Lucian Blaga: POEZII; VARA DE NOIEMBRIE, 1962
(1895 - 1961; biografie)
Către cititori
Iubire
Catrenele fetei frumoase
Oglinda din adânc
Catrenele dragostei
Primăvară
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Din părul tău
Dorul
________________________________________
VARĂ DE NOIEMBRIE
Iubito-mbogăţeşte-ţi cântăreţul,
Mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,
Şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul,
Dumbrava, cerbii, trestia şi veacul.
Cum stăm în faţa toamnei, muţi,
Sporeşte-mi inima cu-o ardere, cu-n gând.
Solar e tâlcul ce tu ştii oricând
Atâtor lucruri să-mprumuţi.
O, lumea nu-i o amăgire,
Ne este un senin veşmânt.
Că eşti cuvânt, că eşti pământ,
Nu te dezbraci de ea nicicând.
O, lumea e albastră haină
În care ne cuprindem strânşi în taină,
Ca vara sângelui să nu se piardă,
Ca vraja basmului mereu să ardă.
Către cititori
Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
Şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre ori şi ce poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soarta şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plângă şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să va ies în cale cu ochii închişi.
Din volumul „În marea trecere”, 1924
________________________________________
Iubire
Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci, în durere prin veac
o tii înrămată, ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962
________________________________________
Catrenele fetei frumoase
I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?
II
O fată frumoasă e
o fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.
III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
desăvârşindu-se pe-o treaptă,
unde poveştile aşteaptă.
IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.
V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.
VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopţi"
povestea naşte din poveste.
VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.
VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.
IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.
X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.
Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962
________________________________________
Oglinda din adânc
Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.
Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.
Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.
Din volumul „Poezii”, 1962
________________________________________
Catrenele dragostei
Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.
Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.
Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.
Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.
Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.
Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.
Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.
Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.
Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.
Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului,
firele destinului.
Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962
________________________________________
Primăvară
A cunoaşte. A iubi.
Înc-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte - ce înseamnă?
A iubi - de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?
Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.
Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primavară.
Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962
________________________________________
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Din volumul „Poemele lumii”, 1919
________________________________________
Din părul tău
Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un văl, prin care nu putem străbate cu privirea,
păinjeniş, ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.
Şi-acum, când tu-mi înneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu ameţit de valurile-i negre şi bogate,
visez
că vălul, ce preface în mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui.
Din volumul „Poemele lumii”, 1919
________________________________________
Dorul
Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-asa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.
Din volumul „Poemele lumii”, 1919
Poezii culese din "Lucian Blaga - Poemele luminii", Editura pentru Literatură, 1968
LUCIAN BLAGA/Propus pentru premiul Nobel
În anul 1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga.
TEODOR MIHADAS VERSUS I.OPRISAN
“Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga”
– Circula o legenda despre originea macedoneana a strabunilor îndepartati ai lui L. Blaga. Cunoasteti ceva mai multe amanunte în aceasta privinta ?
– Nu e vorba de nici o legenda, ci de un adevar, adevar pe care-l gasim limpede spus de însusi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul si cîntecul vîrstelor. Mama poetului se tragea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, dupa arderea de catre turci a frumosului oras prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se talmaceste: „orasul pastorilor“), precum atîtea altele. Poetul îsi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromâna si – acum raspund la întrebarea anterioara – îmi marturisea ca dorea sa mearga la locurile de nastere ale înaintasilor lui dupa mama si sa scrie, dupa o anumita sedere acolo, o mare balada despre arderea luminosului oras distrus de turci, Moscopole.
– Evocati, va rog, ultima vizita pe care i-ati facut-o poetului la spital. Marturiseati ca dumneavoastra si Tudor Vianu ati fost cei de pe urma vizitatori care l-au mai apucat în viata. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?
– Ultima vizita i-am facut-o la spital, Medicala II, sectia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj… ca sa îsi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul sau. Altii nu îmi amintesc sa-l fi vizitat.
Am intrat cu sfiala mare în camera de suferinta a poetului. Era alb si nu deosebeai albul oaselor lui – caci doar oasele mai ramasesera din el, de albul cearceafurilor. Din acea masa alba – aratare a mortii –, se detasau farurile ochilor mari, negre si mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl pazeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga si cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fara sens… Apoi i-am aratat fotografia fiului meu, pe care dorise sa-l boteze… Dar… a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, si i-a surîs îndelung, de departe si din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oara, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.
Cînd sa parasesc încaperea, s-a înclestat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut sa ma desprind din acele cleste ale mortii, albe.
Am iesit de-a-ndaratelea, cu fata înspre aratarea aceea alba. A îngaimat: „Mai sînt oameni care ma mai iubesc“.
– Întrucît ati fost unul dintre putinii care l-au însotit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancram, va rog sa vorbiti pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfasurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma ramasitelor pamîntesti ale filosofului ? Ce s-a facut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?
– La cîteva zile dupa ultima mea vizita, a sosit acasa, pe la orele 23 si ceva, postasul cu o telegrama trimisa fulger (asa de fulger încît a ajuns la mine de abia dupa 15 ore!) în telegrama expediata de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înteles. Am facut sumare pregatiri si am alergat la gara, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistrita la orele 1 si ceva si ajungea la Cluj pe la cinci si ceva. Am cumparat un buchet de lacramioare din piata Mihai Viteazul si m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.
Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu bratele suprapuse peste speteaza, dormita paznicul. „Domnule – îl misc usor si îi zic –, pot sa intru în morga?“ „Nu, a mîrîit el cu hotarîre! Numa’ la opt se deschide morga ofitial“.
I-am înmînat niste bani, nu tocmai putini. Norma oficiala a fost data de-o parte. Mi-a deschis poarta si am intrat în morga. A trîntit-o cu raget dupa mine. Era cam întuneric. Am apasat pe un buton si am aprins lumina. Amarnica priveliste! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînza soioasa, neagra, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufletit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revarsau cu mult peste lungimea targii, în neant. Pe pereti: închpuiri fantasmagorice de scurgeri si igrasie. Nici o lumina la capatîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lacramioare. M-au podidit neguri si am pornit a plînge ca un nemernic. Si am tot plîns, pîna ce m-am linistit si înseninat. La scurt timp dupa ce s-a deschis oficial usa, a intrat în morga o fecioara. A depus un buchetel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrata-n reculegere rostea, pe semne, o rugaciune –, apoi a scos din poseta un bloc-notes si un stilou, si a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneza, de marginea targii, hîrtia scrisa. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus sa vad ce sta scris pe biletul acela… Era scrisa acolo, cu litere gingase, poezia Cînele din Pompei.
Întarîtata, atentia mea a devenit mai ascutita. Observ în buzunarul dinlauntru al hainei poetului ceva alb. Si mai curios, iarasi, savîrsesc indiscretia si caut sa vad… Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua nasterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, dupa ce l-a spalat si l-a îmbracat de plecare, a înteles sa-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei… Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua nasterii.
Apoi, s-a strecurat în morga o aratare neagra, gîrbova, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodita toata, de nu i se zarea decît nasul, si s-a asezat pe bancheta. Eu, în continuare, la capatîiul mortului, în picioare. Aratarea întreaba: „?i-e ruda?“ Eu raspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei sa vii sa stai lînga mine?“ ma roaga… M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomanda aratarea. „Am vrut, continua ea, sa-l duc la Ciucea, sa-l asez lînga Tavi…, dar el a tinut sa fie înmormîntat lînga parintii lui, la Lancram… Stii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, graieste pentru ultima data vedenia, si se duce.
Îmi reiau locul la capatîiul mortului. La scurt timp, apare alta aratare: un tînar înalt, cu chica furtunoasa, pasind ca un actor pe scena. Se opreste teatral, face o scurta pauza si se lanseaza-n imprecatii: „Cum!? Lucian Blaga e mort si lumea nu stie?… Blestemata sa fie natia care nu-si cinsteste oamenii alesi pe care i i-a dat Pronia!“ Si a parasit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramuresean Mihai Olos.
Apoi, s-au aratat doi medici, îmbracati în alb clinic, bine dispusi si dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului si au început sa-l palpeze cu buricele degetelor… „Cum va permiteti!?“ am scrîsnit spre ei si… gata-gata sa-i strîng de grumaz. Ei, însa, politicosi si ceremoniosi, mi-au explicat ca este vorba de o chestiune profesionala, în felul acesta executîndu-se ultima proba de verificare si constatare a mortii reale… I-am înteles si mi-am cerut scuze, morocanos.
În fine, au aparut si cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lînga sicriu si, apucînd – unul de picioare iar celalalt de umeri –, au dat sa-1 aseze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu stiu cum anume a prins si-a smucit, ca mîna poetului, lunga si alba, a pornit a se ridica, vroind parca sa-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, dupa ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însa a rasucit-o la locul ei, rapid.
Cînd sa aseze capacul peste sicriu, apare un functionar de la Sanepid. „Ce faceti aici?“, întreaba el cu importanta. „Iaca ce vedeti.“ „Nu permit, nu permit – striga el – deplasarea înainte de a se captusi sicriul cu hîrtie gudronata. Nu permit!“ Cioclii au tacut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireste, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Ma apropii de functionar si încerc sa-i explic : „stiti este un caz special, e poetul Lucian Blaga“… „Lasa, dom’le, iordanele si nu ma vraji pe mine. Eu nu calc legile tarii…“ Am alergat la un telefon public si-i telefonez lui Aurel Rau: „Draga Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancram, fiindca nu este captusit cu hîrtie catranita.” El ma roaga sa revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu presedintele Uniunii si mi-a raspuns ca nu-l intereseaza. «E-al vostru si faceti ce stiti cu el!» Dar am vorbit si cu conducerea locala de partid si s-a dat dezlegarea necesara“.
Mortul a fost dus si asezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu si cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am facut o halta de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, alta situatie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdina marsul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj faceau de garda, îmbracati foarte lejer ca la gradina de vara, cu sandalete-n picioare, haine pestrite si gulerele de la camasi date peste cele de la haina, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarasi m-am aflat slab de înger si iarasi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca sa nu fie vazuta ca sta lînga unul care plînge, s-a departat urgent, la mare distanta de mine.
Ultima garda au facut-o batrînii, îmbracati în negru. A vorbit Aurel Rau si dupa el, gîtuit de emotie, D.D. Rosea8, dupa care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua si Tribuna – naiv cum sînt – daca nu cumva au si pentru mine un loc în masina în care aveau sa mearga ei9… Au dat din cap ca nu. Atunci, spre uimirea acelora care au facut brusc tensiune la ochi si exoftalmie, din doi, trei pasi aruncati în directia camionului si un salt în sus, m-am pomenit iarasi la capatîiul mortului, si-am pornit spre Lancram… În partea cealalta a sicriului, sedea un tînar îmbracat în negru si cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagra suspiciune staruia între noi. El credea despre mine ca…, eu despre el… Cînd ne-am cunoscut, la capatul calatoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Serban –, sa ne dam în cap de ciuda nu altceva.
Era de ziua eroilor, o zi într-adevar napadita de lumini, ce se revarsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Muntii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate si orase, coloane de olovi, însotiti de profesori, în haine de sarbatoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei si nimeni nu-1 vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, daca nu ne-am fi suspectat unul pe celalalt ca straini dusmanosi, eu si cu inginerul Serban.
Am ajuns la Lancram. Satul era strîns în fata bisericii, îmbracat de sarbatoare. Catarig, intendentul care raspundea de camionul Academiei, a disparut, inginerul de asemenea. Cum sa cobor sicriul…? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori oare mi s-au parut a fi mai sfiosi si mai chipesi. I-am rugat sa vie sa ma ajute. Au tacut si au venit si, împreuna eu cei trei feciori curati ca tinerii daci aruncati în suliti, l-am dus pe poet, pe umeri, din sosea pîna-n biserica, Femeile – dar si barbati, parca, între ele – din sat, sub conducerea parintelui Ion Lasita, au cîntat o ciudat de frumoasa litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, si poetul a fost depus în pamîntul din care s-a nascut, alaturi de osemintele parintilor. Textul acelui bocet se afla la parintele Lasita.
Mai sosise, cu autostopul, la Lancram, si foarte tînarul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreuna cu prietenul si consateanul sau Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunata prietena a marilor nostri poeti, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, facîndu-i-se rau.
Nici un delgat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucuresti, nici din celelalte centre culturale ale tarii. S-a aprobat si un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociatiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei…
– Orice alte amanunte despre viata poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.
- Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga.
Dupa zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai draga si mai nobila fiinta din cîte-am cunoscut în viata mea, Zoe. Si în fata statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piata Pacii, astazi în fata Teatrului National10, un copilas o tot tragea de mîneca pe bunica-sa, aratînd spre statuie si întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roaga, scumpul bunicii, se roaga“, a raspuns batrîna.
I. OPRISAN
„Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate”
Editura Minerva, Bucuresti, 1987
februarie 1987
Lancrăm-Locul natal al lui Blaga
Joia trecută în drum spre Timișoara, urmând ruta Cluj-Turda-Alba Iulia-Deva, am trecut prin Lancrăm, locul unde s-a născut și a copilărit Lucian Blaga, locul unde există Muzeul Blaga (casa natală) și locul unde este înmormântat.
La intrarea în sat dinspre Alba Iulia lângă cimitirul "nou" se află statuia lui Blaga, dar mormântul propriu zis al filosofului se află în curtea Bisericii din centru. Aici există o poveste interesantă lăsată cu un proces cusut cu ață. Blaga și-a manifestat în timpul vieții dorința de a fi înmormântat în Lancrăm astfel încăt din locul unde își doarme somnul de veci să "vadă" Râpele Roșii, o formațiune muntoasă unică la noi în țară, evocată în multe din scrierile blagiene. Dorința i-a fost îndeplinită de familie în ciuda contextului politic, dar...la n ani după moartea scriitorului odată cu proiectul sălilor de sport care au apărut instant sub mandatul lui Năstase o astfel de sală și-a găsit locul exact în spatele Bisericii din Lancrăm (lipită practic de cimitir). Astfel că nu doar priveliștea spre râpe este imposibilă, dar și cadrul natural a fost distrus. Toate petițiile semnate de intelectualii români care au înțeles ce mizerie se petrecuse, de familia consternată, de ministerul culturii și cultelor, totul, dar absolut totul a fost în zadar. Sala nu s-a mutat e acolo și continuă să oripileze vizitatorii. Măcar de ar fi folosită, de ar fi justificat oarecum construirea ei tocmai acolo. Să nu mai menționez faptul că Biserica din Lancrăm se află printre monumentele protejate deci se încalcă fragrant o altă lege, dar mă rog...Mormântul e curat și îngrijit ceea ce e bine, nu e pompos ceea ce iarăși e de bine.
De la Biserică dacă o luăm pe strada din dreapta ajungem la Casa Natală Lucian Blaga (str. Veche, nr 243). Deși era ora 18 și am crezut că nu o să mai găsim deschis, domnul amabil care mi-am dat eu seama că e un fel de ghid al Muzeului (deși nu ne-a explicat nimic), ne-a spus că pe timpul verii Casa e deschisă până se lasă întunericul. Practic sunt de vizitat 5 încăperi. Un fel de birou al lui Blaga, cu o masă de lucru, cu un cuier care îi ține paltonul și pălăria, dulap, iar de jur împrejur măsuțe cu manuscrise sau copii ale lucrărilor sale (pe care n-am avut voie să le fotografiez). Altă cameră deține un raft întreg de ediții princeps ale operelor blagiene, colaje cu fotografii de familie și alte lucrușoare. Există mai în spate și 2 cămăruțe cu iz de "copilăria scriitorului" primitoare și aranjate.
Mi-am cumpărat vedere și insignă și chiar am rămas surprinsă că existau suveniruri, pentru că prin România e greu cu turimul ăsta cultural. Nu m-am putut abține și am întrebat dacă sunt vizitatori, iar domnul de acolo mi-a spus că sunt, mai ales în această perioadă. Biletul este 1 leu pentru elevi și studenți și 2 lei pentru restul lumii. Ieftin și merită.
Publicat de Bianca la 11:33
