ELISABETA ISANOS
UN TRIMIS ÎN CER
BALADĂ
Corbul între soare
aşezat şi lună
lung stăpân rămâne,
cruce peste câmpuri,
are-n cioc tăcerea,
armă străvezie,
şi cunună tunsă
coborâtă-n gânduri.
În pământ s-au strâns
şiruri de apusuri,
numai răsărituri
în adâncul mării,
către miază-noapte
un suiş de flori,
brumele la vale
vin din susul ţării.
Într-o sărăcie de lumină lungă,
marea scoate coarne
unde nici nu crezi,
şi izvoare curg
pentru că aleargă
iute sub pământ
cârduri lungi de iezi.
Tatăl nostru care
eşti adânc în luturi,
mână plutitoare
trecem peste tine,
cerului cu palma
netezindu-i norii,
să se vadă luciul
nopţilor senine.
Cineva din noi
va pleca-ntr-acolo,
ce rămâne veşted,
vino să culegi,
să vedem nădejdea
cum răsare iarăşi,
să ne fie iarăşi
zilele întregi.
Celui ce se duce
înspre sori atletici,
care-n loc de zgârciuri
aştri au la gât,
trebuie să-i fie
sângele subţire,
noi suntem bătrâni
şi visăm urât.
Şi în visul nostru
cenuşiu şi umed,
ispitiţi ne trecem,
muşte pentru lămpi,
arderi înşelate,
pulberile noastre
o să i le-aşternem
umiliţi sub tălpi.
Ursele de stele,
cine să le-nvingă,
cine să se mişte
ager ca alunul?
Cine să se-ndoaie
mai uşor ca ramul
şi mai mult ca piatra
să rămână unul?
Cine ar putea
să străbată calea
unde nu sunt urme,
cine să străpungă
brumele şi ceaţa,
cerul fără margini,
dincolo de noapte
cine să ajungă?
Cine să se lupte
fără să se frângă,
cine să rămână
unul când se-mparte?
Negurile dese
cine să le rupă,
cine să se ducă
dincolo de moarte?
Au plecat bătrânii
şi au căutat,
pe un munte lung
şi pe ţărmul lat,
au cernut oraşe,
au bătut câmpii,
şi au dat de dânsul
într-o bună zi.
El părea făcut
într-un fel deplin,
şi tot trupul lui –
legământ de fraţi,
după cum de zbor
nu-i nimic străin
nici în ulii tineri
încă nezburaţi.
– Tu din creştet până
la picioare eşti
fără poticnire,
ca argintul pur,
din profil eşti fulger
şi ai ochi regeşti,
ca lumina zilei
eşti fără cusur.
Roagă-te de timpuri
să ne uite liberi,
poate nu ca floarea
merilor superbi,
dar să nu ne trecem
cu iuţeala asta,
să ne dea tăria
nesfârşitei ierbi.
Du-te tu şi cere
liniştea amiezii,
adu-le aminte
stelelor de seară
unde s-au născut
şi pe ce coline
la sfârşitul lumii
vor veni să moară!
Pentru drumul către
capătul luminii,
spune: ce să-ţi dăm
ca să iei cu tine?
Aurul de care-s
grei în ascunzişuri
munţii când asudă
cu pârâuri line?
Vrei o apă dulce
dintr-un loc anume,
păsări cântătoare,
zăbrelite trupuri?
– Pentru drumul către
capătul luminii,
am să iau cu mine
numele de lucruri.
Murmurul mulţimii
s-a lovit de ziduri,
ca ecou din pietre
glasul se deşartă,
zidurile strigă,
clopotele cântă,
focuri mişcătoare
se grăbesc să ardă.
Auzind că-i vremea
să-şi rostească vrerea,
au rămas cu ochii
aţintiţi în sus,
lor li se părea
c-a vorbit tăcerea
şi că nu mai este
altceva de spus.
Şi au stat aşa
timp îndelungat,
gurile păreau
că purtau pecete,
şi în timp ce lumea
s-a întunecat,
a scâncit deodată
un copil: mi-e sete.
Şi atunci din toţi
a ţâşnit cuvântul,
cam aşa cum sună
marea pe la poale,
mai întâi bărbaţii
sfâşiară rândul
şi-au ieşit plecându-şi
capetele goale...
...Când tăcură ei
s-au pornit femei,
cu copii în faţa
celorlalţi rămân,
ţin de mână unul,
altul e la sân...
Şi s-a împletit
glasul lângă glas,
nimeni fără murmur
nu a mai rămas,
şi s-au ridicat
ca un greu popor,
şi vorbiră mult
glasurile lor.
Vin şi spun mereu,
murmurul e greu,
vin cu gene arse
şi cu mâini rănite,
vin cum se topeşte
fierul în căldură,
îşi clăteau vorbind
limbile de zgură:
– Ziua de acum,
bine c-am ajuns-o,
spune, unde-ai stat
ani în şir, ascunso?
Ai venit să-mi vezi
tâmplele cărunte?
Zori adevăraţi
ies de după munte,
dâră am lăsat
pe pământ ca viermii,
lânced căpătâi
în adâncul iernii,
pentru noi, nădejde,
cine-a spus că nu e?
Spre amiaza albă,
ziua noastră suie!
Când i-a auzit,
el a-ncărunţit,
inima s-a strâns,
genele au plâns:
– Nimeni mare rug
nu a vrut să fie,
toţi voiau să pară
strune aşteptând,
doar pe mine zorii
mă îmbrăcară-n flăcări,
când pe voi sunt trase
pânzele de rând.
Nesilit de nimeni
şi uşor ca pana,
până sus la buze
m-a umplut cuvântul,
n-aveţi nici o grijă,
n-am să uit nimic:
ţipătul şi şoapta,
murmurul şi gândul.
Cerule senin,
uite-mă că vin,
dar mai am să spun
doar rămasul-bun:
– Minuneaua mea,
am să-ţi spun ceva,
nu mai înţeleg
cum să te culeg,
eşti a mea, şi totuşi
parcă nici n-ai fi,
tu în ochii mei
stai mereu aceeaşi,
pentru că te tragi
din izvoare vii!
La-nceputul tău,
seceriş de stele,
sorii măcinaţi
au trecut prin site,
eşti dintr-o făină
pentru care numai
stele-n loc de grâu
s-au lăsat strivite,
altfel, cum ai fi
albă pe-ntuneric,
şi pe unde stai
cum s-ar face vară?
Când te-mprejmuiesc
umedele neguri,
tu atâta soare
ştii pe dinafară!
– Toată câtă sunt,
cresc din mâna ta,
de la tâmplă-n gleznă,
tu mă ai în mână,
şi din cuibul palmei
lin mă desfăşori
ca şi cum mi-ai da
viaţă din ţărână.
Ţi-aş rămâne-n podul
palmei, printre râuri,
şi aş sta acolo,
strânsă în tăcere,
să mă poţi lăsa
dacă nu mă vrei,
să mă poţi zidi
cu o mângâiere.
Îmblânzeşti puterea
şi se face cântec!
Trupul tău, de moarte
n-are cum să ştie,
singura secundă
când puteai muri,
tu, cu ochii-nchişi,
mi-ai lăsat-o mie...
Nu ai să te pierzi
unde te trimit,
tu eşti de rămas,
nu eşti de murit!
– Nu voiam decât
să fi fost o dată
între amândoi
noaptea-mbrăţişată,
să aud ce-auzi
şi să văd ce vezi,
să ni se-mpletească
urmele-n zăpezi...
De-ar fi fost să fie
să aud cu tine
cum păşeşte ploaia
pe pământ când vine...
Doar atât am vrut,
şi ca tu să ştii
că te-mbrăţişez
când se face zi!
Mai avea un pas,
mai avea puţin,
paşii către el,
frunze, se desprind,
întomna plecând,
se oprea iernând,
şi apoi din nou
se mişca-nflorind.
Mai avea puţin,
cât din iarnă-n iarnă,
cât te-ai ofili
la un simplu tremur
şi ai creşte iarăşi,
mai avea un pas
cât deosebirea
dintre două vremuri.
El, în vremea asta,
rămânea pe loc,
prizonier în aer,
sub peceţi şi şnururi,
şi o aştepta,
încărcat de drum,
însă nu pleca,
locului sta pururi.
Însă vor veni,
toţi cu frunţi plecate
şi cu ceaţa-n braţe,
ca să mi-l dărâme,
şi se va porni
dintr-o vale-n alta,
până va ajunge
mire unei zâne.
– Minuneaua mea,
tu nu eşti ca ea,
tu doar urme laşi,
dânsa – toporaşi,
şi nici nu ştiu cine
tremură de tine,
dar de ea tresar
câmpuri de absint,
seceriş amar,
vinuri care mint.
Tu ai părul lin,
ea îl are beznă,
ruginesc de dânsa
săbiile-n teci,
nu poţi să-i ajungi
nici măcar la gleznă,
înaintea ei
nu ai cum să treci!
– Ia întreabă zorii
cum e ea la faţă,
cum tânjeşte veşnic
şi respiră veşted,
îşi lipseşte toată,
ca să se-ncunune,
de la cei ca tine
împrumută creştet!
Ia întreabă drumul
cum nici tălpi nu are,
cum îşi fură dâra
de la orice roată,
cum de pe la toţi
îşi cerşeşte urma,
cum cu orice trup
s-ar lăsa culcată,
păcălind culcuşul
că e numai unul,
perna înşelând-o
că doar unul doarme!
Ia întreabă apa
cum cerşeşte boturi,
cum, ca să spele,
cere mâini să-i toarne!
Ia întreabă lumea
cu ce trup n-asudă,
cum de gât, în praf,
cade c-un berbece!
Nu te amăgi,
dacă nu vrei tu,
altu-n locul tău
repede-şi alege!
Se uita la el,
el privea la ea,
lumea dimprejur
parcă-i împingea
unul către altul,
tremura înaltul,
şi un murmur gros,
şi un vaier mut,
împrejurul lor,
iute au crescut...
Şi atunci, în faţă
au ieşit bătrânii,
şi l-au apucat
de brăţara mâinii,
nimeni nu credea
că-s atât de tari
când au scos din piepturi
glasurile mari:
– Puneţi-i în mână
semnul de pământ,
drumul este lung,
vămile sunt grele,
o să-şi simtă zborul
numai ca apusul
ori ca dilatarea
uneia din stele,
o să-i fie zborul
ziditor de ţintă,
inventând o lume,
undeva, departe;
noi i-am pregătit
pâinile şi sarea,
apă în ulcioare
şi lumini de noapte.
Însă el, la drum,
nu le poate duce,
n-are cum să ia
pâinile din zori,
cu poveri de apă
n-are cum să plece,
trebuie să-i fie
umerii uşori.
Frunzele în vânt,
invers numărând:
numai un minut,
şi se face lut,
numai o secundă,
şi se face undă...
– Nu te-opreşte nimeni
să te duci în sus,
nu există porţi
care să te ţină,
cerul este liber
şi adânc de tot,
du-te liniştit
până în lumină!
Nu se află poduri
ca să poţi să treci,
ca să poţi urca,
nu există scară,
dar nu ai nici vântul
cu pereţii reci
ridicaţi în calea
păsării când zboară.
De aici se pleacă
numai înspre stele,
n-avem niciodată
altfel de cărare,
după cum încearcă
fumul să-ţi arate,
dumurile duc
numai înspre soare,
lungi păduri de sensuri
cresc să te îndemne,
numai spre albastru
lung ai să împungi,
numai aer gol
îţi astupă calea
care-ncepe-n vârful
suliţelor lungi...
Oh, de ce te-opreşti
unde nu-s oprelişti,
unde orice cale
e mereu deschisă?
Tu nu mergi cum merge
dincolo de sine,
când se oglindeşte,
floarea de narcisă...
Nici în cer ajuns,
nici în lume stând,
se lupta să-şi rupă
talpa din pământ...
...Disperat de greul
ce-l trăgea în jos,
a-ncercat să uite,
să se uşureze,
dar avea într-însul
fluiere de os,
care murmurau
cântecele treze.
Ca pădurea, frunza
e mai grea deodată,
şi mai grea e pana
decât tot cocorul...
Cine-ar fi crezut
că se rupe drumul,
şi că tocmai lui
i se frânge zborul?
Fără loc de-ntors,
nechemat pe nume,
a rămas pierdut
între cer şi lume.
Şi atunci, din urmă
l-a ajuns un plâns,
inima într-însul
singură s-a strâns,
glasul îl chema
şi aşa şoptea:
– Pentru tine dau
stelele luminii,
pentru tine iau
în picioare spinii,
jos, pe cel pământ,
sînt parcă nu sînt.
Unde ţi-s obrajii?
Tot pe alte feţe.
Unde-ţi este gura?
O păşteau albine.
Gene şi sprâncene,
pe la ochi de floare.
Unde-ţi este glasul?
Tot prin guri străine.
Se făcuse marea
moale de corăbii,
însă tot era
marmură întoarsă,
fragedă de vâsle,
totuşi împietrită,
din adânc se saltă
şi pe ţărm se varsă.
Poate să fi fost
braţele de fluviu,
ale unui gând
trainice ventuze,
unui foarte lung
şi stâncos sărut,
scoicile îi sunt
vinetele buze.
Au rămas în cer
sufletele mării,
norii încărcaţi
cu miros de alge,
noaptea a pilit
pietrele la sânge,
când păşea pe unde
nu e loc să calce.
Singur-singurel,
El îmi rămânea
şi-ncă se ruga:
– Mortiţă, mortiţă,
floare de altiţă,
bate vântul, bate,
eu mă frâng de spate,
rădăcina ţine,
secera-i la tine!
Ea se face vânt,
arborii rupând,
pulberi ridicând,
şi de el uitând.
– Mortiţă, mortiţă,
floare de altiţă,
fă-te ciocănele,
eu m-oi face ţinte,
tu să le înfingi
într-un lemn cuminte!
Ea era rugină,
ziua pe lumină,
fierul sângerând
şi de el uitând.
– Fă-te tu ce vrei,
fă-te tu pahar,
că şi eu m-oi face
c-am murit de sete,
fă-te tu război,
eu să cad ca pânza,
fă-te tu zidar,
eu să fiu perete!
Ea era un rând
care-ncepe blând,
nume însemnând,
de al lui uitând.
Stelele cădeau
să se facă lume,
sori mistreţi luau
glodurile-n râturi,
l-au uitat cu toţii,
s-au întors acasă,
timpul repetat
le zvâcnea la gâturi.
Toţi se risipiră
şi s-au dus departe,
au trezit din scrum
focurile moarte.
Au rămas cu dânsul
maică-sa şi plânsul:
– Singureanul meu,
tare mult mi-e greu
şi îmi sunt de jale
mânurile tale!
Nu pot să te-nchipui
singur şi cernit...
Cu puterea nopţii,
toamna s-a unit,
fără leac de nimeni
nu pot să te ştiu,
noaptea, ca şi iarna,
merge spre târziu,
stau pe masa ta
pâinea şi cu sarea,
şi îţi mişcă geana
numai lumânarea,
barba furişată,
crâncenă îţi creşte,
şi grumazul tău
pare prins în cleşte...
– Dar nu pentru asta
greul mi-ai purtat?
Nu mai plânge-acum,
tu m-ai legănat,
şi de dragul meu
te uitai la brazi!
M-ai păzit s-ajung
cel amar de azi,
tu mi-ai umezit
buzele la sete!
Mi se zbate-acum
umbra pe perete!
Tu nu m-ai lăsat
să rămân pe loc,
fulger întâmplat,
floare la noroc!
– Da, e-adevărat,
eu te-am legănat
şi te-am închinat
pe la brazi de azi,
pe la meri de ieri!
Dar zarea era
blândă-n faţa ta,
şi erau de sân
zorii, ca şi tine,
aţi crescut odată:
ei peste coline,
tu pe lângă mine.
Nici nu m-am gândit
că vei fi cernit,
nici nu te-am visat
stând însingurat...
Cine poate şti
cam pe unde-o fi
drumul cel adânc?
Eu de viu te plâng
şi-ţi aprind lumini
în întunecimi...
– Văd, Măicuţă, focul
cel aprins prin tine,
cum de mâna ta
lucruri se slujesc,
îţi făceai din palme
aspră trecătoare,
unde pânze negre
curg şi se albesc...
Stau ca un şuvoi
rupt în colţi de stânci,
încărcat cu moarte
de copaci bătrâni...
Doar atât te rog:
când mai ai putere,
fă şi pentru mine
albie din mâini,
cum se strâng alături
stânci la trecători,
mai adună-ţi iarăşi
palmele-mpreună,
ca să trec şi eu,
rufă cenuşie,
şi să ies din ele
lacrimă şi lună!
De prin munţi venea
iarna care-şi duce
tărgile cu zei
şi altare ninse,
cobora cu fumuri
iarna care-şi poartă
peste tot în marşuri
vetrele aprinse.
– Inima prea grea
am scăpat-o-n scrum!
Minuneaua mea,
m-am întors din drum!
A rămas în cer
ce e foarte greu,
ce-i uşor a nins,
cum am nins şi eu...
Cui retează grâul,
am să-i spun: opreşte!
Cui frământă pâinea,
îi voi spune: lasă!
Neculeasă fie
pâinea ce-mi lipseşte,
ca şi cum mereu
aş rămâne-acasă.
Vreau să mă întorc
în adânc de lume,
unde însuşi cerul
e încetinit,
unde luminează
ceea ce se spune...
Şi se face jale,
albă voce moale,
şi numai astfel glăsuia,
când glas de jale se făcea:
– Iubita mea, iubita mea,
cu mine dacă ţi-e ruşine,
prefă-mă-n urmă după tine,
cu mine dacă ţi-e urât,
mă fă un lanţ pe lângă gât,
şi dacă ţi-e cu mine greu,
lumină fă-ţi din trupul meu,
să ardă azi o jumătate,
şi altă jumătate ţine-mi...
Am mai putea trăi puţin,
cu stropul şi cu picătura,
nu ştii tu inima ce strânsă-i,
şi uneori ce arsă gura,
cum corpurile uneori
zac în fărâme şi ciosvârte...
Am să mă fac vârtej de frunze,
să afli lumea cum se-nvârte,
şi-am să mă las pe urmă jos,
acolo unde iarba deasă
te-ndeamnă la un lemn de umbră
să vrei să-ţi faci odihna casă.
Pe unde cuiele au floare,
să-ţi pironesc în trandafiri
vreo trei tavane zburătoare,
cu stele limpezi şi subţiri...
Dar trandafirii sunt sălbatici,
sunt dezrădăcinaţi de stele,
apoi vor trece mii de păsări
şi-or să ne-nchidă sub zăbrele,
şi-ai să te miri de ce e iarnă
pe trupul ultimului stol;
dar şi aripile s-or duce,
şi cerul va rămâne gol.
Tu nici atunci să nu te temi
de întunericul cel mare:
eu voi sufla asupra ta
o veşnică învelitoare,
pe tine ca să te cuprindă
mătasea gurii aburinde,
voi fi doar viermele din şoaptă
şi numai larva din cuvinte!
Cade oblic frunza
către dunga serii,
o femeie strânge
o buruiană dulce,
să le ducă trup
celor de acasă.
Noaptea va veni
într-un vis să-i culce.
Umbra de pe zid,
pare că o lasă
trupuri de argint
care nu se strică,
dar pe oase, carnea
iute se topeşte,
plânge de durere,
tremură de frică.
Strălucind plouate,
pânze de păianjen
slobozesc din crengi
o spânzurătoare,
şi pe limba lor
se răstesc întruna,
de la primii zori
păsări cântătoare.
Şi la el, de sus,
s-au uitat bătrânii,
perindând prin mâini
pulberea ţărânii:
– Cine ştie cine
ţi-o fi spus, pe vremuri,
şi e treaba ta
dacă l-ai crezut,
noi nu ştim să plângem,
fiindcă niciodată
pâine pentru jale
nu ni s-a făcut!
Cine ştie cine
ţi-o fi spus vreo vorbă...
Apă, ochii noştri
n-ai să-i vezi că scot,
pe la noi se râde
din adânc de inimi,
de orice: de moarte,
de nimic şi tot!
O fi fost odată
ca şi niciodată,
ai visat, pesemne,
multe şi mărunte!
Crezi că ar putea
cineva să plângă
când îşi pune cerul
marginea pe munte?
Nu de pe la noi
lacrimi s-adunară,
poate-au lunecat
norii peste mare...
Dacă-ţi trec prin suflet,
plânge-te pe tine!
Nouă ni se face
chef de sărbătoare!
Le sclipesc în cap
ochii-ntunecaţi,
se-mpletesc pe umeri
braţe de bărbaţi...
Ei au râs atunci,
pe sub stele lungi,
şi-au întors cojoace
şi s-au pus să joace,
boabe de porumb
care sar pe plite,
şi de vin aveau
bărbile-nroşite,
toţi săltau în rând
şi călcau pământ,
măşti de ţapi şi urse,
bărbi de vinuri scurse:
– Haide înainte,
nu-ţi aduce-aminte,
limpede şi trează,
lumea se aşează
şi se vede toată
pe lumini de piatră:
de naltă-i înaltă,
ca norii în baltă,
şi de lină-i lină,
ziduri de grădină...
Haide să petrecem,
seara să ne-o trecem,
şi din umbra lungă,
ai s-auzi cum urcă
glasurile noastre,
jarurile-albastre,
fir pe lângă fir,
jar de trandafir!
Haide înainte,
nu-ţi aduce-aminte,
tot ce ne închină
piară din lumină!
Piară din lumină!
Chiuie şi cântă,
locul îl frământă,
despletind făclii
pentru nunţi târzii.
Frunzele în vânt,
invers numărând:
numai un minut,
şi se face lut,
numai o secundă,
şi se face undă...
