de George Toparceanu
Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.
Dar simt că m-apasă pereţii, —
Eu sunt chiriaş trecător:
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.
Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă...
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj —
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.
Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var...
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac...
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul, —
Şi-avea arhivarul o fată...
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez...
Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.
Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort...
Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
Ţiu minte... dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort, —
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa — o goană,
Şi astfel durerile trec...
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Balade vesele şi triste (1920), de George Topîrceanu
Rapsodii de primăvară - Cântec - Balada morţii - Balada călătorului - Balada popii din Rudeni - Balada munţilor - Pastel - Rapsodii de vară - Broaştele - Acceleratul - Sfârşit de vară - Rapsodii de toamnă - Balada unui greier mic - Catrene - Manon şi Des Grieux - Balada chiriaşului grăbit - Noapte de mai - Noapte de iarnă - Singuri - În drum - Noapte de toamnă - Romanţă - Păinjiniş -
G. Topârceanu: o sumă de paradoxuri
Mulţi dintre poeţii postbelici „rezistenîi”, din comunism, l-au savurat pe G. Topârceanu, ca pe o partitură de iniţiere. Nichita Stănescu îşi exprima deschis admiraţia faţă de poetul „Baladelor vesele şi triste”, fiind preferatul său în ordinea vârstelor formatoare. Noi toţi ne-am îngânat estetic vorbind de vesela şi trista inspiraţie topârceniană, respirând dintr-o obiectivare atât de familiară la o anume etate literară. Poezii ca Acceleratul, Cioara, Balada unui chiriaş grăbit, Balada popii din Rudeni, Balada unui greier mic, Rapsodiile de primăvară, vară, toamnă, au câştigat „grăbite” locul unu la concursul cu noi înşine de…recitatori. În primul rând printr-o memorare rapidă. Apoi Parodiile originale, un gen care ne aducea aproape nume (încă) interzise. Şi savoarea unei „recitiri” pe dungă de mai târziu!Versificaţia lejeră, foarte corectă, inteligenţa comodă, însă amăgitor comună, erau puncte câştigate de cel mai iubit poet de la vârsta adolescenţelor noastre, în mod fatal provinciale, chiar când, unii, şi le-au petrecut în Capitală. Un adolescent perpetuu şi un „şmecher” ne părea însuşi poetul, simpatic şi aiurea, prin cunoaşterea vieţii de la sursă, prăbuşirea clipei, din unghiul de vedere al „chiriaşului grăbit”, un nestatornic atipic, care nu-şi găseşte locul nicăieri; el ne sufla din spate un gen de metafizică ce se insinua dintr-un viitor încă tulbure. Dar nu era prea trist acest „artist” totuşi? Când am înţeles că da, sau foarte da chiar, deja sărisem peste Topârceanu, la poeţii gravi şi grei, şi cu adevărat, unii, metafizici. Pe Topârceanu l-au influenţat, la vremea lui, şi Macedonski şi Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, dar şi Eminescu însuşi! Unul din primele paradoxuri, biografice mai întâi, ale acestui ciudat poet, a fost că lui i s-a dat a să trăiască, să se dezvolte intelectual şi să scrie în acelaşi timp cu generaţia corifeilor literaturii noastre moderne. Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu.
George Topârceanu s-a născut la 20 martie 1886 la Aziul Elerna Doamna din Bucureşti , fiind al doilea copil al lui Ion şi al Paraschivei Topârceanu, dintr-o a doua căsătorie totuşi, a mamei sale. Rădăcinile părinţilor erau ardeleneşti, din părţile Sibiului, ceea ce naşte noi mirări în legătură cu umorul „lejer” al poetului şi circumscrie, clar, un alt paradox. În poezia lui nu vom găsi nimic ardelenesc, pe linia ardelenescului consacrat, vrem a zice, doinirea mesanică, opresiunea, optimismul coşbucian, vitalitatea poetului „Baladelor şi idilelor” capătă, iarăşi o replică psaradoxală la George Topârceanu în „Balade vesele şi triste”. Ca inspiraţie şi chiar ca rostire, de mare „viteză”, Topârceanu ia viaţa din cu totul alte unghiuri: e în subtext şi miticismul valah caragielean, tratat totuşi cu o ironie intelectuală, parodică, sau adaptată vodevilului de stradă şi mai puţin cancanului de berărie şi de cabaret!
Copil fiind va peregrina cu părinţii prin părţile de ţară ale fiecăruia, Vălenii de Argeş şi Nămăieştii de Muscel, , Horezu de Vâlcea, şi mereu, şi din nou la Bucureşti, unde va şi urma cursurile liceale la „Matei Basarab şi la „Sf.Sava” ( 1889- 1901). Debutează în anul 1905 la revista populară „Duminica” , semnând G. Top, iar în anii următori va fi prezent şi în alte publicaţii, „Realitatea ilustrată”, „Revista noastră”, „Tribuna” din Arad, şi altele. Se va înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, pe care o va abandona „grăbit”, încercând şi la Drept, căruia nu-i va fi statornic mai mult. Viaţa îl va pune în mişcare , din toate părţile, pe grila „chiriaşului grăbit”, pe care îl va şi inventa, mai târziu, cu tot hazul lui trist.
Căci mai departe va fi institutor, suplinitor, mic slujbaş, funcţionar la Casa Bisericii, medii ce se vor regăsi în poezia lui „obiectivă” şi poate chiar de aceea prea puţin „lirică” după schemele consacrate. După satisfacerea stagiului militar ( 1907-1909) o vreme va rămâne şomer. Va încerca noi colaborări literare, şi în drumul căutărilor sale se va opri la reviste ca: „Sermănătorul”, „Ramuri” , sau chiar „Neamul românesc literar”. O mare lovitură de destin însă sublniază un nou paradox al vieţii sale, prin întâlnirea sa cu „Viaţa Românească” de la Iaşi, 1909-1910, unde îl va cunoaşte pe G. Ibrăileanu, ce-l va şi „înfia” pe loc. De aici înainte, un însemnat număr din baladele sale vesele şi triste, şi din parodiile originale, vor apărea în vestita revistă ieşeană, iar poetul va conta şi el ca făcând parte din cercul „Vieţii Româneşti”, alături , mai întâi, de Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, dar şi de viitoarea poetă Otilia Cazimir, la început domişorica Alexandra Gavrilescu, incercând cu aceasta din urmă o relaţie de mai lungă durată, şi cu repercursiuni „magice” pentru ambii poeţi.
Duioşii moldave şi ironii valahe abia devoalate dintr-un sarcasm muntenesc, de suprafaţă totuşi. George Topârceanu, cum.necum, va deveni unul din stâlpii „Vieţii Româneşti”, revista cu cei mai mulţi clasici la activ, din vremea când la porţile literaturii române, abia bubuia, de departe, modernismul lovinescian, dinspre Bucureştii natali ai lui Topârceanu. „Cum am devenit ieşan” este, din nou, unul paradoxurile topârceniene, sau chiar cel mai de sbstanţă. Ajutor de secretar de redacţie, şi, în curând, secretar de redacţie, la revista care îl avea ca mentor pe criticul „specificului naţional” , Garabet Ibrăileanu, atipicul poet, de „veselie cronică” ,în versuri subminate de melancolii secrete, totuşi, va lărgi cercul colaboratorilor vestitei publicaţii, cu oameni noi, Al. A,. Philipide, Demostene Botez, Al. O. Terodoreanu, zis şi Păstorel, care-n comicării, acesta din urmă, îl va şi întrece. G. Topârceanu de la „Viaţa Românească” se va radicaliza tot , în schimb, fijndstatornic orientării marii şcoli literare, e data aceasta, polemizând în paginile reviste, atât cu semănătorismul lui N.iorga, dar şi cu sincronismul lui Eugen Lovinescu.
Biografia lui vaacumula noi date, prin mobilizarea militară ce survine la un moment dat, şi participarea la războiul balcanic din 1913 ( campania din Bulgaria, când va şi cădea prizonier) şi apoi, în primul război mondial, 1916, particpând la luptele de la Turtucaia. Pe lângă volumele de poezii, tot mai notorii, „Balade vesele”, „Parodii originale” din 1916, vor apărea şi altele, „Migdale amare”, 1928, şi tot atunci, „Balade vesele şi triste” , dar şi un „Jurnal din campania din Bulgaria”, „Amintiri din luptele e la Turtucaia”, căci încercarea de roman, „Minunile Sfântului Sisoe” va rămânea neterminată. Devin din ce în ce mai gustate conferinţele sale publice din Iaşi, „Cum am devenit moldovean”, „Cum am devenit ieşean”, sau conferinţa exclusiv umoristică „Bacilul lu Koch”. Simpatizat de publicul oraşului adoptiv, iubit la Viaţa Românească” , G. Topârceanu va fi aspru contestat, în epocă, de Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, sau Bogdan Duică. Tudor Arghezi, în schimb, îi va deshide „Bilete de papagal” , în care va semna poezii, alături de Arghezi însuşi, Blaga şi Bacovia, Ion Barbu, într-un vădit contratimp de inspiraţie!
Moartea îl va prinde şi ea tot „grăbită”, la una din cotiturile virţii sale, 7 mai 1937. Una cu alta trăise 51 de ani. Eugen Lovinescu va citi în poezia lui George Topârceanu „ un fenomen „ de degradare momentană a poeziei”, însă la „Viaţa Românească”, Mihai Ralea va scrie, despre colegul său de redacţie, în cei mai elogioşi termeni: „Perfecţiunea estetică a poeziei sale izvorăşte din atitudinea lucidă, inteligentă, în faţa lumii. El ştie că pornirile instinctive ca şi sentimentalitatea dezlănţuită sunt aspecte urâte ale vieţii. Simţul său critic spune că a prezenta o emoţie fără haina decentă care trebuie s-o îmbrace înseamnă a fi ori grosier, ori ridicol.”
În seria de paradoxulri, din care-l putem recompune, G. Topârceanu se recomandă prismatic, am putea spune: sămânţa lui ardelenească se dezvoltă din solul muntenesc; bucureştean fiind prin naştere şi începuturile literare, va fi cunoscut şi recunoscut ca scriitor şi cetăţean mai ales în Iaşi; în fine, „Neînţelegera în privinţa lui Topârceanu vine…de aici: El nu-i niciodată aşa de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet.” ( G. Cîlinescu, Istoria literaturii…)
Reiese din acestea că Topârceanu este un poet minor? ! Numai atunci când unul din urmaşii săi „parodişti”, oltean transplantat la Iaşi, iniţial, şi acela, Marin Sorescu, trebuia atacat de undeva, şi comparat, deci, cu unul bănuit a fi „mai mic” decât el, antitoprcieniştii au putut jubila. Dar Marin Sorescu rămâne, până la urmă, un mare şi original poet , ca de altfel Topârceanu însuşi.. Paradoxukl tuturor paradoaxelor, în ce-l priveşte pe acesta din urmă, intervine chiar în acest momdent, când recitită, la nici o sută de ani de când a fost scrisă, „vesela” poezie a lui George Topârceanu împrăştie după ea un ciudat halou postmodern…
Marii corifi ai „ Vieţii Româneşti” , clasici din viaşă, unii, nici nu şi-au dat seama că printre ei se ivise un „precursor” … care, sărind etapele, din cladicism peste modernismul neologistic şi artizanal, de la „Sburătorukl” lui E. Lovinescu, ateriza direct în viitorm în postmodernismul nenumit încă; unde se practică în veselie, în zilele noastre, şi farsa, şi unde survine cu adevărat „degradarea momentană a poeziei” ( E. Lovinescu). De data aceasta cu program. Citit pe-această nouă şi neprevăzută grilă, G. Topârceanu, deci: un postmodern avant la lettre.
ION MURGEANU
