sâmbătă, 25 decembrie 2010

COLIND

O, CE VESTE MINUNATĂ





O, ce veste minunată
În viftleem ni s-arată
Astăzi s-a născut
Cel făr-de-nceput
Cum au spus proorocii.

Că la Vifleem, Maria,
Săvârşind călătoria
într-un mic sălaş
Lâng-acel oraş
A născut pe Hristos
Pe Fiul în al Său nume
Tatăl l-a trimis în lume

Să se nască
Şi să crească
Săne mântuiască



DE CRACIUN 2010-transcris de IM pentru Elisabeta (z.) şi pentru Îngerul ei Gabriel

ELISABETA ISANOS: "PSALMII DIN OMBRIA"






ELISABETA ISANOS

(Psalmii Ombriei)



*
INDURĂ-TE DOAMNE

Îndură-te, Doamne,
şi destupă-mi izvorul
cuvintelor, sunt în mine
şi nu ştiu să le spun. De când m-am trezit
şi până la ruga asta se-ntinde tăcerea.
Toate izvoarele mele sunt în Tine, toată
liniştea mea în Tine se află.
Peste râul de jos e un Argeş în cer
şi un sat ceresc peste cel din câmpie.
Întăreşte-mi mâinile când slăbesc, susţine-mi genunchii
când se clatină. Sub pânza liniştii
câte se-ascund, ca şi cum n-ar fi. Case
cu umbre drept aripi, lei văruiţi, frunze şi struguri,
peste oraş pluteşte oraşul ceresc,
e forfotă mare în cer.




**

Doamne, Tu care faci frunzele
să vorbească, ajută-mă,
adevărul are gust de leşie,
e obosit.
Umbra Ta aruncată
e cântecul meu, Doamne!
Doamne Dumnezeul împlinirilor.
Ce a fost sângele meu
înainte de sânge?
Fantezia e o pasăre grea.
Copil leneş! E prea târziu, prea întuneric,
sori depărtaţi se luminează pe ei.
Poate nu merit lumină, poate
nu merit nimic. Dar tocmai când nu-i pe merit
atunci primeşti: răsuflare
duhnind a cenuşă, penumbră
şi tremurul mâinilor.





***

Doamne, dă-i limbii mele
nevinovăţia dintâi,
puterea mlădierii când nimic
n-o întorsese din fireasca dezordine,
dă-mi Doamne
putere să cred în ziua de mâine,
în ziua pe care se profilează munţii,
în mâinele lacom care pe azi îl devoră.

Sunt singura fiinţă care ştie
că după azi mai vine o zi,
pentru ea o pierd
pe cea de acum şi
nu mai am nimic înafară
de veşnica speranţă.
Sunt singura fiinţă care se hrăneşte
şi bea pentru lumina pe care n-o vede.

Dar ultima care se retrage
de pe pământul umed de sânge e Astarteea,
fecioara Bucuriei,
de mi-ar rămâne sânii
în bulbi cenuşii,
în petele de pe fluturi ochii!
Să caut aşadar fructe ascunse,
alune mândre pe crengi mlădioase!




ÎN GRAIUL DEDAT MÂNGÂIERII





Poate că şi pe tine te-am visat,
dar nu ştiam că eşti tu,
cum să aflu care din siluetele tulburi e-a ta?
Nici o albină să te dezvăluie nu ţi se pune
pe buze. Cum mi-ai fugit din gând?
Ce eliberare ai visat
că nici într-un gând
nu suferi să stai?

O perdea de abur îmi acoperă ochii,
orbită sunt de răsuflare.
Să te am în faţa ochilor
şi să nu pot spune,
să nu pricep cum să spun, stângace mereu!

Tu Doamne
care împarţi tăcerea şi cuvintele,
ajută-mă să schimb
în cuvinte tăcerea!

Şi deodată descopăr că nu te-aş da pe nimic
şi pe nimeni,
limba înfrumuseţează gura
şi blestem frumos, cu imposibila mânie
din graiul dedat mângâierii:
cineva blând
trece totul prin sine
şi-l schimbă să nu doară mult.
Oare chiar nu ştiu fericiţii
ce plină de lucruri suferitoare
e seara prin care calcă?
E încă devreme. Îndrăzneli sunt în mine destule.

O alăturare de cuvinte înseamnă
că s-au iubit, că se căutau
şi au ajuns
unul în altul aproape. Când se întâmplă
e miracol. Nu poţi
sili vântul, nu poţi face frunza să cadă.

Să nu treci printre două cuvinte,
nu simţi cum trag unul spre altul? E încă vie
puterea ce le unea, nu te-aşeza
între ele, va trece un cuţit prin tine.
Apoi din fiinţe strivite se ridică
suflarea netrăită.