ANTOLOGIE PAUL VALERYPaul Valéry Biography Valéry was born of a Corsican father and Genoese-Istrian mother in Sète, a town on the Mediterranean coast of the Hérault, but he was raised in Montpellier, a larger urban center close by. After a traditional Roman Catholic education, he studied law at university, then resided in Paris for most of the remainder of his life, where he was, for a while, part of the circle of Stéphane Mallarmé. Though his earliest publications date from his mid-twenties, Valéry did not become a full-time writer until 1920, when the man for whom he worked as private secretary, a former chief executive of the Havas news agency, Edouard Lebey, died of Parkinson's disease. Until then, Valéry had, briefly, earned his living at the Ministry of War before assuming the relatively-flexible post as assistant to the increasingly-impaired Lebey, a job he held for some twenty years. After his election to the Académie française in 1925, Valéry became a tireless public speaker and intellectual figure in French society, touring Europe and giving lectures on cultural and social issues as well as assuming a number of official positions eagerly offered to him by an admiring French nation. He represented France on cultural matters at the League of Nations, and he served on several of its committees. The Outlook for Intelligence (1989) contains English translations of a dozen essays resulting from these activities. In 1931, he founded the Collège International de Cannes, a private institution teaching French language and civilization. The College is still operating today, offering professional courses for native speakers (for educational certification, law and business) as well as courses for foreign students. He gave the keynote address at the 1932 German national celebration of the 100th anniversary of the death of Johann Wolfgang von Goethe. This was a fitting choice, as Valéry shared Goethe's fascination with science (specifically, biology and optics). In addition to his activities as a member of the Académie française, he was also a member of the Academy of Sciences of Lisbon, and of the Front national des Ecrivains. In 1937, he was appointed chief executive of what later became the University of Nice. He was the inaugural holder of the Chair of Poetics at the Collège de France. During World War II, the Vichy regime stripped him of some of these jobs and distinctions because of his quiet refusal to collaborate with Vichy and the German occupation, but Valéry continued, throughout these troubled years, to publish and to be active in French cultural life, especially as a member of the Académie française. In 1900, he married Jeannie Gobillard, a friend of Stéphane Mallarmé's family, who was also a niece of the painter, Berthe Morisot. The wedding was a double ceremony in which the bride's cousin, Morisot's daughter, Julie Manet, married the painter, Ernest Rouart.[1] Valéry and Gobillard had three children: Claude, Agathe, and François. Valéry served as a juror with Florence Meyer Blumenthal in awarding the Prix Blumenthal, a grant given between 1919-1954 to young French painters, sculptors, decorators, engravers, writers, and musicians.[2] Valéry died in Paris in 1945. He is buried in the cemetery of his native town, Sète, the same cemetery celebrated in his famous poem, le Cimetière marin. Rodiile Traducere în limba românã de Paul Mihnea - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - par Paul Valéry Dure rodii-ntredeschise, Boabelor exces cedând, Suverane-s frunþi de gând Ce se sparg de-atâtea vise. Dacã sorii mii ºi mii Ce au fost ca sã vã pascã V-au fãcut sã vã plesneascã Rubiniile chilii Ai-aurul uscat al coajei Sub imboldul dur al vrajei Crapã-n geme rosii roi, Luminoasa-vã fãpturã Face vis închisã-n noi Tainicã arhitecturã. : 1257 Tânãra Parcã - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - par Paul Valéry Lui André Gide. De mulþi ani de zile pãrãsisem arta versurilor: încercând mereu sã mã abþin, am fãcut acest exerciþiu pe care þi-l dedic. 1917 Format-a Ceru-aceastã grãmadã de minuni Ca locuinþã unui ºarpe? PIERRE CORNEILLE CINE, dacã nu vântul curat, în plânset frânge Extreme diamante-n pustiu... Dar cine plânge, Atât de-aproape mie-n momentele de plâns? Aceastã mânã, peste-al meu chip ce-l vrea atins, Distrat ascultãtoare unei profunde þinte, Îmi cere slãbiciunii o lacrimã fierbinte, ªi-ar vrea, dintre destine, cu-ncetul despãrþit, Cel pur sã-mi lumieze tãcând un piept rãnit. Furtuna-mi zvârle-n murmur o umbrã de mustrare, Sau îºi retrage, joasã, prin guri de stâncã tare, Asemeni unui lcru-nºelat, amarnic supt, Un vuiet de constrângeri ºi jale, dedesubt... Iar tu ce faci, zbârlitã, ºi-aceastã mânã tristã, ªi ce foºnire-a unei uscate foi persistã Stând între voi, ostroave din sânu-mi desfãcut?... Eu scânteiez, legatã de-un cer necunoscut... Spre setea mea imenºii ciorchini lucesc dezastre. STRÃINI atotputernici, neocolite astre Ce-ngãduiþi sã ardã prin timpuri ce sporesc Un dram de puritate ºi de suprafiresc; Voi ce-mplântaþi a jale în muritori sã-i sfarme Aceste nalte aºchii, aceste dure arme, ªi-ale veciei voastre tãioase junghiuri, eu Sunt singurã, ºi tremur, cu voi; culcuºul meu L-am pãrãsit; pe stânca muºcatã de minune, Mã-ntreb ce suferinþã în piept mi se depune, Ce crimã chiar asuprã-mi sau prin mine - am comis?... ...Sau rãul mã urmeazã într-o visare-nchis, Când (aurul din lampã de-un moale suflu stins e) Stãteam de braþe groase cu tâmplele cuprinse, Mult timp sperând din suflet un licãr sã absorb? Toatã? A mea cu totul, stãpânã pe-al meu corp, Într-un fior nãsprindu-i întinderea ciudatã, ªi-n blândele-mi cãtuºe, de sânge suspendatã, Eu mã vedeam vãzându-mã, unduind, cu lungi Priviri ce-mbracã-n aur pãdurile-mi adânci. Urmam prin ele-un ºarpe ce tocmai mã muºcase. CE-NCOLÃCIRI de poffte, târâºu-i!... Ce distrase Comori scãpând întriina de-aviditatea mea, ªi ce-ncruntatã sete de limpezimi de stea! O, vicleºug!... La raza durerii, ostenitã, Eu m-am simþit ºtiutã mai mult decât rãnitã... Pe-un prag miºel de suflet, un dinte m-a nãscut; Veninul meu mã-aratã, el sieºi cunoscut: El bântuie-o fecioarã de sine-lãnþuitã, Geloasã... Dar de cine, geloasã ºi pânditã? ªi ce tãcere-ascultã unicu-mi posesor? Zei! O secretã sorã în rãni care mã dor Arde, ce se preferã nemãsurat activã. "PLEACÃ!" eu n-am nevoie de rasa ta naivã, Scump ªarpe!... Eu mã-nlãnþui, fiinþã de-ameþeli! Nu-mi mai întinde-aceste reci noduri ºi urzeli, ªi-a ta credinþã care, ghicind, fuge de mine... De-ajuns e cã am suflet, podoabã de ruine! El ºtie, peste umbrã-mi plimbând un chin hapsân, Sã muºte, noaptea, stânca gingaºului meu sân; Al reveriei lapte de-aici mereu ºi-l cere... Lasã, deci, sã se moaie-acest braþ cu giuvaiere Ce-atacã prin iubire destinu-mi spiritual... Nimic nu poþi asuprã-mi nici mai puþin brutal, Nici mai puþin prielnic... Alinã-aceste unde, Recheamã-aceste sorburi, ºi promisiuni imunde... Surpriza mea se scade, ºi ochiul meu e cert. Nici n-aºteptam sã aflu-n bogatul meu deºert Decât o zãmislire de-atari mânii ºi funii: Adâncul lui de patimi e loc al uscãciunii, Oricât purced în zare ºi mort de sete cern În mine spaþiu-acestui meditativ infern... ªtiu... Uneori dezgustul îmi este un teatru. Atât de pur nu-i duhul ca, nicicând idolatru, În goana-i solitarã aprinsul lui avânt Sã nu-i alunge zidul umbrosului mormânt. O lungã aºteptare naºte orice pe lume. Chiar umbra e supusã de-o agonie-anume, Sufletu-avar se cascã, se tulburã pe loc De-un monstru-n rãsucire pe prag de porþi cu foc... Dar, oricât de bizarã ºi promptã pari, reptilã, Tu-n vii ocoluri linse de mângâieri subtilã, Corp ars de neastâmpãr ºi de lingoare grea, Ce eºti, pe lângã lunga, eterna noapte-a mea? Tu te uitau cum doarme frumoasa-mi neglijenþã... Însã, cu-al meu pericol, eu sunt de conivenþã, O, Thyrs, mai versatil, mai rea ca el oricum. Mã lasã! reia firul vâscosului tãu drum! Ochi orbi gãseºte-þi pentru miºcãrile masive. Revarsã-n alte paturi lungi rochii succesive, Stârneºte-n alte inimi al rãului lor val, Pentru ca-n inelatul tãu vis de animal Pânã spre zori candoarea sã gâfâie-anxioasã!... Eu, eu veghez. Lividã, ies eu, ºi prodigioasã, Mustind încã de plânsuri pe care nu le-am plâns, Dintr-o absenþã ce-are contur de om, atins Numai de ea... Spãrgând-o, pe groapa diafanã Mã razim tulburatã ºi totuºi suveranã, Cãci tot ce-mi nãluceºte-n priviri ºi nopþi mereu, Prin cele mai mici gesturi, consultã-orgoliul meu." DAR mã-ngrozeam sã pierd o durere-aºa divinã! Îmi sãrutam pe mânã aceastã urmã finã, Nemaiºtiind din vechiul meu corp nesimþitor Decât un foc ce-mi arde conturele uºor: Adio,-am zis, minciunã, EU, sorã muritoare... AH EU al armoniei, dar nu ca o visare, Femeie mlãdioasã ºi fermã la tãceri De acte pure!... Frunte limpidã, pânã-a zãri Cu valuri, unde vântul stufos ºi vag le-nspicã, Lungi fire-n larg ce-n zboruri se-mbinã, se ridicã, Spuneþi!... Egala zilei, ºi soaþa ei, era, Unic suport zâmbindu-i din dragoste formam Pentru-nãlþimea-a-toate stãpânã, adoratã... Ce luciu prins de gene-mi orbeºte auratã, O, pleoape oprimate de-o noapte de comori, Rugam pe pipãite-n tenebra voastrã-n zori! Eternului, ce parcã mã-mprejmuia, poroasã, Mã ofeream muºcãrii în fructu-mi de mãtasã; Nimic nu-mi da de veste cã dorul de-a muri În pulpa-aceasta blondã-n amiaz s-ar pârgui: Savoarea mea, se vede, nu-mi întinsese-amarul. Eu jertfã aduceam doar un umãr ogl pe-altarul Luminii; ºi pe mierea acestui gât de nea, Ce-n dulcea lui nãscare chiar ceru-l împlinea, Venea sã aþipeascã figura lumii rondã. Apoi în zeul-sclipet, captivã vagabondã, Mã clãtinam ºi-n flãcãri umblam pe solul plin Legând ºi dezlegându-mi doar umbrele sub in. Ce fericire! Pânã la prag de-alese jerbe, Unde-mi slujeau vestmântul ombelele superbe, Cu-o gingaºã scãdere a portului semeþ; ªi dacã, împotriva acestei libertãþi, Dacã scãpate rochii rebelii spâni denunþã, Arc brusc, eu simt cum corpul se-ncoardã, mã pronunþã, Stând gol sub vãlul care se umflã-n vii culori Rãpite de-a mea rasã ghirlandelor de flori! Regret aproape-aceastã deºartã prepotenþã... Eu, una cu dorinþa, am fost o iminenþã A ascultãrii, prinsã-n aceºti genunchi senini; De-atât de prompte gesturi îmi erau ochii plini, Cã-abia simþeam fiinþa cã-mi saltã-n vânt agilã! Spre simþuri luminoase-mi plutea blonda argilã, ªi-n arzãtoarea pace a viselor fireºti Aceºti paºi fãrã zare-mi pãreau eterni, cereºti. De n-ar fi, o! Splendoare, cã, Inamicã mie, Umbra mea! mlãdioasã ºi sprintenã mumie, Pãmântu-absenþei mele pictate-l atingea, Care de-aceastã moarte uºoarã mã ferea. O vãd cum între rozã ºi mine stã pititã; Pe pulberea dansantã, ea curge, nu iritã Nici un frunziº, ci trece, se frânge peste tot... Treci! Barcã-a morþii... IATÃ, eu vie, naltã, pot Cu-asprime, cu-al meu propriu neant pe-ascuns armatã, Însã, ca din iubire cu-o faþã-mbujoratã, ªi-adulmecând cu nara un vânt din portocali, Sã-ntorc acuma zilei doar ochi strãini, egali... O, cât poate sã creascã în noaptea mea aparte A separatei inimi misterioasã parte, ªi harul sã-mi devinã tot mai profund, prin chin!... Sustrasã prejmei pure, captivã sunt, ºi prin Leºinuri de arome supusã, simt uºoarã Statuia mea sub raze înalte cum se-nfioarã, În marmura ei aur cu toane-aleargã viu. Dar ce vede privirea mea dispãrutã, ºtiu; Mi-e ochiul negru tindã de-aziluri infernale! Gândesc, lãsând în brizã atâtea ore pale ªi duhul fãrã-ntoarceri din arbori amãrui, Gândesc, pe dunga de-aur a universului, La gustul de pieire ce-n Pythonisa creºte, Când rage-n ea speranþa cã lumea se sfârºeºte. Enigme, zei, rãgazuri ºi paºi pe sol ceresc Opriþi de vorbe, - toate mereu mi le-nnoiesc În mine, pe piciorul purtându-ºi reveria, Ce-ngânã-o zburãtoare ce-ºi schimbã bucuria, Întruna cu neantul se joacã la zenit, ªi arde,-n vârfu-mi sumbru de marmurã, uimit. O, CE PRIMEJDIOASà privirii sale pradã! Cãci ochiul minþii-ajuns-a pe plãji de pluº sã vadã Lucind prea multe zile ºi-apoi pãlind ca-n vis, Al cãror zvon ºi umblet eu mi le-am fost prezis. Plictisul clar, plictisul de-a le scruta pe ele Funest avans îmi dete asupra vieþii mele: Întreaga zi, duºmanã, mi se-aratã din zori. Eram ca moartã; poate, visam, adeseori, Nemuritoare-aproape, cã viitorul clar e Doar diamant ce-nchide coroana-n pietre rare Unde se schimbã-a multor urgii de mâine nea Cu alte absolute vãpãi pe fruntea mea. Va cuteza el, Timpul, din multele-mi morminte, Sã-nvie-o searã-aleasã de porumbei, cuminte, O searã ce târãºte pe-un petic cãlãtor Din blânda mea pruncie-un reflex roºcat, uºor, ªi moaie în smaralde-un roz amplu de ruºine? O, RUG al amintirii, vânt de-aur baþi spre mine, Suflã pe mascã roºul refuzului pe loc De-a fi eu însãmi alta, decât am fost, în foc... Tu, sânge-al meu, roºeºte livida circumstanþã Ce-o-nnobila azurul prin sfânta lui distanþã, ªi-al vremii insensibil iris ce-am adorat! Vino, consumã-n mine-acest dar decolorat; Vino! sã-mi dau azi seama ºi sã urãsc, novice, Copila sperioasã, tãcerile complice, Limpida tulburare care se scaldã-n crâng... ªi-o voce sã-mi þâºeascã din nou, din sânul stâng, Nebãnuit de asprã ºi-n dragoste voalatã... Frumosul gât cãutându-ºi zeiþa-ntraripatã... Cu pulsu-atât de-aproape de-un puls slãbit am fost? Credeam chiar eu, mari geme cã-mi este adãpost Blândeþea ce surâde-n ameninþarea voastrã... O, viþe pe obrazu-mi, ca o urzealã-albastrã, Sau tu... þesutã-n gene ºi jet spre stele supt, Al serii tandru licãr de tulburi braþe rupt? PLASAÞI ÎN CERURI, OCHII MEI SÃ-MI TRASEZE TEMPLU ªI-ASUPRÃ-MI ODIHNEASCà ALTAR FÃRà EXEMPLU! Þipa fãptura-mi toatã din piatrã ºi palori... Pãmântu-acum mi-e numai o bandã în culori Ce curge, se refuzã albitei frunþi de grijã... Tot universu-n tremur îmi ºovãie pe tijã, Coroana cugetãrii mi-e fãrã de-nþeles, Moartea vrea sã respire-acest trandafir ales Al cãrui iz i-ajutã lucrarea tenebroasã! De-mbatã tandru-mi miros o þeastã gãunoasã, O, Moarte, respira-va azi sclava unor regi: Deci cheamã-mã...! Durere sã-mi dai, sã mã dezlegi, Eu mie-atât de frântã, imagine-osânditã! Asculþi?... Nu sta pe gânduri... Nãscândul an invitã ªi-ntregului meu sânge-i prezice noi miºcãri: Cu jale-ºi pierde gerul ultima perlã-n zãri... Ca mâine, la suspinul din Haruri constelate, Va sparge primãvara fântânile-astupate; Ea râde, violeazã mereu... De unde, când Veni? Candoarea însã vorbeºte-atât de blând, Cã o tandreþe muºcã pãmântu-n mãruntaie... Umflaþi copaci sub pleoape de solzi se întretaie Cu mii de braþe-n zarea prea multã, ca pãgâni, Miºcând în soare ritmic sonorele lor lâni, În aer aspru suie cu-aripile lor toate Din mii de frunze care se simt reînviate... Ce nume-aeriene-n timpanul tãu înduri Tu, Surdo!... Iar în spaþiul învins de legãturi, Vibrând în lemn vivace din coama ce-l imprimã, Cu zeii ºi contrarã, pãdurea unanimã, Desimea plutitoare care prin stâlpii crunþi Pios înalþã-n zare fantastelor frunþi La sfâºiate-avânturi spre insule superbe, Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns în ierbi e? AH, CINE, muritoare,-ar învinge-atari vâltori? Ce muritoare? Însãmi, atât de purã,-n fiori Îmi simt genunchii parcã genunchi fãrã-apãrare... Mã rup în vânt. Cu þipãt de prunci strãpunge-n zare O pasãre... chiar umbra ce-mi þine pieptul strâns, ªi roze! vã ridicã suspinul meuc e-a-nvins Vai! braþe-atât de blânde ce-astupã corfa plinã... Ah, îmi atârnã-n plete-o povarã de albinã, Plonjând mai beat întruna-n sãrut tot mai tãios, Al zilei mele-ambigui vârf tandru-delicios... Luminã!... Sau tu, Moarte! Dar cel mai prompt mã-apuce!... Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde, mã seduce! Ah! cum se umflã, creºte, se-ncoardã acest dur Captiv prea dulce martor în plasa mea de-azur... În mine, dur... dar dulce pe gura infinitã!... Scumpe stafii nãscânde, cu setea mea-n suitã, Dorinþe! Chipuri clare!... ªi voi, fructe de-amor, Zeii mi-au dat maternul contur ispititor ªi-aceste margini ronde, ºi pliuri, ºi calicii, Ca viaþa sã ia-n braþe altarul de delicii Unde-n eterne-ntoarceri stând sufletul ciudat, Sãmânþã, lapte, sânge inundã nencetat? Nu! Groaza mã inspirã, oribilã-armonie! Orice sãrut anunþã o nouã agonie... Vãd, vãd plutind, de-onoruri trupeºti fiind duºmani, În milioane-amare neputincioºii mani... Nu, sufluri! Nu, tandreþe, priviri... convivi lumeºti, Popor stricat de mine dorind ca sã trãieºti, Nu, viaþa mea din mine n-o veþi avea!... Plecaþi, Plâns ºi strigoi, de noapte zadarnic exhalaþi, Plecaþi, sporiþi al celor morþi impalpabil numãr! Eu, umbrã ºi luminã nu port pe-acelaºi umãr, Pãstrez, de voi departe, spiritul bun ºi clar... Nu! N-o sã vã-aparþinã al buzei mele har!... ªi-apoi... inimmã-fulger, chiar tu refuzi sã-i spulberi. Vai, de noi toþi mi-e milã, o! tu, vârtej de pulberi! Mari Zei! în voi îmi mistui deconcertaþii paºi! Am sã-þi implor de-acuma doar licãrul gingaº, De mult timp doritoare pe-obraz a-mi curge-n unde, Lacrimã iminentã, ce singurã-mi rãspunde, Lacrimã care face sã miºte-n ochii mei Umani o felurime de funerare cãi; Tu izvorãºti, orgoliu de labirint, din suflet. Din inimã, constrânsã,-mi aduci într-un rãsuflet Aceastã detaºare-a sucului meu preþios, Care-mi jertfeºte umbra pe ochiul luminos, Libaþie plãcutã-a unei gândiri mascate! Din grota unei spaime-n adâncul meu cãscate Sarea de tainã-asudã apã fãrã ecou. De-unde te naºti? Ce icnet, mereu ºi trist, ºi nou, Lacrimã grea, te scoate târziu cu umbre-amare? Pe scara mea de mamã-ai suit, de muritoare, ªi, deºirându-þi calea, samar perseverent, Cât timp mai sunt în viaþã, demersul tãu cel lent Mã-nãbuºe... Tac, bându-þi umblarea suveranã... - Cine te cheamã, sprijin pe tânãra mea ranã? Dar rãni, suspine, sumbre-ncercãri, lace? ªi cui, Marcaþi voi, perle crude,-acest corp cu frigul lui, Un orb cu mâna-ntinsã de temerea speranþei? Unde se duce, fãrã-a-ºi rãspunde ignoranþei, În noapte corpu-acesta, de crezul sãu mirat? Lut tulbure, tu ia-mã, cu algã-amestecat, ªi du-mã-ncet... Nevlaga mea de zãpadã, scursã, Va merge-ntruna pânã îºi aflã propria cursã? Lebãda mea, pe unde-i? de unde-ºi ia avânt? ...Asprime preþioasã... Iubire de pãmânt, Pe tine-ºi fonda pasul meu siguranþa-i sfântã! Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcã ºi-o frãmântã, ªi-oripilat se-atinge de pactul sãu natal, Acest sol ferm atinge modestu-mi piedestal. Departe nu, sub talpã prãpastia mea viseazã... Nesimþitoarea stâncã, glisând de alge, oazã A fugii (cum în sine însingurat nespus) Începe... Vântul pare ca printr-un voal supus Cã þese-n larma mãrii o încâlcitã tramã, Amestec de lopatã, ºi val ce se destramã... Atât sughiþ întruna, ºi lungi curenþi izbiþi, ªi sparþi, reluaþi în larguri... ºi sorþii toþi zvârliþi, Dementã felurime rulând uitãri vorace... Din paºii-mei goi, cel care fãgaºul ºi-l va trage Va înceta vreodatã la sine-a se gândi? Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mã du de-aci! AH, EU, misterioaso, tu totuºi eºti în viaþã! În revãrsarea zilei te vei privi în faþã Fiind cu jale-aceeaºi... Oglinda unei mãri Se-nalþã... ªi pe buzã, un mic surâs de oero. Vestit cu plictisealã de ºtergerea de semne Îngheaþã-n est acuma contururile demne De raze ºi de piatrã, ºi închisoarea grea Ce va purta inelul zãrii unice-n ea... Priveºte: - un braþ se vede, pur, cum se dezgoleºte. Braþ al meu, te vãd iarãºi... Porþi zorii... Se trezeºte Cu greu nesãvârºia victimã... ºi-acest prag Timid... ce clar, al stâncii efloriment, cu drag Flatat de unda joasã, spãlat de hule moarte!... Umbra care mã lasã, ostie fãrã moarte, Rumenã mã despoaie pentru-alte noi simþiri, Pe-altarul crunt ce-mi poartã atâtea amintiri. Aici, spuma-a se face vizibilã încearcã; ªi-acolo, ºovãi-va-n sensibila lui barcã La orice-atac de val un pescuitor etern. Totul se va-mplini, deci, în actu-i sempitern, Solemn, de-a reapare cast ºi incomparabil, ªi de-a reda mormântul entuziast, friabil, Stãrii preagraþioase de râs universal. SALUT! Prin sãri ºi roze divinitãþi, ºi-n val Voi, jucãrii primare de tânãrã luminã, Insule!... Curând stupuri, când prima razã linã Va face stânca voastrã, ostrov ce l-am prezis, Sã simtã, când roºeºte, puteri de paradis; Creºtete fecundate de-un foc, abia sfioase, Crâng zumzãind de fiare ºi de idei voioase, De laude de oameni plouaþi de har din zãri, Insule! în rumoarea unor centuri de mãri, În veci virgine mame, orice profil v-ar toarce, Voi în genunchi îmi sunteþi miraculoase Parce; Nimic asemeni florii ce-aduceþi nu-i în veci, Tãlpile voastre însã-n adâncuri ah! sunt reci! LUNGI pregãtiri de suflet sub tâmpla fãrã cutã, Moartea mea, fiic atainei, acum însã crescutã, ªi voi, cereºti dezgusturi, ce-mi daþi elan spre zãri, De-ai sorþii mele lustri voi, caste-ndepãrtãri, N-aþi fost, fervoare, decât o nobilã duratã? Nimenea mai aproape de zei aventuratã Nu ºi-a înscris pe frunte-al lor suflu rãpitor, Nici, chemând grosul nopþii perfecte-ntr-ajutor, N-a aspirat cu buza la murmurul din urmã... Eu susþineam al morþii pur foc ce nu se curmã Cum soarele asemeni de mult l-am susþinut... Ca disperat stã corpu-mi cu torsul desfãcut În care, beat de liniºti, de glorii ºi de sine, Sufletul, de memoria sa gata sã leºine, Ascultã, cu speranþã, cum bate-n zid pios Inima mea, - ce scade-ntr-un ritm misterios, Pânã-a nu mai reþine decât din complezenþã Un freamãt fin de frunzã, sãrmana mea prezenþã... Vanã-aºteptare, vanã... Nu aflã moarte-aºa, Cine-n oglindã plânge pentru-a se-nduioºa. NU TREBUIA mai bine sã-mi împlinesc, nebunã, Miraculos sfârºitu-n tortura cea mai bunã: Dispreþu-acesta rece la jocul unei sorþi? Gãsi-voi cândva clarul unei mai limpezi morþi, Ori pantã mai curatã sã urc înspre pieire, Decât aceastã lungã, de victimã, privire, Cedând, rãnitã, palã, fãrã pãreri de rãu? Ce-i pasã-acum de-un sânge ce nu-i secretul sãu? Porfiru-acesta-n pace albitã o depune, La margini de fiinþã, frumoasã-n slãbiciune! Ea liniºteºte-al vremii ce-o va nega tumult, Clipa stãpânã n-o va putea pãli mai mult, Cât trupul vid de-o sumbrã fântânã are parte!... Mai singurã se face, mereu, ºi mai departe... Iar eu, spre-atare soartã, mergând cu paºi aleºi, Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireºi... Spre-un viitor de-arome cu trâmbã afumatã, Eu mã simþeam condusã,-oferitã, consumatã, Toatã, promisã toatã la nouri norocoºi! Chiar mã vedeam ca unul din pomii vaporoºi, A cãror majestate pierdutã-n zarea vagã Se dãruie iubirii cu-ntinderea-i întreagã. Imensul tot mã-nvinge, din pieptul meu sfinþit Tãmâia arsã suflã-n contur fãrã sfârºit... Tot ce e corp de raze îmi tremurã-n esenþã!... Nu!... Nu stârni aceastã, acum, reminiscenþã! Crin sumbru! Tenebroasã aluzie de sus, A ta vigoare vasul de preþ nu l-a rãpus... Din câte clipe toate, tu atingeai suprema... - Dar cine birui-va puterea însãºi, gema Ce vrea sã vadã cu-ochii tãi licãrul diurn Ce ºi-a ales pe fruntea ta luminosul turn? Mãcar cautã, spune-þi, prin ce-asurzite-alaiuri Noaptea, spre soare, dintre cei morþi te-a scos pe plaiuri? De tine aminteºte-þi, instinctului sã-i iei (Cu zorii ºi-l disputã-al tãu deget în scântei) Acest fir fin cãruia orbºete-urmându-i aþa Pânã pe þãrmu-acesta þi-a readus viaþa... Fii crudã... ºi subtilã... sau ºi mai mult! Sã minþi, Însã sã ºtii!... Aratã-i prin care vrãji fierbinþi, Lasã care de fumu-i cãlduþ n-a fost lãsatã, ªi nici de griji din pieptul de-argilã parfumatã, Prin ce repliu asuprã-þi, reptilã, îþi reiei Mirosul tãu de grotã ºi tristele-þi idei? IERI carnea cea profundã, ieri, carnea în putere M-a trãdat... Fãrã vise, ºi fãrã-o mângâiere!... Nici demoni, nici miresme nu mi-au menit steril Imaginare braþe murind pe-un gât viril; Nici Lebãda mea, Zeul, cu pene-urzind jignirea Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins gândirea... ªi totuºi, cunoscuse, din ciuburi, cel mai cald! Cãci, toatã-n harul cãrnii unite cum mã scald, Virginã, fui în umbrã ofrandã-a frumuseþii... Dar somnul îndrãgise ispitele blândeþii, Iar eu, de-un nod de plete înlãnþuitã mie, Molaticã pierdut-am a nervilor domnie, Eu mã fãcusem alta, strângându-mã pe mine... Cine se-nstrãineazã?... Cine-ºi ia zborul?... Cine Exultã?... Ce flux tainic, inima mi-a topit? Numele ce-l pierdusem, ce scoicã l-a rostit? Cunosc eu trãdãtorul reflux care cu-o ºoaptã M-a tras din violenþa mea purã ºi necoaptã, Rãpindu-mi astfel tâlcul suspinului enorm? Cum pãsarea se-aºeazã, a trebuit sã-adorm. A fost, poate, chiar ora, când ghicitoarea treazã Lãuntric se toceºte ºi dezintereseazã: Ea nu mai e aceeaºi... Copila cea de har De trepte neºtiute se apãrã-n zadar, ªi mâinile-i uitate le cere de departe. Da, sã cedezi la glasuri încoronate-n moarte, Sã iei drept chip un abur... Iatã, uºoarã sunt: Mi se atinge fruntea de-acest consimþãmânt... Acestui corp, iertarea i-o dau, ºi gust cenuºa. Deschid lent fericirii de-a coborî azi uºa, Pornesc, spre negri martori, cu braþe chinuite, Între, o! nu de mine, lungi vorbe bâlbâite... Dormi, dormi, înþelepciune a mea. Fii doar absenþã; Întoarce-te în germen ºi-n sumbrã inocenþã. Vie, te dã comorii ºi ºerpilor enormi... Dormi nencetat! Coboarã, ºi dormi! Coboarã, dormi! (Poarta cea scundã este-un inel... prin care gazul Trece... Pe limbi flecare, doar moartea stã, ºi hazul... Pasãrea-þi bea din gurã ºi tu nu poþi s-o vezi... Coboarã,-n ºoapte... Negrul nu-i negru, pe cât crezi...) LINÞOLII DELICIOASE, dezordine-ncropitã, Culcuº unde mã-mprãºtii, mã-ntreb, ºi-mi sunt ispitã, Unde-o sã-nec cu vremea chiar inima-n bãtãi, Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi odãi, Ce gâfâie, ºi-n care vecia se ascultã, Loc plin de mine care mi-ai luat întreagã, smultã, O, formã-a formei mele, cãldurã fãrã spor, Întoarcerile mele te recunosc a lor; Iatã cã-atât orgoliu ce-n pliuri vã slãvise, Pânã la urmã-amestec cu josnicii de vis e! La pânza voastrã,-n care chiar moartea-ºi imita, Idolul fãrã voie începe-a dormita, Femeie absolutã, cu ochii-n lacrimi grele, Când, ale tainei sale grote ºi vrãji rebele, ªi-acest rest de iubire pãstrând un corp la bord I-au compromis pieirea ºi muritoru-acord. Arcã deplin secretã, însã atât de-aproape, Avântul meu, azi noapte, a vrut din lanþ sã-þi scape Fãptura; dar stropit-am abia cu tânguiri Coapsele-þi încãrcate de zi ºi plãzmuiri! Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur pierduþi în zare, Privesc acolo rara, plãpânda stea cum moare, ªi-acest prea tânãr soare-al mirãrii mele, plin, Pãrea sã lumineze-al unei strãbune chin; Cãci focul lui nu lasã regrete sã irumpã, ªi-amestecã-aurora într-o substanþã scumpã Ce se forma acuma substanþã de mormânt!... O, ce frumoasã-i marea, ºi gleznele în vânt! Tu vii!... Ea, cea pe care-o respiri tu, voi rãmâne, Voalul meu numai abur aleargã înspre tine... ...Atunci, format-am, vane plecãri dacã trãiesc, Doar vise?... Dacã-n haine rãpite, mã ivesc Pe þãrm, fãrã oroare, sã-adulmec spuma-naltã, Sã beau cu ochii-amarul ce vast ºi-n râset saltã, Fiinþã-opusã brizei, în aer ca de-oþel, Primind seninã-n faþã al mãrii-adânc apel; Dacã sufletul suflã, ºi umflã furibundã Abrupta undã-n unda strivitã, dacã-o undã Detunã-n cap, un monstru-al candorilor jertfind, ªi vine sã vomite al mãrii-n clocot grind Aici pe stânci, de unde þâºneºte-n pânã-n gându-mi O orbitoare jerbã privirea îngheþându-mi, ªi peste-ntreaga-mi piele, de zori fãcutã scurm, Atunci, trebuie, Soare, deºi nu vreau, acum, Sã-ador inima-mi unde tu vii spre-a te cunoaºte, Retur vânjos ºi dulce-al plãcerii de-a se naºte, Foc spre care-o fecioarã de sânge suie-n zbor Sub calzii-arginþi ai unui sân recunoscãtor! (traducere de Stefan Augustin Doinas) Cimitirul marin din Farmece (1922) - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Paul Valéry "Suflete iubit, nu năzui către viaţa fără moarte, ci epuizează resursele posibilului." PINDAR, Pythice, III Acest pod calm cu porumbei cuminte Palpită între pini, între morminte; Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei Marea, mereu din-nou-pornita mare! După-o gândire, ce răsplată mare Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei! Ce pur efort de mici sclipiri consumă Atâta diamant mărunt de spumă, Ce pace pare-a se-nălţa sub cer! Când peste-abis un soare se aşterne, Urzeală pură-a cauzei eterne, Timpul scânteie, Visu-i adevăr. Tezaur fix, blând templu al Minervei, Masă de calm, tribut plătit rezervei, Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod Atâta somn bogat sub văl de pară, Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară, Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod! Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape, Împrejmuit de văzul meu de ape, În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ; Şi ca spre zei ofranda mea supremă, Senin scânteietoarea mării stemă Aruncă-n sus un suveran dispreţ. Cum fructul piere în plăceri pe limbă, Cum în deliciu-absenţa i se schimbă În gura-n care-şi pierde forma lui, Îmi sorb aici anticipându-l fumul, Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui. Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată! După-atâtea trufie, de-o ciudată Lene, dar plină de puteri, scăpând, Mă dau acestui spaţiu ce străluce, Peste morminte umbra mea se duce Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând. Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă, Eu te susţin, justiţie superbă A razelor cu nemilos pumnal! Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină; Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină Ursuze umbre-şi cer un rol egal. O, doar al meu, în sine-mi, numai mie, Sub inimă, pe prag de poezie, Între neant şi faptul pur, aştept Ecou-atâtor vagi, interne ranguri, Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri Sunând un gol mereu vestit în piept! Ştii tu, captivă falsă din frunzare, Golf mâncător de palide grătare, Pe ochii mei închişi, de taine grei, Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă, Ce frunte-l cheamă în osoasa humă? O stea gândeşte aici la duşii mei. Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii, Fragment terestru oferit luminii, Îmi place-acest podiş cu torţe-n el, Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre, Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre; Peste morminte-mi doarme-un val fidel! Căţea splendidă, alungă idolatrii! Când ca păstor zâmbind acestei patrii Însingurat pasc, miei misterioşi, Alba mea turmă de morminte lente, Goneşte porumbiţele prudente, Visele vane, îngerii curioşi! Ajuns aici, ce va mai fi e lene. Insecta roade seceta-n antene; Şi totu-i ars, căzut, primit în dar În aer pentru-o aprigă esenţă... Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă, Amaru-i dulce, spiritul e clar. Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina Ţărânii calde ce le suge taina. Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns De sine, se gândeşte-n nemişcare... Frunte completă, naltă-ncoronare, Eu sunt în tine schimbul cel ascuns. Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama! Căinţa, îndoiala mea şi drama Sunt zgura marelui tău diamant... Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă, La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă A şi trecut spre tine, dezarmant. Ei s-au topit într-o absenţă mată, A supt argila ostia curată Şi harul vieţii a trecut în flori! Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte, Felul de-a fi, şi sufletul aparte? Doar viermii torc unde năşteau plânsori. Strigătul scurt al fetei gâdilate, Privirea, dinţii, pleoapele muiate, Fermecătorul sân atras de foc, Sângele gurii date fără preget Şi darul ultim, apărat cu-un deget, Totul se-ngroapă şi reintră-n joc! Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are Această mască a minciunii, care Din val şi-argint aici se lămuri? Cânta-vei când vei fi doar boare pură? Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură, Chiar sfântul neastâmpăr va muri! Tu, neagră nemurire poleită, Consolatoare-ngrozitor boită, Ce faci din orice moarte sân matern, Minciună mândră şi pioasă scuză! Cine nu ştie, cine nu refuză Acest vid craniu şi-acest râs etern! Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite, Ce sub povara de lopeţi zvârlite Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat, Adevăratul vierme, care roade, Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade, El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat! Iubire, sau de mine însumi ură? Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură Că zeci de nume, toate, îi convin! Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge! Îi place carnea mea, mi se prelinge Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin! O, Zenon! Crude Zenon din Eleea! Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea Ce sună, zboară, nezburând deloc! Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!... Umbră de broască, sufletului care, Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc! Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte! Corp, sparge-această formă ce gândeşte! Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt! Noi prospeţimi, din mare exalate, Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate! În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt! Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită, Piele de leu, hlamidă găurită, De mii şi mii de idoli mici, solari, Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n Tumult asemeni unei linişti mari, Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea! Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea, Din stânci talazul spumegă subit! Zburaţi în zare voi, orbite pagini! Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini Acest pod calm de pânze ciugulit! (traducere de Ştefan Augustin Doinaş)

 

 

Paul Valéry Biography

Valéry was born of a Corsican father and Genoese-Istrian mother in Sète, a town on the Mediterranean coast of the Hérault, but he was raised in Montpellier, a larger urban center close by. After a traditional Roman Catholic education, he studied law at university, then resided in Paris for most of the remainder of his life, where he was, for a while, part of the circle of Stéphane Mallarmé.
Though his earliest publications date from his mid-twenties, Valéry did not become a full-time writer until 1920, when the man for whom he worked as private secretary, a former chief executive of the Havas news agency, Edouard Lebey, died of Parkinson's disease. Until then, Valéry had, briefly, earned his living at the Ministry of War before assuming the relatively-flexible post as assistant to the increasingly-impaired Lebey, a job he held for some twenty years.
After his election to the Académie française in 1925, Valéry became a tireless public speaker and intellectual figure in French society, touring Europe and giving lectures on cultural and social issues as well as assuming a number of official positions eagerly offered to him by an admiring French nation. He represented France on cultural matters at the League of Nations, and he served on several of its committees. The Outlook for Intelligence (1989) contains English translations of a dozen essays resulting from these activities.
In 1931, he founded the Collège International de Cannes, a private institution teaching French language and civilization. The College is still operating today, offering professional courses for native speakers (for educational certification, law and business) as well as courses for foreign students.
He gave the keynote address at the 1932 German national celebration of the 100th anniversary of the death of Johann Wolfgang von Goethe. This was a fitting choice, as Valéry shared Goethe's fascination with science (specifically, biology and optics).
In addition to his activities as a member of the Académie française, he was also a member of the Academy of Sciences of Lisbon, and of the Front national des Ecrivains. In 1937, he was appointed chief executive of what later became the University of Nice. He was the inaugural holder of the Chair of Poetics at the Collège de France.
During World War II, the Vichy regime stripped him of some of these jobs and distinctions because of his quiet refusal to collaborate with Vichy and the German occupation, but Valéry continued, throughout these troubled years, to publish and to be active in French cultural life, especially as a member of the Académie française.
In 1900, he married Jeannie Gobillard, a friend of Stéphane Mallarmé's family, who was also a niece of the painter, Berthe Morisot. The wedding was a double ceremony in which the bride's cousin, Morisot's daughter, Julie Manet, married the painter, Ernest Rouart.^[1] Valéry and Gobillard had three children: Claude, Agathe, and François.
Valéry served as a juror with Florence Meyer Blumenthal in awarding the Prix Blumenthal, a grant given between 1919-1954 to young French painters, sculptors, decorators, engravers, writers, and musicians.^[2]
Valéry died in Paris in 1945. He is buried in the cemetery of his native town, Sète, the same cemetery celebrated in his famous poem, le Cimetière marin.

Rodiile

Traducere în limba românã de Paul Mihnea
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
par Paul Valéry

Dure rodii-ntredeschise,
Boabelor exces cedând,
Suverane-s frunþi de gând
Ce se sparg de-atâtea vise.

Dacã sorii mii ºi mii
Ce au fost ca sã vã pascã
V-au fãcut sã vã plesneascã
Rubiniile chilii

Ai-aurul uscat al coajei
Sub imboldul dur al vrajei
Crapã-n geme rosii roi,

Luminoasa-vã fãpturã
Face vis închisã-n noi
Tainicã arhitecturã.

: 1257 Tânãra Parcã - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - par Paul Valéry Lui André Gide. De mulþi ani de zile pãrãsisem arta versurilor: încercând mereu sã mã abþin, am fãcut acest exerciþiu pe care þi-l dedic. 1917 Format-a Ceru-aceastã grãmadã de minuni Ca locuinþã unui ºarpe? PIERRE CORNEILLE CINE, dacã nu vântul curat, în plânset frânge Extreme diamante-n pustiu... Dar cine plânge, Atât de-aproape mie-n momentele de plâns? Aceastã mânã, peste-al meu chip ce-l vrea atins, Distrat ascultãtoare unei profunde þinte, Îmi cere slãbiciunii o lacrimã fierbinte, ªi-ar vrea, dintre destine, cu-ncetul despãrþit, Cel pur sã-mi lumieze tãcând un piept rãnit. Furtuna-mi zvârle-n murmur o umbrã de mustrare, Sau îºi retrage, joasã, prin guri de stâncã tare, Asemeni unui lcru-nºelat, amarnic supt, Un vuiet de constrângeri ºi jale, dedesubt... Iar tu ce faci, zbârlitã, ºi-aceastã mânã tristã, ªi ce foºnire-a unei uscate foi persistã Stând între voi, ostroave din sânu-mi desfãcut?... Eu scânteiez, legatã de-un cer necunoscut... Spre setea mea imenºii ciorchini lucesc dezastre. STRÃINI atotputernici, neocolite astre Ce-ngãduiþi sã ardã prin timpuri ce sporesc Un dram de puritate ºi de suprafiresc; Voi ce-mplântaþi a jale în muritori sã-i sfarme Aceste nalte aºchii, aceste dure arme, ªi-ale veciei voastre tãioase junghiuri, eu Sunt singurã, ºi tremur, cu voi; culcuºul meu L-am pãrãsit; pe stânca muºcatã de minune, Mã-ntreb ce suferinþã în piept mi se depune, Ce crimã chiar asuprã-mi sau prin mine - am comis?... ...Sau rãul mã urmeazã într-o visare-nchis, Când (aurul din lampã de-un moale suflu stins e) Stãteam de braþe groase cu tâmplele cuprinse, Mult timp sperând din suflet un licãr sã absorb? Toatã? A mea cu totul, stãpânã pe-al meu corp, Într-un fior nãsprindu-i întinderea ciudatã, ªi-n blândele-mi cãtuºe, de sânge suspendatã, Eu mã vedeam vãzându-mã, unduind, cu lungi Priviri ce-mbracã-n aur pãdurile-mi adânci. Urmam prin ele-un ºarpe ce tocmai mã muºcase. CE-NCOLÃCIRI de poffte, târâºu-i!... Ce distrase Comori scãpând întriina de-aviditatea mea, ªi ce-ncruntatã sete de limpezimi de stea! O, vicleºug!... La raza durerii, ostenitã, Eu m-am simþit ºtiutã mai mult decât rãnitã... Pe-un prag miºel de suflet, un dinte m-a nãscut; Veninul meu mã-aratã, el sieºi cunoscut: El bântuie-o fecioarã de sine-lãnþuitã, Geloasã... Dar de cine, geloasã ºi pânditã? ªi ce tãcere-ascultã unicu-mi posesor? Zei! O secretã sorã în rãni care mã dor Arde, ce se preferã nemãsurat activã. "PLEACÃ!" eu n-am nevoie de rasa ta naivã, Scump ªarpe!... Eu mã-nlãnþui, fiinþã de-ameþeli! Nu-mi mai întinde-aceste reci noduri ºi urzeli, ªi-a ta credinþã care, ghicind, fuge de mine... De-ajuns e cã am suflet, podoabã de ruine! El ºtie, peste umbrã-mi plimbând un chin hapsân, Sã muºte, noaptea, stânca gingaºului meu sân; Al reveriei lapte de-aici mereu ºi-l cere... Lasã, deci, sã se moaie-acest braþ cu giuvaiere Ce-atacã prin iubire destinu-mi spiritual... Nimic nu poþi asuprã-mi nici mai puþin brutal, Nici mai puþin prielnic... Alinã-aceste unde, Recheamã-aceste sorburi, ºi promisiuni imunde... Surpriza mea se scade, ºi ochiul meu e cert. Nici n-aºteptam sã aflu-n bogatul meu deºert Decât o zãmislire de-atari mânii ºi funii: Adâncul lui de patimi e loc al uscãciunii, Oricât purced în zare ºi mort de sete cern În mine spaþiu-acestui meditativ infern... ªtiu... Uneori dezgustul îmi este un teatru. Atât de pur nu-i duhul ca, nicicând idolatru, În goana-i solitarã aprinsul lui avânt Sã nu-i alunge zidul umbrosului mormânt. O lungã aºteptare naºte orice pe lume. Chiar umbra e supusã de-o agonie-anume, Sufletu-avar se cascã, se tulburã pe loc De-un monstru-n rãsucire pe prag de porþi cu foc... Dar, oricât de bizarã ºi promptã pari, reptilã, Tu-n vii ocoluri linse de mângâieri subtilã, Corp ars de neastâmpãr ºi de lingoare grea, Ce eºti, pe lângã lunga, eterna noapte-a mea? Tu te uitau cum doarme frumoasa-mi neglijenþã... Însã, cu-al meu pericol, eu sunt de conivenþã, O, Thyrs, mai versatil, mai rea ca el oricum. Mã lasã! reia firul vâscosului tãu drum! Ochi orbi gãseºte-þi pentru miºcãrile masive. Revarsã-n alte paturi lungi rochii succesive, Stârneºte-n alte inimi al rãului lor val, Pentru ca-n inelatul tãu vis de animal Pânã spre zori candoarea sã gâfâie-anxioasã!... Eu, eu veghez. Lividã, ies eu, ºi prodigioasã, Mustind încã de plânsuri pe care nu le-am plâns, Dintr-o absenþã ce-are contur de om, atins Numai de ea... Spãrgând-o, pe groapa diafanã Mã razim tulburatã ºi totuºi suveranã, Cãci tot ce-mi nãluceºte-n priviri ºi nopþi mereu, Prin cele mai mici gesturi, consultã-orgoliul meu." DAR mã-ngrozeam sã pierd o durere-aºa divinã! Îmi sãrutam pe mânã aceastã urmã finã, Nemaiºtiind din vechiul meu corp nesimþitor Decât un foc ce-mi arde conturele uºor: Adio,-am zis, minciunã, EU, sorã muritoare... AH EU al armoniei, dar nu ca o visare, Femeie mlãdioasã ºi fermã la tãceri De acte pure!... Frunte limpidã, pânã-a zãri Cu valuri, unde vântul stufos ºi vag le-nspicã, Lungi fire-n larg ce-n zboruri se-mbinã, se ridicã, Spuneþi!... Egala zilei, ºi soaþa ei, era, Unic suport zâmbindu-i din dragoste formam Pentru-nãlþimea-a-toate stãpânã, adoratã... Ce luciu prins de gene-mi orbeºte auratã, O, pleoape oprimate de-o noapte de comori, Rugam pe pipãite-n tenebra voastrã-n zori! Eternului, ce parcã mã-mprejmuia, poroasã, Mã ofeream muºcãrii în fructu-mi de mãtasã; Nimic nu-mi da de veste cã dorul de-a muri În pulpa-aceasta blondã-n amiaz s-ar pârgui: Savoarea mea, se vede, nu-mi întinsese-amarul. Eu jertfã aduceam doar un umãr ogl pe-altarul Luminii; ºi pe mierea acestui gât de nea, Ce-n dulcea lui nãscare chiar ceru-l împlinea, Venea sã aþipeascã figura lumii rondã. Apoi în zeul-sclipet, captivã vagabondã, Mã clãtinam ºi-n flãcãri umblam pe solul plin Legând ºi dezlegându-mi doar umbrele sub in. Ce fericire! Pânã la prag de-alese jerbe, Unde-mi slujeau vestmântul ombelele superbe, Cu-o gingaºã scãdere a portului semeþ; ªi dacã, împotriva acestei libertãþi, Dacã scãpate rochii rebelii spâni denunþã, Arc brusc, eu simt cum corpul se-ncoardã, mã pronunþã, Stând gol sub vãlul care se umflã-n vii culori Rãpite de-a mea rasã ghirlandelor de flori! Regret aproape-aceastã deºartã prepotenþã... Eu, una cu dorinþa, am fost o iminenþã A ascultãrii, prinsã-n aceºti genunchi senini; De-atât de prompte gesturi îmi erau ochii plini, Cã-abia simþeam fiinþa cã-mi saltã-n vânt agilã! Spre simþuri luminoase-mi plutea blonda argilã, ªi-n arzãtoarea pace a viselor fireºti Aceºti paºi fãrã zare-mi pãreau eterni, cereºti. De n-ar fi, o! Splendoare, cã, Inamicã mie, Umbra mea! mlãdioasã ºi sprintenã mumie, Pãmântu-absenþei mele pictate-l atingea, Care de-aceastã moarte uºoarã mã ferea. O vãd cum între rozã ºi mine stã pititã; Pe pulberea dansantã, ea curge, nu iritã Nici un frunziº, ci trece, se frânge peste tot... Treci! Barcã-a morþii... IATÃ, eu vie, naltã, pot Cu-asprime, cu-al meu propriu neant pe-ascuns armatã, Însã, ca din iubire cu-o faþã-mbujoratã, ªi-adulmecând cu nara un vânt din portocali, Sã-ntorc acuma zilei doar ochi strãini, egali... O, cât poate sã creascã în noaptea mea aparte A separatei inimi misterioasã parte, ªi harul sã-mi devinã tot mai profund, prin chin!... Sustrasã prejmei pure, captivã sunt, ºi prin Leºinuri de arome supusã, simt uºoarã Statuia mea sub raze înalte cum se-nfioarã, În marmura ei aur cu toane-aleargã viu. Dar ce vede privirea mea dispãrutã, ºtiu; Mi-e ochiul negru tindã de-aziluri infernale! Gândesc, lãsând în brizã atâtea ore pale ªi duhul fãrã-ntoarceri din arbori amãrui, Gândesc, pe dunga de-aur a universului, La gustul de pieire ce-n Pythonisa creºte, Când rage-n ea speranþa cã lumea se sfârºeºte. Enigme, zei, rãgazuri ºi paºi pe sol ceresc Opriþi de vorbe, - toate mereu mi le-nnoiesc În mine, pe piciorul purtându-ºi reveria, Ce-ngânã-o zburãtoare ce-ºi schimbã bucuria, Întruna cu neantul se joacã la zenit, ªi arde,-n vârfu-mi sumbru de marmurã, uimit. O, CE PRIMEJDIOASà privirii sale pradã! Cãci ochiul minþii-ajuns-a pe plãji de pluº sã vadã Lucind prea multe zile ºi-apoi pãlind ca-n vis, Al cãror zvon ºi umblet eu mi le-am fost prezis. Plictisul clar, plictisul de-a le scruta pe ele Funest avans îmi dete asupra vieþii mele: Întreaga zi, duºmanã, mi se-aratã din zori. Eram ca moartã; poate, visam, adeseori, Nemuritoare-aproape, cã viitorul clar e Doar diamant ce-nchide coroana-n pietre rare Unde se schimbã-a multor urgii de mâine nea Cu alte absolute vãpãi pe fruntea mea. Va cuteza el, Timpul, din multele-mi morminte, Sã-nvie-o searã-aleasã de porumbei, cuminte, O searã ce târãºte pe-un petic cãlãtor Din blânda mea pruncie-un reflex roºcat, uºor, ªi moaie în smaralde-un roz amplu de ruºine? O, RUG al amintirii, vânt de-aur baþi spre mine, Suflã pe mascã roºul refuzului pe loc De-a fi eu însãmi alta, decât am fost, în foc... Tu, sânge-al meu, roºeºte livida circumstanþã Ce-o-nnobila azurul prin sfânta lui distanþã, ªi-al vremii insensibil iris ce-am adorat! Vino, consumã-n mine-acest dar decolorat; Vino! sã-mi dau azi seama ºi sã urãsc, novice, Copila sperioasã, tãcerile complice, Limpida tulburare care se scaldã-n crâng... ªi-o voce sã-mi þâºeascã din nou, din sânul stâng, Nebãnuit de asprã ºi-n dragoste voalatã... Frumosul gât cãutându-ºi zeiþa-ntraripatã... Cu pulsu-atât de-aproape de-un puls slãbit am fost? Credeam chiar eu, mari geme cã-mi este adãpost Blândeþea ce surâde-n ameninþarea voastrã... O, viþe pe obrazu-mi, ca o urzealã-albastrã, Sau tu... þesutã-n gene ºi jet spre stele supt, Al serii tandru licãr de tulburi braþe rupt? PLASAÞI ÎN CERURI, OCHII MEI SÃ-MI TRASEZE TEMPLU ªI-ASUPRÃ-MI ODIHNEASCà ALTAR FÃRà EXEMPLU! Þipa fãptura-mi toatã din piatrã ºi palori... Pãmântu-acum mi-e numai o bandã în culori Ce curge, se refuzã albitei frunþi de grijã... Tot universu-n tremur îmi ºovãie pe tijã, Coroana cugetãrii mi-e fãrã de-nþeles, Moartea vrea sã respire-acest trandafir ales Al cãrui iz i-ajutã lucrarea tenebroasã! De-mbatã tandru-mi miros o þeastã gãunoasã, O, Moarte, respira-va azi sclava unor regi: Deci cheamã-mã...! Durere sã-mi dai, sã mã dezlegi, Eu mie-atât de frântã, imagine-osânditã! Asculþi?... Nu sta pe gânduri... Nãscândul an invitã ªi-ntregului meu sânge-i prezice noi miºcãri: Cu jale-ºi pierde gerul ultima perlã-n zãri... Ca mâine, la suspinul din Haruri constelate, Va sparge primãvara fântânile-astupate; Ea râde, violeazã mereu... De unde, când Veni? Candoarea însã vorbeºte-atât de blând, Cã o tandreþe muºcã pãmântu-n mãruntaie... Umflaþi copaci sub pleoape de solzi se întretaie Cu mii de braþe-n zarea prea multã, ca pãgâni, Miºcând în soare ritmic sonorele lor lâni, În aer aspru suie cu-aripile lor toate Din mii de frunze care se simt reînviate... Ce nume-aeriene-n timpanul tãu înduri Tu, Surdo!... Iar în spaþiul învins de legãturi, Vibrând în lemn vivace din coama ce-l imprimã, Cu zeii ºi contrarã, pãdurea unanimã, Desimea plutitoare care prin stâlpii crunþi Pios înalþã-n zare fantastelor frunþi La sfâºiate-avânturi spre insule superbe, Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns în ierbi e? AH, CINE, muritoare,-ar învinge-atari vâltori? Ce muritoare? Însãmi, atât de purã,-n fiori Îmi simt genunchii parcã genunchi fãrã-apãrare... Mã rup în vânt. Cu þipãt de prunci strãpunge-n zare O pasãre... chiar umbra ce-mi þine pieptul strâns, ªi roze! vã ridicã suspinul meuc e-a-nvins Vai! braþe-atât de blânde ce-astupã corfa plinã... Ah, îmi atârnã-n plete-o povarã de albinã, Plonjând mai beat întruna-n sãrut tot mai tãios, Al zilei mele-ambigui vârf tandru-delicios... Luminã!... Sau tu, Moarte! Dar cel mai prompt mã-apuce!... Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde, mã seduce! Ah! cum se umflã, creºte, se-ncoardã acest dur Captiv prea dulce martor în plasa mea de-azur... În mine, dur... dar dulce pe gura infinitã!... Scumpe stafii nãscânde, cu setea mea-n suitã, Dorinþe! Chipuri clare!... ªi voi, fructe de-amor, Zeii mi-au dat maternul contur ispititor ªi-aceste margini ronde, ºi pliuri, ºi calicii, Ca viaþa sã ia-n braþe altarul de delicii Unde-n eterne-ntoarceri stând sufletul ciudat, Sãmânþã, lapte, sânge inundã nencetat? Nu! Groaza mã inspirã, oribilã-armonie! Orice sãrut anunþã o nouã agonie... Vãd, vãd plutind, de-onoruri trupeºti fiind duºmani, În milioane-amare neputincioºii mani... Nu, sufluri! Nu, tandreþe, priviri... convivi lumeºti, Popor stricat de mine dorind ca sã trãieºti, Nu, viaþa mea din mine n-o veþi avea!... Plecaþi, Plâns ºi strigoi, de noapte zadarnic exhalaþi, Plecaþi, sporiþi al celor morþi impalpabil numãr! Eu, umbrã ºi luminã nu port pe-acelaºi umãr, Pãstrez, de voi departe, spiritul bun ºi clar... Nu! N-o sã vã-aparþinã al buzei mele har!... ªi-apoi... inimmã-fulger, chiar tu refuzi sã-i spulberi. Vai, de noi toþi mi-e milã, o! tu, vârtej de pulberi! Mari Zei! în voi îmi mistui deconcertaþii paºi! Am sã-þi implor de-acuma doar licãrul gingaº, De mult timp doritoare pe-obraz a-mi curge-n unde, Lacrimã iminentã, ce singurã-mi rãspunde, Lacrimã care face sã miºte-n ochii mei Umani o felurime de funerare cãi; Tu izvorãºti, orgoliu de labirint, din suflet. Din inimã, constrânsã,-mi aduci într-un rãsuflet Aceastã detaºare-a sucului meu preþios, Care-mi jertfeºte umbra pe ochiul luminos, Libaþie plãcutã-a unei gândiri mascate! Din grota unei spaime-n adâncul meu cãscate Sarea de tainã-asudã apã fãrã ecou. De-unde te naºti? Ce icnet, mereu ºi trist, ºi nou, Lacrimã grea, te scoate târziu cu umbre-amare? Pe scara mea de mamã-ai suit, de muritoare, ªi, deºirându-þi calea, samar perseverent, Cât timp mai sunt în viaþã, demersul tãu cel lent Mã-nãbuºe... Tac, bându-þi umblarea suveranã... - Cine te cheamã, sprijin pe tânãra mea ranã? Dar rãni, suspine, sumbre-ncercãri, lace? ªi cui, Marcaþi voi, perle crude,-acest corp cu frigul lui, Un orb cu mâna-ntinsã de temerea speranþei? Unde se duce, fãrã-a-ºi rãspunde ignoranþei, În noapte corpu-acesta, de crezul sãu mirat? Lut tulbure, tu ia-mã, cu algã-amestecat, ªi du-mã-ncet... Nevlaga mea de zãpadã, scursã, Va merge-ntruna pânã îºi aflã propria cursã? Lebãda mea, pe unde-i? de unde-ºi ia avânt? ...Asprime preþioasã... Iubire de pãmânt, Pe tine-ºi fonda pasul meu siguranþa-i sfântã! Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcã ºi-o frãmântã, ªi-oripilat se-atinge de pactul sãu natal, Acest sol ferm atinge modestu-mi piedestal. Departe nu, sub talpã prãpastia mea viseazã... Nesimþitoarea stâncã, glisând de alge, oazã A fugii (cum în sine însingurat nespus) Începe... Vântul pare ca printr-un voal supus Cã þese-n larma mãrii o încâlcitã tramã, Amestec de lopatã, ºi val ce se destramã... Atât sughiþ întruna, ºi lungi curenþi izbiþi, ªi sparþi, reluaþi în larguri... ºi sorþii toþi zvârliþi, Dementã felurime rulând uitãri vorace... Din paºii-mei goi, cel care fãgaºul ºi-l va trage Va înceta vreodatã la sine-a se gândi? Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mã du de-aci! AH, EU, misterioaso, tu totuºi eºti în viaþã! În revãrsarea zilei te vei privi în faþã Fiind cu jale-aceeaºi... Oglinda unei mãri Se-nalþã... ªi pe buzã, un mic surâs de oero. Vestit cu plictisealã de ºtergerea de semne Îngheaþã-n est acuma contururile demne De raze ºi de piatrã, ºi închisoarea grea Ce va purta inelul zãrii unice-n ea... Priveºte: - un braþ se vede, pur, cum se dezgoleºte. Braþ al meu, te vãd iarãºi... Porþi zorii... Se trezeºte Cu greu nesãvârºia victimã... ºi-acest prag Timid... ce clar, al stâncii efloriment, cu drag Flatat de unda joasã, spãlat de hule moarte!... Umbra care mã lasã, ostie fãrã moarte, Rumenã mã despoaie pentru-alte noi simþiri, Pe-altarul crunt ce-mi poartã atâtea amintiri. Aici, spuma-a se face vizibilã încearcã; ªi-acolo, ºovãi-va-n sensibila lui barcã La orice-atac de val un pescuitor etern. Totul se va-mplini, deci, în actu-i sempitern, Solemn, de-a reapare cast ºi incomparabil, ªi de-a reda mormântul entuziast, friabil, Stãrii preagraþioase de râs universal. SALUT! Prin sãri ºi roze divinitãþi, ºi-n val Voi, jucãrii primare de tânãrã luminã, Insule!... Curând stupuri, când prima razã linã Va face stânca voastrã, ostrov ce l-am prezis, Sã simtã, când roºeºte, puteri de paradis; Creºtete fecundate de-un foc, abia sfioase, Crâng zumzãind de fiare ºi de idei voioase, De laude de oameni plouaþi de har din zãri, Insule! în rumoarea unor centuri de mãri, În veci virgine mame, orice profil v-ar toarce, Voi în genunchi îmi sunteþi miraculoase Parce; Nimic asemeni florii ce-aduceþi nu-i în veci, Tãlpile voastre însã-n adâncuri ah! sunt reci! LUNGI pregãtiri de suflet sub tâmpla fãrã cutã, Moartea mea, fiic atainei, acum însã crescutã, ªi voi, cereºti dezgusturi, ce-mi daþi elan spre zãri, De-ai sorþii mele lustri voi, caste-ndepãrtãri, N-aþi fost, fervoare, decât o nobilã duratã? Nimenea mai aproape de zei aventuratã Nu ºi-a înscris pe frunte-al lor suflu rãpitor, Nici, chemând grosul nopþii perfecte-ntr-ajutor, N-a aspirat cu buza la murmurul din urmã... Eu susþineam al morþii pur foc ce nu se curmã Cum soarele asemeni de mult l-am susþinut... Ca disperat stã corpu-mi cu torsul desfãcut În care, beat de liniºti, de glorii ºi de sine, Sufletul, de memoria sa gata sã leºine, Ascultã, cu speranþã, cum bate-n zid pios Inima mea, - ce scade-ntr-un ritm misterios, Pânã-a nu mai reþine decât din complezenþã Un freamãt fin de frunzã, sãrmana mea prezenþã... Vanã-aºteptare, vanã... Nu aflã moarte-aºa, Cine-n oglindã plânge pentru-a se-nduioºa. NU TREBUIA mai bine sã-mi împlinesc, nebunã, Miraculos sfârºitu-n tortura cea mai bunã: Dispreþu-acesta rece la jocul unei sorþi? Gãsi-voi cândva clarul unei mai limpezi morþi, Ori pantã mai curatã sã urc înspre pieire, Decât aceastã lungã, de victimã, privire, Cedând, rãnitã, palã, fãrã pãreri de rãu? Ce-i pasã-acum de-un sânge ce nu-i secretul sãu? Porfiru-acesta-n pace albitã o depune, La margini de fiinþã, frumoasã-n slãbiciune! Ea liniºteºte-al vremii ce-o va nega tumult, Clipa stãpânã n-o va putea pãli mai mult, Cât trupul vid de-o sumbrã fântânã are parte!... Mai singurã se face, mereu, ºi mai departe... Iar eu, spre-atare soartã, mergând cu paºi aleºi, Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireºi... Spre-un viitor de-arome cu trâmbã afumatã, Eu mã simþeam condusã,-oferitã, consumatã, Toatã, promisã toatã la nouri norocoºi! Chiar mã vedeam ca unul din pomii vaporoºi, A cãror majestate pierdutã-n zarea vagã Se dãruie iubirii cu-ntinderea-i întreagã. Imensul tot mã-nvinge, din pieptul meu sfinþit Tãmâia arsã suflã-n contur fãrã sfârºit... Tot ce e corp de raze îmi tremurã-n esenþã!... Nu!... Nu stârni aceastã, acum, reminiscenþã! Crin sumbru! Tenebroasã aluzie de sus, A ta vigoare vasul de preþ nu l-a rãpus... Din câte clipe toate, tu atingeai suprema... - Dar cine birui-va puterea însãºi, gema Ce vrea sã vadã cu-ochii tãi licãrul diurn Ce ºi-a ales pe fruntea ta luminosul turn? Mãcar cautã, spune-þi, prin ce-asurzite-alaiuri Noaptea, spre soare, dintre cei morþi te-a scos pe plaiuri? De tine aminteºte-þi, instinctului sã-i iei (Cu zorii ºi-l disputã-al tãu deget în scântei) Acest fir fin cãruia orbºete-urmându-i aþa Pânã pe þãrmu-acesta þi-a readus viaþa... Fii crudã... ºi subtilã... sau ºi mai mult! Sã minþi, Însã sã ºtii!... Aratã-i prin care vrãji fierbinþi, Lasã care de fumu-i cãlduþ n-a fost lãsatã, ªi nici de griji din pieptul de-argilã parfumatã, Prin ce repliu asuprã-þi, reptilã, îþi reiei Mirosul tãu de grotã ºi tristele-þi idei? IERI carnea cea profundã, ieri, carnea în putere M-a trãdat... Fãrã vise, ºi fãrã-o mângâiere!... Nici demoni, nici miresme nu mi-au menit steril Imaginare braþe murind pe-un gât viril; Nici Lebãda mea, Zeul, cu pene-urzind jignirea Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins gândirea... ªi totuºi, cunoscuse, din ciuburi, cel mai cald! Cãci, toatã-n harul cãrnii unite cum mã scald, Virginã, fui în umbrã ofrandã-a frumuseþii... Dar somnul îndrãgise ispitele blândeþii, Iar eu, de-un nod de plete înlãnþuitã mie, Molaticã pierdut-am a nervilor domnie, Eu mã fãcusem alta, strângându-mã pe mine... Cine se-nstrãineazã?... Cine-ºi ia zborul?... Cine Exultã?... Ce flux tainic, inima mi-a topit? Numele ce-l pierdusem, ce scoicã l-a rostit? Cunosc eu trãdãtorul reflux care cu-o ºoaptã M-a tras din violenþa mea purã ºi necoaptã, Rãpindu-mi astfel tâlcul suspinului enorm? Cum pãsarea se-aºeazã, a trebuit sã-adorm. A fost, poate, chiar ora, când ghicitoarea treazã Lãuntric se toceºte ºi dezintereseazã: Ea nu mai e aceeaºi... Copila cea de har De trepte neºtiute se apãrã-n zadar, ªi mâinile-i uitate le cere de departe. Da, sã cedezi la glasuri încoronate-n moarte, Sã iei drept chip un abur... Iatã, uºoarã sunt: Mi se atinge fruntea de-acest consimþãmânt... Acestui corp, iertarea i-o dau, ºi gust cenuºa. Deschid lent fericirii de-a coborî azi uºa, Pornesc, spre negri martori, cu braþe chinuite, Între, o! nu de mine, lungi vorbe bâlbâite... Dormi, dormi, înþelepciune a mea. Fii doar absenþã; Întoarce-te în germen ºi-n sumbrã inocenþã. Vie, te dã comorii ºi ºerpilor enormi... Dormi nencetat! Coboarã, ºi dormi! Coboarã, dormi! (Poarta cea scundã este-un inel... prin care gazul Trece... Pe limbi flecare, doar moartea stã, ºi hazul... Pasãrea-þi bea din gurã ºi tu nu poþi s-o vezi... Coboarã,-n ºoapte... Negrul nu-i negru, pe cât crezi...) LINÞOLII DELICIOASE, dezordine-ncropitã, Culcuº unde mã-mprãºtii, mã-ntreb, ºi-mi sunt ispitã, Unde-o sã-nec cu vremea chiar inima-n bãtãi, Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi odãi, Ce gâfâie, ºi-n care vecia se ascultã, Loc plin de mine care mi-ai luat întreagã, smultã, O, formã-a formei mele, cãldurã fãrã spor, Întoarcerile mele te recunosc a lor; Iatã cã-atât orgoliu ce-n pliuri vã slãvise, Pânã la urmã-amestec cu josnicii de vis e! La pânza voastrã,-n care chiar moartea-ºi imita, Idolul fãrã voie începe-a dormita, Femeie absolutã, cu ochii-n lacrimi grele, Când, ale tainei sale grote ºi vrãji rebele, ªi-acest rest de iubire pãstrând un corp la bord I-au compromis pieirea ºi muritoru-acord. Arcã deplin secretã, însã atât de-aproape, Avântul meu, azi noapte, a vrut din lanþ sã-þi scape Fãptura; dar stropit-am abia cu tânguiri Coapsele-þi încãrcate de zi ºi plãzmuiri! Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur pierduþi în zare, Privesc acolo rara, plãpânda stea cum moare, ªi-acest prea tânãr soare-al mirãrii mele, plin, Pãrea sã lumineze-al unei strãbune chin; Cãci focul lui nu lasã regrete sã irumpã, ªi-amestecã-aurora într-o substanþã scumpã Ce se forma acuma substanþã de mormânt!... O, ce frumoasã-i marea, ºi gleznele în vânt! Tu vii!... Ea, cea pe care-o respiri tu, voi rãmâne, Voalul meu numai abur aleargã înspre tine... ...Atunci, format-am, vane plecãri dacã trãiesc, Doar vise?... Dacã-n haine rãpite, mã ivesc Pe þãrm, fãrã oroare, sã-adulmec spuma-naltã, Sã beau cu ochii-amarul ce vast ºi-n râset saltã, Fiinþã-opusã brizei, în aer ca de-oþel, Primind seninã-n faþã al mãrii-adânc apel; Dacã sufletul suflã, ºi umflã furibundã Abrupta undã-n unda strivitã, dacã-o undã Detunã-n cap, un monstru-al candorilor jertfind, ªi vine sã vomite al mãrii-n clocot grind Aici pe stânci, de unde þâºneºte-n pânã-n gându-mi O orbitoare jerbã privirea îngheþându-mi, ªi peste-ntreaga-mi piele, de zori fãcutã scurm, Atunci, trebuie, Soare, deºi nu vreau, acum, Sã-ador inima-mi unde tu vii spre-a te cunoaºte, Retur vânjos ºi dulce-al plãcerii de-a se naºte, Foc spre care-o fecioarã de sânge suie-n zbor Sub calzii-arginþi ai unui sân recunoscãtor! (traducere de Stefan Augustin Doinas) Cimitirul marin din Farmece (1922) - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Paul Valéry "Suflete iubit, nu năzui către viaţa fără moarte, ci epuizează resursele posibilului." PINDAR, Pythice, III Acest pod calm cu porumbei cuminte Palpită între pini, între morminte; Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei Marea, mereu din-nou-pornita mare! După-o gândire, ce răsplată mare Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei! Ce pur efort de mici sclipiri consumă Atâta diamant mărunt de spumă, Ce pace pare-a se-nălţa sub cer! Când peste-abis un soare se aşterne, Urzeală pură-a cauzei eterne, Timpul scânteie, Visu-i adevăr. Tezaur fix, blând templu al Minervei, Masă de calm, tribut plătit rezervei, Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod Atâta somn bogat sub văl de pară, Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară, Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod! Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape, Împrejmuit de văzul meu de ape, În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ; Şi ca spre zei ofranda mea supremă, Senin scânteietoarea mării stemă Aruncă-n sus un suveran dispreţ. Cum fructul piere în plăceri pe limbă, Cum în deliciu-absenţa i se schimbă În gura-n care-şi pierde forma lui, Îmi sorb aici anticipându-l fumul, Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui. Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată! După-atâtea trufie, de-o ciudată Lene, dar plină de puteri, scăpând, Mă dau acestui spaţiu ce străluce, Peste morminte umbra mea se duce Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând. Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă, Eu te susţin, justiţie superbă A razelor cu nemilos pumnal! Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină; Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină Ursuze umbre-şi cer un rol egal. O, doar al meu, în sine-mi, numai mie, Sub inimă, pe prag de poezie, Între neant şi faptul pur, aştept Ecou-atâtor vagi, interne ranguri, Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri Sunând un gol mereu vestit în piept! Ştii tu, captivă falsă din frunzare, Golf mâncător de palide grătare, Pe ochii mei închişi, de taine grei, Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă, Ce frunte-l cheamă în osoasa humă? O stea gândeşte aici la duşii mei. Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii, Fragment terestru oferit luminii, Îmi place-acest podiş cu torţe-n el, Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre, Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre; Peste morminte-mi doarme-un val fidel! Căţea splendidă, alungă idolatrii! Când ca păstor zâmbind acestei patrii Însingurat pasc, miei misterioşi, Alba mea turmă de morminte lente, Goneşte porumbiţele prudente, Visele vane, îngerii curioşi! Ajuns aici, ce va mai fi e lene. Insecta roade seceta-n antene; Şi totu-i ars, căzut, primit în dar În aer pentru-o aprigă esenţă... Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă, Amaru-i dulce, spiritul e clar. Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina Ţărânii calde ce le suge taina. Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns De sine, se gândeşte-n nemişcare... Frunte completă, naltă-ncoronare, Eu sunt în tine schimbul cel ascuns. Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama! Căinţa, îndoiala mea şi drama Sunt zgura marelui tău diamant... Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă, La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă A şi trecut spre tine, dezarmant. Ei s-au topit într-o absenţă mată, A supt argila ostia curată Şi harul vieţii a trecut în flori! Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte, Felul de-a fi, şi sufletul aparte? Doar viermii torc unde năşteau plânsori. Strigătul scurt al fetei gâdilate, Privirea, dinţii, pleoapele muiate, Fermecătorul sân atras de foc, Sângele gurii date fără preget Şi darul ultim, apărat cu-un deget, Totul se-ngroapă şi reintră-n joc! Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are Această mască a minciunii, care Din val şi-argint aici se lămuri? Cânta-vei când vei fi doar boare pură? Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură, Chiar sfântul neastâmpăr va muri! Tu, neagră nemurire poleită, Consolatoare-ngrozitor boită, Ce faci din orice moarte sân matern, Minciună mândră şi pioasă scuză! Cine nu ştie, cine nu refuză Acest vid craniu şi-acest râs etern! Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite, Ce sub povara de lopeţi zvârlite Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat, Adevăratul vierme, care roade, Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade, El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat! Iubire, sau de mine însumi ură? Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură Că zeci de nume, toate, îi convin! Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge! Îi place carnea mea, mi se prelinge Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin! O, Zenon! Crude Zenon din Eleea! Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea Ce sună, zboară, nezburând deloc! Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!... Umbră de broască, sufletului care, Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc! Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte! Corp, sparge-această formă ce gândeşte! Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt! Noi prospeţimi, din mare exalate, Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate! În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt! Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită, Piele de leu, hlamidă găurită, De mii şi mii de idoli mici, solari, Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n Tumult asemeni unei linişti mari, Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea! Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea, Din stânci talazul spumegă subit! Zburaţi în zare voi, orbite pagini! Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini Acest pod calm de pânze ciugulit! (traducere de Ştefan Augustin Doinaş)