marți, 26 august 2014



o sticla pe mare (foto)





 ION MURGEANU


 

O STICLĂ ÎN  MARE

POESII SI POEME.ANTOLOGIE



















TIPOMOLDOVA
2013



                                          
                                
                  



                              

                                        

 




 




 

 
















"Aspru, rece, sună cântul cel etern neisprăvit..."
                                               EMINESCU

                                     


























Pentru Sebastian Mihai,
BINEVESTITORUL


 

SEPTUAGENARY

 ( „noua stare”)



ASEARĂ UN MOMENT DE CONFUZIE; CLĂTINARE;AM SIMŢIT APĂSAT GREU PE FRUNTE DEGETUL MARE AL MARELUI.
TENSIUNEA CĂZU BRUSC. NU ACUM.
ŢINE MINTE. NU UITA PRINCIPALUL
DIN TOT CE-AI VĂZUT ÎN ACEST VIS.

NOUL VIS VA FI MAI ADEVĂRAT ŞI
MAI MARE: SE VA NUMI „NOUA STARE”.

SUMMA


Simularea absenţei. Cochetarea clemenţei.
Stimularea demenţei. Summa ratării : (raţa
măcăie dar nu scrie şi ea poezii)...

 







O STICLĂ ÎN MARE. PROIECT POSTUM


   Toiagul înflorit

Era a noua dimineaţă de când călătoream
Răscruci necunoscute păduri ocolitoare
Şi-n zare turle argintii până la cer urcau
Toiagul înflorise; din mâna ce-l purtase

Un roi de fluturi albi săltau aici pe coastă
Mireasma cunoscută doar de mirosul meu
Era deci o biserică şi-n ea un cor de îngeri
Toiagul înflorit m-a scos în calea luminoasă

Vestiri pe care le visase cândva sufletul meu
Dar cât am stat să-mi număr zilele şi anii
Din creanga înflorită de pe toiagul meu
Zvânci un porumbel ca o poruncă albastră

Toiagul înflorit era acum un  copăcel
m-am aşezat trudit de drum la umbra deasă
şi îngerii  zburară spre culmea izvoroasă
unde ştiam că locuieşte Dumnezeu. Băteam

iar toaca de închipuiri în chipuri noi se disipase
roind într-un văzduh de aur chipul meu
cât aş fi numărat până la trei  bătusem
la  poartă cu  toiagul înflorit; visasem?! 



Sonnetul fanion

Priveam de la fereastră cum morţii înfrunzesc
Cum se blonzise vremea prea aspră peste ţară
Şi mă gândeam ce bine-ar fi să fiu  afară
Simţeam de pe frunzare cum morţii ciripesc


Din luntrea lui mai rămăsese inutilul Caron
Bătrân şi gârbovit în tău un rest de altă vară
Ci oastea înfrunzirii insinuă un ton uşor
De frunza ei de cridă câţiva mai întrebară

Un lucru pentru care chiar nu aveam răspuns!
Atunci la ce te mai zgâieşti la noi mi-au spus
Au crezi că suntem încă-n servici la fanion

Ori crezi c-am fost trimişi şi n-am ajuns
Ori că închipuirea ta-i bolnavă şi barbară?!!
Chiar că tăceam; n-aveam niciun răspuns.

Ultima dată când am murit

Şi noi iubeam aceeaşi salcie care a plâns
Pe malul lacului din vis la moartea noastră
Petrecută prea de timpuriu să ne-o mai amintim
Atât că i-a fost veacul scurt şi Dunărea albastră.

După ceremonie ne-am întors a treia zi
În straiul poeziei rupt în coate sprijiniţi
De anticul toiag care a despărţit în două
Marea Roşie pre când noi încă mai eram copil.

Nimeni aminte nu-şi aduce deşi s-au scris
Vechi cronici şi antice idile s-au compus
Am fost protagoniştii erei ce s-a descompus
 Subit subt ochii noştri-ncercănaţi de groază
Iar după toate prin câte am trecut - Ierusalimul
a căzut şi-n vifore subt el secă Marea Sargaselor.



 

Al clipei


Mai mult decât această zi e amintirea zilei
Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire
Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit metalul preţios al flinţei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine...
Cât mă detest aici atâta sunt si umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Şi-al clipei sunt din ce în ce mult...


Din tezaurul mării
Din tezaurul mării am scos
Fericirile drepţilor.
Mergeam lângă Domnul supus.
Nu-mi era foame nu-mi era frig.
Pe drum treceau vameşi.
Atunci am întrebat şi El mi-a răspuns.
Întâi de toate învaţă răbdarea.
Munţi nu s-au clintit încă din loc.
Nu am trecut cu paşii mei marea.
Deci am repetat întrebarea mirat.
Caută singur răspuns. Mi-a răspuns.
Nu vezi fericiţii acestui veac?
Toţi au ales disperarea.

Numai gândul
Nu mă tem de ce n-a fost
Nici de ce nu vine când o chem.
Pentru că dacă ar fi nu i-ar trebui îndemn.
Ar veni şi am mai fi odată şi ce bine ne-am simţi.
Şi ce fluture ieşit din vierme ar dansa cu moartea
În jurul lămpii la bucătărie.
Unde se gândesc tratatele astăzi scripte moarte
Cât păstruga din chiuvetă se mai zbătea vie.
Peştele de aur a-nghiţit argintul.
Florile pământul l-au dat înapoi.
Şi urmăm acum la rând şi noi.
Ce vrem dară noi? Doară gândul!

Rana

Nici strălucirea nu este de mine nici fala
Nici mirarea nici flinta eternei erori
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Nici dimineaţa acestei fântâni murmurate
Nici plopul nici râpa ce am trecut-o
Zărind umbrei tale piciorul ei luminos
Dar frumuseţea rămâne o rana deschisă
Atunci m-aş întoarce să-mi pun gura pe ea
Atunci aş simţi ce fel se-nfioară durerea
Bujorii aprinşi din cana lăsând să cadă
Trupul petalelor de căldură şi teamă
În noaptea păcatuui în eterna fântână
Nici amintirea nici gloria nu rămân
Buzele reci caută încă buze fierbinţi
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Un spaţiu deschis al imaginarului
Strălucirea gloria ei mirarea şi spaima
Timp fără timp ecou fără paşi paşi fără drum.

 

 

 

Sunt în nerăbdarea mea toate


Sunt în nerăbdarea mea toate acestea
Veştile tot mai insistente despre
Iminenţa sfârşitului- salutul satanic
Al şefilor „guvernului universal”;
Stăruinţa de a ne manipula în masă
ieftină de manevră; copii ai crizelor
inventate de ei; buzunarele umflate
de bani nu se mai satură: mila şi iertarea
sunt perimate şi vechi – ei ţintesc să-i
împace pe Lucifer cu Iisus ei cred
că îmbrăţişarea Binelui cu Răul stă
în puterea băncilor în lingouri de aur.
Până când Doamne? Cum aş putea să-ignor?
Rugăciunea mea este scuipatul lor!



Prietene

Prietene, venit din depărtare
Cu beutură şi mâncare
Taman de ziua mea;o, ce mirare
Bucheul generos de crini nobila floare

Care se dă la regi sau rude-apropiate
Iubite sau amante, surori sau frate;
Cum m-am simţit atunci nu pot descrie
Refuză chiar claviatura mea să scrie.

Din mic ce sunt mai tare m-am micit.
Ai vrut să mă înalţi însă m-ai nimicit.
Mă simt nimic: nimicu-n mine-i rană
Puroi care exală  miasme şi emană

Un gust ce nu-mi dă pace nici să dorm
Că nu am fost ca lumea om de om
Iar restul că aş fi valoare şi aparte
Nici cât un puf de pană pe o carte

La care scriu să o citească: cine-mi?
Căci asta sunt, prietene, un nimeni.
Şi de-aş avea curajul aş întinde mâna
La colţul blocului sau strazii şi totuna.

Să gust numai aşa întreaga umilinţă
Sau preţul pentru lipsa de voinţă
De a minţi de a mă bate-n arte
Căci sunt învins cu fiecare carte

Cu fiecare rând ce-l scriu fără ecou
Şi fără ţintă; un cartuş pe ţeavă
Ce nu ia foc: aşa-i să scrii degeabă.
Ori să te simţi prea umilit de slavă

Pe care n-am dorit-o  orişicui
Sau nimănui;cu-atâta mai puţin
Celui ce-şi schimbă mutra/ cum
bate vântul cortul lui de vinilin

: nestăvilitului Michele de Cutra!
Valetul întâmplării Nimărui!Amin.



Contorsiune

Ştiu ce ne ceri dar nu ştiu să le ţin
Am sufletul prea strâmt ori prea hain;
Trimis părinte-aici aveai privirea-ntoarsă
Ivit am fost dintr-o neatenţie dureroasă.

Să cred că ai făcut-o din adinsul
Ciobit era în acea clipă tot cuprinsul
Sau vasul mic în care-ai pus sămânţa
Într-un pahar să vezi cum biruinţa

Nu va da greş nici chiar acolo când ogorul
Era subt zări o zarişte prigorii cercau zborul
Ci nu pricep cum sufletul meu s-a micit
Menit atunci pentru visare şi cunoaştere

Cu toate astea-n exaltarea viselor am chin
Ştiu ce ne ceri dar nu ştiu să le ţin.

 Contraste 
Tăcerea este marea ispăşire
Or chiar aceasta este cea mai grea.
Cu cât vorbeşti e cu atât mai bine
Să crezi că poţi ierta în suferinţa ta!

Al neştiutului care te afli-n lume
Înainte a pricepe şi-a te detesta
Că n-ai sosit aici cu-n scop anume
De-ar fi aşa nu ţi-ai putea ierta!

Cum te-ai putut lăsa purtat în lanţ
De la-nceput până s-ajungi în şanţ.
Mai lămurit îi este stinsului tăciune
Lumina dinainte de-a se-ntuneca!

Oh, în lumină nu e doar înţelepciune
Ci mai în adânc eşti încă-n fapta rea!


Dimineaţa a venit cu vestea
                             cu recunoştinţă mare  tuturor…

Dimineaţa a venit cu vestea care nu s-a mai vestit.
Eram tânăr eram zimbru eram floare de  yacint.
Infinitul e o casă cu mai multe încăperi.
Alesesem o fereastră între azi şi între ieri.
Alesesem o sprânceană foarte foarte ridicată.
Sala mea de bal era o sală de cleştar adjudecată.
Nu erau judecătorii şi nici juzi pe nicăirea.
Eu eram judecătorul pravila şi jupuirea.

Cum fugeam la vânătoare dupe cerbi şi căprioare;
Drept la ţancuri lângă hăuri ca din întâmplare
Mă privisem lung în faţă mă lovisem cu-o cravaşă.
Ay ce viaţă ay ce moarte ay ce veşnicie laşă.

Stăruiam de ceva veacuri lângă faţa mea de ceară.
Şi ningea potop de flăcări între iarnă şi-ntre vară.
Anotimpuri care nu fuseseră decât în visuri.
Îi scriau eternităţi – clipei îi dădeau înscrisuri.

Dimineaţa lin căzuse preste creste preste culmi.
Eream crâng de liliac şi eream şi crâng de ulmi.
Şi văzui şi-o întâmplare fără cifră şi măsură.
Nu ştiam ce mă aşteaptă dar ştiam ce mă îndură.

Depărtarea mai departe lin creştea din mine.
Cu iluzii de iubire fără de-ntristare şi suspine.
Cald şi frig însă puteam să spun de nebun:
Prima oară-n sinea-mi fără teama că apun....


Cine ştie ce nu ştie

Cine ştie ce nu ştie şi de unde ştie
Ce nu ştie dar întinde untul neştiinţei
Lui pe pâine şi în mintea slobodă
A primi orice veste însetată de erori

Ca ploaia de nori cu soarele sorbind-o
Înainte de-a cădea udă peste noi
Şi peste pajişti preste drumurile de noroi
Ea ne poate răcori cu neştiinţa ei o clipă
Şi jumătate de minut după aceea şi pe urmă
Răspândeşte în văzduhuri o mireasmă umedă
Şi friguroasă încât cinci planete tremură

Celelalte două mor de cald se răspândeşte
Zvonul cum că totul ne-a fost până aici
Cine nu-i născut să-şi ia adio şi eventual
să nu o mai ia de la-nceput…


 Confuzia

 Lângă copăcelul meu moartea-şi scutură
ultimele frunze-n acest an – lăhuze
singura muiere care naşte totodată îngropând
şi hlizindu-se pre cele două străzi confuze

între cele două străzi paralele: A avea
şi A şti; n-o aşteaptă dupe colţ nimenea
pe muierea îndrăcită delirând şi suduind
viaţa mea şi viaţa frunzelor; dupre Ea

cam acelaşi lucru şi corvoadă grea. Un blestem
de care strigă-n gura mare: “Eu de ce să mă tem.”
Strigă zi de zi gura ei mare şi spurcată de păcate
ochii cu sprâncenele frumos arcuite şi pictate…

Nu e mama mea ţipă copilul din hamac.
Nu e mama mea măcăie raţa pe un lac.
Nu e mama mea se cutremură cerceveaua
La ferestre; Ba-i  a mea, înăduşit, cucuveaua
 Şi-o revendecă-n amiaza mare cenuşie şi atonă…

Uită-te la mama “mia” e numai cât o tonă
Şi-n căduri tot timpul ca o căţea gata a făta
pe la stănile din vale; n-o poate lega nimenea?!

Lucrând la paralele inegale care niciodată
nu se-ating. Când pe strada A avea este foarte
cald pe strada lui A şti tremură bietul savant
de frig; dacă mai e şi poet e vai de noi: într-un fald
din inimă-i curg lacrimile de smarald; o perfuzie
i se face-n dar de-alde A avea pentru deziluzie
pentru a spori greşala Morţii şi confuzia
dintre a ne naşte şi-a muri subt stele...

Între A avea şi A şti pe cele două strade paralele
cu spini şi castani –Moartea e Iluzia lui

a fi fără a avea şi de a avea fără a şti!








O metodă a viului

Eu cred că stând de fiecare dată singur
Aş putea începe. Atunci te iveşti tu şi strici totul.
La ce bun s-o iau de la capăt şi totuşi o iau.
Vise dictate de compoziţie. O ştiinţă
Care-mi intră şi astăzi prin pori. Sunt burduşit
De această ştiinţă care va ieşi la iveală cine ştie când.
Vor fi ani de-atunci voi uita clipa infestării mele
Aşa cum o mamă născând uită clipa conceperii…

Scap stiloul din mână. Ce semn poate fi şi acesta?
De oboseală, din neatenţie? Mai bine să trecem
De la una la alta; este mult mai uşor; e un mod
Mult mai practic şi se citeşte mai bine…

Aşa poţi scrie la infinit. Cine citeşte?
Băcanul? Gospodinele, nu; ele tocmai au pus
Să spele şi-au trimis copiii la joacă e codrul plin.
Brazii vin de la munte. Atâtea ninsori. Ceva care
În mod fatal ne încântă. A găsi cu pricepere
Un mod de a zice. A fi eficace. A defini totodată.
E un lucru normal. E la mintea oricui să te
Sprinjini pe definiţia dată. Se luptă se luptă
Toţi devenim eficienţi. Totul devine posibil.
Numărul unu e marele orb! Lumea lui unu
Tainul zilei tutunul. Şi încă ceva…

Exact însă nu-i totul. Graba şi grija.
Aceste sintagme care pot naşte înjurături.
Cine şi-a piedut întâiul credinţa în sine? Mirele
Sau Mireasa? Zilot Românul. Un proverb.
O desfacere spre altceva mult mai sigur ca tine.
Sania curge la vale acum nu mai fuge. E un torent.
Au găsit sub zăpadă cadavrul micuţului. N-au prea
Avut timp de plâns în loc să-l plângă l-au conceput
Pe următorul. O metodă a viului. Astfel,
Şi numai astfel te vindeci. Indiscutabil;
nu avem voie să oprim viaţa pe şina
Căii ferate din mers. Trece şi trenul ăsta.
Dacă nici acesta atunci care altul?

Să nu mai numeşti ce exprimi. Fă-l!
Fă-le pe Toate! Ai carnea lucrului tău
Ţii între dinţii tăi viaţa. Mestecă, rumegă,
Fugi! Ai grijă la sfatul celui viu nu te culca
Prea sătul dacă vrei să te trezeşti devreme,
Dacă vrei să te mai; dacă un singur veac
Vei considera că îţi va fi de-ajuns.Sunt unii
Care vor câteva şi abia se îngrămădesc în ele.
Nu sunt dintre cei mărunţi. Programează-te
Totuşi pe unul - tu…Fii modest. Modestia
Prepară ceva în laboratoarele ei cinice.
Despre geniu să nu discuţi cu ea şi în
General să nu discuţi despre geniu cu cei
Desculţi ca şi dânsa. Înţelege-te singur; e acesta
Un ecou îndepărtat care vine din viaţa ta.

A lua elementele în spinare; a duce tot greul.
A crede şi  în altceva locuind însă tot timpul
În credinţa de  bază. A fi clar şi distinct.
Cât clar se mai vede azi cu ochiul liber?!
Un nerv. Diseacă un singur nerv
Şi-n rest nu-i nevoie să ştii ce-l compune;
Din câţi nervi eşti compus tu. Apă, aer,
Azot. Mai ales acest imbecil de azot
Care ia foc în aer şi nu se udă în apă,
Acest imbecil până la urmă el singur
Şi cu trufie va păpa tot.

Alcătuirile se continuă. Aşa a fost.
Aşa a fost dintotdeauna. Continuări.
Continuări şi regrete. Reclame
Pe baza regretelor. Nişte cinici.
Un câmp de margarete de panseluţe.
Un câmp artistic moartea aceasta
O depravare plastică un indiciu
Cât de enorm a fost totul şi de data  asta.
Gustul rămâne la urmă fără cusur.

Cât pământ. Câtă deprindere cu neantul.
Dacă priveşti cerul dacă vezi bine cerul
Stelele sunt  toate  la locul lor.

13 decembrie 1983 ION MURGEANU


 

(din vol.O STICLĂ ÎN  MARE

POESII SI POEME.ANTOLOGIE,TIPOMOLDOVA,2013)




 

    Confesorul

                               se dedică lui Mihai Eminescu

I


Andante con moto

 

 

Aici locuieşte un mare poet un om care s-a stins de vreme aici în casa lui. Aceste flori ce cresc pe malul drept al râului sunt singurii ochi palizi care l-au văzut şi au plâns. Văzduhul nu are mai dulci mirezme ca auzul privighetorilor. Işi petrecea repaosul în veghe şi lin a trecut pragul gloriei sale. Glorie  vieţii şi semenilor săi adevăraţi care l-au dus pe braţe. Era cel mai blând şi mai pur. Ochii lui s-au deschis într-o singură zi s-au închis într-o singură noapte pe cripta lui scriu numele meu ! Să cadă toamna cu  vânt şi ploile  să şiroiască să se împuţineze candela luminii ! Ridică-i braţul demiurgic tu lacrimă Speranţei !


Iată, a poposit  primăvara covorul ei verde e jilav
Căci încă mai durează somnul jivinelor în văgăuni ! Ochiul cerului e curat deschid ochii dar ochiul lui era mai dinainte deschis. Ca un fruct dezghiocat din coaja lui revarsă gustului întregul. Dinţii mi-i laud căci n-au stat încleştaţi ; aerul era plin de paseri dor de odihnă din pământ ca o mireazmă tare umplea aerul pe pajiştea de lângă râu ; râul curgea agale….
Din nou s-au ivit ochii ; acest calm de dimineaţă !

Se-aude clipa din aripi bătând şi eu venit să descriu anotimpul !

Culegeam florile mici pe câmp şi atunci mi-am văzut mâinle. Jertfă cui ridicau ? Mai presus decât noi mai presus decât mine în aer luneca o veste somnul invulnerabil în amiază boii albi păşteau şi duhul lor alb adia sufletul mare al Zeului !
Să ne obişnuim cu ziua trecătoare, spuneam !

O, mici fiinţe presărate de jur împrejur câmpul deschis
şi-arată tainele dar taina ce adie în văzduh a coborât până aici din ochii copilului ! Casa lui e departe. Din somn l-a înfăşurat mama  şi cu o mirabilă grijă pe albele-i picioare legănându-l aici lângă râu l-a depus unde are loc creşterea grâului. Speranţă în boabele grâului ! Soarele s-a încins acele ceasornicului din turn urcă în catedrală!

Nu tulburaţi liniştea celui trudit!
Suntem mulţi şi vom veni în câmp tot mai mulţi !
Venim să vedem minunea !

In două zări ca-n două braţe ţinem pacea hotarelor strâns căci între hotarele albe are loc coacerea grâului.
Mângâindu-mi creştetul Zeul mi-a spus: Ai grijă! In tine s-a iţit sămânţa dragostei ! A mâinii dreaptă cutezanţă ridicată la  cer un cor auzeam ca un stup pământul legănat fără margini pământul ca o boare ca un gând îmi trezise auzul iar eu căutam între lanuri să-i desluşesc zilei gustul !

Din câmp pe subt ierbi fără trebi fără cusur
întâi o cărare a pornit drumul şi acum merge singur
bătrânul duce în pulberea lui  din zori până seara un anotimp o o viaţă un veac aceleaşi întâmplări lunecoase popasuri, dar întâmplarea luminii din toate e mai  presus !

Tu ai venit din aer dulceaţă şi gustul tău adia tainic m-am aplecat în genunchi cu mâinile împreunate leagănul verde auzul mi-l umplea  suave sunete şi inimi nevăzute în văzduh asemenea unor fetiţe cântând!

Câţi au murit pe lume se vor întoarce  căci pe lume
e-acest islaz albastru lângă baltă e-o sărătură pelin mărunt Vacile Domnului mişună lângă vacile noastre/ Iată cât de imens e totul ! Şi umbra la amiază sub lozii
râul adormit în matcă acest roi de albine strângând mierea dar mierea-i asemeni cântecului pe buze îndrăgostite ! Gospodarule, stoarce-ţi fagurul ! E nevăzută mâna luminii iluzia acestui tărâm  crescu şi dulcele m-a ispitit/ Fetiţele cu pulpe dolofane umpleau câmpul !

Despre această amiază vreau  să vă povestesc şi  despre somnul  meu de înger lângă râu când unda râului e-n mâna unui zeu hoinar. Vai, nu mă treziţi ! Sunt legănat de cerul verde şi de-acest copac cu rădăcini adânci şi cu frunzişul rar  puteri nebănuite îl susţin ; mă ţin  aceste clipe în natură până la venirea Mamei !

Vă spun tuturor să ne întoarcem aici, râul curge agale
cu trecerea anilor,  printre sălcii tăcutele lanuri,
abia înnotând, şi deodată o minune : Floarea Soarelui !

Imn să-i spunem, Regină, pricina sexelor ea judecă ;
Regele zilei e Soarele! Cu tălpile desculţe ne-am înapoiat pe orizont/ la umbra  stelelor, pe dâra lor rece de foc.




II


                                                        Allegro moderato


Acum nu mai joc sunt un mort pieptul meu este al unui mort şi simt iarba cum creşte năvalnic sau poate aşa se spunea doar în clipele de singurătate, când credeam că sunt zeu când iubeam; era cerul senin era seară o linişte de morminte de jur împrejurul caselor noastre; cu vocea ei eram obişnuit cum zici Bună ziua în delicii urma somnul amiezii: o oază era; şi asemenea mie îmi semăna îi miroseam părul îi priveam privirea; era fiinţa stranie în care mă contopeam încercând moartea; ea singură avea nevoie de sine iar eu să mă justific!


Sau poate m-am înşelat. Ţi-am ascultat cântecul  zi bună şi doar târziu m-ai înfăţişat ochilor curioşi. Străinul care a ucis: iată-l! Acum stau singur şi cuget îmi pun fruntea în pernă şi-n pernă obrazul oval mi-aduce aminte seara durerea resimţită atunci când îţi încercam cu degetele trupul ca pe un pian. Mă cert că nu ţi-am spus ce melodii  cântam  deşi mai cred şi-acum  că numai în tăcere rodeşte taina Adevărului; Bună dimineaţa !

Revino din căile pe care le încerci nici paşii tăi nu cresc în distanţa lor surdă; vorbeam şoptit atunci
când mă însetai să-ţi spun despre totul ; dar Viaţa într-un  Unic  Om citind-o îţi plăcea; alegerea sau poate adevărul lui  căzând atât de diferit pe inimile noastre delicate.

Iarăşi era seară.
Mi-aduc aminte era liturghia verii câmpul se deschidea să ne înghită din palme mici bătea tot păsăretul mărunt de pe câmpie;  ne-am dus la râu râul curgea agale departe încă de zbaterile noastre şi prinşi de mâini am stat în iarbă; la întoarcere mici  jurăminte fragede; cu palmele pe uşile bisericii  am adăstat departe încă de altar; mi te făcuseşi singurică dar ; mi-erai mireasă din obişnuinţă iar eu doream să mă justific !

Aceste ode le-au scris vechii poeţi cu literă frumoasă, îţi spuneam. Glorie lor ! Glorie vieţii care a durat până la noi ! Eu încerc numai. Eu sunt atât de singur încât am dreptul să încerc ! Cei care-ncearcă singuri ca şi mine pornesc de la aceleaşi adevăr dar nimeni nu ajunge ! Pot fi eu sigur când pornesc această furtună iscată din adâncul sufletului meu senin ? Şi tocmai acest lucru demonstrez !

Priveliştea aceasta  pustiită ca suprafaţa lunii
şi asemeni lunii văd sufletul tău auriu în această distanţă! Dacă am cerceta! Noi însă blesteme vii în răni deschise ca necuviinţa; noi înşine grăbindu-ne această caravană şi acest deşert fiecare pe rând este insul dramatic al speciei şi-acestui ins îi cer să mă asculte! Dar vorbirea mea nu seamănă cu înţelesul ei!

Numai  dimineaţa e la fel şi seara.
Îţi aduci aminte de sărutul care îţi deschidea ochiul ca pe o floare?Aceste mici cauţiuni  vin azi să se adauge înstrăinării, lin. Dar cine ştie mai bine ca îndrăgostiţii
să-şi ia răsplată rea din fapta virtuasă; sau cine-i cere ca dânşii voie trecutului  să sufere de voie bună?

Îi înţelege cineva ? Ei sunt ai tuturor acestor întâmplări trufaşe pe care  chiar  înţelepciunea le exagerează; căci dânşii vor mai multe valuri şi  mult mai multe încă de teama neajungerii la ţărm din mările  pe care singuri le înoată în anotimpuri  blestemate pe un continent aton !

Inima mea ciudatul refren al morţii tuturor  încearcă spaima dar insul meu vrea ca să fie clar! Am ucis atâtea corăbii în larg iar din pasionatele călătorii ce s-a ales? Corăbiile lungi când acostam dincoace de fiord şi storurile rămâneau şi ziua trase! Am fost puternici cât  trupurile ne-au ţinut îmbrăţişaţi tu ştii acest lucru de aceea numai ţie îţi pot spune  numai ţie pot să mă plâng.

Această radă a slăbiciunii în care debarcam cu prudenţă şi cât mai aproape de mal e-acelaşi ţărm de stânci neocolit de fugă; Fugi! Îţi strigam delirând! Sau poate că abia îţi murmuram. Sau ne prilejuiam mirarea  ca acum sau nici atât !  Vijelioase scufundări care ne aduceau la suprafaţă, pe val,  din pieptul valului de sânge sincer ca un ideal căzut!

Tu cu ce piatră ai mai putea azi să spargi ferestrele acestea oarbe zile şi nopţi ?

Acum stau singur în genunchi şi catedrala urcă !
Nu limitele zeului numit Speranţă le-am atins cu buzele de sânge umede în timp ce îngerii alături cad şi totul devine o îngrozitoare debandadă. Încât conchid: Nu ştim nimic aici şi uite  până unde-am ajuns!

Ţi-aduci aminte: îţi spuneam:Ştim  totul despre noi !  Prietenii priveau pieziş iar noi descoperisem râsul
şi râsul mască a ruşinii pe obrajii regilor iar lumea noastră nu era nimic în faţa gloriei acelor regi de-o clipă în care ne-ascundeam melancolia! Ecoul ei ne-a zguduit credinţa!

Când pleci în  drum dai liniştirii claritate, dar fincă totul izbucni din trup, iar trupul e această carceră, chiar dacă vom dori să evadăm ne va dezamăgi !

Numai tineri şi numai cu puterea putinţei putem. Iată un Imn tinereţii ! Chiar dacă azi răsună rar, din tot atâtea goarne sparte, nu moare cel puţin ecoul lui !


 

III


Majestuoso

Spuneai că ştii totul spuneai că vei scrie acel faimos testament al tuturor lucrurilor pământeşti ! Iată-te  pregătit pentru această muncă pe care aspiraţia n-a încercat-o – doar singurătatea.


Şi singur fiind te miri că înţelepciunea te părăseşte, tu care cauţi de-atâta timp înţelepciunea în singurătatea morţii; tu, care glas nu ai, căci în definitiv glasul e-n  ordinea legilor !

Şi sunt chemat să judec anotimpul !

În acest timp mă ţin cu mâinile de tâmplă cuget ce greu era să fiu un rege pe destinul meu pe când nu s-a născut decât bufonul ţinând predici şi ziua ce pluteşte în incertitudini !

Grijă să ai de osemintele care dorm în pământ!

Cu buzele ţii roşu cântecul ţii în braţele tale desăvârşirea pe care numai  clipa o împrăştie…Către seară singur la fereastra ta stând asacultai nemărginitul câmp şi datorită copacului din preajmă îţi veni în minte vechiul murmur al orelor de seară din copilărie. Ai fost plecat pe-aceste drumuri unde umblă astăzi  doar streinul. Nu te mai recunoaşte gestul. Nimeni. Ierburi bătrâne îşi bat săbiile scurt şi limba cailor amară-i de pelinul verii; iar noi iubeam caii; iar noi iubeam morţii şi pluteam în adierea celor vii.

Spre seară, când oamenii pe câmpuri curg mi se păreau îndepărtaţi mi se părea că aduc vestea ! (Se va fi săvârşit Minunea ?) Dar turla bisericii măsurând-o în preajma zidului ei de altar am simţit ameţind lin pământul ! Acolo subt ruginii dumitriţe dormea trupul bunicii iar eu cunoşteam din copilărie dulceaţa mâinilor ei!

Mai curgea drumul neistovit mai curgeau oasele
Şi fruntea bine adâncită în iarbă îmi amintea deodată poveştile pe care cărţile mi le-au  desluşit! O, înserări! Sufletul adia şi devenise alb iar noi iubeam caii la piatra hotarului  unde era o cruce veche şi zona de arşiţi văruită; departe, râul agale! Ne întrebam cine-i eroul?

Şi-acum ţin minte seara sfârâitul stelelor!
Adia de mirezme coapte câmpia apoi ţi-am desluşit părul şi trupul tău în lună şi mirosul trupului copt! Eu cânt acum fiind din ce în ce mai singur  dar auzul meu pluteşte neîncetat şi nu ştiu  când şi de unde se mai întoarce! Coloana zilelor urca înfăţişându-ţi trupul dar eu apreciam distanţele după încrederea inimii albastră incantaţie sporită în adâncurile minţii. Zeul total.

Zi-mi iarbă zi-mi secere şi ascultă arama ruginie ca un gest de toamnă al lunii! Curg umbrele pelerine pe şes
firele ploii sunt trase de vânturi şi tânguirea clopotelor
în preajma incendiului mi-aduc aminte că ducea un drum la canton mi-aduc aminte cărarea ce însoţea calea ferată zile şi nopţi. Noi ne culcam în preajma nopţilor dar adormeam spre zi. Miraje de pământ!

Fericită fu ziua călătoriei soarelui  peste obrazul pepenilor galbeni! Fericită când ieşi din ascunzişul ei şopârla în bătaia soarelui! Aceste mici fericiri au fost balsamele copilăriei! Glasuri de preoţi nevăzuţi la amiază umpleau uliţa pustie şi amiaza oilor subt gardul vechi făcea prietenoasă răcoarea ca pe-o adiere; verile ca un cuptor de pâine şi cireşile prin zaplaz, - ne îmbiau acele fructe stranii, dar cu ce paşi călcam?

O, sinceră mirare a celor morţi demult ! Ţinem în palme greutăţile frunţii! Fiind din ce în ce mai singur aceste limpezi armonii ale serii le cânt şi acum  când focurile se aprind în vetrele primitive când mama gustă borşul pe a doua zi vacile stau mulse câinii pun urechea pe pământ şi adorm iar tu ştii totul! Steaua care într-o singură privire a cuprins zarzărul vechi din faţa casei şi nemărginirea mării !

Deschide ochii, larg, ca două corăbii menite să călătorească împreună! Dar ochiul drept ştie de ochiul stâng? Cu mâna subt tâmplă somnul vine cu imagini ale somnului care pot fi desemnate în colbul drumului. Doar mamei tale să-i mai scrii asemeni mult mai târziu când în destinul tău vin drumuri lungi aceeaşi mână prelungind  pe un cadran de umbră ; doar mamei tale din candoarea acestui  straniu de-semn şi din această urmă stranie  neştearsă pe nisip de vânt !

Odată te-ai trezit şi înflorise trandafirul ! Cât roşu !
Poate o indecizie a sângelui – o, iată amprenta
Acestui gest violent care-ţi măsoară şi astăzi Cântecele !  


IV


Solenne

Bătrâne sufletul meu cântă senin  şi nu sunt încă bătrân

dar cunosc bătrâneţea. Ca un copac pe care furtunile nu-l ocolesc  viaţa mea se ridică  împotrivindu-se. Cu mii de rădăcini în pământul legat de zelul meu prin spirit se opreşte aici. Peisajul e cunoscut. Voi reţine bisericuţa din vale şi uşa altarului ei de aur pe care tineri ne-am pus mâinile şi ne-am juruit.
Mâna ta mai suspină şi azi pe obrazul meu: Acesta e trupul meu, zic, şi mă culc ostenit la pământ, acesta e  sângele meu, drumul acesta urcat acum fără trepte coboară.

Acum văd singur matca răsăritului delirul soarelui
măsoară umilinţa noastră; acum vin singur şi pieptul
semn al bătrâneţii stă nins lângă piatra altarului.

Sufletul meu cântă senin şi nu sunt încă bătrân dar cunosc bătrâneţea. Zilele mele bune zorile, nopţile mele lungi mările, succesivele morţi şi vieţile succesive; greşalele morţilor vii şi păcatele vieţilor moarte pe toate încerc să le port aici până unde-am ajuns!

Aici doarme un mare poet cel mai mare poet pe care l-am iubit cum mi-am iubit sora; lumina lui a fost privirii mele mai vie ca începutul luminii  pe pământ ! Glorie lui! Casa lui e aici între arborii lunii iar eu locuiesc casa lui ! El îmi vorbea la tinereţe  de bătrâneţea secolelor:  era un geniu în absolut!

Deoarece văzuse Drumul am avut un Drum  şi nimeni nu m-a putut abate din căile sale! Un templu în limba lui  mi-a zidit  şi tot el m-a pus paznic la uşile sale. Ci eu vă zic să nu intraţi, căci tot ce veţi vedea va fi mâhnire, devreme ce simţirii lui  nici astăzi nu-i văd marginile. Ca o întindere pustie ceasul meu bate pasul pe loc.

Roţile vieţii zdruncină capul meu neted începând să-ncărunţească şi astfel port gloria idolului meu perfect acestui mare poet care-mi vorbea de bătrâneţea secolilor. Grădina lui nu ascundea nimic din faţa viitorului şi masca lui pusă pe faţa soarelui nu stânjenea mai cinic decât demenţa acrobaţilor supuşi aceloraşi mijloace ale execuţiei în propria lui Artă. Arta lui există . Poetul doarme de vecii somnul lui limpede. Aici e casa lui. Nu-i tulburaţi odihna. Pe cripta lui scriu numele meu. La steaua lui pe cer călătoria mea sfârşeşte. Aici, străine, bătrâneţea mea începe să-şi trăiască tinereţea.

(1969))






Scrisorile din Danemarca


Dlui Ştefan Aug. Doinaş
In memoriam


Marmură


Întuneric şi marmură crimă lectura ce-o schimbăm
                     De multă vreme e-un plictis
Aş vrea făgăduinţele din nou aş vrea să-mi scrii pe
                                  Marmură
Se mai găseşte Turnul Inocenţilor în paradis havuzul
Încerc şi-ncurc acela e un Turn pe care se caţără
                           Maimuţele fierbinţi
Sunt regi care şi-au pus  amantele în ramă
                      Sunt regi cuminţi
De paşi e marmura scuipată şi de-o larmă de paşi
                     Care se-aud cu timpul măriţi
În paradis amantele în ramă se scarpină de aur
Aş vrea să-mi scrii din nou aş vrea să-mi scrii pe
                                  Marmură
Se mai găseşte Turnul Inocenţilor în paradis?



Divinul

Nu sunt ironic vorbirea-mi curge de ger înmănuşată
Că iarna pare bine să nu se-aşeze caldă niciodată
 
O simt în oase
              Dacă cerul nu şi-ar pune fruntea
Pe-un arbore de sprijin în via  mea
De nu i-aş trece punţile alunecând mereu cu sângele
Uranice efluvii încearcă tu şi trage bărcile pe fluvii
                                  Sub stele
Ce vei simţi ce apă îngălată acolo-n subterană
Carnea mea suferă cu viermii globulari
                            Prinşi sub sprânceană
Mă doare şi mă-nalţă      A celui ce mi-a zis
Că voi dormi e-această carne uitată aici în paradis
Într-un mojar de zmalţ ochiul de înger în divine mâini
Cu stelele  pisat abia-i ca-n ceaşca ta
                     Un praf de zahăr cubic pe inele.



Târziu

Morala îndrăzneşte să mi se-aşeze căpătâi
                     Trec pragul casei
Nimeni de-atâta timp şi zic: Târziu
                     De ce mai vin acasă?
Un râu mereu se varsă murdar de vin
                           În cârciumi
Nu trebuia cine ţi-a dăruit floarea aceasta
                     Din ce Grădini
Un păzitor desigur înamorat de roze
Din mâna cui o smulse chiar el ca să plătim
E umărul meu searbăd şi se va prăbuşi
                     Se duce Timpul
       Umbra pe Zid
Aceleaşi case unde se-aud perechile în şoaptă
              Vechiul destin pe care-l ocolim
Departe
       Cred că nu-i nimeni prea departe
                           Adormim.

               

       

 

Domnul Yorik


Câţi actori au fost şi Domnul Talma în grădină au jucat
Am văzut cum taie mărul şarpele cu dinţii 
                     I-l întinde chiar Măriei Sale
Doamnă Eva ai această parte dumneata!
                           Restul e spectacol !
                           Restul e surpriză !
Au  venit apoi şi Regele a venit  suita Sa
Domnul Yorik însă doarme umbra este deasă
                           Ca-n Realitate
Regele pricepe dar se-ncrede încă
              În oştirea bravă ce-l va apăra !
(Dumneavoastră Doamnă – căci eraţi acolo –
                           N-aţi văzut nimica
N-aţi simţit ceva?)  ( Eram ambetată
Că-mi turnase-n oase cumnăţelul vraja sa
       Dar ca să fiu  sinceră
                     Căci am priceput
În grădină a crescut otrava chiar în măr crescuse
Chiar aşa a apărut). Dumnezeu trecuse şi-o  o însămânţa.



                     Dumineca

Nu mai primesc de nici un fel cuvinte şi nici vrăbii
                     Nu mai stau pe crengi în curţi
Caldarâmul în oraş e ud de dimineaţă  aud
       Fanfare îmi închipui ca pe vremi soldaţii
Spui că s-au dus în cimitir să-i caut
                           Să le număr oasele
Dar sunt eroi acolo-n cimitire Doamnă vă jur
Zici că-i o vlagă alterată din soiul de bărbaţi
                     Pe care-i caut zici
Ne plimbăm pe maluri taluzate-n  caterinci
Subt punţi  din mâluri iarba răzbind la suprafaţă
Respiră  chiar  ea mirosul greu duhnind de altă viaţă
Aud fanfara  în oraş în cimitirul de pe deal
Mă duc să-ţi ispăşesc porunca şi ce văd: soldaţi
Pe vine stând iar puştile sunt aruncate-n iarbă.

 


 




Un dar de regi



Te plângi zadarnic şi uşor cum aş putea
              Să mă îndrăgostesc  de cine
Şi adaugi  că îndepărtarea noastră-i cu atât mai bine
Pretextul unor muritori să sufere
              Iar dacă nu V-am trimis coroana
E semn că nu o mai pot purta
Aici se poartă da coroane foarte reci cândva
vreau să mi-o pui alături pe mormântul Domnului de Baudelaire un dar de regi
O carne de regi puţind şi viermi de-ai şti cum rod
 încă de-aici în mine ca soldaţii drumul în Egipt
ţi-ai trage înapoi privirea
       Un hoit  întreg palatul e
o găleată din care servitorii toarnă
în vespasiane resturi nupţiale
               şi câteodată aur
      tot mai puţin. 


                       

Condeiul general


Am  datoria să vă scriu căci vremea se pierde în zadar
Şi s-a  ţâcnit de bine condeiul majestăţii sale
                           Domnul General
Poeţii sunt prea sinceri înoată fac gimnastici
       (poeţii noştri nordici dar orişicât
                      contimporani)
E greu să fii alături şi-n jur cu-atâta viaţă
E grea iubirea noastră: atârnă de scrisori
Azi nu adaug mai mult nimic am grijă
                     De testamentul meu
Un fante ori un rigă vor moşteni haznaua
                     Şi cel mai gras viţel
Revin să mă-nţelegi sunt singur
Am treburi până peste cap

Să scriu să-mi aştern patul să visez
       ( e bine că visăm măcar ceva)
Iar după ce visez
       Voi scrie îmi voi aşterne patul voi cina.

                       

 

 

Bonifacţia


Să râdem şi să ciugulim din oseminte
                     Ca porumbeii albi
Acolo întristarea coboară cu amurgul
                     Un fel de altă viaţă
Rupe din carnea ta îi zici şi-ntinde unui nenorocit
Ce dacă-i şi mai singur decât tine
Cu dinţii rupe din dulcele tău Dalbo
              (şi-o scarpină o salbă)
Ce dacă domnul este cerşetor ce dacă gradul nostru
       Mai galben ca moneda-i în paturi de mătase
Sunt sigur că nu doare sunt sigur că ne-nalţă
Când te întinzi alături de-acest mântuitor
Copiii ce-i vei naşte vor trebui să nu mai sufere
De dinţi de cancer
       În acest veac în care
Nu-i nimeni să se roage
Întinde-i patul nostru şi îl roagă
       Puţin să ne iubească pe domnul cerşetor.

 

 

Vesela noapte


Va fi  învinuit că-i sincer şi că-l doare carnea
Simţea bătrânul rege grădinile-i pustii
              Se-aude-n  gară o fanfară
Şi strugurii la cramă de-acum în subterană
       Se aud
              Urnind un val de sânge gri
Un târg e de beţivi şi de copii
                     Se-aude jazzul

Îl doare carnea tare şi spun că e prea sincer
Copiii ştiu din faşe amantele să facă
       Să-i vrea  de-a dreptul  goale
              Când nu mai sunt copii
Ei bat cu palmele în tobe din ce în ce mai ageri
A voastră e speranţa şi-aceste nopţi prea albe
De ce să răstigniţi Nebunul pe uliţă copii
El nu vă strică balul se uită pe fereastră
Şi nu vă spune-acasă că e Maria goală
                     De ce să-l răstigniţi
Nebunul e şi el un copil.



                     Inelul

Prietenă în firea oricui se-aşează neputinţa
                           Dacă speră mult
v-am trimis inelul dar azi se poartă altfel
au Doamnă coapsele subţiri de vrednic ce-s lucrate
se poartă în ibire Evul Mijlociu v-am zis
                     rămâne să adaug sensul
regi prea puţini dar măscărici câţi purici
atâtea războaie câte-au fost pe regi
                     i-a vlăguit de minţi
                     au capete subţiri
dar ce-are a face ?
Mă-ntrebi de mode şi-ţi răspund ce e modern
Sau: tragi bine şnurul şi-a căzut perdeaua
Mirii fac invers dragoste sunt îmbrăcaţi în zale
Dorm câte cinci în pat iar unul e nebun cel singur
Acest mire Doamnă citeşte liturghia pentru muţi
În timp ce-n catedrală jazzul se-aude ca o carie.

 


Baltazare


Sunt zile întregi după care cu mâna de ceafă te ţii
Spui că ai fost un cuminte copil
Că-ţi plăceau ţurca şi alte prostii

Acum eşti un rege aşa din senin
                     Un rege mănos
Supuşii la caznă îi pui să îndure supuşii frumos
Te roagă să vezi de păcatele lor
              Că-i înşală nevasta
Copiii lor seamănă ţie e regatul de proşti plin
O cizmă şi-o târfă conduc divinul destin
Copiii au glasul uşor ca părinţii
       E plină grădina de meri şi de larvele grase
În carnea lor albă
       Simţi viermele cum adie uşor
O poamă de măr a crescut cât e casa
Copii o strică în dinţi
       Li se scurge melasa păcatelor voastre
                     Aşa trece viaţa
Sunt zile întregi peste care un hău de omăt.






Bătrâne continentul

Spuneam zădărnicie să-i scrii unei femei
              Ce suferă de lene
Aceleeaşi că vii poimâine şi poate să aştearnă
Devreme ce oraşul e perna ei de damă
              Plouat pustiu
L-ai dărâma ai pune Bomba
Şi nu te-nduri de păsări de arbori şi copii
Bătrâne Ambasador bătrânul  continent
       Se sparge de hotare
Uşor aplecat  aplecat peste fila ta albă scrii
Laşi în aceste ode  mici nebunii  de crini
În timp ce Doamna vrea război  cu generali
                           Şi grade
Tu o întrebi de harpă
       Bătrânul nostru Soare
                     Încă senin.


 

Letristul


Ţi-am scris şi ieri îţi scriu şi azi o fac şi mâine
A scrie nu-i chiar simplu nu-i totuşi cel mai greu
Am scris să treacă timpul am fost ambiţios
În zece zile cât am avut permisiunea
       Îngăduinţele şi raţiunea rece
Nu-i uşor
Într-un oraş în care vin corăbii
              iar uneori sosesc scrisori
Într-un oraş în care centurioni pe iarbă
Îi vezi întinşi sau umbre
       lângă femei pe care cuviinţa
le desfată doar cu bărbaţii lor
Acest oraş e templu al Iubirii şi-i Leagăn lui Amor
Ferestrele sunt stinse nu ştii ce se prtrece
              acolo-n dosul lor
Scriu celei mai frumoase frumoaso ucigaşă
Ca şi cum naufragiul i-ar scrie mării sale
       Şi i-ar ceti-o Vântul/ Pustiul Mărilor.



Dizgraţia

Bat în ferestre zorii ca nişte mici copite
A început războiul zici întorcându-ţi trupul
                     şi-ţi pipăi rănile
Te-au aruncat în şanţ vor trece peste tine
Simţi chiar sudoarea rece curgându-ţi pe obraz
Ce luptători grăbiţi şi-aceştia îţi zici
       Ce bine este totuşi aici la tine-n şanţ
Măcar să-ţi cadă fata aceea care-o ţine
       Pe iapă ghinărarul mergând alăturaţi
Minuni însă vezi bine nu se petrec în şanţ
Îşi duce ghinărarul la el acasă prada
Şi ea se hotărăşte scâncind să se dezbrace
De-o vede naţiunea cu sânii degeraţi
       Priviţi ce li se-ntâmplă

Arată ghinărarul
       Acestor fete care merg la război
                            Devreme
Ce sânge rece e-n fata asta Doamne
       Ostaşi luaţi fecioara de mi-o înfierbântaţi!

               



Veacul de aur



Piciorul gol şi  vremea lui de aur
       Sandaua a căzut la fund în apă
Copilul s-a îndrăgosit de mamă
       Mugeşte ca un taur tatăl
Nu-i nimeni
 pe câmpie soarele
       şi-o arşiţă tâmpită
Înoată ceru-n iaz şi vremea-i ca o pată
Când iad se face trupul privirea ta e-n rai
Ai dat în lături porţile Grădinii şi am intrat
Porţi încă spinii roşi ai suferinţii
              Ca nişte bube dulci
Pe frunte porţi coroana infamantă
       Şi pruncul ţi-o arată cu degetul
Miroase rana veche şi trupul sfânt se-avântă
                     Dar locul este gol
Acoperim cu frunza viţei strugurul.

       

 

Îndepărtarea


Trăiesc în văgăuna asta cum ţi-am zis iar înţeleptul
Mi-a răspuns că-i rece şi-mi întinde pergamentul
N-am idoli: un gust amar simt ca  bolnavii de plămâni
                     Gustul meu doarme
Aştept frumos şi voi avea răsplată surâsul cui?
Scriu peste tot şi nu primesc răspuns
Cursul timpului cere recurs ca mâine Timpului.




             

Speranţa


De câtă îndoielnică speranţă şi leac pentru putinţă
                           Ai avut nevoie
Acum nimic: stă harpa cu faţa la perete strânsă
Ca masca mortuară a unui fetus: ruşine vremii!
Vremii şi adaos la câte nu le-am spus!
Pui fruntea azi pe spadă să juri că legea ei
Ne-a fost
                                  Ruşine!
Cum şi ei aşternutul de-mprumut îi fu chiar cel mai
                                  Dulce fagurul!
Dar mierea ta! Ce roi de-albine aduna în stup! Cât aur!
Singura vină e că n-avem timp destul
                     Două vieţi cu-o stea de împrumut!
Când ora-şi trece minutarul prin hămesita iarnă boreală
Ce temniţă e bătrâneţea! Azi scrii cum altă dată
                           Ai jurat să lupţi !
Azi dai de ştire tuturor să lase ţările de luptă
                                  Subt pământ
Ori temple să le facă! Dar câţi din cei care ne-au fost ahei
Mai speră chiar şi azi când lupta în oceanul vremii
                                  E o pată!
Ruşine vremii strig ca apucatul!
Ecoul râde. Strigă un nebun ?

 

 

Bestiare sacre


Nu-ţi fie silă de-ntuneric să fii nemângâiată
Când ziua trece ia răsplată surâsul care ţi l-a dat
Chiar printre cei plecaţi puţini azi merită
                     Ce-ţi pasă muritorii!
În liniştea-nserării se aud cum bat mătănii
              Cei de demult: îţi aminteşti?
La mănăstire Doamnă ! Te rog acolo să de duci
Să-ngenunchezi la un altar îngândurată!
În câteva oglinzi în care ne-am privit
Va suferi piciorul tău din rădăcină

Va suferi şi pruncul răstignit
În gălbenuşul cald!
Vai fire de găină şi surâs de pitpalac
                     Natură templu!
Să vezi că poamele cad verzi
Cum dulcea lor prihană a ruginit în flacără!
Nu doar natura e un bestiar
       În fagure lumina-i vinovată
              Ca un bătrân vergin
                     Şi-i beată!
Şi-i prea sătul şi cerul de acest pahar!


                    
Presbiteriană

Nici gândul să ne-ntreacă de jos culeşi ca spinii
Pe frunţi înalte puşi încinse ca rugăciunea
E trupul tău o rană când Dumnezeu are gura
                     Plină de cântece
Îndoiala că raiul e negativ că fila pusă în faţa
Unui înger să-i sufle ce mirare o câte lucruri
Se petrec neclar în aceste lungi mănăstiri
              Înalte ca nişte trupuri vinovate
Chiar îndoiala că raiul nu-i altceva
Îndoielnic te pleci zi de zi la altar
              Îngenunchindu-ţi sora
Cu o mângâiere vinovată lângă sfinţi o aşezi
Totul pierdut din clipa în care fragilul ei văl se rupe
Şi-n mâinile tale de preot soarele hăul universal.


               

Evangheliar


Sunt obosit în zi de sărbătoare între ploi
Ca bruma obosită de petale în căldură capul meu
Gol ca o cârtiţă şi trupul tăiat din brâu pe crengi
Uscate suie viermele orb vezi în oglindă un peron
De macarale plin de saci de grâne grâul încolţit
Prin subţiorile de pânză grosolană
       Ca o femeie de bărbat
Sunt obosit şi mort îmi pare că sunt viu fiind
Mă doare Cuvântul orb sunt câtă dreptate
Tu Doamne mi-ai făcut născându-mă
                     Să-mi recunosc Fapta
E goală ziua ca o duminică fără credinţă sunt gol
Curge şarpele ca un curent rece îl simt lunecând
Prin mine frunze oarbe orb mă rog în Grădină
Lângă mireasma pământului ploaia şi turma de
Plante/ Benedictinul care de prima dată fu agricultor.



Libercraţia


Când zeflemeaua voastră mai sigură ca fapta
Mi-atinge glonţ sandaua abia zic urc o treaptă
Iubirea portocala copiii şi absintul medicina
Sunt câteva probleme rezolvate
                     De un regulament
E un oraş de funcţii plin stau singuri
              Ca muştele pe marmură
Au pregătit cu-ncetul această alandala
Sunt câţiva care joacă obstrucţia aceasta
                     Pe-o insulă normală
Poeţii trişti sau veseli toţi joacă incorect
Vorbind despre Infern.


 

Rezemat de propriul spate


Nu ştiu ce război a trecut ce mai poate veni
În linişte şi pace ne putem aştepta la orice
Ziarele ronţăie ştiri/ liber cugetătoarele
Nu mai împuşcaţi mamifere la sare veţi tăia
Nu ştiu ce vârstă ai şi în ce vârstă trăiesc
Ce vârstă ne împinge păcatul
              Să mergem la plimbare în parc
Să avem câţiva prieteni de bine sau de rău
Rezemat de propriul spate îmi spune unul din ei
              Vei încerca şi vei reuşi

Rezemat de propriul spate acest amurg
                     Dă nopţii  roade
Copacul după rodul său merge în Rai
Sictirul tău rodeşte în Infern.



                     Vizual

Adâncul efemerul şi alte adevăruri
Se ţin pe drum de mână îşi ţin pe ace părul
                           De-argint
Sigur nu am pretenţia că de aici văd totul
Sigur de două ori pe zi iniţiez saluturi
Sigur schimb sentimente ilustrate sau în alb gri
Sigur în luna martie mă pregătesc de-april
Dar sigur sigur sigur tot nu poţi fi
Când vezi lumină la fereastră zici
                     Închide robinetul
Martor iubita lui când mi-a ghicit prezentul
              În culmea unui Vis
Când plouă nu poţi ieşi de-aici nici în şaretă
Când voi orbi să nu-mi aduci aminte
                     De oricare zi
O zi va fi ca alta striga-voi las-o baltă
Sigur sunt foarte sigur când şi sigur şi
                     Văd ca prin soare
                             Ceaţă.

               

 

Etcaetera



Error jus facit
Est modus in rebus sunt certi denique finis
Errare humanum est
Perseverare diabolicum.
Dacă nu aş persevera m-aţi aduna de pe drumuri.
Dacă nu aş greşi nu aş mai îngenunchea.
De-aceea nu am margini

De-aceea n-am nici o măsură
Şi până la urmă nici un ţel nu-i vrednic
Să-mi lustruiască mie armele. Mai bine
Să-mi lustruiască soldaţii ţelului cizmele!
Mai bine să greşesc ca Platon
Decât să aflu adevărul ca voi.
Etiam periere ruinae. Umbre adânci măsoară
Penibilul Infinit. Errare malo cum Platone.
Finis et finis et finis/ Fiat justitia  in spe.
In cauza venenum in aeternum imprimatur
Acest cântec din drojdii latine imatur
Nutrimentum spiritus pentru cei slabi de înger.
Slăviţi deci  patima ce-aţâţă-n vine focul
Îngropaţi-vă capetele seci în vinul acru al văii acesteia.
In anima vili/ să-i crească temperatura rănitului
Puneţi gura pe rănile voastre la Gurile Infinitului.
Illico/ In anbiguo/ In dubio.
Et caetera.

 

SONETELE VIEI

 


 

 

TURNUL


Credeam că fac discursul meu să ţină
O noapte-n loc să-i arvunesc lumină
Dar nici am isprăvit de vorbe plinul
Prea gol se vântură pe cer seninul
În turn e vânt e frig e toamnă rece
De ziduri vin spinările să-şi frece
Hăitaşii unor oşti de alte veacuri
Noaptea se văd pe luciul de pe lacuri
Sunt peşteri ninse în adânc de mare
Ci umbra zăvorâtă peste turnul
Vorbirii mele-i ca o întâmplare
Privirii sale îi arată drumul…
       Cuvântul scris pe cerul minţii suie
       Îl vede steaua mea căci steaua Lui e !


 

UN CUIB DE VISE


Am scris pe uşa mea: un geometru
Împins din boltă pe pământ c-o dreaptă
Lucrează în acest sicriu cu metrul
Cugetător la sine şi la faptă;
El cere timp întors de alte ere
Ambiţia clemenţei lui e rară
Şi-acoperă privirea care piere
Un monument şi-a ridicat de ceară;
Pe faţa lui văd vremurile stinse
E cearta lumii vie cu prezentul
Ori toate câte-au fost şi-s neînvinse
Or să-i ridice-n boltă monumentul !
       Zvonit din timpul său îşi face omul
       Un cuib de vise lat cât e atomul !


NOPŢI TÂRZII


Îmi pare c-am ajuns întors de zile
Să scutur de lumină negre file
Cu veşti din lumea plânsă şi amară
De taina care şi azi înfioară;
În nopţi târzii de Eufrat şi Tigru
Vedeam cum arde soarele ambiguu;
Văd viermi cum ară subt pământ cu zimbrul !
Cum suflă zeii de m-apucă frigul !
Atunci să caut trandafirul galben ?
Copaci din Asia cu galbe triluri ?
Să-mi ar din nou grădina ca să-i seamăn
Sămânţă nouă adusă de pe Niluri ?
       Uimită lumea şi-a trimis solia
       Puternicei erori, entelehia…



OSPĂŢUL FOCULUI


Înfierbântatul Soare ca de toamne
Pe văi se chinuie ca-n teascuri vinul,
De-aceea iau aminte-Acestor Doamne
Şoptindu-le ce mi-a şoptit Divinul:
Să nu mai număr zilele să caut
Tot ce a fost să pun la socoteală

Ispita care duce la-ndoială
Un pom cântând din numere pe flaut;
Şi drumul plin de torţe castelanii
Întorşi de la ospăţul focului în minte
Cu-n alt ospăţ cruţându-ne vederea
Să nu vedem omături înainte…
       Râuri de foc trecute-n amintire
       Să navigăm cu firea pe fiire…

MIJLOCUL LEGII


Sunt valuri ce se rup la ţărm de mare…
Acum deschide numai umbra porţii
Şi intră: marea e mijlocul Legii !
În valea unde curg lacrimi uşoare
Copiii sorţii mai nainte morţii
Unei oştiri a vremii, înţelege-i !
Tot aurul din lume se topise
Zadarnic ne mai plângem morţii/ regii
În valea asta căile-s aprinse
De ochii nevăzutelor cortegii;
Trandafirie-o stea în cer se-ngână
Un zeu parcă din nori a scos o mână.
       Sfioasa rază pură a dimineţii
       Pe-acest altar aprinde torţa vieţii !



        MAREA ADIERII


La armonia stelelor pe cer e
Scris trupul fiecăruia de Fire;
Îl va ceti amurgul, fapta serii
Ca pe-un copac crescut din râu subţire…
Nemaifiind de-acum ignobil mire
Un semn de-argint vom fi la Înviere
O boare peste Marea Adierii
În stema aşezării de Iubire…
Din sunete grozave care-n vise
Abia se-aud/ cad peste lume
Cutii cu muzici care nu au nume
Purtate fi-vor şi pe drum deschise…
       Ţinuturi care-n veci ne-au fost străine
S-or răvăşi cu amintirile din lume.

 

SOARE HARNIC


Din raza unui soare încă harnic
Ridici în dimineaţa zilei/ plină
Iubirii, care te-a ales Regină/
Regino, între temple cel mai falnic !
Cu toţi ajungem în ţinutul darnic
Surâzător, al arderii de smirnă
Loviţi pe ţărm de vuietul năpraznic
Al zilei ce se năruie-n lumină !
Copii de mult ai şi mai vechii raze
Iubirea ne va strânge pricepută
Să-i facă asfinţituri şi topaze
Altei vieţi de soare ne-ncepută.
       Firesc ar fi aceste veşti să doară
       Ci uite ele doar ne înfioară…


        URNA


Ca o cenuşă arsă dintr-o urnă
De alte mâini cu foşnetul subţire
Al mângâierilor din amintire
Îmi port de gheaţă fruntea arsă-n mână…
Cât am lucrat aratul meu eternul
Acest cuvânt ca fruct acelei zile
Nu va cădea/ acestei file-i semnul !

E arşiţă de înger e din vise
Decât un Domn eram chiar eu scriindu-l
E semn că ziua nu mă părăsise
N-o părăsisem întovărăşindu-l
Spre ţelul celui mort din paradise…
       Cu paseri care zboară-n somn întoarse
       E râul morţii alunecând pe oase…


CREDINŢĂ REA

Cel care-n bolgii suferă, înalte,
Sfielnic arătându-se subt stele
Om aspru şi credinţă rea în toate,
Aşa i-am spus înfăţişării mele !
Mai bine-ar fi ca văzul ei să ardă !
Un soare n-ar aprinde, dar prudente,
Culmile zilei ar urma să vadă
În ochiul suferinţii mele-atente !
Căci am voit chiar clipa ei s-o mângâiu
De firea ei nu m-am ascuns în umbră
Sunt cel care a suferit intâiu
Pe faţa mea e sarea vieţii sumbră.
       Dar inima ascuns sălaş îi ţine
       Iubirii/ contrazicerii de sine.



PROVERBUL


Prea vechi e vinul care-mi udă gura !
E grea otrava; ţine şi tu cupa !
Parcă-mi şi văd norocu-n cer cu lupa !
Iubirea se îngeamănă cu ura !
Un duh al vieţii şi alt duh de moarte
Se chinuie pe-această filă-n carte !

Când viaţa mea s-a desluşit mai bine
A trebuit ca să-i învăţ proverbul;
Târziu/ când se răcise-n frază verbul
Prea vechi perechi mi-au fost aceste rime !
De-aş fi şi tandru tot aş fi de vină
Când puricele-o pişcă pe Regină !
       La umbra unui timp ca de insectă
       Nici tinereţea mea n-a fost perfectă !


ABSTRACTE UNDE


Vom curge cu alt soare, totuşi, unde,
În ce oceane, în ce mări de aer
Închidem trupurile noastre – unde
Ne risipeşte timpul şi-al său caer ?
Alt trup nenvins el şi supune,
Pe subt pământ se duce şi-nviază
Ca în doi Sori când Soare – Unu – apune
Răzbate clinchetul vioi din rază !
Lovindu-ne ca nişte vechi ulcele
Din care vechea năruire speră
(Gustul coboară în pământ cu ele)
Alt soare s-ar aprinde-n altă sferă…
       Rostogoliţi cu soarele de-a dura
       Ne resorbim din apa lui măsura !



ÎN LUNCA VERDE


Ce-am vrut eu oare în această carte ?
Ce roi de stele sufletul meu vede ?
De grija vieţii mă uitam în moarte.
Ce căutam eu oare-n lunca verde ?
Tu nu vedeai de soarele amiezii

Dar ştiu că aşteptai chiar tu acolo –
Păstorul de la marginea cirezii !
O pasăre căzu din stol şi eu o
Culeg de jos ca pe un pumn de nufăr
Mă joc în viaţa ei legând aripa-i –
De ce să gem sau pentru ce să sufăr
Dacă aripa lumii  este clipa ?
       Împleticit de renunţare cine pierde
       Nu uită clipa morţii să-l dezmierde !

 

NOROCUL CLIPEI


Vorbirea e totuna cu păcatul
Când dragostea începe să lucreze;
Cu soarele se-aşază să viseze,
Ca toamna-n vie îi aud oftatul…
Întreabă despre dragoste când suie
Un cer din fruntea altui cer văzându-l
Soarele nou ce-n trupul toamnei nu e
Decât vin stors ( la fel ca-n minte Gândul) !
Un foc aprins pe alte căi întoarse
Înalţă crugul ei urnind pe mare
Amurgul cu mulţimea lui de vase
A răsăritului încredinţare.
       E mută dragostea; repetă jocul
Iubirii din părinţi; clipei, norocul !


        LUCRUL SERII



Ziua de azi e poate căpătâiul
Acestui vers pe care ţi-l trimite
Mirarea mea sau poate că e-ntâiul
Acord al unei seri nehotărâte.
În ochii tăi privise la fereastră
Noianul greu de clipe ziua noastră;
De ce a trebuit să-i risipească
Umbra de vis/ vraja dumnezeiască ?
Insidiosul cântec al Iubirii
Ori somnul care-aşază lucrul serii
S-au risipit pe  aripile firii
Zburând ca funigeii de puzderii…
       Alţi ochi adânci din altă înserare
       Revin să-i vezi crescând pe zare…

 

LÂNGĂ SOMN


Ci iată-mă întors  acum din vie
Seara, când toate lângă somn ne lasă.
Să-mi povestesc viaţa ? Cui să-.i scrie ?
Tristeţea zilei care-a curs ne-apasă.
Grei de păcate ca şi mustu-n viţe
Aşa ne-ntrezări din somn aleanul !
Nainte de-ai urzi cu-n vis credinţe
Fii toamnei, ca şi viei tale, Anul !
Şi înfierbântă-le să dea pe-afară !
Dar stăruind ! Deci stăruie cu totul !
Nu va-nceta de partea ta să doară
Marea de vis necontenind înnotul !
       Şi strugurii din cadă fierb; culeasă
       Şi strânsă-i via; somnu-i rege-n casă !


CATEDRALA



Cum ar ajunge un ecou de murmur
De la un mire sfânt până la altul
Să trec grăbit aş vrea din veacul tulbur
Ca să ajung în veacul tău înaltul !
Să-i facem loc iubirii la fereastră
Acolo să râmâneţi până-n seară;

O catedrală este casa noastră
Oh ! necredinţa bântuie pe-afară !
Cât este astăzi luni încă mai stărui
Să nu mă ceară vremea până vineri !
Iau scris că joi eram încă prea tineri
La muntele de sâmbătă mă nărui !
       Un veac de ieri ne pare-o săptămână
       Ne-a ruginit inelul sfânt pe mână !

 

UN VICIU ANTIC



Întreb această oră în ce casă
Te vor ascunde miezul nopţii/ luna
Căci te-am chemat şi n-ai venit ! Totuna ?!
Poate-ai crezut că-i ziua mai frumoasă
În pagina iubirii care minte !
E cel mai crunt sonet care îţi scrie
Căci eu măsor pe el cuvinte sfinte
Iar tu le strici ca mălura din vie !
Sau pentru cine, cui, în ce măsură,
Ce veac e-acesta/ când romantic
Desfrâul clipei care te îndură
Le pare multora un viciu antic ?
       Eu scriu/ ei scuipă pe scrisoarea mea !
       Mărunţii ! Depărtaţi de steaua mea !


        LINA ETERNITATE


De ceţuri muls de zile nu pricepe
Decât să geamă când simt trupul Geei
Sau orice Trup ! Abia sfârşit începe
Căci orice trup din trunchiul mare-ai Ei e !
Când trec prin vama vremii mă petrece
Iubirea – lina lui eternitate -
O flacără peste cenuşa rece
Un timp ar vrea şi-o vreme nu se poate !
Dar când încumetarea simţitoare
Suie pământ în cer pe tot înaltul
Adie miezul amărui de floare
Tresare cântăreţul firii, psaltul !
       O stea e-n cer de care n-aveam ştire
       E cineva în mersul de iubire !

 

OBLOANE TRASE



Azi încă pot dar nu mai voi să-l seamăn
Pământul tău din amintire dulce…
Mi-a fost bun anotimp o oră/ reavăn
Pe drumul lui am dus de unul cruce…
Iubirea lângă masa ta uitată
Ca un pahar golit dat într-o parte
Îmi face semn în limba ei ciudată:
Azi nu mai beau, spun, şi m-aplec pe Carte !
E-un cer înalt sunt apele întoarse
De bunăvoia trecerii pe mare -
Aveam la fel noi două firi voioase
Nu ne-am ferit de spini şi de cărare !
       Ţărmuri de viaţă noi dar alte case
Doi cai descălicaţi: obloane trase !



FIER ÎNROŞIT


Astăzi iubesc în carnea mea cu fierul
Pe carnea ta şi azi sângeră jderul
Afară toamna-i tot mai zgomotoasă
În loc de carne-i dăm Iubirii oase
În loc de flintă fierul roş de gâde -
Un cal ce nu mai trebuie s-asude
Rămas din vremea curselor de vară…
E încă zi deşi e parcă seară
Ba e şi-o seară încă de bon-ton-uri
Se dă ceva-n pavilion pe bonuri…
Se simte fierul roş în carnea serii
Adus de vânt pe adierea verii…
       Mai suntem tineri din această clipă?
       Atârnă-n plop un vultur de-o aripă !

 

PAJURĂ



Într-un elan vital care ne miră
Iubirea - pajura din stemă, geme !
Iubirii tale ghemul i-l deşiră
Din adâncimi de ţară şi de lene !
Bine, mi-ai zis, îţi par o zi din două
Un veac ticsit  încape-n două veacuri
Desculţă râzi când mă alergi prin rouă
O şoaptă ne ajunge peste lacuri
O adiere-n crâng; un frig; Străine !
Se lipezesc reci strugurii din vie
Auzul meu te strigă din mulţime –
Ecoul, poate; cerul tot ne ştie !
       Lumina lunii stă pe cer/ o baltă;
       Iar tu te strângi în mine vinovată !



SEMNE TĂCERII

Fiind înalţi şi cruzi totdeodată
De focul vrerii şi al învrăjbirii
Îngenuncheam pe marmura iubirii
Pentru lumina care ne e dată !
Noi, regii zilei  în regatul serii
Un templu viu spre lumea cea grăbită
Nălţam; îngeri fiind; semne tăcerii
Ne despuiam  ca literele criptei
Deduse pajere din alt mileniu
Acum când restul e o adiere
Vei fi tu o problemă eu un geniu
Un vers şoptit în piatră altei ere…
       Citit de sus la pasul viei treceri
       Prin foc şoptit: un lan de grâu subt seceri !

SCUTIERUL ZILEI



Lumina n-a scăzut ci toamna vieţii
Cugetul ei deplin ne cere roade
Sunt zvonuri grele şi-s zvoniţi drumeţii
Iluziei ce cată să ne prade
Înfiorată pe atâtea file
Împătimită în atâtea seri
Întoarsă-n cer la mii de adieri
Iubirea-mi este scutierul zilei !
Ci lasă, n-o atinge de păreri
Ci ocroteşte-o să nu ştie nimeni
E păstrătoarea unei mari averi
Sunt cisme care pot lovi şi-n inemi !
       Membrana ei se face mai subţire !
Păstrează taina celei mai lungi zile !

       


TEAMA DE RAI


Iubirea care nalţă cântec stelei
Întâi ea geme pe pământ uitată !
Din toate câte dăruie-ndoielei
Iubirea iese şi mai des/ cântată !
Începi cu o ramură de suferinţă

Te-apleci să-i  fie ziua mai frumoasă
Şi-nchei căindu-te de biruinţă -
Teama de rai e cea mai nemiloasă !
Abia atingi ceva ce nu te doare
De regulă un vis contradictoriu
O noape-n care arzi fără splendoare
Cenuşa unui mare oratoriu !
       Iar uneori ne pare că învingem.
       Învinşi de ea un ţărm străin atingem !

               

STEA ŞI NUFĂR


N-aştept nimic de laude şi surle !
Puteam să chem austrul, uraganul,
Când viaţa în putinţă ne azvârle
Tot ce voim ca să-i rodească lanul !
Nu mă-ndoiesc de stele şi de soare
De seva lor viaţa mea e plină;
E fericit numai acela care
Din trunchiul lor şi-nfiripă destinul !
Te chem acuma – mâine e târziul
Stăpân al clipei care ştie, vede,
Prea laş voi fi când toate le voi pierde
Şi mort voi fi căci Morţii îi sunt fiul !
       Câţi nu se vor şi ram şi stea şi nufăr !
       Eu vreau iubire: de iubire sufăr !


 

UN BULGĂRE DE GHEAŢĂ


Albind zăpezile întind câmpia
Din norii de pe cer la ţărmul verde.
Acela ce-şi iubeşte rodnicia
În strania lui clipă lin se pierde.
Nu mai aveam de înţeles nimicuri

M-am înglodat în mica aventură
De-a număra ploioase vremi…cum picuri
Din ochii sfinţi o lacrimă pe gură…
Nevrednic prins am stăruit în ceaţă
Dând farmec unor stări senine
Dar mă topeam un bulgăre de gheaţă
Într-un ocean de silă şi ruşine…
       Marea din vis iubirea solitară/
       Dulce mi-a fost dar cel mai des amară.

 

RĂSADURI NOI



Când ziua lasă aurul să-i cadă
Şi suntem trişti dar nu pricepem rostul
Tristeţii noastre bine-ar fi să-i şadă
Împovăratului de zile/ fostul
Amant al clipei şi clement/ durutul
De pus la rana vremii viitoare;
Iubirii sale-i va răspunde mutul
Glas al tăriei/ steaua suitoare;
Un punct năvalnic dintr-o auroră;
Văd în lumina stelei nu atât speranţă
Caut răsaduri noi s-o prind de  oră
Târziu amant sunt orei ca distanţă !
       Cuprins în rest de toate ale firii
       Aştept şi-i cânt împovărat Iubirii !



FAIMOASE PRĂZI


Iubirea şi-ale sale daruri laşe
Eu îţi spuneam cât pot ca să dureze !
Nici  n-or să-mi dea nici n-o să ţi le-aşeze
În faţa ta acele prăzi faimoase !
De-aceea-n primul rând mă ruşinez de mine
Căci ţi-am tocmit iubirea pe cuvinte !
Durerii, renunţării dacă vine
Le spun să vină: Bun venit ! Ai minte !
Nu pot cânta decât pe-acelaşi flaut
Sunt iertător ca sfânta vreme a serii
Abia întors acum din nou te caut
Am fost plecat m-am dăruit durerii.
       Iar lucrurilor ce-au lovit în tine
       Să nu mă ocolească nici pe mine !

UŞA SECRETĂ



Un rege prost coroana vrea să-şi piardă !
Cum pot să-mi scutur ochii de lumină ?
Când arşiţa rea trupul îţi dezmiardă
Eu cad de oboseală şi de vină !
Aleanul  meu este aleanul   celui
Plecat şi-ntors acasă fără ştire;
Dacă te am atunci la ce mai stărui
Şi pentru ce mai vreau o desluşire ?
Am tot plecat şi-am revenit la tine
Sunt cel mai vechi pe mica ta planetă
Deci  nici o taină nu ne mai susţine –
Iubirea ta e uşa mea secretă !
       Sunt semne care-mi vindecă trufia !
       Mă satur eu şi tot ţi-e plină via !



RAIURI AMARE

Voi nici n-ajungeţi să culegeţi via
Amanţi ai unor clipe trecătoare !
Bogaţi fiind vă plângeţi sărăcia !
Sunt strigăte; sunt nopţi; raiuri amare !
E într-o parte ochiul minţii tale
Pe-al ei de ce doreşti să i-l închizi ?
Iubirea e atât: adoratoare !
Nu ţine lângă ea doi ochi lucizi ?
Uitându-se la tine curioasă
(Dar voi de mult trăiţi aceeaşi stare !)
De fapt te vede cum te vrea: voioasă
Şi totuşi şi uitucă i se pare…
       Dorinţa se transformă/ Adevărul
       Iubirii e şi steaua dar şi norul !

CADE NOAPTEA

Pe legea vieţii jurământ făcusem
Să nu mă-ncred în adâncimi promise…
Ci iată cade noaptea cât vorbisem …
Mi-au fost pe toate drumurile scrise
Cuvintele Iubirii -  mi-au fost arse !
Să nu mă-ncred în aiurări de vise…
Mi-au fost cuvintele Iubirii farse !
Şi azi sunt interzis în paradise !
Un testament de jaf al vieţii mele:
Iubirea strigă carnea mă răzbună!
În urna ei aceste versuri rele
Şi-această toamnă cu puţină lună !
       Mormântul nopţii – carnea ta cea dulce.
       Arzând juram pe ea cum juri pe cruce !


 

CORABIA REGALĂ


Îmbrăţişaţi vom trece noi de stele
Mormântul gol îşi lasă-n stele umbra !
În urma noastră  fi-vor  vremuri grele !
Prevezi alunecarea lumii/ sumbra ?
Un viaduct – fiinţă pe fiinţă !
Vor pune pod pe ape tulburate
Să treacă domni şi doamne de credinţă
Fără virtuţi şi fără de păcate
Într-un regat al ţinerii de minte…
Sau al priveliştii dezlănţuite…
Deasupra stelei ce pluti-va rece
La orizont pe bolta arcuită
Ca o corabie regală trecem
       Sfărmând talazul greu de oseminte:
Femure/ cranii/ faluse: morminte !

LIMITA ŞI ŢELUL


Cuget uşor acum dar haina zilei
S-a ros/ pe deget s-a-nnegrit inelul !
Îndepărtarea şi cuprinsul filei
Pe care scriu sunt limita sau  ţelul ?
Bătrân de-aş fi altfel aş înţelege 
Ce fel răsare  cum apune luna ?
Dar noi făceam complici, o altă lege
Să nu dureze tot la fel şi-ntruna !
O zi să fie deci cuprinsul zilei !
Un timp  mănos pe tot întinsul stelei !
Îndepărtarea – teritoriul filei
Pe care-ţi scriu sunt limitele acelei
       Meniri/ unde mă rătăcesc cu fumul
De lună al toamnei care-nneacă drumul…



OARBA


Cu sila mă aduce-n adevăruri
Iubirea – Oarba care vede-n Soare !
Zilei de patimă nopţii de zvonuri
Cântar judecător otravă tare !
Ce repede privirea ei petrece
Perechi setoase puse la-ndoială !
În dăinuire viaţa e-o vestală
În strai subţire şi cu fruntea rece !
Sau firea pentru care ştiu să nărui
Mulţimea rea furnicătoare-n carne
Un vis din culmea căruia eu stărui
Voind meschinii zei să ne răstoarne
       Unii spre alţii: clipa; ziua; clarul.
       Iubirea – Oarba care dă cu zarul !

 
DEVORATORUL


Ştiu veşniciei ce i se cuvine !
Imnul acesta rana lui izvorul !
Mirarea lui din depărtare vine
Şi gândul patimei, devoratorul !
Iar noi prea vii fiind nici nu simţim
Când din ţărâna serii muşcă morţii
Să fie spuse încă odată-n plin
Aceste imnuri: cântecele sorţii !
Te voi întrece ori voi sta la urmă ?
Vorbeam câte ceva despre egali !
O sarabandă asmuţind o turmă
Peste culori: pene de papagali !
       Ci rază nu vom fi; scânteie; rouă
       Din zori; mireasma fânului când plouă !


               

VECHI BLESTEME


Îngăduinţa cui mă  va alege
Să te visez ? Cui voi jura tăcere ?
Ce nume voi purta ce nouă lege
Ce preţ voi pune singur pe durere ?
O clipă am simţit dansând pământul
Pomii la fel o clipă dau în floare…
Ascult acum departe-n  toamnă vântul
Cum şuieră şi în fereşti tresare !
Nici n- am mai  strâns pe miriştile gliei
Sămânţa/ ne-a împrăştiat-o – Semne
Rămân ciorchinii scuturaţi ai viei
Şi boabele uscate vechi blesteme !
       În toate pun eterna Întrebare !
       Răspunsul e acest sicriu în Soare !

LUNA RECE



Văd un ţinut acum care ne-mparte
Pe câte-o stea voinţa de-nviere…
De multe ori noi îl priveam departe
Trişti stăruind la alba lui tăcere.
Când ies afară şi văd luna rece
Pun în pământ a ei zăbavă: bobul !
E-ndurătorul orb care-şi petrece
De mână prin uitarea vie robul !
În târguri vechi îl vinde şi măsoară
Cum ne măsoară-n faptă strânşi ruşinea
Acelaşi târg bătut a câta oară
De-acei plecaţi pe subt ogor în sinea
       Bobului pus să moară – deşi-i teafăr !
       De-acest negoţ în  firea mea mă apăr!



LUCEFERI ARŞI

Când  scriu de cine mă cutremur ?
Transcriu un testament dintr-o poveste ?
Iar dacă ştiu povestea de ce tremur ?
Oricine poate crede-această veste !
Sau când voi spune că eram învinsul
Chiar scrisul meu voind să-mi fie puntea
Atâtea clipe peste tot cuprinsul
Venite să-şi aplece-n scrieri fruntea !
Căci după ce vom arde-aceste zile
Voi sta întins pe crini de-argint sau lotuşi
Cenuşă de magneziu în argile
Un câmp al arderii de sine totuşi !
       Cei puri transformă viaţa în menirea
       Credinţei vii ce-i leagănă cu firea !

 

GRĂDINA RAIURILOR



Aleatoric înverzeşte clipa
Dă zvon păstaia alte amănunte
Când se împovăra de cer aripa
Din coasta Mirelui creştea o punte !
Mireasa Veşnicului însetată
Se va urni grădinii dând conturul !
E ceea ce dintâi şi nu o dată
Noi săvârşim; dar cine este Furul ?
Eu cum să mai repet nu pot pricepe
Când tot ce vreau nici nu mai pot să caut !
 Murind de tot şi încă aş începe
Cântecul vechi neizbândit pe flaut !
       El are aerul că nu mă vede
       Dar ştie! Mă aşteaptă şi mă-ncrede !



        LUMEA CURIOASĂ


Uşori ne dezvelim ca morţii goi
În faţa lumii noastre curioase
Cei mai curaţi cel mai puţin eroi
În lupta lumii prea puţin  ne pasă
De intrigi de şicane de noroi
De clevetiri de-ameninţări de farsă
De toţi care veni-vor după noi
În lupta lumii cel mai mult ne pasă !
Vor fi de la-nceput fragili integri
Vor suferi de oricare cuvânt
Fiind mai albi la faţă ori mai negri
Mai arşi de soare mai bătuţi de vânt.
       În lupta vieţii cel mai mult ne pasă
Să fie dragostea cu-toţi miloasă !

 

SEARA IDEALĂ



Adevărat. E seara nemuririi
Trec în apus atâtea albe paseri
Că nu mai ştii ce să-i mai cânţi Iubirii
Cât de iubire cu-n regret te aperi !
Sfârşitul a venit şi el pe scuturi
Ştiut: cu legea lui de-ntotdeauna !
Închis etanş în cele patru scânduri
Şi prohodit de Soarele şi Luna !
Ci moartea nouă e-asemănătoare:
Cine-a greşit va ispăşi păcatul
Va măsura cu pasul  peste mare
Şi înapoi va cântări  oftatul !
       Să nu fim trişti; în seara ideală
       La nimeni nu mai cerem  socoteală !


 

ALTARUL LEGII


E dimineaţa ca altarul Legii !
Un zumzet clar ne însoţeşte-n vie.
Voinţa se revarsă în arpegii
Şi îngerii din cer îţi cos o ie !
E aerul din borangic; curată
Voia Fecioarei facă-se în Duhul !
Abia ne clatină din cer o pată
Pe faţa apei umbră face stuful !
Albinele sunt un alai de ceteri
Bondarii pun lumină peste aripi
Mireasa lumii, Mirele, sunt teferi
Trec punţile de aer peste clipe.
       Uitându-ne la soare ca-n oglindă
       Imaginea se ceartă să ne prindă !

RĂBDAREA ÎN  DRAGOSTE



De-ar fi răbdarea o împărătiţă
Jună -  fecioară, eu de bună seamă
I-aş fi un paj plin de necuviinţă
Pândind osânda ei de vis şi teamă !
N-aş spune-o lumii veşnic bârfitoare
Dar m-aş aprinde-n clipele-i târzii;
Furiş, ce dulce-i o îmbrăţiare,
Frumoasa mea şi juna mea -  tu ştii !
Apoi vin zâmbete şi curg ipocrizii
Mirat ce mult simţeşte-o fată mare
La noapte-ncerci ce toată ziua-i scrii
Cu şaga/ dar trecând peste răbdare !
       Răbdarea-n dragoste voind să-ncerci
       Nu vei mai fi nerăbdător să pleci !


VREMEA DE-AFARĂ


Vremea de-afară pătrunde şi-n mine
O sală lugubră prin care mă plimb
Iar lumea de zgomote false e plină
Trofeele-şi plimbă în case de schimb.
Porţi între care lumini fumegoase
Aminte-şi aduc de evuri trecute
Castele şi-n hrubă oase pe oase
Vezi cântecul serilor involute
Vin stranii aduceri aminte pe-un nor
Subt pulberea stelelor lunecoase
Ocheane/ priviri/ şi în zări depărtări
Pe mări care leagănă totuşi vase…
       Clinchetul vieţii atât de nervoase…
       Al cailor tremur: zăbală  şi nări !

 

ZĂPEZI PROMISE



Doi ochi care slujiră disperării
Azi îşi  închipuie că ştiu prea multe…
Părerea lor i-a dăruit tăcerii
Tăcerea i-a-nvăţat, astfel, s-asculte.
Nevrednici de iubire se simţiră.
Au stat mai mult în ţărnă aţintiţi.
Pe geam se-aşază o muscă, – ei  se miră !
Ea zboară; vai de ochii tăi cuminţi !
Se şuşoteşte lângă scară vara
Căci s-au închis grădinile fierbinţi !
Dar în lumina ochilor vioara
Mai plânge muzici care nu s-au scris!
       Doi ochi în lacrimi duşi pe drum cu seara !
       Atâtea viscole-n zăpezi ni-a sau promis !



ÎNTINŞI PE SPATE


Lungiţi vom sta cu vechiul cer pe frunte !
Un freamăt lin veni-va de aproape
Un râu va curge lenevind subt punte
Vom trece ca Iisus şi noi pe ape
Ori ca Iisus în soare printre spice
Ne vom aducea-aminte despre toate
În loc de boabe c-am păpat alice
Şi-am lins în loc de lapte alioare
Însă abia de-acum simţi-vom boala
Trăită fără rost când eram floare
Sau risipită în zadar cu dorul
Căci ne-a ajuns până la frunţi mohorul !
       Am fost prea trişti noi în această carte ?
       Ne veselim acum întinşi pe spate.

 

SUB FRUMUSEŢI



Sub paşii grăbiţi sau în pumnii nebuni
Mor dintre zei cei mai demni şi mai buni
Sub secerea lunii care desfide
Galbenul ţărm: roca de cretă a Colchidei !
Sunt frumuseţi şi-au pus gâtul să jure !
Ştiind să ceară să poată să-ndure !
Ei ştiu deci să ceară otravă să bea !
Ştiu sângele – vii -  la nevoie să-l dea !
Nimic nu e nou / totdeauna străin !
Pe-o cupă de rouă o cupă de vin.
Când zeii de azi nu  ştiu să grăbească
Fervoarea mea sfântă spre spaţiul divin
       Grăbiţi sunt de patima omenească !
       Eu zac în meleagul acesta: străin !



-CAII NINŞI

Cum treburile mării duc în sine
Furtuna curăţind-o de eroare
Şi-o pierd din mâini la mare adâncime,
Viaţa nu-i tot adâncime oare ?
Sau chiar numind-o pură întâmplare,
Deşi e scrisă-n cer o dăm de-a dura
Îi vindem ieftin praful ei de sare
Şi pe nimic îi măsurăm măsura !
Oh, i-a rămas sub plopi trăsura !
Sunt caii ninşi iar  vizitiul bietul
Şi biciul galben manta-i  şi aura
Pun un tipar de vremuri vechi pe toate…
       Tristeţea îi desfigurează gura
       În timp ce noi rostim că nu se poate !

 

SFINŢITĂ LACRIMĂ



Spuneam şi eu: acela care sapă
Va fi săpat chiar el de vremi sub ploaie
El va lua din mări subt gene apă
Ca pruncul ce se scaldă în copaie !
Sfinţită lacrimă din scăldătoarea
În care Dumnezeu se îmbăiase
Când nu era pe lume încă marea
Iar ceasul n-arătase încă şase !
Tramvaiele cu zgomot lin pe şine
Ieşiseră abia de la depouri
Deşi pluteau pe atmosferă nouri
Vedeam  semnale peste tot/ lumine
       În fund un tropăit secret de bouri:
       Ţara născuse astfel fără nimeni !



NOAPTE DE VĂPAIE


Mai înainte să rodească zorii
Luna s-a-ntins pe patul ei de paie
Căci am trăit o noapte de văpaie
Şi de păcate ca toţi muritorii;
Dorind şi mestecând în dinţi dorinţa
Ai stat subt  braţul meu neostenită
Căci te-ai aprins de pofta-mi răzvrătită
Murind sau înviind după credinţa
Ce-i dă vieţii şi piper şi sare;
Când somnul cade ca o stea în mare
Ne stinge şi ne-adună într-o criptă
Sătui de pofte şi avizi de zare…
       Mâine când ziua fi-va logodită
       Noi tot logodnici îi vom fi pe mare…

       

VIEŢI PIERDUTE



Câte imagini câte vieţi pierdute
Se ţin de vise şi se ţes în minte
De-ai crede că port veacuri de ruine
Şi vârsta mea abia dacă le simte !
Poate va fi citită mâine-n stele
Un ciob al ei va fi găsit subt stelă
Prinţul jucând regatul pe riveră
Orbul vânzând la colţ două inele
Pe-un coş  de verze şi-ncă ceva dulce !
Care-i pun preţul râd şi râd de Dânşii !
Ai fost neghioabe conte sau vreun duce ?
(Dovadă marfa ce grăieşte-ntrânşii !)
       Părinte oare să ne-apuce plânsul ?
       Lumina nicăieri pe orbi nu-i duce !


 

SPADA VOINŢEI


Un fel de zoaie – ploaia curge-n sine
Într-un pământ pe care-au ars grădine
Iar pomii s-au uscat la rădăcină !
Noi anotimpuri nu mai văd să vină
Nici brize noi să salte fundul mării
Pământul nu-i mai dă puteri credinţei
Vrând ca să-i gust adâncul punga zării
Aş vrea să-i fiu din nou spadă voinţei
Noi herghelii să mân în vechea vale
Să duduie de mori şi de hambare
Şi renăscut să mă cuprind în sine
Ci iată ploaia curge peste mine…
       Pământul vrea să ştie totuşi: Cine ?
       Sau cum vom  trece-această încercare ?
GRĂDINA DE VARĂ

Prăpastia fracturată de punte
Rămâne în urmă departe de-oraş…
Cine-a văzut-o îşi aduce aminte
Grădina de vară cu fluturi din Iaşi
Prezentă în inimi cărunte şi azi
Uitată de-a pururi în inimi de laşi !
O femeiuşcă trecute prin multe
  învăţa lină să fac primii paşi
Coborând/ cum să fug de pe Muntele
Măslinilor legii dintre Uriaşi
Dintre preoţi artişti rugăciune ostaşi
Unde tristeţea rodea în cuvinte…
       Cum roasă e vremea în piatră de paşi
       Tristeţea şi azi mă întoarce la Iaşi !

 

PEDESTRIMEA

                          
(marş pentru Basarabia)

Pedestrimea fuge laşă în tranşei !
Ce mai luptă o să fie: „ ei ca ei !”
Nu ne pasă stăm acasă şi privim.
Focul scapără-n odaie: pui de lei !
Piaţa-i plină de ghirlandele lor reci.
Nu te necăji pe-acolo dacă treci.
Ai cântat şi-o viaţă-ntreagă te-ai smerit.
Unii au cărat în troică infinit !
Unde zarea roşă înghite pământ
Au reaşezat o ţară  pe-un mormânt !
Iar în rest noi vrem ca să ne doară-n cot !
Sunt din cei care puteau şi-au spus „nu pot” !
       Împărţirea între cai şi călăreţi
       Se continuă: deci staţi la  rând băieţi !

PUTEREA VOCII


Va sta nainte sabia sau focul ?
De ce vă temeţi îngeri mici cu gheare ?
Cum linge oaia sare lingem soare.
La fel ne temem pentru ce ne doare !
Deşi toiagul e făcut să simtă
Puterea rocii care-i drum de piatră
Puterea vocii care se desfată
De sine cum ar bea un ceai de mintă
Mai mult adie prea puţin răzbate !
Văzuţi într-un ochean întorşi pe spate
Târziu de tot la poarta morţii mute
Vom auzi atâtea voci pierdute !
       În ţări albastre – linii involute !
       Copilul căii bine străbătute !

 

AMFORĂ ŞI FUM


E amfora de fum subt mări ţesută
Între iluzii scrisă şi tăcere !
Aş sparge-o dar atunci e marea mută
Întinsul apei – searbădă putere !
Nu cred că-i bine tot ce pare bine
Dar nici  nu văd să mă înveţe nimeni
De ce neghina zării creşte-n inemi
Tristeţea lumii tot de ea se ţine !
Mai bine trag în şire la trireme
Mâine pe seară – atinge – vom Pireul
Şi cum se vede până ieri din steme
Negustoresc tristeţea pe mileniu !
       Îngăduinţe vând celor cu minte
       Şi nebunie celor ce au geniu !

 

RÂUL ÎNTORS



Loveşte cu varga fruntea desimii
În codrul de îngeri cu albe petale
În cer este scrisă tabla mulţimii
Întoarce-te şi priveşte în zare
Se vindecă ora şi râul întors
Se spovedeşte la sălcii în luncă
Acolo copil îl vedeai pe Hristos
Şi el te vedea; nu vă vorbeaţi încă !
Dar anii cum trec ca un fulger etern
Cum ghemul lor se deşiră pe margini
Pe scoarţa unui copac găseşti  semn
Uitată stă coasa lângă paragini/
       În iarbă sunt scrise negre imagini
       Să le culegi într-o carte te-ndemni !


 

 

 

CE FRUMOASĂ TOAMNĂ


Ce toamnă frumoasă ce triste morminte

Refuzul ce-mi stăruie-n minte de tot
Sau criza de-aseară la sala de sport
O fată-şi ieşise biata din minte
E ziua preascurtă şi nodul făcut
Şpagatul perfect se repetă anost
Iar tânărul prinţ a murit deci e mut
Sunt zile în cartea iubirii de post
Când scuipă vitejii seminţe şi mint
Când ziua de-aici este marele laş
Văd fata târâtă abject prin oraş
Şpagatul perfect se repetă zmintit.
       Şi vremea ne minte că ştie ce simt
       Când scuipă pe margini seminţe şi mint !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ZIUA DE MÂINE



Neliniştea supusă aventurii
Un strigăt ce se-aude în grădină
În timp ce toţi copacii stau la cină
Iar în livadă şed pe vine furii…
Nu-i nimeni să se-aşeze la picioare
Lângă cămin alăturea de-un câine
Decât cu-n gând la ziua cea de mâine
La steaua ce-a căzut azi-noape-n mare !
Aşa petreci singurătăţi şi soartă
Când îşi aşteaptă toamna musafirii
Da-n locul umbrelor de cai în poartă
Sosesc cei puşi pe jaful desfrunzirii…
       Sunt anii care-mi numără şi  mie
       Secundele – căzând în erezie…


 

 

 

 

CASA


Acum ce fac nu-mi place dar ce-alegem
Din tot ce-a fost făcut cu mână bună ?
Am pus de-o casă şi-am cules furtună !
Era pe stânci într-un ocean de alge
Era pe vânt şi la răscruci de drumuri
Dar nu tu coş să scoată iarna fumuri
O iurtă cu ferestrele de hamuri
Au rupt-o şi-mpărţit-o între neamuri !
Ultima dată peste ea nisipul !
S-a destrămat o noapte-ntreagă casa !
Stau sub acoperiş spoit de stele.
Mi-am pus aici la ţărmul mării masa
       Şi scriu aiurea tot ce-mi vine-n minte.
Nu vând nimic căci timpul tot mă minte !



 

 

 

SFÂNTA



Iubisem viaţa: mi-o aduc aminte
Avea o rochie pe sâni pe pulpe
Întruchiparea unei sfinte suple
Trăgând din gol statuia ei fierbinte
Ca s-o privesc din ceaţă până astăzi
Spre depărtări de nimenea oprite
Ci frământate-n făcătură ori scrântite
De nopţi de sunete de ametiste
Rupând cu dinţii ferecat talazul
Acelui râs ce-l port şi azi în minte
Nepotolit oh ! da! pe ceafă ori grumaze
În timp ce marea geme potolită...
       Sunt întâmplări pe care ştii să cazi
       Tot în picioare pe segmentul clipei !














POEMELE SEPTUAGENARE





 


ION MURGEANU  AL TOAMNELOR

 

 

Febril degeaba


Am îmbătrânit am şaizeci şi şapte de ani
şi nici un prieten  pentru mine via

se culege degeaba mustul va ieşi acru
şi toamna aceasta soarele se va prăbuşi

ca de obicei într-o parte făcându-mi loc
să trec ca unui ciumat am încercat

să-i vorbesc toată viaţa febril i-am trimis
scrisori fragede şi scrisori parfumate

şi scrisorici galbene tremurate pe toate
el mi le-a ars voi duce cu mine-n mormânt

un qintal de cenuşă credeţi-mă că nu vă mint
o stare febrilă incontinentă muntele de cenuşă. 


Spre iarnă

Noaptea când prima frunză pică de brumă
cât de clar o aud din odaia căsuţei de la Zorleni

 în care înoptam singur acolo mi s-au călit
 singurătatea şi veacul temporalitatea

 încă de-acolo m-a vizitat ca entitate străină
 mult timp dar cu timpul m-am învăţat să tac

 din ce în ce mai mult şi să aştept
 între prima frunză căzută din toamna aceasta

 şi prima zăpadă la iarnă se face astfel un pas
 tot mai mic trecătorile sunt tot mai largi

albul va deveni orbitor înghiţit de lumină
la grămadă cu alţii voi fi împins…

 

 

 

Demonul toamnei



Nu ştiu multe lucruri nici azi  învăţ
să mă umilesc prea târziu smerenia mea

nu de puţine ori semănă cu o caricatură
dintr-un  ziar postmodern cu dracul

şi râd ca dementul de toţi demenţii
care populează  ecranul lumii aprins

ca un rug tot timpul ard fapte mici  întâmplări reci
pe ecranul pe care se plimbă în autodafe o muscă

acolo în cazanul de zmoală  fi-vom toţi muşte
eu  strig şi mă zbat şi înjur de mamă.


Maica Domnului


Maica Domnului din perete mă vede şi de milă
pune mâna pe fruntea mea: febră mare.

Ce l-a apucat pe copilul acesta să-njure mereu
era atât de curat la suflet de blând atât de

 vor fi mai venit şi la el toamnele va fi cules
 via de pe podiş la Zorleni ori s-a îmbătat

nevinovat ca atunci când i-am pus mâna
la ochi prima oară şi l-am trezit cu o boare…

Scoală-te ai adormit într-un şanţ nu va fi
ultimul dar în mod precis nu şi oarecarele...

 Iar acum înjură fără nici un motiv motivul crezând
că demonul din om cu demoni se-alungă de rând.


Răspunsul

Elegii de toamnă fără nici un răspuns
Resturi de epistole şi epifanii

Zale de lanţ rupte când am ieşit
Din robia Babilonului şi-am căzut

În robia libertăţii ca necesitate
Iar acum scriu din robia roză

A libertăţii deliberate şi râd
Câte feluri de a fi liber am tot ratat

Dar nu mă las dus de nas prea uşor
Adevărul mă va face liber până la urmă

Însă nu-mi dă în scris nimic şi individual
Nu voi primi răspunul atât de mult aşteptat.


Catren


Între definiţia plăcerii de-a te împlini şi a rodi
Stă neputinţa de a vrea când vrei a muri
De ieri până mâine, ca într-o mică vacanţă, pe urmă
la mâine şi la azi vei mai recădea înapoi la viaţă?!


Foaie verde frica


Foaie verde-a crengură de negură
Când se face toamna toamnă şi abis
Cântă o păsăruică tremură din vis
În ea inima mea detunează o armă.

Foaie verde-n trunchi bătrân
Adulmecă iarna cu botul
Ca un lup după un copac dezvrăjit.
Tremură de frig în inima mea iarna.

Foaie verde vânt şi ceaţă
Încă nu am murit: în colibă
La etajul 5 stau lângă amintiri.
Tremură de nerăbdare netrăita mea viaţă.


 Şi de ce

Şi de ce m-aş mai duce afară la soare
Avântat ca-n lanul de secară cînd iubeam?
Ultima oară - chinul meu de astă vară eram.
Aşa oare va înceta?!…Ard şi tot ard

Inşelat şi tras pe sfori ca într-un circ, adun
În  crivăţul de spre seară vreasc pe vreasc;
Un şes de neghină bate de undeva, vântul
S-a întins acum şi în inima mea.
          
Totul cu toatele sau şi cu celelaltele,
Cu nechematele ce mă chinuiau altădată;
În pretutindeni, şi numai aşa, călăreţ mort în şa,
Frica  a pus stăpânire pe  viaţa mea.


Ora cinci

Am început să prind curaj la ora cinci
Sunt acolo înfăşat în pânză şi cu opinci

Pe picioarele goale să nu mă încurci
Crescut lângă ograda cu găini şi curci

La ţară în căsuţa de vălătuci puşi în furci
Să fie tare zidul  să-nfrunte potopul.

Îmi caut la tine tăria mea şi norocul
Cântând cu psalţii din radio la ora cinci.

Tatăl nostru să nu fiu ispitit, din turmă
Să mă vezi dinainte: Ai şi venit?

Ai să mă-ntrebi şi-o să mor de ruşine.
Aş mai fi aşteptat dar mi-a fost dor de Tine!

Vezi să nu mă minţeşti cum ştii tu, dumneata.
Mărite şi slăvite îmi zici doar numai cu buzele

În inima ta lăcomie abuz şi pustiu şi abis...


 În ceasul al doisprezecelea


În ceasul al doisprezecelea am primit scrisoare
De la cel Mai Mare – Marele mi-a scris
Să închid devreme şi să pun cheia sub preş.
Ea va rugini cât timp nimeni nu mă va înlocui.
.
Atâta pagubă, sunt pline cimitirele de iluzionişti,
Pe unii nu şi-i mai aduce nimeni aminte.
În cărţi au rămas câţiva - plictisitori
Peste măsură pentru noii sosiţi!


Rezistaţi crizantemelor


Rezistaţi fetelor crizantemelor zău!
Pustiul şi cenuşa au vetre şi în inima mea.
Ciudat cum regescul mov a trecut de frunze
Coroana de petale mai stăruie vie încă un timp.

Nu e deloc ciudat deloc ciudat.
Coroana poimâine poate cădea subt gerul spurcat.
Ori mâine chiar rubinele să-i fie aruncate la porci.
Când va fi să te-ntorci va fi tot de sub inefabilul ei neant.


Ultima strigare


A opta zi când bate vântul rece
Când întocmirea încă n-are znagă
A noua zi când pe potecă trece
O vietate vie ca o fragă;

A zecea zi când o culegi în treacăt
Şi vie-o ţii o clipă între buze;
A unsprezecea-n bătălii confuze
Pui tot ce-ai adunat de vis subt lacăt…

Şi tinzi a doisprezecea zi rotundul
De patru runde câte trei sihastre;
Închipuirea ţi-a rodit pe prundul

Călătoriilor din vii albastre.
A treisprezecea zi-i deja târziul.
Un cub-beton să-ţi strângi cenuşa, vidul.

 




 ION MURGEANU AL MINIMEI APOCALIPSE