LABIS O JERTFA SI O EMBLEMA A POEZIEI

Poezia

de Nicolae Labis

Cititorului
Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.

 

 

SCOALA DE POEZIE: POEME DE LABIS IN SPANIOLA

April 29, 2010 - Posted by ion_murgeanu - 0 Comments

Labiş

Să urmărim mai întâi traseul dedicaţiilor şi al referinţelor culturale din poezia lui Nicolae Labiş, poetul care şi-a scris întreaga operă în numai şase ani, căci nu a trăit decât 21: 2 XII 1935 – 21 XII 1956. În timp ce colegii săi de la aşa zisa „Şcoală de literatură”, recrutaţi după dosar, urmau neabătuţi şirul lecturilor din autori sovietici: „Tânăra gardă” de Fadeev şi „Povestea unui om adevărat” de Boris Polevoi, sau „Ce-i de făcut” de Cernâşevski, Nicolae Labiş făcea trimitere înaintea poemelor sale, la Mateiu I. Caragiale şi la capodopera sa „Craii de Curtea Veche”, la G. Călinescu cel din „Cronicele mizantropului”, la Arthur Rimbaud şi Francois Villon, sau însera, pur şi simplu, într-o superbă şi melancolică Marină, un vers al lui Paul Valery direct în franţuzeşte: „Et quelle paix semble se concevoir!”/ Şi ce pace pare a se zămisli .
Sigur că a fost tributar epocii sale, „erei entuziasmului”, marilor pieţe publice, în care partidul unic îşi încolona la defilări proletarii, noua clasă muncitoare în atac… Şi totuşi, de la un timp „entuziasmul” prea juvenil, de până la douăzeci de ani, e copleşit de grave întrebări şi de prezumţii abia acoperite: „Sunt douăzeci de ani şi încă unul…/ N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.” Oho ! Deja, cântăreţul de certitudini de până mai ieri, sub „steagul roşu-al meu şi-al dimineţii”, devine dubitativ: „E steagul cui ? Eu cred că e al meu,/Ori poate-al lumii, izbutind să doară,/ Când din infernul inimii, mereu,/ Însângerat mi-l flutur în afară.// Iar seara, când se lasă cu răcoare, /Şi cerul se întunecă frumos/ Însângerat şi vast mai ard în zare/ Înmiresmând în chip de chiparos.” Mitul colectivist, al unei lumi încolonate, este pe cale de a se transforma în dramă personală, introspectivă şi interogatoare. Există, dealtfel, şi o schimbare de ton, categorică, în poezia lui Labiş, după poemele strict autobiografice din „Primele iubiri”, sau cele vărsate din reviste, ale „erei entuziasmului”. Ciclul Confesiunilor şi al Destinderilor din volumul postum „Lupta cu inerţia” anunţă de foarte aproape un alt poet Labiş, dacă nu chiar un altfel de poet. G. Călinescu va observa schimbarea întâiul, în medalionul dedicat lui Nicolae Labiş la moartea acestuia: „În Lupta cu inerţia sunt proiecte de compoziţie de tip dantesc şi poeme mai scurte în care, în urma lecturilor, poetul încerca o ingenuitate nouă, de ordinul inefabilului oarecum premeditat, după formula Holderlin.” Citând copios din Confesiuni şi Destinderi care pot fi poezii juvenile, dar nu de începător, căci „mai multă stăpânire a mijloacelor de expresie, o mai deplină virtuozitate nici nu se pot închipui fără spaima unui artificiu care să atenueze farmecul spontaneităţii”. Mai dramatic încă, şi de aceea şi mai autentic poate, este portretul lui Nicolae Labiş realizat după trei ani de la tragicul sfârşit al Albatrosului ucis, de Tudor Vianu : „A fost o conştiinţă. Neobişnuitul lui temperament poetic s-a dezvoltat ca o personalitate. Tânărul acesta şi-a priceput vremea şi a luptat, a arătat motivele speranţelor lui şi un drum spre viitorime. A fost un om vrednic şi brav. Numele lui merită a fi pomenit ca un semn de unire pentru alţi tineri adunaţi, de-aici înainte, pentru a citi versurile lui şi pe ale lor şi pentru a se lega într-o nobilă şi înaltă prietenie”.
Într-adevăr. După moartea lui Labiş s-a construit în jurul numelui său o întreagă mitologie, şi în ea a crescut de fapt o nouă generaţie poetică, desprinsă definitiv de sub tutela unei ideologii sumare, şi ireductibil opresive, căci în mod fatal, reductivă. „Cât el a trăit eu nu am publicat o singură poezie”, va mărturisi noul lider de generaţie Nichita Stănescu. Dar nu a existat nici un singur poet din generaţia anilor 60/ 70, care să nu fi fost îndatorat lui Labiş. Ana Blandiana şi Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, până mult mai târziu Cezar Ivănescu şi Angela Marinescu, nu au fost doar fascinaţi de tragicul mit Labiş, cât au fost puşi în mişcare să dea labişianismului o nouă dimensiune, dacă nu şi forţă, în lupta cu noile inerţii, de data aceasta precumpănitor estetice.
Astăzi, rememorând „mitul Labiş”, oricâte „revizuiri” se încearcă în jurul operei sale, şi oricâte anateme se aruncă pe numele său de „poet angajat”, privim cu aceeaşi simpatie şi la fel de ataşaţi, recunoscând încă o dată geniul său indiscutabil; clarviziunea prezumţiilor sale din poemele „târzii” şi „testamentare”, ca semne indubitabile ale unui destin asumat. Dealtfel, profesorul Tudor Vianu observa bine acest „semn de unire” între generaţii, această litotă fără de care poezia română postbelică s-ar fi eliberat mai târziu, şi în alt mod poate, din noxele ideologizante, şi nu numai.
„Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin”. Împins cu discreţie de pe platforma unui tramvai sub roţile lui, la miezul nopţii, într-un decembrie hain, trupul frânt în două al tânărului poet este transportat la Spitalul Colţea. „Accidentul” se petrecuse pe locul Pieţii Universităţii de mai târziu. Poetul avea vârsta premonitorie de 21 de ani. El va muri până la urmă, deasemeni, în 21 Decembrie. Fireşte că simbriaşii Erorii s-au grăbit să citească în metafora „păsării cu clonţ de rubin” vinul prea des şi prea mult băut de poet. Nu acesta a fost adevărul. În jurul patului său de suferinţă roiau feţele de serviciu ale băieţilor cu ochi albaştri. Iar Labiş avea de transmis ultimul mesaj posterităţii fără a-şi angaja deschis prietenii. Era după revoluţia anticomunistă din Ungaria anilor 56, pe care o comentase prea des, în cercurile frecventate, şi după ce Labiş, colac peste pupăză, cântase împreună cu alţi convivi, la o reuniune de taină, „Trăiască Regele”.
Tânărul incendiar nu mai putea fi stăpânit. Dovadă ciclul de poeme „Pierderile” (Pseudo-spleenuri): „Nu mă mai minte nimeni aici. Şi nici nu am/ Rupturi de conştiinţă că v-am ştiut din vreme/ Pe când străbat cu poftă un levantin bairam ,/ Adun venin să picur în coadă la poeme.”
Dizidenţa poetului este clară. Luptătorul de ieri sub „steagul roşu” era pe cale să iasă din rânduri. Nu propriu zis să fugă. El n-a abandonat; găsise (sau căuta) o altă cale. Între postumele lui Labiş s-a descoperit un lung şi interesant / însă cu ostentaţie mitic poem, intitulat „Dracul şchiop”. E vorba acolo de „noile blazoane”, despre „porunci cu lene” date, „o fierbere grăbită/ De fier şi os şi piatră, de scrâşnete de cric,/ De nesfârşita muncă, de lume ce s-agită.” Dar este vorba, mai ales, de „buba unei alte, răsăritene Rome”, de „un imperiu sur”, „coloşi de sulf”, „şi nişte ţevi sucite, ca nişte vene poate”, „şi evident nu grindeni, nici trăsnet a ucis/ Această lume; frântă, ea singură căzuse,/ De prea puţină vlagă, prea mult văzduh închis,/ De-un dor de parvenire zvâcnită, ca de tuse.”
Terifiantă viziune a Mielului ce în curând va fi sacrificat. Apocaliptică. Copilul din Mălinii Bucovinei, născut abia cu două decenii în urmă, va fi cu sadică decizie, înlăturat de călăii NKVD-ului cu ramificaţii directe în serviciile secrete comuniste ale R.P.R. Ultima persoană care se ţine de Labiş în sumbra noapte de decembrie până la tramvai este o rusoaică sovietică din corpul de balet al Operei Române. De unde apăruse ea în compania miticului poet ?!! Nu ştie bine româneşte. Deci ea semnează aproximativ procesul verbal de constatare la locul accidentului de la Piaţa Universităţii de peste ani şi ani…
Primul căzut şi prima victimă la Piaţa Universităţii a fost deci Nicolae Labiş, ca o anticipaţie atât de departe, a evenimentelor ce vor avea loc acolo exact peste 33 de ani/ cifră ce aminteşte vârsta lui Hristos şi patima Sa…
Se ştie că în franţuzeşte la biche înseamnă căprioara. Şi se mai ştie că cel mai tulburător poem scris de Nicolae Labiş se numeşte Moartea căprioarei. O epică tulburătoare, în decantare lirică de mult rafinament, a unei vânători iniţiatice din Munţii Carpaţi după război, în anii de cumplită secetă şi foamete. Copilul asistă năucit cum tatăl împuşcă delicata vietate a pădurii şi a munţilor, ca să astâmpere cu carnea ei foamea copiilor. Bizară premoniţie. Delicata vietate a poetului este vânată peste ani în centrul Capitalei Ţării din Carpaţi, în fostul Regat.
Vreau totuşi să vă spun că-n România comunismul pentru mulţi a început să cadă chiar din acea clipă /când accidentul de tramvai a fost montat/ nu de aiurea, totuşi, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la Piaţa Universităţii, şi în zona liberă de comunism, de mai târziu. Poetul Nicolae Labiş a fost, prin sacrificiul său total, un mesager, dacă nu chiar un profet. „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.” Nu-i prima oară în istorie, când o credinţă sinceră şi prea înflăcărată de la început este plătită în final prin „răzbunare”, atât de brutal. Însă, de bună seamă, fapta răzbunătorului niciodată nu va rodi decât poate spini…Iar despre Iuda se ştie cum a pierit cu ştreangul de gât împletit de el însuşi…
ION MURGEANU




PAUL ABUCEAN:Un poet cu potentialul lui Eminescu ucis la 21 de ani/Un poeta de potencial comparable al de Eminescu asesinado a los 21 años
NICOLAE LABIS (1935-1956)
MOARTEA CAPRIOAREI
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit si a curs pe pamânt.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fântâna namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri
Danseaza salbatice, satanice jocuri.
Ma iau dupa tata la deal printre târsuri,
Si brazii ma zgârie, rai si uscati.
Pornim amândoi vânatoarea de capre,
Vânatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea.
Asteptam într-un loc unde înca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni în sirag sa se-adape
Una câte una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca
Mânile pline de sânge pe piept mi le-am sters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!
Ea s-arata saltând si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri înfiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!
Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,
Îl pravali apoi, stârnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile târzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini…
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.
Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai fara vânt alearga frunzarele duium!
Înalta tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâni fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea…
Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!
(1954)
===========================================
NICOLAS LABIS (1935-1956)
LA MUERTE DE LA CIERVA (Moartea cãprioarei)
Desvaneció por la sequia el viento.
El sol se escurrió del firmamento.
El cielo es un vacio caluroso.
Es fango lo que sacan de los pozos.
Y danzan, siempre más sobre las ramas,
Satánicas e implacables llamas.
Sigo a mi padre por la seca senda
Y cada abeto siento que me araña.
Nos vamos a cazar alguna cierva
Por estos Cárpatos de hambruna y saña.
La sed me hunde. Hierve, en la piedra,
La poca agua que habemos logrado.
La sien me oprime el hombro. Y avanzo
En un planeta extraño y pesado.
Acecharemos donde aun resuena
El dulce son de puros manantiales.
Aquí es donde beberán las ciervas
Cuando se tejan sombras desiguales.
¡Ay, tengo sed! Mi padre me acalla.
¡Qué límpida, oh agua, te me meces!
La sed me enlaza al ser que condenamos,
Nosotros, los abusadores jueces.
El valle aun resopla, marchitado.
¡Qué horrorosa tarde ha comenzado!
En sangre esta teñido el horizonte
Y el pecho se me ve ensangrentado.
Están ardiendo estrellas en los cielos
Y helechos en telúricos altares.
¡Oh, ojalá no vengas, ya no vengas,
Hermosa ofrenda de mis tristes lares!
Ella surgió saltando y se detuvo
Mirando en torno algo temerosa.
Palpitan ondas donde ella toca
El agua con narices temblorosas.
Lucia en sus ojos un enigma.
Yo sé que a morir y a padecer va.
Me parecia revivir el mito
De la doncella que tornose cierva.
La debil luz de luna le bajaba
Con flores de cerezo por la cara.
¡Oh, cómo por primera vez queria
Que el disparo del fusil fallara!
Pero tronó el valle. De hinojos,
Irguiendo su cabeza un instante,
Se precipita y derrama rojos
Fugaces abalorios de sangre.
Un ave azul llevó de entre las ramas
El alma de la cierva hacia el cielo,
Gritando, como cuando en otoño
Sus nidos dejan y emprenden vuelo.
Voy vacilando a cerrar sus ojos,
Sus ojos en que ya no queda vida.
Y me sorprendo y turbo cuando dice
Mi padre alegremente: “Hay comida!”
Estoy con sed… Podré beber ahora.
¡Qué turbia, oh agua, te me meces!
La sed me enlaza al ser que ya matamos,
Nosotros, los abusadores jueces.
Mas vanas son las leyes y ajenas
Cuando vivir logramos ya apenas,
Qué compasion ni qué costumbres, cuando
Dejamos a mi hermana agonizando.
El rifle de mi padre humo echa.
Del bosque caen hojas por la brecha.
Mi padre alza un fuego espeluznante.
¡Jamás será el bosque como antes!
Mi mano en la grama algo siente:
Un cascabel, me pasa por la mente.
Mi padre saca de entre los tizones
El corazon asado y los riñones.
¿El corazon? ¡El hambre! Quiero vivir… querria…
Perdóname, doncella – ¡ah, tú, ciervita mia!
¡Qué alto es el fuego! De sueño me desplomo.
¿Qué pensará mi padre? Como y lloro. ¡Como!
====================================
Traducere/Traduccion: Paul Abucean
====================================
Nicolae Labis (1935-1956)
Pasărea cu clonţ de rubin
Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mâne
Puii păsării cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărnă
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…
(22 decembrie 1956)
=====================================
Nicolás Labis (1935-1956)
El pájaro de pico de rubí (Pasărea cu clonţ de rubin)
El pájaro de pico de rubí
Se ha vengado, sí, se ha vengado.
No podré volver a acariciarlo.
Me ha aplastado
El pájaro de pico de rubí.
Y mañana
Los hijos del pájaro de pico de rubí
Picoteando por el suelo
Darán talvez
Con las huellas
Del poeta Nicolás Labis
Que se habrá tornado
Un lindo recuerdo…
===========================
Traducere/Traduccion: Paul Abucean
===========================
Nota del traductor: Este último poema se lo dictó a su amigo el poeta en el hospital en que estaba pasando los postreros momentos de su vida. Labis fue victima de un inverosimil accidente, siendole quebrantada la columna vertebral en pos de un choque de tranvia. Por esa razon, no son pocos los que le imputan su muerte a la temida “Securitate”, o policia politica, la que aparentemente es incriminada bajo la metafora del “pajaro de pico de rubi”. El rojo del rubi facilmente puede aludir al color tradicional del estalinismo que sofocaba a nuestro pais en aquellos tiempos. Pero aun mas concluyente aparece el hecho que las iniciales del titulo en original son P, C y R, es decir “Partido Comunista Rumano”.

NICOLAE LABIS - "Death Of The Deer"

• Postat de Paul Abucean în Mai 11, 2010 la 6:18am

NICOLAE LABIS (1935-1956)
"Death Of The Deer" (Moartea căprioarei)


The wind has vanished, killed off by the drought.
The sun has leaked on earth and spilled about.
The sky is hollowed out and hot as hell.
There's nothing left but mud in every well.
And in the forests, more and more one sees
Satanic fires dancing on the trees.

I follow my father uphill through the firtrees
And hideous branches are hurting my skin.
Today we'll be hunting, a deer we'll be hunting,
The hunt of starvation and sorrow and sin.

The thirst overwhelms me. The droplets of water
Are nothing but bubbles when reaching the stone.
My temples and shoulders are one. And I wander
A planet that's leaden, uneasy, unknown.

We're going to stalk in a place where the wellsprings
Still gurgle and burble and babble away.
It's here that the deer come for water at sunset,
When sunlight is waning and moonlight's to stay.

I'm thirsty. My father commands me: "Be quiet!"
How limpid, oh water, you're quivering by!
By thirst I feel bound to the innocent creature
That, laws notwithstanding, is going to die.

The valley is withered, still gasping with rustle.
Oh horrible evening, oh evening of dread!
The flowing horizon is scarlet and bloody
And even my bosom is eerily red.

In heavenly clusters resplendent stars twinkle,
While ferns on the altars their blazes entwine.
I pray that you didn't come, wish that you didn't,
You lovely oblation and sadness of mine!

She sprang into sight at the end of her leaping,
And peered all around her, and listened for sound.
With delicate nostrils she touches the water,
And silvery circles start gliding around.

A mystery glistens from deep down her eyesight.
I know she will suffer. She'll perish, I know.
I feel I am living the myth of the maiden
Who back in the old times turned into a doe.

The moonlight reflected with cherry tree blossoms
Her fairylike presence, a radiant spot.
If only my father's old rifle misfired,
If only he bungled and blundered the shot!

But there was a thunder. She knelt on the pebbles,
She gazed at the stars for a final adieu,
And fell in the water, with blood rushing downstream,
A last intimation to places she knew.

A blue bird came screaming, shot up from the branches,
And heavenbound soaring he carried to rest
The soul of the doe deer, as when in the autumn
They leave an abandoned and desolate nest.

I stumblingly shambled and shut down her eyelids,
On eyes whence forever her life would retreat.
I startled and staggered when father with gladness
And joy in his voice uttered: "Now we have meat!"

I'm thirsty. My father allows me to drink now.
How turbid, oh water, you seem to subside!
By thirst I feel bound to the innocent creature
That, laws notwithstanding, has already died.

But laws have lost their relevance and core,
When life is not a given any more.
Traditions and compassion? Worthless foam,
When sister's ill and dying back at home.

My father's rifle lets out whiffs of smoke.
Oh my, the leaves are whirling unprovoked!
I see my dad has set some wood aflame.
Oh, never will the forest be the same!

My hand is feeling something in the weeds...
A little bell my mind just barely heeds.
Now from the grill my father sets apart
The roasted kidneys and the doe deer's heart.

And what's a heart? I wish to... Just living would be fine.
Oh maiden, please forgive me, you dearest deer of mine!
I'm drowsing. Oh, the darkness! The flames are flying, fleeting.
What is my father thinking? I'm sobbing. And I'm eating!

(1954)

============================
Traducere/Translation: Paul Abucean