trei poeme cu mama
- Postat de Leonard Ancuta în Mai 12, 2010 la 11:37am
- Trimitere mesaj Vezi blogul lui Leonard Ancuta
pe mama o chema Johnny
avea mîini din pîine albă și buze a la Eva Angelina
și mai tot timpul cînta prin casă
treceau batalioane române carpații.
copiii rîdeau de mine la școală,
dar mama mea a fost cea mai bună din lume
picta dimineața în fereastră
răsăritul soarelui, doar pentru mine.
îmi dăduse o lumină pe care o duceam peste tot;
lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto că
pe mama o chema Johnny
pînă-ntr-o zi cînd niște tipi s-au luat de ea și-au bătut-o
și tata era să împuște tot cartierul.
mama avea buze roșii parcă mușcase inima unui diavol
și cînd a murit lumina mea a plîns pînă s-a făcut întuneric
pe mama se băteau bărbații
mama primea în casă mulți bărbați
le mîngîia piepturile păroase, îi bărbierea
apoi îi binecuvînta înainte să plece la război
eram mic pe atunci, îi priveam cum se duc
mîncam cireșe scuipam sîmburii și îi îngropam
așteptînd să crească alți cireși dar nu se întîmpla nimic
bărbații o iubeau pe mama, se întorceau fără cap
doar pentru ea și cum era obiceiul la noi în sat
îi puneau în pămînt și din ei creșteau cireși
tata lucra atunci pe o combină mare și fuma fără filtru
cînd treiera vedeai babele cum se închină
preotul din sat se temea pînă și de mine
ca de drac se ferea cînd scuipam sîmburi roșii
în timp ce cîntam Johnny B Good
și mama își ascuțea cuțitul de turla bisericii
pe mama a crescut o biserică
în fața blocului era o salcie, avea părul ca mama
într-o zi au venit bărbații cu topoarele și-au lovit-o în șolduri
pînă a căzut iar în locul ei au ridicat o biserică albă, în care
n-am să mă închin, să mă rog vreodată, nici dacă ar fi
cel mai tare model din lume, doar am să-i privesc zidurile
din care se-aud noaptea cîntece de război și aștept,
aștept pînă se va scufunda în trupul primitor al mamei.
atunci eu și tata ne vom ascuțim cuțitele unul de trupul celuilalt
și-o să plecăm să dărîmăm zidurile din lut roșu, turlele zvelte ca sînii
ei de fecioară și cînd va cădea ultima cărămidă, mama se va arăta
ca un duh care-n loc de biserici face cîrciumi în mine și tata
și vom pleca fericiți ca niște bețivi care cîntă cu lupii,
dau cu pietre în felinare și trezesc lumea la viață.
avea mîini din pîine albă și buze a la Eva Angelina
și mai tot timpul cînta prin casă
treceau batalioane române carpații.
copiii rîdeau de mine la școală,
dar mama mea a fost cea mai bună din lume
picta dimineața în fereastră
răsăritul soarelui, doar pentru mine.
îmi dăduse o lumină pe care o duceam peste tot;
lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto că
pe mama o chema Johnny
pînă-ntr-o zi cînd niște tipi s-au luat de ea și-au bătut-o
și tata era să împuște tot cartierul.
mama avea buze roșii parcă mușcase inima unui diavol
și cînd a murit lumina mea a plîns pînă s-a făcut întuneric
pe mama se băteau bărbații
mama primea în casă mulți bărbați
le mîngîia piepturile păroase, îi bărbierea
apoi îi binecuvînta înainte să plece la război
eram mic pe atunci, îi priveam cum se duc
mîncam cireșe scuipam sîmburii și îi îngropam
așteptînd să crească alți cireși dar nu se întîmpla nimic
bărbații o iubeau pe mama, se întorceau fără cap
doar pentru ea și cum era obiceiul la noi în sat
îi puneau în pămînt și din ei creșteau cireși
tata lucra atunci pe o combină mare și fuma fără filtru
cînd treiera vedeai babele cum se închină
preotul din sat se temea pînă și de mine
ca de drac se ferea cînd scuipam sîmburi roșii
în timp ce cîntam Johnny B Good
și mama își ascuțea cuțitul de turla bisericii
pe mama a crescut o biserică
în fața blocului era o salcie, avea părul ca mama
într-o zi au venit bărbații cu topoarele și-au lovit-o în șolduri
pînă a căzut iar în locul ei au ridicat o biserică albă, în care
n-am să mă închin, să mă rog vreodată, nici dacă ar fi
cel mai tare model din lume, doar am să-i privesc zidurile
din care se-aud noaptea cîntece de război și aștept,
aștept pînă se va scufunda în trupul primitor al mamei.
atunci eu și tata ne vom ascuțim cuțitele unul de trupul celuilalt
și-o să plecăm să dărîmăm zidurile din lut roșu, turlele zvelte ca sînii
ei de fecioară și cînd va cădea ultima cărămidă, mama se va arăta
ca un duh care-n loc de biserici face cîrciumi în mine și tata
și vom pleca fericiți ca niște bețivi care cîntă cu lupii,
dau cu pietre în felinare și trezesc lumea la viață.
imi pare rau sa citesc ceea ce scrie Gelu Vlasin, despre atitudinea invidiosilor.
am citit intr-adevar cu mare placere acest triplu poem si am simtit viata unei lumi... felicitari autorului.
poate ca nu au aceste poezii cel mai tare model din lume, deoarece nu este unul formal. dar vorbeste despre viata, despre trairi directe, despre sentimente profunde, singurele care nasc si renasc lumea din cenusa.
iar acest model este singurul care supravietuieste cu adevarat, fiind samburele a toate. sa nu fim impocriti, punand conceptele despre lume, fie ele cele mai inalte, inaintea vietii ...
am citit intr-adevar cu mare placere acest triplu poem si am simtit viata unei lumi... felicitari autorului.
poate ca nu au aceste poezii cel mai tare model din lume, deoarece nu este unul formal. dar vorbeste despre viata, despre trairi directe, despre sentimente profunde, singurele care nasc si renasc lumea din cenusa.
iar acest model este singurul care supravietuieste cu adevarat, fiind samburele a toate. sa nu fim impocriti, punand conceptele despre lume, fie ele cele mai inalte, inaintea vietii ...
Iată unul dintre poemele care-mi plac da capo al fine. Oricum, Leo reuşeşte să împacteze prin scriitură nu numai la nivel imagistic ci şi prin formula retorică adoptată, structura stilistică simplă şi minimal descriptivismul ăsta atât de bine dozat. Bineînţeles că în spiritul deja consacrat are parte de acea marginalizare specifică poeţilor buni - semn că poezia lui stârneşte deja invidiile colegilor de breaslă...
Mie-mi plac mâinile mamei, "mâini de pâine albă". Şi-mi mai place cum doar ea ştie să picteze răsăritul soarelui în fereastră. Şi o văd pe mama mea: cu mâini de pâine albă şi pictând răsăritul soarelui în fereastră. Iar lumina pe care mi-a dat-o chiar o duc cu mine peste tot. Mulţumesc, pentru că mi-aţi amintit de mama pe care, deşi e lângă mine mereu, o mai uit câteodată...
Frumoase poeme ! Chiar dacă nu au” ..cel mai tare model din lume”, îl au pe cel mai firesc și etern: cel al poeziei adevărate. Mulțumesc pentru darul făcut.
Poveste cu iarbă
A bătut soldatul la fereastră
dar tata l-a alungat ca pe o vedenie
a mai bătut odată și tata a zis în continuare
povestea cu...
a tras în fereastră soldatul și atunci înjurând
tata s-a îmbrăcat și a plecat....
l-am condus cu mare alai la poarta
de pământ verde...
Din volumul ”Himera de alături” Ed E9 nouă- 2009
Poveste cu iarbă
A bătut soldatul la fereastră
dar tata l-a alungat ca pe o vedenie
a mai bătut odată și tata a zis în continuare
povestea cu...
a tras în fereastră soldatul și atunci înjurând
tata s-a îmbrăcat și a plecat....
l-am condus cu mare alai la poarta
de pământ verde...
Din volumul ”Himera de alături” Ed E9 nouă- 2009
"Adevărat" - vă spune poetul - mama e e atât de biserică pe cât de biserică e mama!!
Ştergere comentariu Superbe aceste poeme "de mama" si de cosmos si de univers de altfel, M-am inselat cand am spus si am si scris ca fetele au luat-o inaintea baietilor.Iata un lirism provocator si indraznet care i-ar placea si lui Nichita Stanescu si lui Virgil Mazilescu. Va felicit si va rog sa NU VA OPRITI. SUNTETI UN POET!
frumoase versuri! traiasca viata!?
excelent(e) poemul/poemele
istoria mamei noastre o doineste vantul cand trece prin crucea din turla bisericii
Primul poem poate fi mai degrabă un text pentru cântec folk. Frumoase versurile: ''mama avea buze roşii parcă muşcase inima unui diavol / şi când a murit lumina mea a plâns până s-a făcut întuneric.''Al treilea poem: frumoooos! Cu apreciere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu