luni, 31 mai 2010

CARPE DIEM
















Carpe diem (bucuria versului)


CANON

GREU CANON NE DAI VINECĂTORULE
PENTRU SLAVA TA SI AL TĂU NIMB:
NICI PE TATĂ NICI PE MAMĂ
SĂ IUBIM MAI MULT DECÂT PE TINE/

SCHIMB PENTRU ACESTEA NU EXISTĂ
ŞI NICI TÂRG TU DESPARŢI PE FIU
DE TATĂL LUI DE PE PĂMÂNT PE FIICĂ
DE MAMĂ ŞI DE SOACRA EI PE NORĂ

PENTRU SECERIŞUL DE ARAMĂ SFÂNT
AL CREDINŢEI CARE-N POALA TA NE ŢINE
ŞI NOI NE SUPUNEM NU CÂRTIM CEL CE
CÂRTEŞTE VREDNIC NU ESTE DE TINE!


CANON DE  ZIUA URMATOARE

Un pahar de apă rece unuia din aceştia mici
Care au străbătut drum lung pe arşiţă grea
Însă drumul greu nu ajunge până la mine
Mă întreb dacă sunt aşa făcut să nu fac binele ;

Şi atunci cum aş grăi în nume de prooroc
Dacă nici de la depărtare nu semăn cu tine?!
Rasa mea este ceva între plantă şi dobitoc
Insist dacă sunt anume făcut aşa să nu fac binele...

Hulpav şi lacom şi rău la privire
Cum aş putea să-ţi port crucea cea grea,
Când de niciunde nu am măcar o amintire
Că aş mai fi purtat-o şi eu altcândva?!




PSALM

voi chiar credeti ca ei nu stiu ce stiti voi
voi chiar credeţi că ei nu ştiu ce ştiţi voi că limba calului stă în copitele lui agere şi a vacii în ugerul plin numai omul cu aroganţa lui le poate stăpâni
şi plantele pe care le striveşte cu picioarele trandafirul jertfit singurul ce se împotriveşte cu ţepii lui dar aroganţa omului a gasit ac şi de cojocul împotrivirii lui l-a altoit adică l-a castrat pe trandafir cum a castrat şi calul şi taurul şi tot ce lui i s-a îmopotrivit lui şi copiilor omului 
care aleargă pe caii putere acum calculaţi pe puterea unui cal viu
voi chiar credeţi că acestea sunt jocuri şi jucării că isteaţa natură va fi ostatecă la infinit aroganţei omului voi chiar credeţi lucrul acesta? rău credeţi prost credeţi fals credeţi că vine timpul împotrivirii şi el a şi venit timpul revelaţiei numit apocalipsa când omul şi fiara vor fi deopotrivă fraţi şi deopotrivă se vor ajuta şi se vor iubi...  














FRICA


Frica ne dă târcoale în timpul vieţii numai
Din când în când. Ce culoare o fi având frica
Nimeni nu se întreabă. O punem în pământ
Cu moartea din ladă. Râde sau plânge frica atunci?

Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem
Peste care se toarnă pământ. Cei vii au inventat ritualuri.
Pe margini  plîng impocrfiţii iar popa cădelniţează.
Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem.

Frica umblă pe întuneric la miezul nopţii
Dând târcoale pe lângă cei singuri: le numără
Paşii le ascultă bătăile inimii. Nu-i opreşte din mers
Le iuţeşte pasul  până ce ies din pădure sau din tufiş.

Frica e curioasă de laşitatea lor. Ea ştie că poate lua
Tot ce doreşte din buzunarele lor le numără paşii frânţi
Şi împiedicaţi le împânzşte vederea îi aruncă în îndoială
Şi în  cumpănă-i pune de rostul ce şi l-au propus.

Există şi o frică de evenimente cum şi istoria lumii
Are frica şi fricile ei; ea a inventat bulăul
Bătaia acolo la tălpi percheziţia corporală
În lagăre torturi imaginaţia lor o cam ia razna.

Frica de necunoscut frica de fiară frica de om
Care nu ştii niciodată ce i se năzare şi se vede
Pe rând fiară şi necunoscut ascunzând cuţitul în sân.
Frica de necunoscut a fecioarei în noaptea nunţii.

Vor naşte cei doi necunoscuţi fii şi fiice care sunt crescuţi
De frică mai mult decât de laptele mamei de umbre
De întunericul nopţii din dormitor atunci când
Rămân singuri şi-l cheamă pe Dumnezeu la patul lor.


Dar cei fără cămin cei fără dormitor cei părăsiţi
Cei fără mamă şi tată au şi ei frica lor? O, ei râd
De aceasta şi o  înfruntă cu teribilismul celui
Ce neavând nimic nu are ce pierde. Frica sub pod

Frica pe câmp frica de pe platformele trenurilor
Pe care se ascund călătorind clandestin mici glorii
Ale fricii fără teamă şi fără prihană au şi ei frica lor
Frica de ziua de mâine teama că nu vor mai fi manglitori...








PIAŢA UNIVERSITĂŢII

(ALTAR)


Am fost prezenţi la Piaţa Universităţii
Şi am îngenuncheat cu toţi şi ne-am rugat
Şi am spus Tatăl Nostru am strigai Jos comunismul
A fost-cum să vă spun-fructul biodiversităţii

Cei răi ajunşi între cei buni o clipă
Dar rezultatul fu cumplit: o zi ca o tornadă
În 13 iunie din acel an de pripă şi risipă
Peste splendoare-au asmuţit sumbra mineriadă...

Apoi n-am mai putut ingenunchea
Am fost numiţi „golani” mândrindu-ne
Cu eticheta prinsă-n piept ca pe-o cocardă
Doar inima lăsând ea singură să salte şi să ardă...

Ceeea ce am făcut se poate repeta
În vis orice „golan” are un mic altar
Domnul ne vede şi ne ştie după nume
Că nu am fost acolo în  zadar: noi fremătam...

Iubi-vom  şapte vieţi până la cea din urmă lume
Şi-aceea pentru care noi cântam acolo şi anume
Lumea din tine şi a mea un  râu flăcări în spume
Jos comunismul Tatăl nostru un atlas de nume...




















CE SĂ MĂ FAC CU TIMPUL

Ce să mă fac cu timpul care a trecut?
Ce să fac cu timpul dacă mi-a trecut?


Aş tăia din el cu un cuţit felii
Şi ieşind pe drum le-aş împărţi


Celor fără soartă fără timp
Celor care plâng în prag de zi

Cu tot plânsul meu i-aş înveli
Cu toată splendoarea i-aşi înveseli


Mai apoi am coborî în cramă
Unde vinul vechi stă să n-adoarmă

Unde şi noi vom fi treji când adormi-vom
Treji de vin şi de cât mult liubi-vom

Treji şi dezmierdaţi de-o briză de uitare
Mai miloasă decât ortice dezmierdare;

Trezi şi dezmierdaţi de vreo uitare
Mai miloasă decât orice soare...






Ion Murgeanu





CANON
















CANON DE  ZIUA URMATOARE

Un pahar de apă rece unuia din aceştia mici
Care au străbătut drum lung pe arşiţă grea
Însă drumul greu nu ajunge până la mine
Mă întreb dacă sunt aşa să nu fac binele ;


Şi atunci cum aş grăi în nume de prooroc
Dacă nici pe departe nu semăn cu tine?!
Rasa mea e ceva între plantă şi dobitoc
Insist dacă sunt anume aşa să nu fac binele...

Hulpav şi lacom şi rău la privire
Cum aş putea să-ţi port crucea cea grea,
Când de niciunde nu am măcar o amintire
Că aş mai fi purtat-o şi altcândva?!


ion murgeanu




duminică, 30 mai 2010

LABIS: LA BICHE












Nicolas Labis (prononcer LA-BICHE) (1935-1956)
La mort de la biche (Moartea căprioarei)


La sécheresse a tué tout vent.
L'ardent soleil coula du firmament.
Le ciel demeure un torride trou.
Du fond des puits remonte de la boue.
Et sur les bois, de plus en plus s'élancent
De sataniques feux qui dansent, dansent.

Je monte à cote de papa vers les cimes,
Blessé par les branches des rudes sapins.
On va à la chasse, la chasse aux chevrettes,
Au coeur des Carpathes accablés par la faim.

La soif me tourmente. Je vois que les gouttes
Qui choient sur la pierre vont s'évaporant.
Mes tempes paraissent gêner mes épaules.
Devant, une étrange planète s'étend.

On va aguetter dans un site où les sources
Gargouillent et frémissent encore dans leur lit.
C'est là le lieu où s'abreuvent les biches
Quand couche soleil et sa soeur resurgit.

Je souffre de soif, mais papa me fait taire.
Oh sources limpides, comme vous palpitez!
La soif me conjoint désormais à cet être
Que, contre les règles, on va supprimer.

La combe resouffle d'un air agonique.
Affreux crépuscule, celui qui descend!
Le rouge horizon dans des vagues déborde,
Couvrant ma poitrine de taches de sang.

Aux cieux les étoiles clignotent et scintillent,
Tandis que fougères s'enflamment aux autels.
Je prie qu'elle ne vienne, je veux qu'elle ne vienne,
L'offrande si triste d'un songe mortel!

Elle vînt en sautant et pausa près des sources,
Sondant le terrain d'un regard apeuré.
Et l'eau qu'elle éffleure de frêles narines
S'émeut dans des cercles glissant argentées.

Du fond de ses yeux se projette un mystère.
Je sais qu'elle approche la fin de sa vie.
Je crois reconnaître aux portes du mythe
La noble pucelle en biche convertie.

La lune baignait de jolies lumières
Sa face aux pétales de cerisier.
Combien je voulais que pour fois première
Le tir d'escopette se voie échoué!

Mais vînt le tonnerre. Fauchée et mourante,
Sa tête elle haussa vers le ciel un moment,
Et chut tout d'un coup, ébauchant sur la source
De rouges joyaux qu'emporta le courant.

Un cri déchirant transperça la ravine.
Un sombre oiseau d'entre branches bondit
Portant sur ses ailes l'esprit de la biche,
Comme emple d'absence l'automne leurs nids.

J'allai lui fermer les ombrées paupières
D'un pas vacillant quand j'ouïs mon papa
Joyeux et ravi s'exclamer derrière:
"On a de la viande, on en mangera!"

J'ai soif. Mon papa me fait signe de boire.
Oh sources obscures, comme vous soupirez!
La soif me conjoint désormais à cet être
Que, contre les règles, on vient de tuer.

Mais que fait-on des règles et des lois
Quand on ne peut survivre presque pas?
Et à quoi bon coutumes et compassion
Quand j'ai ma soeur mourante à la maison?

De l'escopette sors de la fumée.
Sans vent les feuilles commencent à tournoyer!
Mon père fit un feu éblouissant.
Oh plus jamais le bois n'est comme avant!

Ma main saisit de l'herbe à mon insu
Une clochette au timbre soutenu.
Papa extrait des braises, à la main,
Le coeur de la chevrette et ses reins.

Le coeur? Quel coeur? J'ai faim, moi! Je veux rester en vie!
Pardonne-moi, pucelle, bichette, ma chérie!
Le feu grandit, s'élève...
Je veux dormir... Etrange...
Que pense-t-il, mon père? Je pleure. Et je mange!

(1954)





===============================
Traduction/Traducere:
Paul Abucean
===============================



sâmbătă, 29 mai 2010

LUMEA LUI CINEVA SI-A LUI CUIVA

















FRICA


Trăim ca nişte zmei şi suntem îngropaţi ca nişte pigmei.
Ca nişte animale într-o ladă de scânduri peste care
Se toarnă pământ. Cei vii au inventat ritualuri.
Stau pe margini şi plâng iar popa cădelniţează.


Frica ne dă târcoale în timpul vieţii numai
Din când în când. Ce culoare o fi având frica
Nimeni nu se întreabă. O punem în pământ
Cu moartea din ladă. Râde sau plânge frica atunci?
















Frica umblă pe întuneric la miezul nopţii
Dând târcoale pe lângă cei singuri:le numără
Paşii le ascultă bătăile inimii. Nu-i opreşte din mers
Le iuţeşte doar pasul  până ce ies din pădure sau din tufiş.

Frica e curioasă de laşitatea lor. Ea ştie că poate lua de la aceştia
Cu vârf şi îndesat. Le numără paşii frânţi şi împiedicaţi
Le împânzşte vederea şi mai mult îî aruncă
În îndoială şi-n  cumpănă-i pune de rostul ce şi l-au propus.

Există şi o frică de evenimente cum şi istoria lumii
Are frica şi fricile ei; ea a deschis închisorile
Ea inventă bătaia acolo la tălpi percheziţia spaimele
Ea stabileşte torturile-n lagăre când fiara devine în om neom...

Frica de necunoscut frica de fiară frica de om
Care nu ştii niciodată ce i se năzare şi te vede
Pe rând fiară şi necunoscut ascunzând cuţitul în sân.
Frica de necunoscut ca o fată mare în noaptea nunţii.


Vor naşte cei doi necunoscuţi fii şi fiice care sunt crescuţi
De frică mai mult decât de laptele mamei de umbre
De întunericul nopţii din dormitor atunci când
Rămân singuri şi-l cheamă pe Dumnezeu la patul lor.


Dar cei fără cămin cei fără dormitor cei părăsiţi
Cei fără mamă şi tată au şi ei frica lor? O, ei râd
De aceasta şi o  înfruntă cu teribilismul celui
Ce neavând nimic nu are ce pierde. Frica de sub pod

Frica de pe câmp frica de pe platformele trenurilor
Pe care se ascund sau călătoresc aceste mici glorii ale fricii
Fără teamă şi fără prihană au şi ei frica lor frica altfel de frică
De ziua de mâine  şi teama dacă nu vor mai putea fi manglitori...




PIAŢA UNIVERSITĂŢII

(ALTAR)


Am fost prezenţi la Piaţa Universităţii
Şi am îngenuncheat cu toţi şi ne-am rugat
Şi am spus Tatăl Nostru am strigai Jos comunismul
A fost-cum să vă spun-fructul biodiversităţii


Cei răi ajunşi între cei buni o clipă
Dar rezultul fu o zi ca o tornadă
În 13 iunie din acel an de pripă
Peste splendoare-au asmuţat sumbra mineriadă...


Apoi n-am mai putut ingenunchea
Am fost numiţi „golani” mândrindu-ne
Cu eticheta prinsă-n piept ca pe-o cocardă
N-am mai putut îngenunchea lăsând
Doar inima din piept să salte şi să ardă...

Ceeea ce am făcut se poate repeta
În vis orice „golan” are un mic altar
Domnul ne vede şi ne ştie după nume
Că nu am fost acolo în  zadar: noi fremătam...
Iubi-vom  şapte vieţi până la cea din urmă lume

Aceea pentru care noi cântam acolo şi anume
Lumea lui tine şi a mea
Care se varsă ca un râu în spume
Lumea cuiva şi a lui cineva!...






Ion Murgeanu
















vineri, 28 mai 2010

ADEVARATA REVOLUTIE INCEPE DE POIMAINE



































/pamflet în versuri/






VITRIOLUL

Nu versuri vitriol ar trebui
Postat pe toate blogurile
La uşile palatelor puşi saci
Cu dinamită şi otrăvi în cupe...

N- avem nevoie de aceşti gândaci
Cât au avut nevoie ei de ţară
O vită să o mulgă şi s-o doară
Lăsând-o nesimţiţii ca să cadă-n  jug;

Ce mame şi din ce sămânţă
Vor fi născut drăceasca rasă
„Sistem ticăloşit” găselniţă
Fiind chiar ei o fiară lăcomoasă

Urlând ca lupii cei flămânzi;
Nu sunt ţigani/ tătari scapeţi
De-or fi din fruntea naţiei
Îi vom da jos - hliziţii inepţi/corupţi

Pănă în măduvă laşii ce vând
Acest popor bălan pe veresie
Pe care pun poveri ca pe cămile
Într-un deşert ce nu mai ia sfârşit.

Cine le dă această sinergie
A laşităţii şi-a prostiei;
Cine i-a pus în fruntea naţiei
Şi-a treburilor să se afle-n treabă?

Democraţie vorbe vorbe „barbă”
Unul mai hâd ca râsul lui tâmpit
Rachiu bea el în zori rachiu la prânz
Şi bea rachiu la cină şi noapea bea rachiu

Ar  vinde ţara pe-un rachiu de-ar fi
Dacă l-apucă criza de rachiu
De-l mai apucă mâine încă viu
Dă Roşia Montana pe-un clondir

Tertipurile lui au devenite anoste
Are nevastă şi copii dar ţine-amantă
De văzul lumii sus în scară-o pune
Să o privească naţiunea milenară

Ce craci are amanta lui în draci ce fufă
Şi fiica lui cea gângavă ce toantă tufă
Îşi face ţara de ruşine la Strasburg
De-ar fi numai atât dar lacrimi curg

Pe-obrazul nemângâiatei ţări un râu
Şi nimeni nu le şterge trag de nări
Din toate naţiile de la malul mării
Suntem afurisiţii cei mai de ruşine

Avem ciobani cu bani şi cu baltage
Şi un închipuit de parlagiu la stânga
Politichiei zbenguit cum rage
Împestriţat ca rasa măgarului lui Buridan.

Videni berceni udresee şi pitici umili
Neveste vândute pe zloţi mari şi ponturi
Mici fac trotuarul ţării excitând măgari
Rămâne ţara-n toate alea rece

Copiii ei se uită la ferestre trişti
Înfometaţi şi plini de bube şi infecţii
Aşa o vor să-i stoarcă ultima ejecţie
Ca nici un suflet pur să nu rămână-n ea.

Suflarea  ultimă para să-i stoarcă
Într-un exod drăcesc planificat
Ca la-nceputul lumii noul ei păcat
A şi făcut să fie ţara ca o barcă

Pierdută-n larg ce ia deja mai multă
Apă prin fundul ei smolit/ bărcarul
Fostul matroz duce corabia în flux
Adio şi nu am cuvinte: este „dus”!

Nu-l vom ierta: pe locul adormirii
Vom înălţa un rug în flăcări şi dibace
Vânturi- cenuşa din vârtejul amintirii
Zărilor patru le va duce veşti: Piei drace!







joi, 27 mai 2010

VOI CHIAR CREDETI CA EI NU STIU CE STITI VOI?













LA PRIMA MANA

voi chiar credeti ca ei nu stiu ce stiti voi
ca limba calului sta in picioaeewle lui agere
;i ale vacii in ugerul ei plin numai omul
le stapaneste pe toate cu aroganta

si plantele pe care le calcam in picioare stiu
mai ales trandafirul inflorit si jertfit
sa-l aducem iubitei in dar ;i nimic
nu-i vorbim s nici eda nu observa aroganta

specifica omului si opuilor omului
care cresc cu laptele vacii
si mai tarziu alearga pe caii putere
de la cai invatati si masurati voi chiar

sunteti atat de naivi sa credeti ca lucrul
acesta in cerul plin de nori ;i de stele
noaptea cand noi dormim nu se stie?
naivi ce sunteti totul se stie

si totul se numeste armonie
si jertfa si iubire amin

ion murgeanu


miercuri, 26 mai 2010

MIHAI EMINESCU POSTUM SI ETERN













GARABET IBRAILEANU, POSTUMELE...

  Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e aşa de mare faţă de predecesorii săi, încât nu mai poate fi vorba de o "evoluţie" a literaturii, ci de o săritură. Căci de la Alecsandri, Bolintineanu şi chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Şi nu vorbesc de conţinutul, de tendinţa operei lui Eminescu. Sărituri, în privinţa aceasta, s-au întâmplat în toate literaturile. Vorbesc numai de artă. Predecesorii săi sunt atât de puţin artişti, şi Eminescu e un atât de mare artist! El a moştenit atât de puţin şi a creat atât de enorm de mult! Şi această săritură părea şi mai mare pe vremea când nu se cunoştea decât opera sa, care începe cu Venere şi Madonă (ediţia Maiorescu). De când însă cunoaştem bucăţile anterioare Venerei şi Madonă (din ediţia Şaraga, şi acum, din aceste "postume"), putem asista la evoluţia ce a făcut-o Eminescu, care este în acelaşi timp evoluţia literaturii române însăşi, de la Alecsandri-Bolintineanu până la Eminescu, evoluţie întâmplată însă în activitatea unui singur om, care e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de până la Venere şi Madonă, este scriitorul care face evoluţia literaturii române de la Alecsandri până la ceea ce înţelegem prin "Eminescu".
        Adolescentul Eminescu începe cu exerciţii în versuri, în care îl vedem influenţat de Eliade, de Alecsandri şi mai ales de Bolintineanu - şi uneori chiar de Conachi. Sentimentele sale sunt vagi, fără vlagă şi chiar afectate, ideile banale, subiectele ocazionale, imaginile nelămurite şi exagerate. Nimene n-ar fi putut prevedea după începuturile acestea pe autorul de mai pe urmă al lui Călin, al Luceafărului, al Scrisorilor. Dar, de la o vreme, Eminescu se emancipează de modelele sale.

 

POEZII POSTUME DE MIHAI EMINESCU


Patria vieţii e numai prezentul

Patria vieţii e numai prezentul,
Clipa de faţă numa-n ea suntem,
Suntem în adevăr. – Iară trecutul
Şi viitorul numai o gândire-s.
În van împingeţi ce vi-i dinainte,
În van doriţi acelea ce-or veni.
Întoarce-ţi-vă-n voi şi veţi cunoaşte
Că toate-n lume, toate-s în prezent.
Tot ce a fost şi tot ce-a fi vreodată
Au fost, au fost va fi numai pentru că e.
Nu ştiţi că atingând pe un singur om
I-atingeţi pe toţi ? Mulţimea e părere.
Spune la mii de inşi aceeaşi vorbă
Şi-n mii ea atunci va trezi
Icoană-aceeaşi şi acelaşi simţ.
Un semn că toţi e-n unul, unu-n toţi.


            Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării  infinit.
Numai poetul ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.


           
Lebăda

 

Când printre valuri ce saltă

                        Pe baltă
În ritm uşor,
Lebăda albă cu-aripile-n vânturi
                        În cânturi
Se leagănă-n dor;

Aripile-i albe în apa cea caldă
                        Le scaldă,
Din ele bătând,
Şi-apoi pe luciu, pe unda de-oglinde
                        Le-ntinde:
O barcă de vânt.


            După ce atâta vreme

După ce atâta vreme.
Laolaltă n-am vorbit,
Mie-mi pare că uitarăm
Cât de mult ne-am fost iubit.

Dar acum te văd nainte-mi
Dulce, palidă cum şezi –
Lasă-mi ca altădată
Umilit să-ngenunchez,

Lasă-mă să-ţi plâng de milă,
Să-ţi sărut a tale mâni…
Mânuşiţe, ce făcurăţi
De atâtea săptămâni ?









STATUILE LUI MIHAI EMINESCU


CEA MAI VECHE. Însă, cea mai veche statuie, nu bust, reprezentându-l pe Mihai Eminescu, a fost dezvelită la 16 octombrie 1911, la Galaţi, sculptura fiind realizată de Frederic Storck. Cu un an mai devreme, Dimitrie Paciurea a încercat realizarea unui Monument Mihai Eminescu, însă macheta a fost distrusă în timpul transportului pentru o expoziţie din străinătate. Din păcate, istoria recentă a statuii este una tristă, «muza» lui Eminescu fiind vandalizată sistematic. Se pare că, pentru a şaptea oară, un misterios «colecţionar» a furat mâna muzei, deşi statuia se află în parcul din centrul municipiului Galaţi. De-a lungul timpului, mai mulţi sculptori s-au ocupat de remodelarea statuii.


În municipiul Iaşi, un loc «de suflet» al poetului, sunt trei monumente dedicate memoriei lui Eminescu. Unul dintre acestea este o statuie din bronz, realizată de sculptorul Ion Schmidt Faur şi inaugurată în 1929. Începând din anul 1957, monumentul este amplasat lângă Biblioteca Universitară «Mihai Eminescu». Statuia a fost realizată prin subscripţie publică, chete şi felurite acţiuni, din iniţiativa Ateneului Popular Toma Cozma din Păcurari - Iaşi şi prin participarea mai multor iubitori ai poetului care au reuşit să adune bani.




Primul concurs pentru realizarea statuii s-a ţinut la 2 mai 1927, unde s-au înscris sculptorii Ion Mateescu, Costin Petrescu, Vittorio Rossini, Ion Schmidt Faur. Al doilea concurs a avut loc cinci luni mai târziu, adăugându-se alte nume mari: Sorin Iordăchescu, Mihai Onofrei şi Ion C. Dimitriu-Bârlad. Abia la cel de-al treilea concurs organizat la 26 mai 1928, s-a reuşit găsirea unei figuri simbolice potrivite.
În «cursa» finală au rămas trei artişti: Richard P. Hette, Ion Schmidt Faur şi Ion Mateescu. Juriul a fost format din Mihail Sadoveanu, Orest Tafrali, I. Soarec, V. Costin, C. Manolache, Emilian Vasilovschi, C. Andeescu. S-a ales macheta prezentată de Ion Schmidt Faur şi s-a hotărât ca piedestalul să fie de 5,20 metri. Iniţial, statuia a fost amplasată în faţa Facultăţii de Litere a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, în locul unde este astăzi statuia lui A.D. Xenopol. Monumentul a stat multă vreme acoperit de pânze, întârziindu-se dezvelirea. 





În Capitală, sunt mai multe monumente ale lui Mihai Eminescu. În Squarul din faţa Ateneului Român se află statuia poetului, al cărei autor este Gheorghe Anghel. Cel dintâi bust din ghips a fost amplasat în Sala Ateneului încă din anul morţii lui Eminescu – 1889. Lucrarea aparţine sculptorului Marin Filip (cel care i-a luat şi masca mortuară). De asemenea, în Rotonda Scriitorilor din Grădina Cişmigiu se găseşte Bustul lui Mihai Eminescu, monument sculptat de Ion Jalea în 1943, şi aflat pe lista monumentelor istorice ale Ministerului Culturii şi Cultelor. Cea de-a treia statuie este aşezată în faţa Muzeului Literaturii Române, fiind realizată de Miliţa Petraşcu. Efigia de pe monumentul funerar de la Cimitirul Belu (1890) este socotită tot o operă memorială, autorul fiind Ioan Georgescu. Acelaşi artist a realizat şi Bustul poetului, amplasat în parcul oraşului Botoşani. Şi în localitatea Dumbrăveni din Suceava există, din anul 1902, un Bust al «Luceafărului» realizat de Oscar Spaethe.





POVESTE. Eminescu are o înfăţişare "luceferiană" impozantă prin mantia cu care este îmbrăcat. Statuia are 3 metri înălţime, ea dominând zarea Copoului. La picioarele poetului, se află, ca şi în viaţă, Înţelepciunea - sub chipul unui bărbat care îşi sprijină capul în mână (în partea dreaptă a statuii) şi Poezia sau Iubirea - imagine feminină pentru care a servit ca model soţia sculptorului, pictoriţa - născută Nicolescu. Multor trecători nu le sunt cunoscute adevăratele semnificaţii ale monumentului, mulţi crezând că Poezia este reprezentată de Veronica Micle, iar Filozofia de Sărmanul Dionis. Cel de-al doilea monument se află în Parcul Copou, iar cel de-al treilea, un Bust, este situat în curtea Bisericii Trei Ierarhi. 




În Vaslui, există trei monumente publice ale poetului nostru naţional. Unul este situat pe strada principală a oraşului, în faţa şcolii care-i poartă numele. Lucrarea aparţine arhitectului ieşean Gabriela Manole Adoc şi a fost inaugurată în 1980. În Parcul Copou, pe Aleea Scriitorilor, găsim o statuie, realizată între 1975 şi 1979. Nu se cunoaşte numele autorului. O astfel de statuie, inaugurată în 2000, există şi în parcul din faţa Muzeului Judeţean "Ştefan cel Mare". Este realizată de arhitectul bucureşean Dumitru Passima. Tot la Vaslui, în interiorul Muzeului Judeţean "Ştefan cel Mare" se găseşte un bust în bronz, lucrare semnată de maestrul Marcel Guguianu.

La Bârlad, cea mai importantă statuie dedicată memoriei lui Mihai Eminescu aparţine maestrului Ion Irimescu şi se află amplasată în faţa Teatrului Victor Ion Popa. Aceasta a fost dezvelită cu fast, în anul 1994. În total, în judeţul Vaslui sunt 8 statui şi busturi care îl reprezintă pe Mihai Eminescu, din care una în comuna Micleşti. Şi la Sibiu există un monument al lui Eminescu, realizat de sculptorul Radu Moga, fiind inaugurat în octombrie 1938, în prezenţa scriitorilor Ion Minulescu, Cezar Petrescu şi a unui numeros public.

La Constanţa, statuia poetului – nepereche, a fost realizată de sculptorul Oscar Han în 1930, atunci când Consiliul Local a decis ca dorinţa lui Eminescu în celebra poezie "Mai am un singur dor" să fie îndeplinită. Monumentul este amplasat pe malul mării, exact cum şi-a dorit poetul.

La Focşani, Bustul lui Mihai Eminescu, situat în centrul oraşului, a fost dezvelit la 22 iunie 1989, când actriţa Leopoldina Bălănuţă a recitat «Scrisoarea I», gest catalogat atunci ca fiind primul moment de disidenţă în Vrancea. Statuia a fost realizatată la iniţiativa profesorului Petrache Dima şi sculptată de maestrul Guguianu.


CEL MAI NOU. Ultimul monument, inaugurat în 2005, şi dedicat memoriei lui Mihai Eminescu se află la Blaj, autor fiind artistul Mircea Spătaru. 


De asemenea, monumente închinate lui Mihai Eminescu se mai regăsesc, pe teritoril României, la: Timişoara, 1934; Putna, 1926, autor Oscar Han; Drobeta Turnu Severin şi Craiova, autori Gheorghe Anghel şi Dimitriu Bârlad (bust); Şiria, Sânnicolaul Mare şi Oraviţa, autori Romulus Ladea şi Marcel Guguianu; Giurgiu, 1938, autor Cornel Medrea; Cluj – Napoca, 1976, în faţa Teatrului Naţional, autor Ovidiu Maitec; Dorohoi, autor Gheorghe Adoc; Brăila, autor Dumitru Pasima; Târgu Mureş, autor Izsac Martin; Arad, autor Stoicu Petre; Orşova, autor Marcel Guguianu; Oradea, Arad; Braşov; Ploieşti, Bustul poetului a fost dezvelit la 15 iunie 1997; Deva, Slatina; Câmpulung Moldovenesc, autor Lucian Murnu; Fălticeni, 2003, autor Ion Irimescu.

 Eminescu, peste graniţe

Memoria poetului nostru naţional a depăşit de multă vreme graniţele. Românii din străinătate îl au alături pe Mihai Eminescu, fie în Europa, fie peste Ocean. În Canada, monumente ale poetului există la Montreal, în Place de la Roumanie, inaugurat în septembrie 2004 şi realizat de Vasile Gorduz, la Câmpul Românesc din Hamilton, realizat de Nică Petre, şi în cea mai sudică aşezare canadiană - oraşul Windsor, provincia Ontario. În Europa, busturi şi statui ale poetului se găsesc la Paris, autor Ion Vlad, Chişinău, Cernăuţi, Odesa, Caracas, 1997, autor Mihai Buculei, Budapesta. De asemenea, o statuie a lui Eminescu urmează să fie dezvelită la New York, la 15 iunie, anul acesta, după cum ne-a declarat, în exclusivitate, sculptorul Marcel Guguianu, autorul viitorului monument.




TIMPUL SUBIECTIV TIMPUL OBIECTIV















CE SĂ FAC CU TIMPUL

Ce să fac cu timpul care a trecut?
Ce să fac cu timpul dacă mi-a trecut?


Aş tăia din el cu un cuţit felii
Şi ieşind pe drum le-aş împărţi


Celor fără soartă fără timp
Celor care plâng în prag de zi

Cu tot plânsul meu i-aş înveli
Cu toată splendoarea i-aşi înveseli


Mai apoi am coborî în cramă
Unde vinul vechi stă să adoarmă

Unde şi noi vom fi treji când adormi-vom
Treji de vin şi de cât mult liubi-vom

Treji şi dezmierdaţi de-o brfiză de uitare
Mai miloasă decât ortice dezmierdare;

Trezi şi dezmierdaţi de vreo uitare
Mai miloasă decât orice dezmierdare...



Ion Murgeanu