Iisus, după Înviere, s-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care s-a înălţat la cer, în prezenţa lor.
Semnificaţia Înălţării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cereşti a lui Christos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domneşte ca Rege. Învingând moartea, Christos a început un nou mod de viaţă alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit şi aleşilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6).
Spiritualitatea Înălţării se întemeiază pe speranţă. Creştinii privesc la casa cerească ce-i aşteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domneşte Hristos.

Istoric

Înălţarea lui Iisus este amintită în Simbolul Apostolilor şi în Crezul niceeano-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât şi în Apus, la 40 de zile după Paşti (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era comemorat la Rusalii.
În unele ţări din Europa occidentală, dacă Înălţarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

 

Cantec de primavara

de St O Iosif

Infloresc gradinile,
Ceru-i.ca oglinda;
Prin livezi, albinele,
S-au pornit colinda...


Canta ciocarliile
Imn de veselie;
Fluturii cu miile
Joaca pe campie.


Joaca fete si baieti
Hora-n batatura.
Ah, de ce n-am zece vieti
Sa te cant, natura!

Ştefan Octavian Iosif – poet

(11 octombrie 1875, Braşov – 22 iunie 1913, Bucureşti)

OPERA

POEZII: Versuri, Patriarhale Poezii, Cântece, Din zile mari

TEATRU: Zorile
TRADUCERI din: Goethe, Lenau, Schiller, Heine
ÎN COLABORARE CU DIMITRIE ANGHEL: Caleidoscopul lui A. Mirea, Carmen Saeculare Cireşul lui Lucullus, Legenda funigeilor, Cometa, Portete

CÂNTECUL ÎNĂLŢĂRII

A şaptea săptămână

De la Armindeni

Înalţă-te Doamne

Şi ne cuprinde!

Ne dă nouă dar nou

Vlaga crdenţii,

Hristoase al Învierii

Şi-al Biruinţii!

Şi ne mai dă încă

Un pumn de lacrimi

Să ne putem spăla

Răutăţile  patimei!

Înalţă-te Doamne,

Cuprinde-ne!

Nu ne lăsa Celui Rău

Să ne vindem!

Clăteşte-ne ziua

De-a ei răutate

Duhul cel Sfânt

Facă-se zid de Cetate.

Armătură de faur

Până la ziua de-apoi

Cântând din cimpoi

Turmei tale de oi;

Cu vulturul şi cu taurul

Şi cu semnele toate

Scrise cu aurul

Scripturilor nepătate...

Înalţă-te Doamne,

Cuprinde-ne!

De Răul cel lacom

Spală-ne, vindecă-ne!

Ne dă nouă curat

Darul larimilor

Plânsul înrourat

Uciderea patimilor!

Dă-ne iar şi iar nouă

Duhul smerit al credinţii,

Hristoase al Păcii

Şi-al biruinţii!

ION MURGEANU

Joi, 13 Mai 2010

UN POET PE RETEAUA LITERARA UNANIM APRECIAT

 

 

 

trei poeme cu mama

• Postat de Leonard Ancuta în Mai 12, 2010 la 11:37am
• Trimitere mesaj   Vezi blogul lui Leonard Ancuta

pe mama o chema Johnny

avea mîini din pîine albă și buze a la Eva Angelina
și mai tot timpul cînta prin casă
treceau batalioane române carpații.
copiii rîdeau de mine la școală,
dar mama mea a fost cea mai bună din lume
picta dimineața în fereastră
răsăritul soarelui, doar pentru mine.
îmi dăduse o lumină pe care o duceam peste tot;
lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto că
pe mama o chema Johnny
pînă-ntr-o zi cînd niște tipi s-au luat de ea și-au bătut-o
și tata era să împuște tot cartierul.
mama avea buze roșii parcă mușcase inima unui diavol
și cînd a murit lumina mea a plîns pînă s-a făcut întuneric


pe mama se băteau bărbații

mama primea în casă mulți bărbați
le mîngîia piepturile păroase, îi bărbierea
apoi îi binecuvînta înainte să plece la război
eram mic pe atunci, îi priveam cum se duc
mîncam cireșe scuipam sîmburii și îi îngropam
așteptînd să crească alți cireși dar nu se întîmpla nimic
bărbații o iubeau pe mama, se întorceau fără cap
doar pentru ea și cum era obiceiul la noi în sat
îi puneau în pămînt și din ei creșteau cireși
tata lucra atunci pe o combină mare și fuma fără filtru
cînd treiera vedeai babele cum se închină
preotul din sat se temea pînă și de mine
ca de drac se ferea cînd scuipam sîmburi roșii
în timp ce cîntam Johnny B Good
și mama își ascuțea cuțitul de turla bisericii


pe mama a crescut o biserică

în fața blocului era o salcie, avea părul ca mama
într-o zi au venit bărbații cu topoarele și-au lovit-o în șolduri
pînă a căzut iar în locul ei au ridicat o biserică albă, în care
n-am să mă închin, să mă rog vreodată, nici dacă ar fi
cel mai tare model din lume, doar am să-i privesc zidurile
din care se-aud noaptea cîntece de război și aștept,
aștept pînă se va scufunda în trupul primitor al mamei.
atunci eu și tata ne vom ascuțim cuțitele unul de trupul celuilalt
și-o să plecăm să dărîmăm zidurile din lut roșu, turlele zvelte ca sînii
ei de fecioară și cînd va cădea ultima cărămidă, mama se va arăta
ca un duh care-n loc de biserici face cîrciumi în mine și tata
și vom pleca fericiți ca niște bețivi care cîntă cu lupii,
dau cu pietre în felinare și trezesc lumea la viață.

Comentariu publicat de Camelia Radu cu 51 minute în urmă

imi pare rau sa citesc ceea ce scrie Gelu Vlasin, despre atitudinea invidiosilor.
am citit intr-adevar cu mare placere acest triplu poem si am simtit viata unei lumi... felicitari autorului.
poate ca nu au aceste poezii cel mai tare model din lume, deoarece nu este unul formal. dar vorbeste despre viata, despre trairi directe, despre sentimente profunde, singurele care nasc si renasc lumea din cenusa.
iar acest model este singurul care supravietuieste cu adevarat, fiind samburele a toate. sa nu fim impocriti, punand conceptele despre lume, fie ele cele mai inalte, inaintea vietii ...

Comentariu publicat de Gelu Vlaşin cu 1 oră în urmă

Iată unul dintre poemele care-mi plac da capo al fine. Oricum, Leo reuşeşte să împacteze prin scriitură nu numai la nivel imagistic ci şi prin formula retorică adoptată, structura stilistică simplă şi minimal descriptivismul ăsta atât de bine dozat. Bineînţeles că în spiritul deja consacrat are parte de acea marginalizare specifică poeţilor buni - semn că poezia lui stârneşte deja invidiile colegilor de breaslă...

Comentariu publicat de Corina Diana cu 1 oră în urmă

Mie-mi plac mâinile mamei, "mâini de pâine albă". Şi-mi mai place cum doar ea ştie să picteze răsăritul soarelui în fereastră. Şi o văd pe mama mea: cu mâini de pâine albă şi pictând răsăritul soarelui în fereastră. Iar lumina pe care mi-a dat-o chiar o duc cu mine peste tot. Mulţumesc, pentru că mi-aţi amintit de mama pe care, deşi e lângă mine mereu, o mai uit câteodată...

Comentariu publicat de Mircea Draganescu cu 1 oră în urmă

Frumoase poeme ! Chiar dacă nu au” ..cel mai tare model din lume”, îl au pe cel mai firesc și etern: cel al poeziei adevărate. Mulțumesc pentru darul făcut.
Poveste cu iarbă
A bătut soldatul la fereastră
dar tata l-a alungat ca pe o vedenie
a mai bătut odată și tata a zis în continuare
povestea cu...
a tras în fereastră soldatul și atunci înjurând
tata s-a îmbrăcat și a plecat....
l-am condus cu mare alai la poarta
de pământ verde...
Din volumul ”Himera de alături” Ed E9 nouă- 2009

Comentariu publicat de Petru M. Sacu cu 1 oră în urmă

"Adevărat" - vă spune poetul - mama e e atât de biserică pe cât de biserică e mama!!

Comentariu publicat de ion murgeanu cu 2 ore în urmă

Ştergere comentariu Superbe aceste poeme "de mama" si de cosmos si de univers de altfel, M-am inselat cand am spus si am si scris ca fetele au luat-o inaintea baietilor.Iata un lirism provocator si indraznet care i-ar placea si lui Nichita Stanescu si lui Virgil Mazilescu. Va felicit si va rog sa NU VA OPRITI. SUNTETI UN POET!

Comentariu publicat de Isabella cu 2 ore în urmă

frumoase versuri! traiasca viata!?

Comentariu publicat de daniel vorona cu 3 ore în urmă

excelent(e) poemul/poemele

Comentariu publicat de Mioara Băluţă cu 3 ore în urmă

istoria mamei noastre o doineste vantul cand trece prin crucea din turla bisericii

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe cu 3 ore în urmă

Primul poem poate fi mai degrabă un text pentru cântec folk. Frumoase versurile: ''mama avea buze roşii parcă muşcase inima unui diavol / şi când a murit lumina mea a plâns până s-a făcut întuneric.''Al treilea poem: frumoooos! Cu apreciere.

LABIS O JERTFA SI O EMBLEMA A POEZIEI

Poezia

de Nicolae Labis

Cititorului
Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.

 

 

SCOALA DE POEZIE: POEME DE LABIS IN SPANIOLA

April 29, 2010 - Posted by ion_murgeanu - 0 Comments

Labiş

Să urmărim mai întâi traseul dedicaţiilor şi al referinţelor culturale din poezia lui Nicolae Labiş, poetul care şi-a scris întreaga operă în numai şase ani, căci nu a trăit decât 21: 2 XII 1935 – 21 XII 1956. În timp ce colegii săi de la aşa zisa „Şcoală de literatură”, recrutaţi după dosar, urmau neabătuţi şirul lecturilor din autori sovietici: „Tânăra gardă” de Fadeev şi „Povestea unui om adevărat” de Boris Polevoi, sau „Ce-i de făcut” de Cernâşevski, Nicolae Labiş făcea trimitere înaintea poemelor sale, la Mateiu I. Caragiale şi la capodopera sa „Craii de Curtea Veche”, la G. Călinescu cel din „Cronicele mizantropului”, la Arthur Rimbaud şi Francois Villon, sau însera, pur şi simplu, într-o superbă şi melancolică Marină, un vers al lui Paul Valery direct în franţuzeşte: „Et quelle paix semble se concevoir!”/ Şi ce pace pare a se zămisli .
Sigur că a fost tributar epocii sale, „erei entuziasmului”, marilor pieţe publice, în care partidul unic îşi încolona la defilări proletarii, noua clasă muncitoare în atac… Şi totuşi, de la un timp „entuziasmul” prea juvenil, de până la douăzeci de ani, e copleşit de grave întrebări şi de prezumţii abia acoperite: „Sunt douăzeci de ani şi încă unul…/ N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.” Oho ! Deja, cântăreţul de certitudini de până mai ieri, sub „steagul roşu-al meu şi-al dimineţii”, devine dubitativ: „E steagul cui ? Eu cred că e al meu,/Ori poate-al lumii, izbutind să doară,/ Când din infernul inimii, mereu,/ Însângerat mi-l flutur în afară.// Iar seara, când se lasă cu răcoare, /Şi cerul se întunecă frumos/ Însângerat şi vast mai ard în zare/ Înmiresmând în chip de chiparos.” Mitul colectivist, al unei lumi încolonate, este pe cale de a se transforma în dramă personală, introspectivă şi interogatoare. Există, dealtfel, şi o schimbare de ton, categorică, în poezia lui Labiş, după poemele strict autobiografice din „Primele iubiri”, sau cele vărsate din reviste, ale „erei entuziasmului”. Ciclul Confesiunilor şi al Destinderilor din volumul postum „Lupta cu inerţia” anunţă de foarte aproape un alt poet Labiş, dacă nu chiar un altfel de poet. G. Călinescu va observa schimbarea întâiul, în medalionul dedicat lui Nicolae Labiş la moartea acestuia: „În Lupta cu inerţia sunt proiecte de compoziţie de tip dantesc şi poeme mai scurte în care, în urma lecturilor, poetul încerca o ingenuitate nouă, de ordinul inefabilului oarecum premeditat, după formula Holderlin.” Citând copios din Confesiuni şi Destinderi care pot fi poezii juvenile, dar nu de începător, căci „mai multă stăpânire a mijloacelor de expresie, o mai deplină virtuozitate nici nu se pot închipui fără spaima unui artificiu care să atenueze farmecul spontaneităţii”. Mai dramatic încă, şi de aceea şi mai autentic poate, este portretul lui Nicolae Labiş realizat după trei ani de la tragicul sfârşit al Albatrosului ucis, de Tudor Vianu : „A fost o conştiinţă. Neobişnuitul lui temperament poetic s-a dezvoltat ca o personalitate. Tânărul acesta şi-a priceput vremea şi a luptat, a arătat motivele speranţelor lui şi un drum spre viitorime. A fost un om vrednic şi brav. Numele lui merită a fi pomenit ca un semn de unire pentru alţi tineri adunaţi, de-aici înainte, pentru a citi versurile lui şi pe ale lor şi pentru a se lega într-o nobilă şi înaltă prietenie”.
Într-adevăr. După moartea lui Labiş s-a construit în jurul numelui său o întreagă mitologie, şi în ea a crescut de fapt o nouă generaţie poetică, desprinsă definitiv de sub tutela unei ideologii sumare, şi ireductibil opresive, căci în mod fatal, reductivă. „Cât el a trăit eu nu am publicat o singură poezie”, va mărturisi noul lider de generaţie Nichita Stănescu. Dar nu a existat nici un singur poet din generaţia anilor 60/ 70, care să nu fi fost îndatorat lui Labiş. Ana Blandiana şi Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, până mult mai târziu Cezar Ivănescu şi Angela Marinescu, nu au fost doar fascinaţi de tragicul mit Labiş, cât au fost puşi în mişcare să dea labişianismului o nouă dimensiune, dacă nu şi forţă, în lupta cu noile inerţii, de data aceasta precumpănitor estetice.
Astăzi, rememorând „mitul Labiş”, oricâte „revizuiri” se încearcă în jurul operei sale, şi oricâte anateme se aruncă pe numele său de „poet angajat”, privim cu aceeaşi simpatie şi la fel de ataşaţi, recunoscând încă o dată geniul său indiscutabil; clarviziunea prezumţiilor sale din poemele „târzii” şi „testamentare”, ca semne indubitabile ale unui destin asumat. Dealtfel, profesorul Tudor Vianu observa bine acest „semn de unire” între generaţii, această litotă fără de care poezia română postbelică s-ar fi eliberat mai târziu, şi în alt mod poate, din noxele ideologizante, şi nu numai.
„Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin”. Împins cu discreţie de pe platforma unui tramvai sub roţile lui, la miezul nopţii, într-un decembrie hain, trupul frânt în două al tânărului poet este transportat la Spitalul Colţea. „Accidentul” se petrecuse pe locul Pieţii Universităţii de mai târziu. Poetul avea vârsta premonitorie de 21 de ani. El va muri până la urmă, deasemeni, în 21 Decembrie. Fireşte că simbriaşii Erorii s-au grăbit să citească în metafora „păsării cu clonţ de rubin” vinul prea des şi prea mult băut de poet. Nu acesta a fost adevărul. În jurul patului său de suferinţă roiau feţele de serviciu ale băieţilor cu ochi albaştri. Iar Labiş avea de transmis ultimul mesaj posterităţii fără a-şi angaja deschis prietenii. Era după revoluţia anticomunistă din Ungaria anilor 56, pe care o comentase prea des, în cercurile frecventate, şi după ce Labiş, colac peste pupăză, cântase împreună cu alţi convivi, la o reuniune de taină, „Trăiască Regele”.
Tânărul incendiar nu mai putea fi stăpânit. Dovadă ciclul de poeme „Pierderile” (Pseudo-spleenuri): „Nu mă mai minte nimeni aici. Şi nici nu am/ Rupturi de conştiinţă că v-am ştiut din vreme/ Pe când străbat cu poftă un levantin bairam ,/ Adun venin să picur în coadă la poeme.”
Dizidenţa poetului este clară. Luptătorul de ieri sub „steagul roşu” era pe cale să iasă din rânduri. Nu propriu zis să fugă. El n-a abandonat; găsise (sau căuta) o altă cale. Între postumele lui Labiş s-a descoperit un lung şi interesant / însă cu ostentaţie mitic poem, intitulat „Dracul şchiop”. E vorba acolo de „noile blazoane”, despre „porunci cu lene” date, „o fierbere grăbită/ De fier şi os şi piatră, de scrâşnete de cric,/ De nesfârşita muncă, de lume ce s-agită.” Dar este vorba, mai ales, de „buba unei alte, răsăritene Rome”, de „un imperiu sur”, „coloşi de sulf”, „şi nişte ţevi sucite, ca nişte vene poate”, „şi evident nu grindeni, nici trăsnet a ucis/ Această lume; frântă, ea singură căzuse,/ De prea puţină vlagă, prea mult văzduh închis,/ De-un dor de parvenire zvâcnită, ca de tuse.”
Terifiantă viziune a Mielului ce în curând va fi sacrificat. Apocaliptică. Copilul din Mălinii Bucovinei, născut abia cu două decenii în urmă, va fi cu sadică decizie, înlăturat de călăii NKVD-ului cu ramificaţii directe în serviciile secrete comuniste ale R.P.R. Ultima persoană care se ţine de Labiş în sumbra noapte de decembrie până la tramvai este o rusoaică sovietică din corpul de balet al Operei Române. De unde apăruse ea în compania miticului poet ?!! Nu ştie bine româneşte. Deci ea semnează aproximativ procesul verbal de constatare la locul accidentului de la Piaţa Universităţii de peste ani şi ani…
Primul căzut şi prima victimă la Piaţa Universităţii a fost deci Nicolae Labiş, ca o anticipaţie atât de departe, a evenimentelor ce vor avea loc acolo exact peste 33 de ani/ cifră ce aminteşte vârsta lui Hristos şi patima Sa…
Se ştie că în franţuzeşte la biche înseamnă căprioara. Şi se mai ştie că cel mai tulburător poem scris de Nicolae Labiş se numeşte Moartea căprioarei. O epică tulburătoare, în decantare lirică de mult rafinament, a unei vânători iniţiatice din Munţii Carpaţi după război, în anii de cumplită secetă şi foamete. Copilul asistă năucit cum tatăl împuşcă delicata vietate a pădurii şi a munţilor, ca să astâmpere cu carnea ei foamea copiilor. Bizară premoniţie. Delicata vietate a poetului este vânată peste ani în centrul Capitalei Ţării din Carpaţi, în fostul Regat.
Vreau totuşi să vă spun că-n România comunismul pentru mulţi a început să cadă chiar din acea clipă /când accidentul de tramvai a fost montat/ nu de aiurea, totuşi, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la Piaţa Universităţii, şi în zona liberă de comunism, de mai târziu. Poetul Nicolae Labiş a fost, prin sacrificiul său total, un mesager, dacă nu chiar un profet. „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.” Nu-i prima oară în istorie, când o credinţă sinceră şi prea înflăcărată de la început este plătită în final prin „răzbunare”, atât de brutal. Însă, de bună seamă, fapta răzbunătorului niciodată nu va rodi decât poate spini…Iar despre Iuda se ştie cum a pierit cu ştreangul de gât împletit de el însuşi…
ION MURGEANU




PAUL ABUCEAN:Un poet cu potentialul lui Eminescu ucis la 21 de ani/Un poeta de potencial comparable al de Eminescu asesinado a los 21 años
NICOLAE LABIS (1935-1956)
MOARTEA CAPRIOAREI
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit si a curs pe pamânt.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fântâna namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri
Danseaza salbatice, satanice jocuri.
Ma iau dupa tata la deal printre târsuri,
Si brazii ma zgârie, rai si uscati.
Pornim amândoi vânatoarea de capre,
Vânatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea.
Asteptam într-un loc unde înca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni în sirag sa se-adape
Una câte una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca
Mânile pline de sânge pe piept mi le-am sters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!
Ea s-arata saltând si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri înfiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!
Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,
Îl pravali apoi, stârnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile târzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini…
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.
Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai fara vânt alearga frunzarele duium!
Înalta tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâni fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea…
Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!
(1954)
===========================================
NICOLAS LABIS (1935-1956)
LA MUERTE DE LA CIERVA (Moartea cãprioarei)
Desvaneció por la sequia el viento.
El sol se escurrió del firmamento.
El cielo es un vacio caluroso.
Es fango lo que sacan de los pozos.
Y danzan, siempre más sobre las ramas,
Satánicas e implacables llamas.
Sigo a mi padre por la seca senda
Y cada abeto siento que me araña.
Nos vamos a cazar alguna cierva
Por estos Cárpatos de hambruna y saña.
La sed me hunde. Hierve, en la piedra,
La poca agua que habemos logrado.
La sien me oprime el hombro. Y avanzo
En un planeta extraño y pesado.
Acecharemos donde aun resuena
El dulce son de puros manantiales.
Aquí es donde beberán las ciervas
Cuando se tejan sombras desiguales.
¡Ay, tengo sed! Mi padre me acalla.
¡Qué límpida, oh agua, te me meces!
La sed me enlaza al ser que condenamos,
Nosotros, los abusadores jueces.
El valle aun resopla, marchitado.
¡Qué horrorosa tarde ha comenzado!
En sangre esta teñido el horizonte
Y el pecho se me ve ensangrentado.
Están ardiendo estrellas en los cielos
Y helechos en telúricos altares.
¡Oh, ojalá no vengas, ya no vengas,
Hermosa ofrenda de mis tristes lares!
Ella surgió saltando y se detuvo
Mirando en torno algo temerosa.
Palpitan ondas donde ella toca
El agua con narices temblorosas.
Lucia en sus ojos un enigma.
Yo sé que a morir y a padecer va.
Me parecia revivir el mito
De la doncella que tornose cierva.
La debil luz de luna le bajaba
Con flores de cerezo por la cara.
¡Oh, cómo por primera vez queria
Que el disparo del fusil fallara!
Pero tronó el valle. De hinojos,
Irguiendo su cabeza un instante,
Se precipita y derrama rojos
Fugaces abalorios de sangre.
Un ave azul llevó de entre las ramas
El alma de la cierva hacia el cielo,
Gritando, como cuando en otoño
Sus nidos dejan y emprenden vuelo.
Voy vacilando a cerrar sus ojos,
Sus ojos en que ya no queda vida.
Y me sorprendo y turbo cuando dice
Mi padre alegremente: “Hay comida!”
Estoy con sed… Podré beber ahora.
¡Qué turbia, oh agua, te me meces!
La sed me enlaza al ser que ya matamos,
Nosotros, los abusadores jueces.
Mas vanas son las leyes y ajenas
Cuando vivir logramos ya apenas,
Qué compasion ni qué costumbres, cuando
Dejamos a mi hermana agonizando.
El rifle de mi padre humo echa.
Del bosque caen hojas por la brecha.
Mi padre alza un fuego espeluznante.
¡Jamás será el bosque como antes!
Mi mano en la grama algo siente:
Un cascabel, me pasa por la mente.
Mi padre saca de entre los tizones
El corazon asado y los riñones.
¿El corazon? ¡El hambre! Quiero vivir… querria…
Perdóname, doncella – ¡ah, tú, ciervita mia!
¡Qué alto es el fuego! De sueño me desplomo.
¿Qué pensará mi padre? Como y lloro. ¡Como!
====================================
Traducere/Traduccion: Paul Abucean
====================================
Nicolae Labis (1935-1956)
Pasărea cu clonţ de rubin
Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mâne
Puii păsării cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărnă
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…
(22 decembrie 1956)
=====================================
Nicolás Labis (1935-1956)
El pájaro de pico de rubí (Pasărea cu clonţ de rubin)
El pájaro de pico de rubí
Se ha vengado, sí, se ha vengado.
No podré volver a acariciarlo.
Me ha aplastado
El pájaro de pico de rubí.
Y mañana
Los hijos del pájaro de pico de rubí
Picoteando por el suelo
Darán talvez
Con las huellas
Del poeta Nicolás Labis
Que se habrá tornado
Un lindo recuerdo…
===========================
Traducere/Traduccion: Paul Abucean
===========================
Nota del traductor: Este último poema se lo dictó a su amigo el poeta en el hospital en que estaba pasando los postreros momentos de su vida. Labis fue victima de un inverosimil accidente, siendole quebrantada la columna vertebral en pos de un choque de tranvia. Por esa razon, no son pocos los que le imputan su muerte a la temida “Securitate”, o policia politica, la que aparentemente es incriminada bajo la metafora del “pajaro de pico de rubi”. El rojo del rubi facilmente puede aludir al color tradicional del estalinismo que sofocaba a nuestro pais en aquellos tiempos. Pero aun mas concluyente aparece el hecho que las iniciales del titulo en original son P, C y R, es decir “Partido Comunista Rumano”.

NICOLAE LABIS - "Death Of The Deer"

• Postat de Paul Abucean în Mai 11, 2010 la 6:18am

NICOLAE LABIS (1935-1956)
"Death Of The Deer" (Moartea căprioarei)


The wind has vanished, killed off by the drought.
The sun has leaked on earth and spilled about.
The sky is hollowed out and hot as hell.
There's nothing left but mud in every well.
And in the forests, more and more one sees
Satanic fires dancing on the trees.

I follow my father uphill through the firtrees
And hideous branches are hurting my skin.
Today we'll be hunting, a deer we'll be hunting,
The hunt of starvation and sorrow and sin.

The thirst overwhelms me. The droplets of water
Are nothing but bubbles when reaching the stone.
My temples and shoulders are one. And I wander
A planet that's leaden, uneasy, unknown.

We're going to stalk in a place where the wellsprings
Still gurgle and burble and babble away.
It's here that the deer come for water at sunset,
When sunlight is waning and moonlight's to stay.

I'm thirsty. My father commands me: "Be quiet!"
How limpid, oh water, you're quivering by!
By thirst I feel bound to the innocent creature
That, laws notwithstanding, is going to die.

The valley is withered, still gasping with rustle.
Oh horrible evening, oh evening of dread!
The flowing horizon is scarlet and bloody
And even my bosom is eerily red.

In heavenly clusters resplendent stars twinkle,
While ferns on the altars their blazes entwine.
I pray that you didn't come, wish that you didn't,
You lovely oblation and sadness of mine!

She sprang into sight at the end of her leaping,
And peered all around her, and listened for sound.
With delicate nostrils she touches the water,
And silvery circles start gliding around.

A mystery glistens from deep down her eyesight.
I know she will suffer. She'll perish, I know.
I feel I am living the myth of the maiden
Who back in the old times turned into a doe.

The moonlight reflected with cherry tree blossoms
Her fairylike presence, a radiant spot.
If only my father's old rifle misfired,
If only he bungled and blundered the shot!

But there was a thunder. She knelt on the pebbles,
She gazed at the stars for a final adieu,
And fell in the water, with blood rushing downstream,
A last intimation to places she knew.

A blue bird came screaming, shot up from the branches,
And heavenbound soaring he carried to rest
The soul of the doe deer, as when in the autumn
They leave an abandoned and desolate nest.

I stumblingly shambled and shut down her eyelids,
On eyes whence forever her life would retreat.
I startled and staggered when father with gladness
And joy in his voice uttered: "Now we have meat!"

I'm thirsty. My father allows me to drink now.
How turbid, oh water, you seem to subside!
By thirst I feel bound to the innocent creature
That, laws notwithstanding, has already died.

But laws have lost their relevance and core,
When life is not a given any more.
Traditions and compassion? Worthless foam,
When sister's ill and dying back at home.

My father's rifle lets out whiffs of smoke.
Oh my, the leaves are whirling unprovoked!
I see my dad has set some wood aflame.
Oh, never will the forest be the same!

My hand is feeling something in the weeds...
A little bell my mind just barely heeds.
Now from the grill my father sets apart
The roasted kidneys and the doe deer's heart.

And what's a heart? I wish to... Just living would be fine.
Oh maiden, please forgive me, you dearest deer of mine!
I'm drowsing. Oh, the darkness! The flames are flying, fleeting.
What is my father thinking? I'm sobbing. And I'm eating!

(1954)

============================
Traducere/Translation: Paul Abucean