sâmbătă, 4 septembrie 2010

ISADORA DUNCAN SI SERGHEI ESENIN






ISADORA DUNCAN&SERGHEI ESENIN

Doua perechi emblematice pentru boema artistica de la inceputul perioadei interbelice: dansatoarea americana Isadora Duncan si poetul rus Serghei Esenin. Isadora, o revolutionara a dansului, inconjurata de numerosi admiratori; Serghei Esenin, poetul moscovit exceptional inzestrat, dar in acelasi timp si un dandy cu constiinta dezradacinarii - cei doi au alcatuit o pereche celebra in epoca ii prin excentricele lor scandaluri. Scurta lor convietuire - petrecuta mai cu seama in calatoriile ce au insotit turneele Isadorei la Berlin, Venetia, Paris, Boston, Memphis, New York - s-a terminat cu sfarsitul patetic al celor doi: Esenin s-a sinucis (1925), Isadora a murit intr-un straniu accident de automobil (1927).

Serghei Esenin - Omul Negru


Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste masura.
Singur nu stiu cum si unde m-am îmbolnavit.
Ma frâng.
Parca galopeaza vântul
Suierând prin stepa sura,
Parca-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasare din aripi,
Capul din urechi vibreaza.
El picioarele trudite
Sa-si mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine si pe pat s-aseaza.
Un om negru
Nu ma lasa s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimba-un deget pe o carte ticaloasa
Si ca pestee-un mort calugar,
Mormaindu-mi din abis,
Îmi citeste viata unui zurbagiu,
De patimi roasa,
Împlântând în suflet groaza
Si umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, asculta-ma, asculta -
Mormaie miscându-si gheara -
În aceasta carte-s multe planuri mari
Si mari idei.
Acest om trait-a-n tara
Care-o stapâneau scârbavnici,
Prefacuti si mari misei.

T;ara ceea, în decemvre,
E draceste de frumoasa sub zapezile de spuma,
Viscolele tes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odata aventurier,
Nu gluma,
De cea mai aleasa vita
Si de cel mai falnic soi.

A fost ferches,
Pe deasupra si poet, c-o înnascuta,
Desi nu prea mare forta,
Care nu placea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecuta,
O numea fetita scumpa
Si spunea ca-i draga lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibacia mânii si în agerimea mintii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericti.
Nu-i nimic
Ca-n traiul nostru biciuirea suferintei
Ne aduce gânduri false
Si ne lasa istoviti.

Când te bântuie tristetea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nsfaca gerul vietii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Sa zâmbesti cu nepasare
E cea mai înalta arta
Dintre câte-s pe pamânt."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ti-e rostul sa te-njugi,
Mi-e indiferenta viata unui biet poet
ce umbla dupa chefuri si scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citesti si sa-l îndrugi."

Omul negru
se încrunta si se uita fix la mine.
În vomitaturi albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea fatis sa-mi spuie
Ca-s tâlhar fara rusine,
Ca pe cineva câineste l-am caznit
Si l-am pradat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste masura.
Singur nu stiu cum si unde m-am îmbolnavit.
Ma frâng.
Parca galopeaza vântul
Suierând prin stepa sura,
Parca-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasa.
Doarme
Linistea rascrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu astept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot sesul varul nisipos si moale.
Niste calareti - copacii -
În gradina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceste cucuvaia,
Ca un scheaun.
Isca tropot de copite
Sumbrii calareti de lemn.
Iata iarasi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul catre ceafa,
Desfacându-si haina, demn.

"Hei, asculta-ma, asculta! -
Mârâie, privindu-mi fata care parca-ntepeneste
Si plecându-se asupra-mi tot mai rau,
Mai fioros, -
Pâna astazi niciodata n-am vazut asa prosteste
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticalos.
Ah! Sa presupunem însa c-am gresi!
Afara-i luna.
Ce mai vrea si luna asta
Toropita-n balti ceresti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasa,
Bruna,
Printre lirice miazme
De iubire sa-i citesti.

Ah! Mi-s foarte dragi poetii!
Sleahta de caraghiosi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscuta si banala
Cum unei studente,
Pline pe obraz de cosi,
Din mers
O hâzanie pletoasa, ros de pofta sexuala,
Îi vorbeste prins de verva
Tocmai despre univers.

Nu mai stiu,
Nu mai tin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Traia un copil cuminte,
Cu par galben,
Ochi albastri,
În familia lui simpla si saraca
De tarani.

Si-a crescut,
Acum e vârstnic
Si poet - chiar de elita.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornita,
O numea fetita scumpa
Si-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Esti un oaspat de ocara.
Faima ta de când e lumea
Se lateste peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Si bastonul sare, zboara,
Cu nebuna-nversunare
Îl izbeste drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte cruda,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arati?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Sed
Si nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Si-oglinda
Zace sparta în bucati.


POEZII DE SERGHEI ESENIN











Serghei Esenin
POEZII

Ah, voi sanii, sanii! Si voi cai, voi cai!
Numai dracul va scornit, miselul!
Peste stepa-n goana cu alai,
Rîde pîn' la lacrimi clopotelul.

Pretutindeni, prin pustiuri reci
Luna nu-i, nici glas de cîini, nici ceata.
Înca n-am îmbatrînit pe veci,
Hai, da-ti suflet, viata mea-ndrazneata.

Cînta-n spargul noptii, vizitiu,
Te-nsotesc de vrei, dar cu tristete,
Despre ochii umezi care-i stiu
Si despre voioasa-mi tinerete.

Palaria mi-o pleosteam ades,
Puneam calul între hlube late,
M-asezam pe-un brat de fîn ales,
Si pe urma, tine-te, mai frate!

Cum ma mai împaunam, zburînd!
Si-n tacerea noptilor stufoase,
Guresa-mi harmonica oricînd
Sucea capul fetelor frumoase.

...Totu-i dus. Fugarul a pierit.
S-a schimbat si parul meu si glasul.
De prea mult voios palavragit
Si-a pierdut harmonica mea glasul.

Sufletul mi-i totusi plin de rost,
Gerul si zapada-mi salta telul,
Fiindca peste toate cîte-au fost
Rîde pîn' la lacrimi clopotelul.



Tot ce scoate viata la iveala
e predestinat de timpuriu:
de n-as fi poet, fara-ndoiala
ca pungas si hot era sa fiu.

Scund si firav, plin de atatare
Eram cel mai artagos baiat
Si adesea de la incaierare
Ma-ntorceam cu nasu-nsangerat.

Spuneam mamei mele, langa vatra,
Gura dand cu maneca s-o frec:
-Nu-i nimic! Ma-mpiedicai de-o piatra,
toate astea pana maine trec.

Iar acum cand stinsa-i acea vreme
Din manunchiul zilelor de ieri,
In nelinistitele-mi poeme
Clocotesc navalnice puteri.

Vorbele de aur stau gramada…
Vechiile darzenii nu s-au sters
Vesnic pusul pe batai si sfada
Se rasfrange-n fiecare vers.

Ca si-atunci mi-i firea indrazneata
Pasul meu rasuna nou pe drum
Altadata ma izbeau in fata
Plin de sange-i sufletul acum.

Astazi celor ce razand ma latra –
Si nu mamei –spun cu glasul sec:
-Nu-i nimic, ma-mpiedicai de-o piatra
toate astea pana maine trec.






Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvîcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă ?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
(Traducere George Lesnea)