(1887-1914)
Biografie Georg Trakl
Poet austriac, născut la 3 februarie 1887 (la exact 5 ani de la naşterea lui James Joyce) în Salzburg, ca fiu al lui Tobias Trakl, comerciant şvab de provenienţă bănăţeană, şi al Mariei Trakl; gimnaziul şi liceul la Salzburg, cu două clase repetate; fire hipersensibilă, maladivă, citeşte mult, fiind impresionat mai cu seamă de Baudelaire şi Dostoievski; încă din adolescenţă vădeşte înclinaţii spre alcool şi droguri, nutrind şi un puternic sentiment de dragoste pentru una dintre surori, Grete; la terminarea şcolii intră practicant la o farmacie (1904-1908), în timpul liber complăcându-se într-o boemă obositoare, dar fondând şi un club literar, lăsându-se antrenat în escapade nocturne, dar găsind şi răgazul de a scrie poezie şi teatru; în 1908 se înscrie la Universitatea din Viena unde obţine, în 1910, diploma de farmacist; în 1911 îl cunoaşte pe Ludwig von Ficker, editorul unei publicaţii de prestigiu, „Der Brenner”, la Innsbruck, care, intuind valoarea poetului şi înţelegându-i psihologia suferindă, îl ajută nu numai tipărindu-i poezii, dar şi găzduindu-l; se împrieteneşte cu Karl Kraus şi arhitectul Adolf Loos şi face împreună cu ei o călătorie la Veneţia (1913); în iulie 1914 Ficker îi procură o bursă consistentă pe care o refuză, plecând cu o coloană sanitară pe frontul de răsărit; ia parte la bătălia de la Grodek (în Galiţia) unde, ca locotenent farmacist, îngrijeşte aproape o sută de mutilaţi; tulburat de ororile văzute, încearcă să se sinucidă, dar e dezarmat la timp; este internat într-un ospiciu din Cracovia; aici scrie, între altele, capodopera sa lirică, poemul „Grodek”; în noaptea de 3 spre 4 noiembrie 1914 îşi pune capăt zilelor, otrăvindu-se cu o doză mare de cocaină.
„Gedichte” (Poezii) – 1913; „Sebastian în vis” (versuri) – 1915; „Dichtungen”, ediţia completă a poeziilor – 1919.
Georg Trakl
(1887 – 1914)
Cântec de seară
În parc
Peisaj
În primăvară
Celor amuţiţi
Naştere
Pribeagul
Soarele
Inima
Seara
________________________________________
Cântec de seară
Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.
Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.
Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.
Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.
Cân îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.
Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.
________________________________________
În parc
Din nou hionărind prin anticul parc,
O, calmul florilor roşii şi galbene.
O, zei blajini, şi voi sunteţi în doliu,
Şi aurul de toamnă al ulmului.
Imperceptibil se înalţă trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! atunci înclină-ţi fruntea şi tu
Înaintea năruitei marmore a strămoşilor.
________________________________________
Peisaj
Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint ale servitoarei
Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură.
Uşor încetează la margine pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste faţa albastră e eleşteului.
Un copac s-a mistuit în flacără roşie; cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii.
________________________________________
În primăvară
Paşi întunecaţi scuturau zăpada uşor,
În umbra copacului,
Îndrăgostiţii ridică învăpăiatele pleoape.
Mohorâtele strigăte ale corăbierilor
Mereu le urmează steaua şi nopatea;
Şi vâslele bat în ritmuri domoale.
Lângă ziduri căzute-n ruină
Curând înfloresc viorelele.
Sfios înverzeşte şi tâmpla solitarului.
________________________________________
Celor amuţiţi
O, nebunia oraşului mare, când seara
Arbori schilozi stau încremeniţi lângă zidul negru,
Prin mască de argint privesc spiritul răului;
Cu bici magnetic lumina şfichiuie noaptea de piatră.
O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!
Cu spaimă îngheţată prostituata naşte copilul mort.
Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului,
Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.
O, râsul respingător al aurului!
Dar în vizuină întunecată
O umanitate mai tăcută sângerează în linişte,
Modelează din metale vârtoase creştetul care se eliberează.
________________________________________
Naştere
Munţi: cernire, tăcere şi zăpadă.
Sângerie, vânătoarea coboară din pădure;
O, privirile moi ale sălbăticiunii.
Liniştea mamei; sub brazi ngri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece răsare năruită.
O, naşterea omului. Sub temei de stâncă
Apa albastră vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prăbuşit îşi zăreşte imaginea,
O paloare se trezeşte în odaia înăbuşitoare.
Îndoită, luna
Iluminează ochii bătrânei împietrite.
Vaierul, strigătele facerii! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele băiatului,
Zăpadă, care cade domol din nor de purpură.
________________________________________
Pribeagul
Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,
Unde plopul se înalţă în sunete argintii,
Unde-s pietre şi stele.
Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,
Băiatul priveşte cu ochi de cristal,
Se trezeşte înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morţii,
Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.
E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;
Şi luna
Căzând cu sclipăt în apele triste.
Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,
Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.
________________________________________
Soarele
În fiece zi soarele galben trece deasupra colinei.
Frumoase-s pădurea, animalul întunecat,
Omul – vânător sau cioban.
Roşietic se ridică ăeştele în iazul verde.
Sub cerul rotund
Pescarul trece fără zgomot în barca-i albastră.
Încet se pârguieşte strugurele, grâul.
Când ziua se înclină în tăcere
Te aşteaptă şi Răul şi Binele.
Când noaptea se lasă
Drumeţul îşi ridică încet pleoapele grele;
Soarele străbate din cotlonul de întuneric.
În româneşte de Petre Stoica
Poezie culesă din “Poezia germană modernă – de la Stefan George la Enzensberger”, Editura Pentru Literatură, 1967
________________________________________
Inima
Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;
O, întunecata spaimă
A morţii, astfel, aurul
Muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lângă părăginita poartă a abatorului
Sta ceata femeilor nevoiaşe;
În fiecare coş
Cădeau măruntaie şi putredă carne:
Blestemată hrană!
Porumbelul albastru al serii
Nu veni cu împăcare.
Întunecată chemare de trompetă
Străpunse umedul
Frunziş de aur al ulmilor,
un drapel trenţuit
Fumegând de sânge,
Pe care în durere sălbatecă
Îl pândeşte un bărbat.
O, voi timpuri de metal
Îngropate acolo, în roşul amurgului!
Din pridvorul întunecat
Păşi făptura de aur
A adolescentei
Nimbată de plaide lune,
Întomnată reşedinţă princiară,
Brazi negri
În furtuna nopţii
Despicară fortăreaţa abruptă.
O, inima,
Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.
________________________________________
Seara
Cu făpturi de eroi dispăruţi
Umpli, tu, lună
Pădurile tăcute,
Secera lunii -
Cu suava îmbrăţişare
A îndrăgostiţilor,
Umbrele glorioaselor vremi
De jur împrejurul putregăioaselor stânci;
Atât de albăstriu luceşte
Înspre oraşul în care
Ticăloşită şi rece
Locuieşte o generaţie în putrezire
Care pregăteşte nepotului alb
Viitor întunecat.
Voi, umbre înghiţite de lună
Adânc suspinând în cristalul gol
Al lacului de munte.
Noapte de iarnă
Winternacht
- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de Georg Trakl [Georg_Trakl ]
A căzut zăpadă. Ameţit de vinul purpuriu, după miezul nopţii părăseşti întunecatul cerc al oamenilor, flacăra roşie a vetrei lor. Vai, întunericul!
Ger negru. Pământul e aspru, amar e gustul aerului. Stelele tale se închid în semne rele.
Zăpadă amară şi lună!
Un lup roşu pe care îl sugrumă un înger. Paşii tăi scrâşnesc ca gheaţa albastră, şi un zâmbet plin de tristeţe şi orgoliu ţi-a împietrit faţa, iar fruntea păleşte în voluptatea gerului;
Ori se înclină tăcută peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.
Ger şi fum. O albă cămaşă de stele arde umerii împovăraţi şi vulturii lui Dumnezeu sfâşie inima ta de metal.
O, colina pietroasă! Lin se desface trupul rece şi în zăpada argintoasă, uitat se topeşte.
Negru e somnul. Urechea însoţeşte îndelung cărările stelelor în gheaţă.
La trezire, clopotele sunau în sat. Pe poarta dinspre răsărit ziua trandafirie apăru argint.
