Două sonete de Ion Murgeanu
traduse în franceză de Elisabeta Isanos
CREDINŢĂ REA
Cel care-n bolgii suferă, înalte,
Sfielnic arătându-se subt stele,
Om aspru şi credinţă rea în toate,
Aşa i-am spus înfăţişării mele!
Mai bine-ar fi ca văzul meu să ardă!
Un soare n-ar aprinde, dar prudente,
Culmile zilei ar urma să vadă
În ochii suferinţii mele-atente!
Căci am voit chiar clipa ei s-o mângâiu
De firea ei nu m-am ascuns în umbră
Sunt cel care am suferit întâiu
Pe faţa mea e sarea vieţii sumbră.
Dar inima ascuns sălaş îi ţine
Iubirii, contrazicerii de sine.
MAUVAISE FOI
Homme dur et de mauvaise foi toujours,
Ce sont les mots que mon visage inspire
À qui jamais ne peut voir le jour,
Car en enfer son âme se déchire.
Que ses yeux voyants soient brûlés!
Que brille le soleil! Avec prudence
La lumière montant vers ses sommets
Verra dans les yeux de ma souffrance!
La caresser jusqu’à l’infime moment,
C’est ce que je voulais, jamais dans l’ombre
Je ne me cache, j’ai souffert souvent.
Sur mon visage la vie met du sel sombre.
Mais dans mon coeur il trouve son abri,
L’amour, qui mon visage le contredit.
LUCEFERI ARŞI (DE CE TREMUR)
Când scriu de cine mă cutremur?
Transcriu un testament dintr-o poveste?
Iar dacă ştiu povestea de ce tremur?
Oricine poate crede-această veste.
Sau când voi spune că eram învinsul
Chiar scrisul meu voind să-mi fie puntea
Atâtea clipe de pe tot cuprinsul
Veni-vor să-şi aplece-n scrieri fruntea!
Căci după ce vom arde-aceste zile
Vor sta pe ape crini de-argint ori lotuşi
Cenuşă de magneziu şi argile
Un câmp al arderii de sine – totuşi!
Cei vii transformă-n vietăţi menirea
Credinţei lor ci nu s-ajung cu firea!
POURQUOI JE TREMBLE
Pourquoi je tremble en écrivant des vers?
Un testament au bout d’une histoire?
Connu d’avance je l’ai découvert,
N’importe qui pourra bien le croire !
Je vous dirai : le moi c’est le Vaincu,
Mais l’écriture jette pour moi un pont:
Tant de moments du lointain venus
Pour incliner sur mes écrits le front!
Une fois brûlés toutes ces longues journées,
Des lys d’argent et des lotus, mon lit,
Et de la cendre sur l’argile, serait
Un champ où le soi se sacrifie !
Par la croyance doucement bercés,
Les purs transforment en destinée la vie
