TESTAMENT PROVIZORIU

TESTAMENT PROVIZORIU

Nu cred nici cât o cirtă în trecut
Iar viitorul e mâncat de vârolaci;
În atmosfera tulbure, pe vii, de draci,
Va fi şi eu de-aci curând ca să mă mut...

Să număr nucile uscate să le sparg;
Şi dacă miezul lor e însuşi mucigaiul?
Să leg de nucul verde încă un catarg,
Mi-ar istovi priponul lui celest alaiul?!

Nu ştiu nici clipa nici împrejurarea
Nu ştiu cât merită pe-aici să mai rămân;
De bunăvoia rugăciunii să-mi lungesc cărarea
Aş mai putea să fiu pe viaţa mea stăpân?!

Oh, fenomenul a trecut pe lângă noi,
Şi de cerneala lui se înegrise marea...
Ci Marea Neagră nu s-a adunat din ploi...
Aceastea-s Întrebarea şi Mirarea (?!)...

ION MURGEANU,
5 novembre 2010, 9h

"ADMIRATIA" Elisabetei Isanos

ADMIRAŢIA

AMINTIRI DESPRE EUSEBIU CAMILAR

   În 1957, într-o după-amiază de iarnă, tata mi-a citit piesa lui în versuri "Valea Albă". Era prima oară când îmi citea ce scrisese, îl ascultam copleşită, versurile aveau asupra mea efectul unei vrăji care mă rupea de lume. La sfârşit, mi-a propus să citim împreună, eu replicile Voichiţei, el pe ale lui Ştefan cel Mare, şi să imprimăm la magnetofon o scenă din piesă.  

   Sub imperiul admiraţiei din după-amiaza aceea, m-am apucat de scris versuri. La una din vizitele următoare, i le-am lăsat pe birou. Prefăcându-mă preocupată de altceva, îl spionam: le-a găsit, nu le-a găsit? În sfârşit, căutând ceva, a dat peste foile mele. Nu l-am slăbit din ochi cât le-a citit, şi am observat că i se aburiseră ochelarii. A fost singurul comentariu, de spus, n-a spus nimic.

   Mult timp după seara aceea, nu mi-a vorbit despre poezie, şi am crezut că uitase. Abia în vară, la casa unde locuiam cu bunicii mei, în strada  Popa Nan, m-a chemat în curte, să stăm de vorbă între patru ochi. N-a căutat să mă încurajeze. Dimpotrivă, mi-a prezentat scrisul drept una dintre cele mai grele meserii, folosind o imagine din Vestul Sălbatic: căutătorul cerne un munte de nisip pentru o grăunţă de aur, pe care e posibil să n-o găsească niciodată. Pe de altă parte, spunea, e greu să trăieşti din scris. La fel, dacă nu şi mai greu, este să practici altă meserie şi să fii în acelaşi timp scriitor. În final, m-a întrebat: "Vrei să faci foame?" Sigur că nu voiam, cu toate că, teoretic, eram gata să-mi asum orice risc. Mi-a spus, cu tristeţe, că era mai bine să mă las, pentru că  a scrie este, în sine, neînchipuit de greu, dar şi mai dificil e să răzbeşti în lumea scriitorilor, dacă nu te simţi în stare să rabzi adversităţi şi să perseverezi în ciuda lor. Bineînţeles, nu mi-a venit să cred, mai ales după ce ascultasem splendida piesă în versuri; oricum, mi se părea că pentru a scrie ceva atât de frumos merita să înduri orice.   

   O vreme, tata nu a mai adus vorba despre scris. Poate spera că interesul meu se va evapora, la fel ca alte porniri, de care m-am lepădat pe rând. Pe urmă, văzând că „recidivam”, s-a dat bătut. Mi-a dăruit un caiet gros, cu coperţi tari, şi mi-a spus râzând, subliniind prin ton dezacordul: "Părinţii e aceia care nu trebuie ascultaţi!" Ceea ce putea să însemne, la fel de bine: „ascultă-mă şi nu te apuca de scris”, dar şi „apucă-te, de vreme ce sfatul contrar ţi l-am dat în calitate de părinte!” Am notat fraza sibilinică pe prima filă a caietului, şi m-am aşternut pe scris. După un timp, am rupt şi am ars tot, păstrând doar fila cu fraza lui.

   După foarte mulţi ani, căutându-i urmele prin ziarele şi revistele la care a colaborat, într-un număr al Gazetei literare din  decembrie 1956*, deci cam cu un an înainte de a fi avut loc lectura piesei „Valea Albă”, am găsit un articol în care Eusebiu Camilar povestea despre ucenicia lui ca scriitor şi despre sfaturile pe care i le dăduse părintele Vichente din Udeşti. Părintele îi povestise o întâmplare din viaţa lui: vânătoarea cailor sălbăticiţi, rămaşi în pădurea udeşteană, după război, din resturile unei divizii de cavalerie. Ochise o mânză albă, a urmărit-o zile întregi, pândind, alergând, căzând în bălţi adânci, în mâluri reci şi pământuri mişcătoare, fără ca nimeni să-i vină în ajutor; abia reuşea să iasă târându-se în coate şi genunchi, dar mânza, fantasma, pe măsură ce el s-apropia, se-ndepărta mereu. Iar când a ajuns-o în sfârşit şi i-a sărit în spinare, s-a trezit trântit jos, cu capul spart, plin de sânge, în vreme ce fantasma se ducea tot mai departe, până a pierdut-o din priviri. „...Ăsta e, l-a lămurit părintele, Pegasul, pe care, poate n-ai să reuşeşti să-l încaleci, dar asta nu-nseamnă că trebuie să renunţi să-l vânezi. Ţie, băiete, nu-ţi rămâne decât drumul acoperit cu spini, neînchipuit de greu, al foamei, setei şi al tuturor umilinţelor! Oare vei fi în stare?/.../” "Ce va trebui să fac, domnule Vichente?" l-a întrebat el, cu gura uscată. "Du-te în lume/.../Numai aşa, trăind totul, vei avea ce spune oamenilor." În final, i-a dat următorul sfat, dacă voia să continue vânătoarea: să-şi păstreze trupul şi sufletul sănătos...

   După ani, acelaşi lucru mi l-a spus şi el mie, sub altă formă, nu fără a căuta să-mi pună mai întâi voinţa la încercare. A vrut să-mi arate că scrisul nu e o joacă, din contra: este ceva foarte serios, o încercare a puterilor, un ritual continuu, care cere două lucruri esenţiale: să rămâi om întreg şi să nu renunţi niciodată.

_______________________________

*Eusebiu Camilar, "Admiraţia...", în "Gazeta literară" nr. 51/20 decembrie 1956

                                        ELISABETA ISANOS