Victoria Milescu despre Himera literaturii
Ion Lazu, Ion Murgeanu
HIMERA LITERATURII
Doi remarcabili scriitori, Ion Lazu (n. 06.01 1940, comuna Ciubârciu, jud. Tighina) şi Ion Murgeanu (n. 07.06.1940, Zorleni, jud. Tutova) se angrenează într-un dialog epistolar în urma căruia rezultă un ,,roman al literaturii‘‘, după aprecierea autorilor, o carte a unei ,,generaţii care a învins teroarea comunistă nu numai prin supravieţuire, ci mai ales prin refuzul de a colabora‘‘. Destinele răsăritene ale celor doi au multe elemente în comun, dar şi elemente ce le-a individualizat personalitatea, opera şi le-a cimentat prietenia. Până să se cunoască mai bine, şi-au intersectat paşii pe culoarele diverselor redacţii de reviste literare, edituri, au combătut în aceleaşi cenacluri alături de alţi tineri, dintre care unii s-au afirmat, alţii s-au pierdut pe drum. Ion Lazu e marcat de refugiul din martie ’44 din Basarabia, în urma căruia se stabileşte cu familia în Oltenia, experienţă ce se va regăsi în romanul său, Veneticii. Ion Murgeanu e ştampilat pe viaţă de girul entuziast al lui G. Călinescu, la debut, nemaivorbind de emoţionanta întâlnire cu Tudor Arghezi. Ambii scriitori îşi evocă traseul literar pe parcursul căruia întâlnesc obstacole dar şi încurajări generoase, oameni de caracter, dar şi fiinţe duplicitare, carieriste, înţelegând destul de devreme că se aflau într-un sistem totalitar unde fenomenul cultural era atent supravegheat. Amintirile cuprind episoade dramatice din viaţa literară, dar şi scene hazlii, însă de cel mai mare interes pentru istoria literară este galeria de portrete ale scriitorilor frecventaţi sau întâlniţi cu diverse ocazii. Rememorarea este uneori emoţionantă, alteori acidă, dar de cele mai multe ori se vorbeşte cu duioşie şi detaşare din perspectiva trecerii timpului. Începuturile au loc, de obicei, în cenacluri, cu atmosfera lor efervescentă, iar între acestea cel mai cunoscut, la acea vreme, era cenaclul ,,Labiş‘‘, adevărată ,,poartă de intrare a poeziei‘‘, prin care s-au perindat aproape toate numele importante ale literaturii noastre moderne: Gellu Naum, Marius Robescu, Horia Gane, Dan Laurenţiu, Adrian Dohotaru, Mircea Ciobanu, Daniel Turcea, Adrian Păunescu etc. Ambii scriitori descriu cu plăcere cum i-au cunoscut ,,pe viu‘‘ pe: Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş, Dan Barbilian, Tudor George, Ana Blandiana, Marin Preda etc., reuşind să surprindă din câteva tuşe portrete temperamentale de mare acuitate. Ion Murgeanu, prieten cu Cezar Ivănescu, ,,teribilistul cenaclist bârlădean‘‘, boxer la clubul ,,Rulmentul‘‘, îl descrie astfel pe acest ,,hoplit literar‘‘: ,,Cezar Ivănescu a fost oricum primul om din viaţa mea cu o aversiune dură, făţişă faţă de regim; îi ura pe comunişti cu înverşunare şi nu a încetat nicio clipă să-mi ridice în slăvi lumea veche şi înţeleaptă a trecutului. Mi se părea prin structura lui el însuşi un om vechi dotat cu cele mai fine mijloace de seducţie ale omului de viţă veche. Dar biografia lui nu se desluşea încă prea clar de la început. Observasem stilul atemporal al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală, dezvoltând de la început teoria originar-muzicală a cuvântului. Căci era interesat şi teoretic de muzică.‘‘ Un alt portret pentru eternitate este cel al lui Mircea Ciobanu, ,,omul providenţial‘‘ pentru destinul literar al lui Ion Lazu, care îşi exprimă regretul că opera fostului redactor de la Cartea Românească nu este îndeajuns cunoscută şi preţuită. La polul opus lui Mircea Ciobanu, poet rafinat, cu înclinaţii artistice, se află Marin Preda, surprins cu trăsăturile sale recunoscute încă din timpul vieţii, lăcomia de bani şi zgârcenia.
Pentru Ion Lazu şi Ion Murgeanu, viaţa literară bucureşteană pare o junglă în care cei doi îşi fac loc cu greu printre hedonişti, arivişti, anarhişti, într-o perioadă în care funcţionau cenzura, dirijismul, comanda socială. De aici derivau, pentru cei obedienţi, privilegii, favoritisme pentru cei ce acceptau colaborarea, compromisul, de aici marii profitori ce lăsau în umbră valori care nu voiau să se compromită. Ion Lazu îi recunoaşte lui Nichita Stănescu talentul înalt, dar îl priveşte şi cu un ochi critic: ,,Nichita Stănescu, da! El a luat toate compromisurile la rând, de la poezia antirăzboinică trecând prin toate fazele poeziei militante, până la poezia naţionalistă. Se pare că nebunia talentului cheamă după sine nebunia faimei. E ca o intoxicare alcoolică, în fapt paralelă şi sincronă cu cealaltă – nu mai poţi da înapoi. Nevoia de succes, de faimă, de exhibare. Imposibil să stabileşti unde se termină prietenia, generozitatea şi unde începe setea de a epata, de a acroşa, de a cuceri noi şi noi fani, nemaiţinând cont cine sunt aceştia şi care este calitatea lor intelectuală, morală etc. Totul la Nichita părea o punere în scenă, în vederea cuceririi de adepţi, de admiratori ai persoanei şi ai poeziei sale. Dar nu este situaţia oricărei vedete a zilelor noastre intoxicate de publicitate, de reclame mai mult sau mai puţin insinuante, insidioase?‘‘ În pofida vicisitudinilor, scriitorii, făcând compromisuri ştiute sau neştiute, cu sacrificii văzute sau nevăzute, au scris, cu jertfe de suflet sau de conştiinţă, au lăsat opere durabile, îndreptăţind concluzia autorilor că, totuşi, sub comunism, s-a scris ,,o literatură la nivel european.‘‘
Desigur în cartea-document a celor doi autori există şi numeroase amănunte legate de viaţa lor personală cu referiri la problemele de familie, la tribulaţiile legate de slujbele ce le asigurau traiul zilnic şi nu în ultimul rând găsim impresii şi autoevalurări asupra propriei opere, născute dintr-un travaliu al scrisului, devotat şi solitar, cu o impresionantă definire sau definiţie: ,,Nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea. ‘‘ Scrisul poate fi şi himera pe care trebuie să o înfrunţi cu forţă, demnitate şi curaj, al cărui sânge hrăneşte literatura. Că şi ea este tot o himeră, o pot spune deopotrivă scriitorii şi cititorii. (Editura Curtea veche, Bucureşti, 390 p.)
(Caligraf 2/2011)
