ION MURGEANU

 

O STICLĂ ÎN  MARE

POESII SI POEME.ANTOLOGIE

TIPOMOLDOVA

2013

                                          

                                

                  

                              

                                        

 

 

 

 

"Aspru, rece, sună cântul cel etern neisprăvit..."

                                               EMINESCU

                                     

Pentru Sebastian Mihai,

BINEVESTITORUL

 

SEPTUAGENARY

 ( „noua stare”)

ASEARĂ UN MOMENT DE CONFUZIE; CLĂTINARE;AM SIMŢIT APĂSAT GREU PE FRUNTE DEGETUL MARE AL MARELUI.

TENSIUNEA CĂZU BRUSC. NU ACUM.

ŢINE MINTE. NU UITA PRINCIPALUL

DIN TOT CE-AI VĂZUT ÎN ACEST VIS.

NOUL VIS VA FI MAI ADEVĂRAT ŞI

MAI MARE: SE VA NUMI „NOUA STARE”.

SUMMA

Simularea absenţei. Cochetarea clemenţei.

Stimularea demenţei. Summa ratării : (raţa

măcăie dar nu scrie şi ea poezii)...

 

O STICLĂ ÎN MARE. PROIECT POSTUM

   Toiagul înflorit

Era a noua dimineaţă de când călătoream

Răscruci necunoscute păduri ocolitoare

Şi-n zare turle argintii până la cer urcau

Toiagul înflorise; din mâna ce-l purtase

Un roi de fluturi albi săltau aici pe coastă

Mireasma cunoscută doar de mirosul meu

Era deci o biserică şi-n ea un cor de îngeri

Toiagul înflorit m-a scos în calea luminoasă

Vestiri pe care le visase cândva sufletul meu

Dar cât am stat să-mi număr zilele şi anii

Din creanga înflorită de pe toiagul meu

Zvânci un porumbel ca o poruncă albastră

Toiagul înflorit era acum un  copăcel

m-am aşezat trudit de drum la umbra deasă

şi îngerii  zburară spre culmea izvoroasă

unde ştiam că locuieşte Dumnezeu. Băteam

iar toaca de închipuiri în chipuri noi se disipase

roind într-un văzduh de aur chipul meu

cât aş fi numărat până la trei  bătusem

la  poartă cu  toiagul înflorit; visasem?! 

Sonnetul fanion

Priveam de la fereastră cum morţii înfrunzesc

Cum se blonzise vremea prea aspră peste ţară

Şi mă gândeam ce bine-ar fi să fiu  afară

Simţeam de pe frunzare cum morţii ciripesc

Din luntrea lui mai rămăsese inutilul Caron

Bătrân şi gârbovit în tău un rest de altă vară

Ci oastea înfrunzirii insinuă un ton uşor

De frunza ei de cridă câţiva mai întrebară

Un lucru pentru care chiar nu aveam răspuns!

Atunci la ce te mai zgâieşti la noi mi-au spus

Au crezi că suntem încă-n servici la fanion

Ori crezi c-am fost trimişi şi n-am ajuns

Ori că închipuirea ta-i bolnavă şi barbară?!!

Chiar că tăceam; n-aveam niciun răspuns.

Ultima dată când am murit

Şi noi iubeam aceeaşi salcie care a plâns

Pe malul lacului din vis la moartea noastră

Petrecută prea de timpuriu să ne-o mai amintim

Atât că i-a fost veacul scurt şi Dunărea albastră.

După ceremonie ne-am întors a treia zi

În straiul poeziei rupt în coate sprijiniţi

De anticul toiag care a despărţit în două

Marea Roşie pre când noi încă mai eram copil.

Nimeni aminte nu-şi aduce deşi s-au scris
Vechi cronici şi antice idile s-au compus
Am fost protagoniştii erei ce s-a descompus

 Subit subt ochii noştri-ncercănaţi de groază

Iar după toate prin câte am trecut - Ierusalimul

a căzut şi-n vifore subt el secă Marea Sargaselor.

 

Al clipei

Mai mult decât această zi e amintirea zilei
Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire
Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit metalul preţios al flinţei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine...
Cât mă detest aici atâta sunt si umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Şi-al clipei sunt din ce în ce mult...

Din tezaurul mării

Din tezaurul mării am scos
Fericirile drepţilor.
Mergeam lângă Domnul supus.
Nu-mi era foame nu-mi era frig.
Pe drum treceau vameşi.
Atunci am întrebat şi El mi-a răspuns.
Întâi de toate învaţă răbdarea.
Munţi nu s-au clintit încă din loc.
Nu am trecut cu paşii mei marea.
Deci am repetat întrebarea mirat.
Caută singur răspuns. Mi-a răspuns.
Nu vezi fericiţii acestui veac?
Toţi au ales disperarea.

Numai gândul

Nu mă tem de ce n-a fost
Nici de ce nu vine când o chem.
Pentru că dacă ar fi nu i-ar trebui îndemn.
Ar veni şi am mai fi odată şi ce bine ne-am simţi.
Şi ce fluture ieşit din vierme ar dansa cu moartea
În jurul lămpii la bucătărie.
Unde se gândesc tratatele astăzi scripte moarte
Cât păstruga din chiuvetă se mai zbătea vie.
Peştele de aur a-nghiţit argintul.
Florile pământul l-au dat înapoi.
Şi urmăm acum la rând şi noi.
Ce vrem dară noi? Doară gândul!

Rana

Nici strălucirea nu este de mine nici fala
Nici mirarea nici flinta eternei erori
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Nici dimineaţa acestei fântâni murmurate
Nici plopul nici râpa ce am trecut-o
Zărind umbrei tale piciorul ei luminos
Dar frumuseţea rămâne o rana deschisă
Atunci m-aş întoarce să-mi pun gura pe ea
Atunci aş simţi ce fel se-nfioară durerea
Bujorii aprinşi din cana lăsând să cadă
Trupul petalelor de căldură şi teamă
În noaptea păcatuui în eterna fântână
Nici amintirea nici gloria nu rămân
Buzele reci caută încă buze fierbinţi
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Un spaţiu deschis al imaginarului
Strălucirea gloria ei mirarea şi spaima
Timp fără timp ecou fără paşi paşi fără drum.

 

 

 

Sunt în nerăbdarea mea toate

Sunt în nerăbdarea mea toate acestea
Veştile tot mai insistente despre
Iminenţa sfârşitului- salutul satanic
Al şefilor „guvernului universal”;
Stăruinţa de a ne manipula în masă
ieftină de manevră; copii ai crizelor
inventate de ei; buzunarele umflate
de bani nu se mai satură: mila şi iertarea
sunt perimate şi vechi – ei ţintesc să-i
împace pe Lucifer cu Iisus ei cred
că îmbrăţişarea Binelui cu Răul stă
în puterea băncilor în lingouri de aur.
Până când Doamne? Cum aş putea să-ignor?
Rugăciunea mea este scuipatul lor!

Prietene

Prietene, venit din depărtare

Cu beutură şi mâncare

Taman de ziua mea;o, ce mirare

Bucheul generos de crini nobila floare

Care se dă la regi sau rude-apropiate

Iubite sau amante, surori sau frate;

Cum m-am simţit atunci nu pot descrie

Refuză chiar claviatura mea să scrie.

Din mic ce sunt mai tare m-am micit.

Ai vrut să mă înalţi însă m-ai nimicit.

Mă simt nimic: nimicu-n mine-i rană

Puroi care exală  miasme şi emană

Un gust ce nu-mi dă pace nici să dorm

Că nu am fost ca lumea om de om

Iar restul că aş fi valoare şi aparte

Nici cât un puf de pană pe o carte

La care scriu să o citească: cine-mi?

Căci asta sunt, prietene, un nimeni.

Şi de-aş avea curajul aş întinde mâna

La colţul blocului sau strazii şi totuna.

Să gust numai aşa întreaga umilinţă

Sau preţul pentru lipsa de voinţă

De a minţi de a mă bate-n arte

Căci sunt învins cu fiecare carte

Cu fiecare rând ce-l scriu fără ecou

Şi fără ţintă; un cartuş pe ţeavă

Ce nu ia foc: aşa-i să scrii degeabă.

Ori să te simţi prea umilit de slavă

Pe care n-am dorit-o  orişicui

Sau nimănui;cu-atâta mai puţin

Celui ce-şi schimbă mutra/ cum

bate vântul cortul lui de vinilin

: nestăvilitului Michele de Cutra!

Valetul întâmplării Nimărui!Amin.

Contorsiune

Ştiu ce ne ceri dar nu ştiu să le ţin

Am sufletul prea strâmt ori prea hain;

Trimis părinte-aici aveai privirea-ntoarsă

Ivit am fost dintr-o neatenţie dureroasă.

Să cred că ai făcut-o din adinsul

Ciobit era în acea clipă tot cuprinsul

Sau vasul mic în care-ai pus sămânţa

Într-un pahar să vezi cum biruinţa

Nu va da greş nici chiar acolo când ogorul

Era subt zări o zarişte prigorii cercau zborul

Ci nu pricep cum sufletul meu s-a micit

Menit atunci pentru visare şi cunoaştere

Cu toate astea-n exaltarea viselor am chin

Ştiu ce ne ceri dar nu ştiu să le ţin.

 Contraste 

Tăcerea este marea ispăşire

Or chiar aceasta este cea mai grea.

Cu cât vorbeşti e cu atât mai bine

Să crezi că poţi ierta în suferinţa ta!

Al neştiutului care te afli-n lume

Înainte a pricepe şi-a te detesta

Că n-ai sosit aici cu-n scop anume

De-ar fi aşa nu ţi-ai putea ierta!

Cum te-ai putut lăsa purtat în lanţ

De la-nceput până s-ajungi în şanţ.

Mai lămurit îi este stinsului tăciune

Lumina dinainte de-a se-ntuneca!

Oh, în lumină nu e doar înţelepciune

Ci mai în adânc eşti încă-n fapta rea!

Dimineaţa a venit cu vestea

                             cu recunoştinţă mare  tuturor…

Dimineaţa a venit cu vestea care nu s-a mai vestit.

Eram tânăr eram zimbru eram floare de  yacint.

Infinitul e o casă cu mai multe încăperi.

Alesesem o fereastră între azi şi între ieri.

Alesesem o sprânceană foarte foarte ridicată.

Sala mea de bal era o sală de cleştar adjudecată.

Nu erau judecătorii şi nici juzi pe nicăirea.

Eu eram judecătorul pravila şi jupuirea.

Cum fugeam la vânătoare dupe cerbi şi căprioare;

Drept la ţancuri lângă hăuri ca din întâmplare

Mă privisem lung în faţă mă lovisem cu-o cravaşă.

Ay ce viaţă ay ce moarte ay ce veşnicie laşă.

Stăruiam de ceva veacuri lângă faţa mea de ceară.

Şi ningea potop de flăcări între iarnă şi-ntre vară.

Anotimpuri care nu fuseseră decât în visuri.

Îi scriau eternităţi – clipei îi dădeau înscrisuri.

Dimineaţa lin căzuse preste creste preste culmi.

Eream crâng de liliac şi eream şi crâng de ulmi.

Şi văzui şi-o întâmplare fără cifră şi măsură.

Nu ştiam ce mă aşteaptă dar ştiam ce mă îndură.

Depărtarea mai departe lin creştea din mine.

Cu iluzii de iubire fără de-ntristare şi suspine.

Cald şi frig însă puteam să spun de nebun:

Prima oară-n sinea-mi fără teama că apun....

Cine ştie ce nu ştie

Cine ştie ce nu ştie şi de unde ştie

Ce nu ştie dar întinde untul neştiinţei

Lui pe pâine şi în mintea slobodă

A primi orice veste însetată de erori

Ca ploaia de nori cu soarele sorbind-o

Înainte de-a cădea udă peste noi

Şi peste pajişti preste drumurile de noroi

Ea ne poate răcori cu neştiinţa ei o clipă

Şi jumătate de minut după aceea şi pe urmă

Răspândeşte în văzduhuri o mireasmă umedă

Şi friguroasă încât cinci planete tremură

Celelalte două mor de cald se răspândeşte

Zvonul cum că totul ne-a fost până aici

Cine nu-i născut să-şi ia adio şi eventual

să nu o mai ia de la-nceput…

 Confuzia

 Lângă copăcelul meu moartea-şi scutură

ultimele frunze-n acest an – lăhuze

singura muiere care naşte totodată îngropând

şi hlizindu-se pre cele două străzi confuze

între cele două străzi paralele: A avea

şi A şti; n-o aşteaptă dupe colţ nimenea

pe muierea îndrăcită delirând şi suduind

viaţa mea şi viaţa frunzelor; dupre Ea

cam acelaşi lucru şi corvoadă grea. Un blestem

de care strigă-n gura mare: “Eu de ce să mă tem.”

Strigă zi de zi gura ei mare şi spurcată de păcate

ochii cu sprâncenele frumos arcuite şi pictate…

Nu e mama mea ţipă copilul din hamac.

Nu e mama mea măcăie raţa pe un lac.

Nu e mama mea se cutremură cerceveaua

La ferestre; Ba-i  a mea, înăduşit, cucuveaua

 Şi-o revendecă-n amiaza mare cenuşie şi atonă…

Uită-te la mama “mia” e numai cât o tonă

Şi-n căduri tot timpul ca o căţea gata a făta

pe la stănile din vale; n-o poate lega nimenea?!

Lucrând la paralele inegale care niciodată

nu se-ating. Când pe strada A avea este foarte

cald pe strada lui A şti tremură bietul savant

de frig; dacă mai e şi poet e vai de noi: într-un fald

din inimă-i curg lacrimile de smarald; o perfuzie

i se face-n dar de-alde A avea pentru deziluzie

pentru a spori greşala Morţii şi confuzia

dintre a ne naşte şi-a muri subt stele...

Între A avea şi A şti pe cele două strade paralele

cu spini şi castani –Moartea e Iluzia lui

a fi fără a avea şi de a avea fără a şti!

O metodă a viului

Eu cred că stând de fiecare dată singur

Aş putea începe. Atunci te iveşti tu şi strici totul.

La ce bun s-o iau de la capăt şi totuşi o iau.

Vise dictate de compoziţie. O ştiinţă

Care-mi intră şi astăzi prin pori. Sunt burduşit

De această ştiinţă care va ieşi la iveală cine ştie când.

Vor fi ani de-atunci voi uita clipa infestării mele

Aşa cum o mamă născând uită clipa conceperii…

Scap stiloul din mână. Ce semn poate fi şi acesta?

De oboseală, din neatenţie? Mai bine să trecem

De la una la alta; este mult mai uşor; e un mod

Mult mai practic şi se citeşte mai bine…

Aşa poţi scrie la infinit. Cine citeşte?

Băcanul? Gospodinele, nu; ele tocmai au pus

Să spele şi-au trimis copiii la joacă e codrul plin.

Brazii vin de la munte. Atâtea ninsori. Ceva care

În mod fatal ne încântă. A găsi cu pricepere

Un mod de a zice. A fi eficace. A defini totodată.

E un lucru normal. E la mintea oricui să te

Sprinjini pe definiţia dată. Se luptă se luptă

Toţi devenim eficienţi. Totul devine posibil.

Numărul unu e marele orb! Lumea lui unu

Tainul zilei tutunul. Şi încă ceva…

Exact însă nu-i totul. Graba şi grija.

Aceste sintagme care pot naşte înjurături.

Cine şi-a piedut întâiul credinţa în sine? Mirele

Sau Mireasa? Zilot Românul. Un proverb.

O desfacere spre altceva mult mai sigur ca tine.

Sania curge la vale acum nu mai fuge. E un torent.

Au găsit sub zăpadă cadavrul micuţului. N-au prea

Avut timp de plâns în loc să-l plângă l-au conceput

Pe următorul. O metodă a viului. Astfel,

Şi numai astfel te vindeci. Indiscutabil;
nu avem voie să oprim viaţa pe şina

Căii ferate din mers. Trece şi trenul ăsta.

Dacă nici acesta atunci care altul?

Să nu mai numeşti ce exprimi. Fă-l!

Fă-le pe Toate! Ai carnea lucrului tău

Ţii între dinţii tăi viaţa. Mestecă, rumegă,

Fugi! Ai grijă la sfatul celui viu nu te culca

Prea sătul dacă vrei să te trezeşti devreme,

Dacă vrei să te mai; dacă un singur veac

Vei considera că îţi va fi de-ajuns.Sunt unii

Care vor câteva şi abia se îngrămădesc în ele.

Nu sunt dintre cei mărunţi. Programează-te

Totuşi pe unul - tu…Fii modest. Modestia

Prepară ceva în laboratoarele ei cinice.

Despre geniu să nu discuţi cu ea şi în

General să nu discuţi despre geniu cu cei

Desculţi ca şi dânsa. Înţelege-te singur; e acesta

Un ecou îndepărtat care vine din viaţa ta.

A lua elementele în spinare; a duce tot greul.

A crede şi  în altceva locuind însă tot timpul

În credinţa de  bază. A fi clar şi distinct.

Cât clar se mai vede azi cu ochiul liber?!

Un nerv. Diseacă un singur nerv

Şi-n rest nu-i nevoie să ştii ce-l compune;

Din câţi nervi eşti compus tu. Apă, aer,

Azot. Mai ales acest imbecil de azot

Care ia foc în aer şi nu se udă în apă,

Acest imbecil până la urmă el singur

Şi cu trufie va păpa tot.

Alcătuirile se continuă. Aşa a fost.

Aşa a fost dintotdeauna. Continuări.

Continuări şi regrete. Reclame

Pe baza regretelor. Nişte cinici.

Un câmp de margarete de panseluţe.

Un câmp artistic moartea aceasta

O depravare plastică un indiciu

Cât de enorm a fost totul şi de data  asta.

Gustul rămâne la urmă fără cusur.

Cât pământ. Câtă deprindere cu neantul.

Dacă priveşti cerul dacă vezi bine cerul

Stelele sunt  toate  la locul lor.

13 decembrie 1983 ION MURGEANU

 

(din vol.O STICLĂ ÎN  MARE

POESII SI POEME.ANTOLOGIE,TIPOMOLDOVA,2013)

 

    Confesorul

                               se dedică lui Mihai Eminescu

I

Andante con moto

 

 

Aici locuieşte un mare poet un om care s-a stins de vreme aici în casa lui. Aceste flori ce cresc pe malul drept al râului sunt singurii ochi palizi care l-au văzut şi au plâns. Văzduhul nu are mai dulci mirezme ca auzul privighetorilor. Işi petrecea repaosul în veghe şi lin a trecut pragul gloriei sale. Glorie  vieţii şi semenilor săi adevăraţi care l-au dus pe braţe. Era cel mai blând şi mai pur. Ochii lui s-au deschis într-o singură zi s-au închis într-o singură noapte pe cripta lui scriu numele meu ! Să cadă toamna cu  vânt şi ploile  să şiroiască să se împuţineze candela luminii ! Ridică-i braţul demiurgic tu lacrimă Speranţei !

Iată, a poposit  primăvara covorul ei verde e jilav

Căci încă mai durează somnul jivinelor în văgăuni ! Ochiul cerului e curat deschid ochii dar ochiul lui era mai dinainte deschis. Ca un fruct dezghiocat din coaja lui revarsă gustului întregul. Dinţii mi-i laud căci n-au stat încleştaţi ; aerul era plin de paseri dor de odihnă din pământ ca o mireazmă tare umplea aerul pe pajiştea de lângă râu ; râul curgea agale….

Din nou s-au ivit ochii ; acest calm de dimineaţă !

Se-aude clipa din aripi bătând şi eu venit să descriu anotimpul !

Culegeam florile mici pe câmp şi atunci mi-am văzut mâinle. Jertfă cui ridicau ? Mai presus decât noi mai presus decât mine în aer luneca o veste somnul invulnerabil în amiază boii albi păşteau şi duhul lor alb adia sufletul mare al Zeului !

Să ne obişnuim cu ziua trecătoare, spuneam !

O, mici fiinţe presărate de jur împrejur câmpul deschis

şi-arată tainele dar taina ce adie în văzduh a coborât până aici din ochii copilului ! Casa lui e departe. Din somn l-a înfăşurat mama  şi cu o mirabilă grijă pe albele-i picioare legănându-l aici lângă râu l-a depus unde are loc creşterea grâului. Speranţă în boabele grâului ! Soarele s-a încins acele ceasornicului din turn urcă în catedrală!

Nu tulburaţi liniştea celui trudit!

Suntem mulţi şi vom veni în câmp tot mai mulţi !

Venim să vedem minunea !

In două zări ca-n două braţe ţinem pacea hotarelor strâns căci între hotarele albe are loc coacerea grâului.

Mângâindu-mi creştetul Zeul mi-a spus: Ai grijă! In tine s-a iţit sămânţa dragostei ! A mâinii dreaptă cutezanţă ridicată la  cer un cor auzeam ca un stup pământul legănat fără margini pământul ca o boare ca un gând îmi trezise auzul iar eu căutam între lanuri să-i desluşesc zilei gustul !

Din câmp pe subt ierbi fără trebi fără cusur

întâi o cărare a pornit drumul şi acum merge singur

bătrânul duce în pulberea lui  din zori până seara un anotimp o o viaţă un veac aceleaşi întâmplări lunecoase popasuri, dar întâmplarea luminii din toate e mai  presus !

Tu ai venit din aer dulceaţă şi gustul tău adia tainic m-am aplecat în genunchi cu mâinile împreunate leagănul verde auzul mi-l umplea  suave sunete şi inimi nevăzute în văzduh asemenea unor fetiţe cântând!

Câţi au murit pe lume se vor întoarce  căci pe lume

e-acest islaz albastru lângă baltă e-o sărătură pelin mărunt Vacile Domnului mişună lângă vacile noastre/ Iată cât de imens e totul ! Şi umbra la amiază sub lozii

râul adormit în matcă acest roi de albine strângând mierea dar mierea-i asemeni cântecului pe buze îndrăgostite ! Gospodarule, stoarce-ţi fagurul ! E nevăzută mâna luminii iluzia acestui tărâm  crescu şi dulcele m-a ispitit/ Fetiţele cu pulpe dolofane umpleau câmpul !

Despre această amiază vreau  să vă povestesc şi  despre somnul  meu de înger lângă râu când unda râului e-n mâna unui zeu hoinar. Vai, nu mă treziţi ! Sunt legănat de cerul verde şi de-acest copac cu rădăcini adânci şi cu frunzişul rar  puteri nebănuite îl susţin ; mă ţin  aceste clipe în natură până la venirea Mamei !

Vă spun tuturor să ne întoarcem aici, râul curge agale

cu trecerea anilor,  printre sălcii tăcutele lanuri,

abia înnotând, şi deodată o minune : Floarea Soarelui !

Imn să-i spunem, Regină, pricina sexelor ea judecă ;

Regele zilei e Soarele! Cu tălpile desculţe ne-am înapoiat pe orizont/ la umbra  stelelor, pe dâra lor rece de foc.

II

                                                        Allegro moderato

Acum nu mai joc sunt un mort pieptul meu este al unui mort şi simt iarba cum creşte năvalnic sau poate aşa se spunea doar în clipele de singurătate, când credeam că sunt zeu când iubeam; era cerul senin era seară o linişte de morminte de jur împrejurul caselor noastre; cu vocea ei eram obişnuit cum zici Bună ziua în delicii urma somnul amiezii: o oază era; şi asemenea mie îmi semăna îi miroseam părul îi priveam privirea; era fiinţa stranie în care mă contopeam încercând moartea; ea singură avea nevoie de sine iar eu să mă justific!

Sau poate m-am înşelat. Ţi-am ascultat cântecul  zi bună şi doar târziu m-ai înfăţişat ochilor curioşi. Străinul care a ucis: iată-l! Acum stau singur şi cuget îmi pun fruntea în pernă şi-n pernă obrazul oval mi-aduce aminte seara durerea resimţită atunci când îţi încercam cu degetele trupul ca pe un pian. Mă cert că nu ţi-am spus ce melodii  cântam  deşi mai cred şi-acum  că numai în tăcere rodeşte taina Adevărului; Bună dimineaţa !

Revino din căile pe care le încerci nici paşii tăi nu cresc în distanţa lor surdă; vorbeam şoptit atunci

când mă însetai să-ţi spun despre totul ; dar Viaţa într-un  Unic  Om citind-o îţi plăcea; alegerea sau poate adevărul lui  căzând atât de diferit pe inimile noastre delicate.

Iarăşi era seară.

Mi-aduc aminte era liturghia verii câmpul se deschidea să ne înghită din palme mici bătea tot păsăretul mărunt de pe câmpie;  ne-am dus la râu râul curgea agale departe încă de zbaterile noastre şi prinşi de mâini am stat în iarbă; la întoarcere mici  jurăminte fragede; cu palmele pe uşile bisericii  am adăstat departe încă de altar; mi te făcuseşi singurică dar ; mi-erai mireasă din obişnuinţă iar eu doream să mă justific !

Aceste ode le-au scris vechii poeţi cu literă frumoasă, îţi spuneam. Glorie lor ! Glorie vieţii care a durat până la noi ! Eu încerc numai. Eu sunt atât de singur încât am dreptul să încerc ! Cei care-ncearcă singuri ca şi mine pornesc de la aceleaşi adevăr dar nimeni nu ajunge ! Pot fi eu sigur când pornesc această furtună iscată din adâncul sufletului meu senin ? Şi tocmai acest lucru demonstrez !

Priveliştea aceasta  pustiită ca suprafaţa lunii

şi asemeni lunii văd sufletul tău auriu în această distanţă! Dacă am cerceta! Noi însă blesteme vii în răni deschise ca necuviinţa; noi înşine grăbindu-ne această caravană şi acest deşert fiecare pe rând este insul dramatic al speciei şi-acestui ins îi cer să mă asculte! Dar vorbirea mea nu seamănă cu înţelesul ei!

Numai  dimineaţa e la fel şi seara.

Îţi aduci aminte de sărutul care îţi deschidea ochiul ca pe o floare?Aceste mici cauţiuni  vin azi să se adauge înstrăinării, lin. Dar cine ştie mai bine ca îndrăgostiţii

să-şi ia răsplată rea din fapta virtuasă; sau cine-i cere ca dânşii voie trecutului  să sufere de voie bună?

Îi înţelege cineva ? Ei sunt ai tuturor acestor întâmplări trufaşe pe care  chiar  înţelepciunea le exagerează; căci dânşii vor mai multe valuri şi  mult mai multe încă de teama neajungerii la ţărm din mările  pe care singuri le înoată în anotimpuri  blestemate pe un continent aton !

Inima mea ciudatul refren al morţii tuturor  încearcă spaima dar insul meu vrea ca să fie clar! Am ucis atâtea corăbii în larg iar din pasionatele călătorii ce s-a ales? Corăbiile lungi când acostam dincoace de fiord şi storurile rămâneau şi ziua trase! Am fost puternici cât  trupurile ne-au ţinut îmbrăţişaţi tu ştii acest lucru de aceea numai ţie îţi pot spune  numai ţie pot să mă plâng.

Această radă a slăbiciunii în care debarcam cu prudenţă şi cât mai aproape de mal e-acelaşi ţărm de stânci neocolit de fugă; Fugi! Îţi strigam delirând! Sau poate că abia îţi murmuram. Sau ne prilejuiam mirarea  ca acum sau nici atât !  Vijelioase scufundări care ne aduceau la suprafaţă, pe val,  din pieptul valului de sânge sincer ca un ideal căzut!

Tu cu ce piatră ai mai putea azi să spargi ferestrele acestea oarbe zile şi nopţi ?

Acum stau singur în genunchi şi catedrala urcă !

Nu limitele zeului numit Speranţă le-am atins cu buzele de sânge umede în timp ce îngerii alături cad şi totul devine o îngrozitoare debandadă. Încât conchid: Nu ştim nimic aici şi uite  până unde-am ajuns!

Ţi-aduci aminte: îţi spuneam:Ştim  totul despre noi !  Prietenii priveau pieziş iar noi descoperisem râsul

şi râsul mască a ruşinii pe obrajii regilor iar lumea noastră nu era nimic în faţa gloriei acelor regi de-o clipă în care ne-ascundeam melancolia! Ecoul ei ne-a zguduit credinţa!

Când pleci în  drum dai liniştirii claritate, dar fincă totul izbucni din trup, iar trupul e această carceră, chiar dacă vom dori să evadăm ne va dezamăgi !

Numai tineri şi numai cu puterea putinţei putem. Iată un Imn tinereţii ! Chiar dacă azi răsună rar, din tot atâtea goarne sparte, nu moare cel puţin ecoul lui !

 

III

Majestuoso

Spuneai că ştii totul spuneai că vei scrie acel faimos testament al tuturor lucrurilor pământeşti ! Iată-te  pregătit pentru această muncă pe care aspiraţia n-a încercat-o – doar singurătatea.

Şi singur fiind te miri că înţelepciunea te părăseşte, tu care cauţi de-atâta timp înţelepciunea în singurătatea morţii; tu, care glas nu ai, căci în definitiv glasul e-n  ordinea legilor !

Şi sunt chemat să judec anotimpul !

În acest timp mă ţin cu mâinile de tâmplă cuget ce greu era să fiu un rege pe destinul meu pe când nu s-a născut decât bufonul ţinând predici şi ziua ce pluteşte în incertitudini !

Grijă să ai de osemintele care dorm în pământ!

Cu buzele ţii roşu cântecul ţii în braţele tale desăvârşirea pe care numai  clipa o împrăştie…Către seară singur la fereastra ta stând asacultai nemărginitul câmp şi datorită copacului din preajmă îţi veni în minte vechiul murmur al orelor de seară din copilărie. Ai fost plecat pe-aceste drumuri unde umblă astăzi  doar streinul. Nu te mai recunoaşte gestul. Nimeni. Ierburi bătrâne îşi bat săbiile scurt şi limba cailor amară-i de pelinul verii; iar noi iubeam caii; iar noi iubeam morţii şi pluteam în adierea celor vii.

Spre seară, când oamenii pe câmpuri curg mi se păreau îndepărtaţi mi se părea că aduc vestea ! (Se va fi săvârşit Minunea ?) Dar turla bisericii măsurând-o în preajma zidului ei de altar am simţit ameţind lin pământul ! Acolo subt ruginii dumitriţe dormea trupul bunicii iar eu cunoşteam din copilărie dulceaţa mâinilor ei!

Mai curgea drumul neistovit mai curgeau oasele

Şi fruntea bine adâncită în iarbă îmi amintea deodată poveştile pe care cărţile mi le-au  desluşit! O, înserări! Sufletul adia şi devenise alb iar noi iubeam caii la piatra hotarului  unde era o cruce veche şi zona de arşiţi văruită; departe, râul agale! Ne întrebam cine-i eroul?

Şi-acum ţin minte seara sfârâitul stelelor!

Adia de mirezme coapte câmpia apoi ţi-am desluşit părul şi trupul tău în lună şi mirosul trupului copt! Eu cânt acum fiind din ce în ce mai singur  dar auzul meu pluteşte neîncetat şi nu ştiu  când şi de unde se mai întoarce! Coloana zilelor urca înfăţişându-ţi trupul dar eu apreciam distanţele după încrederea inimii albastră incantaţie sporită în adâncurile minţii. Zeul total.

Zi-mi iarbă zi-mi secere şi ascultă arama ruginie ca un gest de toamnă al lunii! Curg umbrele pelerine pe şes

firele ploii sunt trase de vânturi şi tânguirea clopotelor

în preajma incendiului mi-aduc aminte că ducea un drum la canton mi-aduc aminte cărarea ce însoţea calea ferată zile şi nopţi. Noi ne culcam în preajma nopţilor dar adormeam spre zi. Miraje de pământ!

Fericită fu ziua călătoriei soarelui  peste obrazul pepenilor galbeni! Fericită când ieşi din ascunzişul ei şopârla în bătaia soarelui! Aceste mici fericiri au fost balsamele copilăriei! Glasuri de preoţi nevăzuţi la amiază umpleau uliţa pustie şi amiaza oilor subt gardul vechi făcea prietenoasă răcoarea ca pe-o adiere; verile ca un cuptor de pâine şi cireşile prin zaplaz, - ne îmbiau acele fructe stranii, dar cu ce paşi călcam?

O, sinceră mirare a celor morţi demult ! Ţinem în palme greutăţile frunţii! Fiind din ce în ce mai singur aceste limpezi armonii ale serii le cânt şi acum  când focurile se aprind în vetrele primitive când mama gustă borşul pe a doua zi vacile stau mulse câinii pun urechea pe pământ şi adorm iar tu ştii totul! Steaua care într-o singură privire a cuprins zarzărul vechi din faţa casei şi nemărginirea mării !

Deschide ochii, larg, ca două corăbii menite să călătorească împreună! Dar ochiul drept ştie de ochiul stâng? Cu mâna subt tâmplă somnul vine cu imagini ale somnului care pot fi desemnate în colbul drumului. Doar mamei tale să-i mai scrii asemeni mult mai târziu când în destinul tău vin drumuri lungi aceeaşi mână prelungind  pe un cadran de umbră ; doar mamei tale din candoarea acestui  straniu de-semn şi din această urmă stranie  neştearsă pe nisip de vânt !

Odată te-ai trezit şi înflorise trandafirul ! Cât roşu !

Poate o indecizie a sângelui – o, iată amprenta

Acestui gest violent care-ţi măsoară şi astăzi Cântecele !  

IV

Solenne

Bătrâne sufletul meu cântă senin  şi nu sunt încă bătrân

dar cunosc bătrâneţea. Ca un copac pe care furtunile nu-l ocolesc  viaţa mea se ridică  împotrivindu-se. Cu mii de rădăcini în pământul legat de zelul meu prin spirit se opreşte aici. Peisajul e cunoscut. Voi reţine bisericuţa din vale şi uşa altarului ei de aur pe care tineri ne-am pus mâinile şi ne-am juruit.

Mâna ta mai suspină şi azi pe obrazul meu: Acesta e trupul meu, zic, şi mă culc ostenit la pământ, acesta e  sângele meu, drumul acesta urcat acum fără trepte coboară.

Acum văd singur matca răsăritului delirul soarelui

măsoară umilinţa noastră; acum vin singur şi pieptul

semn al bătrâneţii stă nins lângă piatra altarului.

Sufletul meu cântă senin şi nu sunt încă bătrân dar cunosc bătrâneţea. Zilele mele bune zorile, nopţile mele lungi mările, succesivele morţi şi vieţile succesive; greşalele morţilor vii şi păcatele vieţilor moarte pe toate încerc să le port aici până unde-am ajuns!

Aici doarme un mare poet cel mai mare poet pe care l-am iubit cum mi-am iubit sora; lumina lui a fost privirii mele mai vie ca începutul luminii  pe pământ ! Glorie lui! Casa lui e aici între arborii lunii iar eu locuiesc casa lui ! El îmi vorbea la tinereţe  de bătrâneţea secolelor:  era un geniu în absolut!

Deoarece văzuse Drumul am avut un Drum  şi nimeni nu m-a putut abate din căile sale! Un templu în limba lui  mi-a zidit  şi tot el m-a pus paznic la uşile sale. Ci eu vă zic să nu intraţi, căci tot ce veţi vedea va fi mâhnire, devreme ce simţirii lui  nici astăzi nu-i văd marginile. Ca o întindere pustie ceasul meu bate pasul pe loc.

Roţile vieţii zdruncină capul meu neted începând să-ncărunţească şi astfel port gloria idolului meu perfect acestui mare poet care-mi vorbea de bătrâneţea secolilor. Grădina lui nu ascundea nimic din faţa viitorului şi masca lui pusă pe faţa soarelui nu stânjenea mai cinic decât demenţa acrobaţilor supuşi aceloraşi mijloace ale execuţiei în propria lui Artă. Arta lui există . Poetul doarme de vecii somnul lui limpede. Aici e casa lui. Nu-i tulburaţi odihna. Pe cripta lui scriu numele meu. La steaua lui pe cer călătoria mea sfârşeşte. Aici, străine, bătrâneţea mea începe să-şi trăiască tinereţea.

(1969))

Scrisorile din Danemarca

Dlui Ştefan Aug. Doinaş

In memoriam

Marmură

Întuneric şi marmură crimă lectura ce-o schimbăm

                     De multă vreme e-un plictis

Aş vrea făgăduinţele din nou aş vrea să-mi scrii pe

                                  Marmură

Se mai găseşte Turnul Inocenţilor în paradis havuzul

Încerc şi-ncurc acela e un Turn pe care se caţără

                           Maimuţele fierbinţi

Sunt regi care şi-au pus  amantele în ramă

                      Sunt regi cuminţi

De paşi e marmura scuipată şi de-o larmă de paşi

                     Care se-aud cu timpul măriţi

În paradis amantele în ramă se scarpină de aur

Aş vrea să-mi scrii din nou aş vrea să-mi scrii pe

                                  Marmură

Se mai găseşte Turnul Inocenţilor în paradis?

Divinul

Nu sunt ironic vorbirea-mi curge de ger înmănuşată

Că iarna pare bine să nu se-aşeze caldă niciodată

 

O simt în oase

              Dacă cerul nu şi-ar pune fruntea

Pe-un arbore de sprijin în via  mea

De nu i-aş trece punţile alunecând mereu cu sângele

Uranice efluvii încearcă tu şi trage bărcile pe fluvii

                                  Sub stele

Ce vei simţi ce apă îngălată acolo-n subterană

Carnea mea suferă cu viermii globulari

                            Prinşi sub sprânceană

Mă doare şi mă-nalţă      A celui ce mi-a zis

Că voi dormi e-această carne uitată aici în paradis

Într-un mojar de zmalţ ochiul de înger în divine mâini

Cu stelele  pisat abia-i ca-n ceaşca ta

                     Un praf de zahăr cubic pe inele.

Târziu

Morala îndrăzneşte să mi se-aşeze căpătâi

                     Trec pragul casei

Nimeni de-atâta timp şi zic: Târziu

                     De ce mai vin acasă?

Un râu mereu se varsă murdar de vin

                           În cârciumi

Nu trebuia cine ţi-a dăruit floarea aceasta

                     Din ce Grădini

Un păzitor desigur înamorat de roze

Din mâna cui o smulse chiar el ca să plătim

E umărul meu searbăd şi se va prăbuşi

                     Se duce Timpul

       Umbra pe Zid

Aceleaşi case unde se-aud perechile în şoaptă

              Vechiul destin pe care-l ocolim

Departe

       Cred că nu-i nimeni prea departe

                           Adormim.

               

       

 

Domnul Yorik

Câţi actori au fost şi Domnul Talma în grădină au jucat

Am văzut cum taie mărul şarpele cu dinţii 

                     I-l întinde chiar Măriei Sale

Doamnă Eva ai această parte dumneata!

                           Restul e spectacol !

                           Restul e surpriză !

Au  venit apoi şi Regele a venit  suita Sa

Domnul Yorik însă doarme umbra este deasă

                           Ca-n Realitate

Regele pricepe dar se-ncrede încă

              În oştirea bravă ce-l va apăra !

(Dumneavoastră Doamnă – căci eraţi acolo –

                           N-aţi văzut nimica

N-aţi simţit ceva?)  ( Eram ambetată

Că-mi turnase-n oase cumnăţelul vraja sa

       Dar ca să fiu  sinceră

                     Căci am priceput

În grădină a crescut otrava chiar în măr crescuse

Chiar aşa a apărut). Dumnezeu trecuse şi-o  o însămânţa.

                     Dumineca

Nu mai primesc de nici un fel cuvinte şi nici vrăbii

                     Nu mai stau pe crengi în curţi

Caldarâmul în oraş e ud de dimineaţă  aud

       Fanfare îmi închipui ca pe vremi soldaţii

Spui că s-au dus în cimitir să-i caut

                           Să le număr oasele

Dar sunt eroi acolo-n cimitire Doamnă vă jur

Zici că-i o vlagă alterată din soiul de bărbaţi

                     Pe care-i caut zici

Ne plimbăm pe maluri taluzate-n  caterinci

Subt punţi  din mâluri iarba răzbind la suprafaţă

Respiră  chiar  ea mirosul greu duhnind de altă viaţă

Aud fanfara  în oraş în cimitirul de pe deal

Mă duc să-ţi ispăşesc porunca şi ce văd: soldaţi

Pe vine stând iar puştile sunt aruncate-n iarbă.

 

 

Un dar de regi

Te plângi zadarnic şi uşor cum aş putea

              Să mă îndrăgostesc  de cine

Şi adaugi  că îndepărtarea noastră-i cu atât mai bine

Pretextul unor muritori să sufere

              Iar dacă nu V-am trimis coroana

E semn că nu o mai pot purta

Aici se poartă da coroane foarte reci cândva

vreau să mi-o pui alături pe mormântul Domnului de Baudelaire un dar de regi

O carne de regi puţind şi viermi de-ai şti cum rod

 încă de-aici în mine ca soldaţii drumul în Egipt

ţi-ai trage înapoi privirea

       Un hoit  întreg palatul e

o găleată din care servitorii toarnă

în vespasiane resturi nupţiale

               şi câteodată aur

      tot mai puţin. 

                       

Condeiul general

Am  datoria să vă scriu căci vremea se pierde în zadar

Şi s-a  ţâcnit de bine condeiul majestăţii sale

                           Domnul General

Poeţii sunt prea sinceri înoată fac gimnastici

       (poeţii noştri nordici dar orişicât

                      contimporani)

E greu să fii alături şi-n jur cu-atâta viaţă

E grea iubirea noastră: atârnă de scrisori

Azi nu adaug mai mult nimic am grijă

                     De testamentul meu

Un fante ori un rigă vor moşteni haznaua

                     Şi cel mai gras viţel

Revin să mă-nţelegi sunt singur

Am treburi până peste cap

Să scriu să-mi aştern patul să visez

       ( e bine că visăm măcar ceva)

Iar după ce visez

       Voi scrie îmi voi aşterne patul voi cina.

                       

 

 

Bonifacţia

Să râdem şi să ciugulim din oseminte

                     Ca porumbeii albi

Acolo întristarea coboară cu amurgul

                     Un fel de altă viaţă

Rupe din carnea ta îi zici şi-ntinde unui nenorocit

Ce dacă-i şi mai singur decât tine

Cu dinţii rupe din dulcele tău Dalbo

              (şi-o scarpină o salbă)

Ce dacă domnul este cerşetor ce dacă gradul nostru

       Mai galben ca moneda-i în paturi de mătase

Sunt sigur că nu doare sunt sigur că ne-nalţă

Când te întinzi alături de-acest mântuitor

Copiii ce-i vei naşte vor trebui să nu mai sufere

De dinţi de cancer

       În acest veac în care

Nu-i nimeni să se roage

Întinde-i patul nostru şi îl roagă

       Puţin să ne iubească pe domnul cerşetor.

 

 

Vesela noapte

Va fi  învinuit că-i sincer şi că-l doare carnea

Simţea bătrânul rege grădinile-i pustii

              Se-aude-n  gară o fanfară

Şi strugurii la cramă de-acum în subterană

       Se aud

              Urnind un val de sânge gri

Un târg e de beţivi şi de copii

                     Se-aude jazzul

Îl doare carnea tare şi spun că e prea sincer

Copiii ştiu din faşe amantele să facă

       Să-i vrea  de-a dreptul  goale

              Când nu mai sunt copii

Ei bat cu palmele în tobe din ce în ce mai ageri

A voastră e speranţa şi-aceste nopţi prea albe

De ce să răstigniţi Nebunul pe uliţă copii

El nu vă strică balul se uită pe fereastră

Şi nu vă spune-acasă că e Maria goală

                     De ce să-l răstigniţi

Nebunul e şi el un copil.

                     Inelul

Prietenă în firea oricui se-aşează neputinţa

                           Dacă speră mult

v-am trimis inelul dar azi se poartă altfel

au Doamnă coapsele subţiri de vrednic ce-s lucrate

se poartă în ibire Evul Mijlociu v-am zis

                     rămâne să adaug sensul

regi prea puţini dar măscărici câţi purici

atâtea războaie câte-au fost pe regi

                     i-a vlăguit de minţi

                     au capete subţiri

dar ce-are a face ?

Mă-ntrebi de mode şi-ţi răspund ce e modern

Sau: tragi bine şnurul şi-a căzut perdeaua

Mirii fac invers dragoste sunt îmbrăcaţi în zale

Dorm câte cinci în pat iar unul e nebun cel singur

Acest mire Doamnă citeşte liturghia pentru muţi

În timp ce-n catedrală jazzul se-aude ca o carie.

 

Baltazare

Sunt zile întregi după care cu mâna de ceafă te ţii

Spui că ai fost un cuminte copil

Că-ţi plăceau ţurca şi alte prostii

Acum eşti un rege aşa din senin

                     Un rege mănos

Supuşii la caznă îi pui să îndure supuşii frumos

Te roagă să vezi de păcatele lor

              Că-i înşală nevasta

Copiii lor seamănă ţie e regatul de proşti plin

O cizmă şi-o târfă conduc divinul destin

Copiii au glasul uşor ca părinţii

       E plină grădina de meri şi de larvele grase

În carnea lor albă

       Simţi viermele cum adie uşor

O poamă de măr a crescut cât e casa

Copii o strică în dinţi

       Li se scurge melasa păcatelor voastre

                     Aşa trece viaţa

Sunt zile întregi peste care un hău de omăt.

Bătrâne continentul

Spuneam zădărnicie să-i scrii unei femei

              Ce suferă de lene

Aceleeaşi că vii poimâine şi poate să aştearnă

Devreme ce oraşul e perna ei de damă

              Plouat pustiu

L-ai dărâma ai pune Bomba

Şi nu te-nduri de păsări de arbori şi copii

Bătrâne Ambasador bătrânul  continent

       Se sparge de hotare

Uşor aplecat  aplecat peste fila ta albă scrii

Laşi în aceste ode  mici nebunii  de crini

În timp ce Doamna vrea război  cu generali

                           Şi grade

Tu o întrebi de harpă

       Bătrânul nostru Soare

                     Încă senin.

 

Letristul

Ţi-am scris şi ieri îţi scriu şi azi o fac şi mâine

A scrie nu-i chiar simplu nu-i totuşi cel mai greu

Am scris să treacă timpul am fost ambiţios

În zece zile cât am avut permisiunea

       Îngăduinţele şi raţiunea rece

Nu-i uşor

Într-un oraş în care vin corăbii

              iar uneori sosesc scrisori

Într-un oraş în care centurioni pe iarbă

Îi vezi întinşi sau umbre

       lângă femei pe care cuviinţa

le desfată doar cu bărbaţii lor

Acest oraş e templu al Iubirii şi-i Leagăn lui Amor

Ferestrele sunt stinse nu ştii ce se prtrece

              acolo-n dosul lor

Scriu celei mai frumoase frumoaso ucigaşă

Ca şi cum naufragiul i-ar scrie mării sale

       Şi i-ar ceti-o Vântul/ Pustiul Mărilor.

Dizgraţia

Bat în ferestre zorii ca nişte mici copite

A început războiul zici întorcându-ţi trupul

                     şi-ţi pipăi rănile

Te-au aruncat în şanţ vor trece peste tine

Simţi chiar sudoarea rece curgându-ţi pe obraz

Ce luptători grăbiţi şi-aceştia îţi zici

       Ce bine este totuşi aici la tine-n şanţ

Măcar să-ţi cadă fata aceea care-o ţine

       Pe iapă ghinărarul mergând alăturaţi

Minuni însă vezi bine nu se petrec în şanţ

Îşi duce ghinărarul la el acasă prada

Şi ea se hotărăşte scâncind să se dezbrace

De-o vede naţiunea cu sânii degeraţi

       Priviţi ce li se-ntâmplă

Arată ghinărarul

       Acestor fete care merg la război

                            Devreme

Ce sânge rece e-n fata asta Doamne

       Ostaşi luaţi fecioara de mi-o înfierbântaţi!

               

Veacul de aur

Piciorul gol şi  vremea lui de aur

       Sandaua a căzut la fund în apă

Copilul s-a îndrăgosit de mamă

       Mugeşte ca un taur tatăl

Nu-i nimeni

 pe câmpie soarele

       şi-o arşiţă tâmpită

Înoată ceru-n iaz şi vremea-i ca o pată

Când iad se face trupul privirea ta e-n rai

Ai dat în lături porţile Grădinii şi am intrat

Porţi încă spinii roşi ai suferinţii

              Ca nişte bube dulci

Pe frunte porţi coroana infamantă

       Şi pruncul ţi-o arată cu degetul

Miroase rana veche şi trupul sfânt se-avântă

                     Dar locul este gol

Acoperim cu frunza viţei strugurul.

       

 

Îndepărtarea

Trăiesc în văgăuna asta cum ţi-am zis iar înţeleptul

Mi-a răspuns că-i rece şi-mi întinde pergamentul

N-am idoli: un gust amar simt ca  bolnavii de plămâni

                     Gustul meu doarme

Aştept frumos şi voi avea răsplată surâsul cui?

Scriu peste tot şi nu primesc răspuns

Cursul timpului cere recurs ca mâine Timpului.

             

Speranţa

De câtă îndoielnică speranţă şi leac pentru putinţă

                           Ai avut nevoie

Acum nimic: stă harpa cu faţa la perete strânsă

Ca masca mortuară a unui fetus: ruşine vremii!

Vremii şi adaos la câte nu le-am spus!

Pui fruntea azi pe spadă să juri că legea ei

Ne-a fost

                                  Ruşine!

Cum şi ei aşternutul de-mprumut îi fu chiar cel mai

                                  Dulce fagurul!

Dar mierea ta! Ce roi de-albine aduna în stup! Cât aur!

Singura vină e că n-avem timp destul

                     Două vieţi cu-o stea de împrumut!

Când ora-şi trece minutarul prin hămesita iarnă boreală

Ce temniţă e bătrâneţea! Azi scrii cum altă dată

                           Ai jurat să lupţi !

Azi dai de ştire tuturor să lase ţările de luptă

                                  Subt pământ

Ori temple să le facă! Dar câţi din cei care ne-au fost ahei

Mai speră chiar şi azi când lupta în oceanul vremii

                                  E o pată!

Ruşine vremii strig ca apucatul!

Ecoul râde. Strigă un nebun ?

 

 

Bestiare sacre

Nu-ţi fie silă de-ntuneric să fii nemângâiată

Când ziua trece ia răsplată surâsul care ţi l-a dat

Chiar printre cei plecaţi puţini azi merită

                     Ce-ţi pasă muritorii!

În liniştea-nserării se aud cum bat mătănii

              Cei de demult: îţi aminteşti?

La mănăstire Doamnă ! Te rog acolo să de duci

Să-ngenunchezi la un altar îngândurată!

În câteva oglinzi în care ne-am privit

Va suferi piciorul tău din rădăcină

Va suferi şi pruncul răstignit

În gălbenuşul cald!
Vai fire de găină şi surâs de pitpalac

                     Natură templu!

Să vezi că poamele cad verzi

Cum dulcea lor prihană a ruginit în flacără!

Nu doar natura e un bestiar

       În fagure lumina-i vinovată

              Ca un bătrân vergin

                     Şi-i beată!

Şi-i prea sătul şi cerul de acest pahar!

                    

Presbiteriană

Nici gândul să ne-ntreacă de jos culeşi ca spinii

Pe frunţi înalte puşi încinse ca rugăciunea

E trupul tău o rană când Dumnezeu are gura

                     Plină de cântece

Îndoiala că raiul e negativ că fila pusă în faţa

Unui înger să-i sufle ce mirare o câte lucruri

Se petrec neclar în aceste lungi mănăstiri

              Înalte ca nişte trupuri vinovate

Chiar îndoiala că raiul nu-i altceva

Îndoielnic te pleci zi de zi la altar

              Îngenunchindu-ţi sora

Cu o mângâiere vinovată lângă sfinţi o aşezi

Totul pierdut din clipa în care fragilul ei văl se rupe

Şi-n mâinile tale de preot soarele hăul universal.

               

Evangheliar

Sunt obosit în zi de sărbătoare între ploi

Ca bruma obosită de petale în căldură capul meu

Gol ca o cârtiţă şi trupul tăiat din brâu pe crengi

Uscate suie viermele orb vezi în oglindă un peron

De macarale plin de saci de grâne grâul încolţit

Prin subţiorile de pânză grosolană

       Ca o femeie de bărbat

Sunt obosit şi mort îmi pare că sunt viu fiind

Mă doare Cuvântul orb sunt câtă dreptate

Tu Doamne mi-ai făcut născându-mă

                     Să-mi recunosc Fapta

E goală ziua ca o duminică fără credinţă sunt gol

Curge şarpele ca un curent rece îl simt lunecând

Prin mine frunze oarbe orb mă rog în Grădină

Lângă mireasma pământului ploaia şi turma de

Plante/ Benedictinul care de prima dată fu agricultor.

Libercraţia

Când zeflemeaua voastră mai sigură ca fapta

Mi-atinge glonţ sandaua abia zic urc o treaptă

Iubirea portocala copiii şi absintul medicina

Sunt câteva probleme rezolvate

                     De un regulament

E un oraş de funcţii plin stau singuri

              Ca muştele pe marmură

Au pregătit cu-ncetul această alandala

Sunt câţiva care joacă obstrucţia aceasta

                     Pe-o insulă normală

Poeţii trişti sau veseli toţi joacă incorect

Vorbind despre Infern.

 

Rezemat de propriul spate

Nu ştiu ce război a trecut ce mai poate veni

În linişte şi pace ne putem aştepta la orice

Ziarele ronţăie ştiri/ liber cugetătoarele

Nu mai împuşcaţi mamifere la sare veţi tăia

Nu ştiu ce vârstă ai şi în ce vârstă trăiesc

Ce vârstă ne împinge păcatul

              Să mergem la plimbare în parc

Să avem câţiva prieteni de bine sau de rău

Rezemat de propriul spate îmi spune unul din ei

              Vei încerca şi vei reuşi

Rezemat de propriul spate acest amurg

                     Dă nopţii  roade

Copacul după rodul său merge în Rai

Sictirul tău rodeşte în Infern.

                     Vizual

Adâncul efemerul şi alte adevăruri

Se ţin pe drum de mână îşi ţin pe ace părul

                           De-argint

Sigur nu am pretenţia că de aici văd totul

Sigur de două ori pe zi iniţiez saluturi

Sigur schimb sentimente ilustrate sau în alb gri

Sigur în luna martie mă pregătesc de-april

Dar sigur sigur sigur tot nu poţi fi

Când vezi lumină la fereastră zici

                     Închide robinetul

Martor iubita lui când mi-a ghicit prezentul

              În culmea unui Vis

Când plouă nu poţi ieşi de-aici nici în şaretă

Când voi orbi să nu-mi aduci aminte

                     De oricare zi

O zi va fi ca alta striga-voi las-o baltă

Sigur sunt foarte sigur când şi sigur şi

                     Văd ca prin soare

                             Ceaţă.

               

 

Etcaetera

Error jus facit

Est modus in rebus sunt certi denique finis

Errare humanum est

Perseverare diabolicum.

Dacă nu aş persevera m-aţi aduna de pe drumuri.

Dacă nu aş greşi nu aş mai îngenunchea.

De-aceea nu am margini

De-aceea n-am nici o măsură

Şi până la urmă nici un ţel nu-i vrednic

Să-mi lustruiască mie armele. Mai bine

Să-mi lustruiască soldaţii ţelului cizmele!

Mai bine să greşesc ca Platon

Decât să aflu adevărul ca voi.

Etiam periere ruinae. Umbre adânci măsoară

Penibilul Infinit. Errare malo cum Platone.

Finis et finis et finis/ Fiat justitia  in spe.

In cauza venenum in aeternum imprimatur

Acest cântec din drojdii latine imatur

Nutrimentum spiritus pentru cei slabi de înger.

Slăviţi deci  patima ce-aţâţă-n vine focul

Îngropaţi-vă capetele seci în vinul acru al văii acesteia.

In anima vili/ să-i crească temperatura rănitului

Puneţi gura pe rănile voastre la Gurile Infinitului.

Illico/ In anbiguo/ In dubio.

Et caetera.

 

SONETELE VIEI

 

 

 

TURNUL

Credeam că fac discursul meu să ţină

O noapte-n loc să-i arvunesc lumină

Dar nici am isprăvit de vorbe plinul

Prea gol se vântură pe cer seninul

În turn e vânt e frig e toamnă rece

De ziduri vin spinările să-şi frece

Hăitaşii unor oşti de alte veacuri

Noaptea se văd pe luciul de pe lacuri

Sunt peşteri ninse în adânc de mare

Ci umbra zăvorâtă peste turnul

Vorbirii mele-i ca o întâmplare

Privirii sale îi arată drumul…

       Cuvântul scris pe cerul minţii suie

       Îl vede steaua mea căci steaua Lui e !

 

UN CUIB DE VISE

Am scris pe uşa mea: un geometru

Împins din boltă pe pământ c-o dreaptă

Lucrează în acest sicriu cu metrul

Cugetător la sine şi la faptă;

El cere timp întors de alte ere

Ambiţia clemenţei lui e rară

Şi-acoperă privirea care piere

Un monument şi-a ridicat de ceară;

Pe faţa lui văd vremurile stinse

E cearta lumii vie cu prezentul

Ori toate câte-au fost şi-s neînvinse

Or să-i ridice-n boltă monumentul !

       Zvonit din timpul său îşi face omul

       Un cuib de vise lat cât e atomul !

NOPŢI TÂRZII

Îmi pare c-am ajuns întors de zile

Să scutur de lumină negre file

Cu veşti din lumea plânsă şi amară

De taina care şi azi înfioară;

În nopţi târzii de Eufrat şi Tigru

Vedeam cum arde soarele ambiguu;

Văd viermi cum ară subt pământ cu zimbrul !

Cum suflă zeii de m-apucă frigul !

Atunci să caut trandafirul galben ?

Copaci din Asia cu galbe triluri ?

Să-mi ar din nou grădina ca să-i seamăn

Sămânţă nouă adusă de pe Niluri ?

       Uimită lumea şi-a trimis solia

       Puternicei erori, entelehia…

OSPĂŢUL FOCULUI

Înfierbântatul Soare ca de toamne

Pe văi se chinuie ca-n teascuri vinul,

De-aceea iau aminte-Acestor Doamne

Şoptindu-le ce mi-a şoptit Divinul:

Să nu mai număr zilele să caut

Tot ce a fost să pun la socoteală

Ispita care duce la-ndoială

Un pom cântând din numere pe flaut;

Şi drumul plin de torţe castelanii

Întorşi de la ospăţul focului în minte

Cu-n alt ospăţ cruţându-ne vederea

Să nu vedem omături înainte…

       Râuri de foc trecute-n amintire

       Să navigăm cu firea pe fiire…

MIJLOCUL LEGII

Sunt valuri ce se rup la ţărm de mare…

Acum deschide numai umbra porţii

Şi intră: marea e mijlocul Legii !

În valea unde curg lacrimi uşoare

Copiii sorţii mai nainte morţii

Unei oştiri a vremii, înţelege-i !

Tot aurul din lume se topise

Zadarnic ne mai plângem morţii/ regii

În valea asta căile-s aprinse

De ochii nevăzutelor cortegii;

Trandafirie-o stea în cer se-ngână

Un zeu parcă din nori a scos o mână.

       Sfioasa rază pură a dimineţii

       Pe-acest altar aprinde torţa vieţii !

        MAREA ADIERII

La armonia stelelor pe cer e

Scris trupul fiecăruia de Fire;

Îl va ceti amurgul, fapta serii

Ca pe-un copac crescut din râu subţire…

Nemaifiind de-acum ignobil mire

Un semn de-argint vom fi la Înviere

O boare peste Marea Adierii

În stema aşezării de Iubire…

Din sunete grozave care-n vise

Abia se-aud/ cad peste lume

Cutii cu muzici care nu au nume

Purtate fi-vor şi pe drum deschise…

       Ţinuturi care-n veci ne-au fost străine

S-or răvăşi cu amintirile din lume.

 

SOARE HARNIC

Din raza unui soare încă harnic

Ridici în dimineaţa zilei/ plină

Iubirii, care te-a ales Regină/

Regino, între temple cel mai falnic !

Cu toţi ajungem în ţinutul darnic

Surâzător, al arderii de smirnă

Loviţi pe ţărm de vuietul năpraznic

Al zilei ce se năruie-n lumină !

Copii de mult ai şi mai vechii raze

Iubirea ne va strânge pricepută

Să-i facă asfinţituri şi topaze

Altei vieţi de soare ne-ncepută.

       Firesc ar fi aceste veşti să doară

       Ci uite ele doar ne înfioară…

        URNA

Ca o cenuşă arsă dintr-o urnă

De alte mâini cu foşnetul subţire

Al mângâierilor din amintire

Îmi port de gheaţă fruntea arsă-n mână…

Cât am lucrat aratul meu eternul

Acest cuvânt ca fruct acelei zile

Nu va cădea/ acestei file-i semnul !

E arşiţă de înger e din vise

Decât un Domn eram chiar eu scriindu-l

E semn că ziua nu mă părăsise

N-o părăsisem întovărăşindu-l

Spre ţelul celui mort din paradise…

       Cu paseri care zboară-n somn întoarse

       E râul morţii alunecând pe oase…

CREDINŢĂ REA

Cel care-n bolgii suferă, înalte,

Sfielnic arătându-se subt stele

Om aspru şi credinţă rea în toate,

Aşa i-am spus înfăţişării mele !

Mai bine-ar fi ca văzul ei să ardă !

Un soare n-ar aprinde, dar prudente,

Culmile zilei ar urma să vadă

În ochiul suferinţii mele-atente !

Căci am voit chiar clipa ei s-o mângâiu

De firea ei nu m-am ascuns în umbră

Sunt cel care a suferit intâiu

Pe faţa mea e sarea vieţii sumbră.

       Dar inima ascuns sălaş îi ţine

       Iubirii/ contrazicerii de sine.

PROVERBUL

Prea vechi e vinul care-mi udă gura !

E grea otrava; ţine şi tu cupa !

Parcă-mi şi văd norocu-n cer cu lupa !

Iubirea se îngeamănă cu ura !

Un duh al vieţii şi alt duh de moarte

Se chinuie pe-această filă-n carte !

Când viaţa mea s-a desluşit mai bine

A trebuit ca să-i învăţ proverbul;

Târziu/ când se răcise-n frază verbul

Prea vechi perechi mi-au fost aceste rime !

De-aş fi şi tandru tot aş fi de vină

Când puricele-o pişcă pe Regină !

       La umbra unui timp ca de insectă

       Nici tinereţea mea n-a fost perfectă !

ABSTRACTE UNDE

Vom curge cu alt soare, totuşi, unde,

În ce oceane, în ce mări de aer

Închidem trupurile noastre – unde

Ne risipeşte timpul şi-al său caer ?

Alt trup nenvins el şi supune,

Pe subt pământ se duce şi-nviază

Ca în doi Sori când Soare – Unu – apune

Răzbate clinchetul vioi din rază !

Lovindu-ne ca nişte vechi ulcele

Din care vechea năruire speră

(Gustul coboară în pământ cu ele)

Alt soare s-ar aprinde-n altă sferă…

       Rostogoliţi cu soarele de-a dura

       Ne resorbim din apa lui măsura !

ÎN LUNCA VERDE

Ce-am vrut eu oare în această carte ?

Ce roi de stele sufletul meu vede ?

De grija vieţii mă uitam în moarte.

Ce căutam eu oare-n lunca verde ?

Tu nu vedeai de soarele amiezii

Dar ştiu că aşteptai chiar tu acolo –

Păstorul de la marginea cirezii !

O pasăre căzu din stol şi eu o

Culeg de jos ca pe un pumn de nufăr

Mă joc în viaţa ei legând aripa-i –

De ce să gem sau pentru ce să sufăr

Dacă aripa lumii  este clipa ?

       Împleticit de renunţare cine pierde

       Nu uită clipa morţii să-l dezmierde !

 

NOROCUL CLIPEI

Vorbirea e totuna cu păcatul

Când dragostea începe să lucreze;

Cu soarele se-aşază să viseze,

Ca toamna-n vie îi aud oftatul…

Întreabă despre dragoste când suie

Un cer din fruntea altui cer văzându-l

Soarele nou ce-n trupul toamnei nu e

Decât vin stors ( la fel ca-n minte Gândul) !

Un foc aprins pe alte căi întoarse

Înalţă crugul ei urnind pe mare

Amurgul cu mulţimea lui de vase

A răsăritului încredinţare.

       E mută dragostea; repetă jocul

Iubirii din părinţi; clipei, norocul !

        LUCRUL SERII

Ziua de azi e poate căpătâiul

Acestui vers pe care ţi-l trimite

Mirarea mea sau poate că e-ntâiul

Acord al unei seri nehotărâte.

În ochii tăi privise la fereastră

Noianul greu de clipe ziua noastră;

De ce a trebuit să-i risipească

Umbra de vis/ vraja dumnezeiască ?
Insidiosul cântec al Iubirii

Ori somnul care-aşază lucrul serii

S-au risipit pe  aripile firii

Zburând ca funigeii de puzderii…

       Alţi ochi adânci din altă înserare

       Revin să-i vezi crescând pe zare…

 

LÂNGĂ SOMN

Ci iată-mă întors  acum din vie

Seara, când toate lângă somn ne lasă.

Să-mi povestesc viaţa ? Cui să-.i scrie ?

Tristeţea zilei care-a curs ne-apasă.

Grei de păcate ca şi mustu-n viţe

Aşa ne-ntrezări din somn aleanul !

Nainte de-ai urzi cu-n vis credinţe

Fii toamnei, ca şi viei tale, Anul !

Şi înfierbântă-le să dea pe-afară !

Dar stăruind ! Deci stăruie cu totul !

Nu va-nceta de partea ta să doară

Marea de vis necontenind înnotul !

       Şi strugurii din cadă fierb; culeasă

       Şi strânsă-i via; somnu-i rege-n casă !

CATEDRALA

Cum ar ajunge un ecou de murmur

De la un mire sfânt până la altul

Să trec grăbit aş vrea din veacul tulbur

Ca să ajung în veacul tău înaltul !

Să-i facem loc iubirii la fereastră

Acolo să râmâneţi până-n seară;

O catedrală este casa noastră

Oh ! necredinţa bântuie pe-afară !

Cât este astăzi luni încă mai stărui

Să nu mă ceară vremea până vineri !

Iau scris că joi eram încă prea tineri

La muntele de sâmbătă mă nărui !

       Un veac de ieri ne pare-o săptămână

       Ne-a ruginit inelul sfânt pe mână !

 

UN VICIU ANTIC

Întreb această oră în ce casă

Te vor ascunde miezul nopţii/ luna

Căci te-am chemat şi n-ai venit ! Totuna ?!

Poate-ai crezut că-i ziua mai frumoasă

În pagina iubirii care minte !

E cel mai crunt sonet care îţi scrie

Căci eu măsor pe el cuvinte sfinte

Iar tu le strici ca mălura din vie !

Sau pentru cine, cui, în ce măsură,

Ce veac e-acesta/ când romantic

Desfrâul clipei care te îndură

Le pare multora un viciu antic ?

       Eu scriu/ ei scuipă pe scrisoarea mea !

       Mărunţii ! Depărtaţi de steaua mea !

        LINA ETERNITATE

De ceţuri muls de zile nu pricepe

Decât să geamă când simt trupul Geei

Sau orice Trup ! Abia sfârşit începe

Căci orice trup din trunchiul mare-ai Ei e !

Când trec prin vama vremii mă petrece

Iubirea – lina lui eternitate -

O flacără peste cenuşa rece

Un timp ar vrea şi-o vreme nu se poate !

Dar când încumetarea simţitoare

Suie pământ în cer pe tot înaltul

Adie miezul amărui de floare

Tresare cântăreţul firii, psaltul !

       O stea e-n cer de care n-aveam ştire

       E cineva în mersul de iubire !

 

OBLOANE TRASE

Azi încă pot dar nu mai voi să-l seamăn

Pământul tău din amintire dulce…

Mi-a fost bun anotimp o oră/ reavăn

Pe drumul lui am dus de unul cruce…

Iubirea lângă masa ta uitată

Ca un pahar golit dat într-o parte

Îmi face semn în limba ei ciudată:

Azi nu mai beau, spun, şi m-aplec pe Carte !

E-un cer înalt sunt apele întoarse

De bunăvoia trecerii pe mare -

Aveam la fel noi două firi voioase

Nu ne-am ferit de spini şi de cărare !

       Ţărmuri de viaţă noi dar alte case

Doi cai descălicaţi: obloane trase !

FIER ÎNROŞIT

Astăzi iubesc în carnea mea cu fierul

Pe carnea ta şi azi sângeră jderul

Afară toamna-i tot mai zgomotoasă

În loc de carne-i dăm Iubirii oase

În loc de flintă fierul roş de gâde -

Un cal ce nu mai trebuie s-asude

Rămas din vremea curselor de vară…

E încă zi deşi e parcă seară

Ba e şi-o seară încă de bon-ton-uri

Se dă ceva-n pavilion pe bonuri…

Se simte fierul roş în carnea serii

Adus de vânt pe adierea verii…

       Mai suntem tineri din această clipă?

       Atârnă-n plop un vultur de-o aripă !

 

PAJURĂ

Într-un elan vital care ne miră

Iubirea - pajura din stemă, geme !

Iubirii tale ghemul i-l deşiră

Din adâncimi de ţară şi de lene !

Bine, mi-ai zis, îţi par o zi din două

Un veac ticsit  încape-n două veacuri

Desculţă râzi când mă alergi prin rouă

O şoaptă ne ajunge peste lacuri

O adiere-n crâng; un frig; Străine !

Se lipezesc reci strugurii din vie

Auzul meu te strigă din mulţime –

Ecoul, poate; cerul tot ne ştie !

       Lumina lunii stă pe cer/ o baltă;

       Iar tu te strângi în mine vinovată !

SEMNE TĂCERII

Fiind înalţi şi cruzi totdeodată

De focul vrerii şi al învrăjbirii

Îngenuncheam pe marmura iubirii

Pentru lumina care ne e dată !

Noi, regii zilei  în regatul serii

Un templu viu spre lumea cea grăbită

Nălţam; îngeri fiind; semne tăcerii

Ne despuiam  ca literele criptei

Deduse pajere din alt mileniu

Acum când restul e o adiere

Vei fi tu o problemă eu un geniu

Un vers şoptit în piatră altei ere…

       Citit de sus la pasul viei treceri

       Prin foc şoptit: un lan de grâu subt seceri !

SCUTIERUL ZILEI

Lumina n-a scăzut ci toamna vieţii

Cugetul ei deplin ne cere roade

Sunt zvonuri grele şi-s zvoniţi drumeţii

Iluziei ce cată să ne prade

Înfiorată pe atâtea file

Împătimită în atâtea seri

Întoarsă-n cer la mii de adieri

Iubirea-mi este scutierul zilei !

Ci lasă, n-o atinge de păreri

Ci ocroteşte-o să nu ştie nimeni

E păstrătoarea unei mari averi

Sunt cisme care pot lovi şi-n inemi !

       Membrana ei se face mai subţire !

Păstrează taina celei mai lungi zile !

       

TEAMA DE RAI

Iubirea care nalţă cântec stelei

Întâi ea geme pe pământ uitată !

Din toate câte dăruie-ndoielei

Iubirea iese şi mai des/ cântată !

Începi cu o ramură de suferinţă

Te-apleci să-i  fie ziua mai frumoasă

Şi-nchei căindu-te de biruinţă -

Teama de rai e cea mai nemiloasă !

Abia atingi ceva ce nu te doare

De regulă un vis contradictoriu

O noape-n care arzi fără splendoare

Cenuşa unui mare oratoriu !

       Iar uneori ne pare că învingem.

       Învinşi de ea un ţărm străin atingem !

               

STEA ŞI NUFĂR

N-aştept nimic de laude şi surle !

Puteam să chem austrul, uraganul,

Când viaţa în putinţă ne azvârle

Tot ce voim ca să-i rodească lanul !

Nu mă-ndoiesc de stele şi de soare

De seva lor viaţa mea e plină;

E fericit numai acela care

Din trunchiul lor şi-nfiripă destinul !

Te chem acuma – mâine e târziul

Stăpân al clipei care ştie, vede,

Prea laş voi fi când toate le voi pierde

Şi mort voi fi căci Morţii îi sunt fiul !

       Câţi nu se vor şi ram şi stea şi nufăr !

       Eu vreau iubire: de iubire sufăr !

 

UN BULGĂRE DE GHEAŢĂ

Albind zăpezile întind câmpia

Din norii de pe cer la ţărmul verde.

Acela ce-şi iubeşte rodnicia

În strania lui clipă lin se pierde.

Nu mai aveam de înţeles nimicuri

M-am înglodat în mica aventură

De-a număra ploioase vremi…cum picuri

Din ochii sfinţi o lacrimă pe gură…

Nevrednic prins am stăruit în ceaţă

Dând farmec unor stări senine

Dar mă topeam un bulgăre de gheaţă

Într-un ocean de silă şi ruşine…

       Marea din vis iubirea solitară/

       Dulce mi-a fost dar cel mai des amară.

 

RĂSADURI NOI

Când ziua lasă aurul să-i cadă

Şi suntem trişti dar nu pricepem rostul

Tristeţii noastre bine-ar fi să-i şadă

Împovăratului de zile/ fostul

Amant al clipei şi clement/ durutul

De pus la rana vremii viitoare;

Iubirii sale-i va răspunde mutul

Glas al tăriei/ steaua suitoare;

Un punct năvalnic dintr-o auroră;

Văd în lumina stelei nu atât speranţă

Caut răsaduri noi s-o prind de  oră

Târziu amant sunt orei ca distanţă !

       Cuprins în rest de toate ale firii

       Aştept şi-i cânt împovărat Iubirii !

FAIMOASE PRĂZI

Iubirea şi-ale sale daruri laşe

Eu îţi spuneam cât pot ca să dureze !

Nici  n-or să-mi dea nici n-o să ţi le-aşeze

În faţa ta acele prăzi faimoase !

De-aceea-n primul rând mă ruşinez de mine

Căci ţi-am tocmit iubirea pe cuvinte !

Durerii, renunţării dacă vine

Le spun să vină: Bun venit ! Ai minte !

Nu pot cânta decât pe-acelaşi flaut

Sunt iertător ca sfânta vreme a serii

Abia întors acum din nou te caut

Am fost plecat m-am dăruit durerii.

       Iar lucrurilor ce-au lovit în tine

       Să nu mă ocolească nici pe mine !

UŞA SECRETĂ

Un rege prost coroana vrea să-şi piardă !

Cum pot să-mi scutur ochii de lumină ?

Când arşiţa rea trupul îţi dezmiardă

Eu cad de oboseală şi de vină !

Aleanul  meu este aleanul   celui

Plecat şi-ntors acasă fără ştire;

Dacă te am atunci la ce mai stărui

Şi pentru ce mai vreau o desluşire ?

Am tot plecat şi-am revenit la tine

Sunt cel mai vechi pe mica ta planetă

Deci  nici o taină nu ne mai susţine –

Iubirea ta e uşa mea secretă !

       Sunt semne care-mi vindecă trufia !

       Mă satur eu şi tot ţi-e plină via !

RAIURI AMARE

Voi nici n-ajungeţi să culegeţi via

Amanţi ai unor clipe trecătoare !

Bogaţi fiind vă plângeţi sărăcia !

Sunt strigăte; sunt nopţi; raiuri amare !

E într-o parte ochiul minţii tale

Pe-al ei de ce doreşti să i-l închizi ?

Iubirea e atât: adoratoare !

Nu ţine lângă ea doi ochi lucizi ?

Uitându-se la tine curioasă

(Dar voi de mult trăiţi aceeaşi stare !)

De fapt te vede cum te vrea: voioasă

Şi totuşi şi uitucă i se pare…

       Dorinţa se transformă/ Adevărul

       Iubirii e şi steaua dar şi norul !

CADE NOAPTEA

Pe legea vieţii jurământ făcusem

Să nu mă-ncred în adâncimi promise…

Ci iată cade noaptea cât vorbisem …

Mi-au fost pe toate drumurile scrise

Cuvintele Iubirii -  mi-au fost arse !

Să nu mă-ncred în aiurări de vise…

Mi-au fost cuvintele Iubirii farse !

Şi azi sunt interzis în paradise !

Un testament de jaf al vieţii mele:

Iubirea strigă carnea mă răzbună!

În urna ei aceste versuri rele

Şi-această toamnă cu puţină lună !

       Mormântul nopţii – carnea ta cea dulce.

       Arzând juram pe ea cum juri pe cruce !

 

CORABIA REGALĂ

Îmbrăţişaţi vom trece noi de stele

Mormântul gol îşi lasă-n stele umbra !

În urma noastră  fi-vor  vremuri grele !

Prevezi alunecarea lumii/ sumbra ?

Un viaduct – fiinţă pe fiinţă !

Vor pune pod pe ape tulburate

Să treacă domni şi doamne de credinţă

Fără virtuţi şi fără de păcate

Într-un regat al ţinerii de minte…

Sau al priveliştii dezlănţuite…

Deasupra stelei ce pluti-va rece

La orizont pe bolta arcuită

Ca o corabie regală trecem

       Sfărmând talazul greu de oseminte:

Femure/ cranii/ faluse: morminte !

LIMITA ŞI ŢELUL

Cuget uşor acum dar haina zilei

S-a ros/ pe deget s-a-nnegrit inelul !

Îndepărtarea şi cuprinsul filei

Pe care scriu sunt limita sau  ţelul ?

Bătrân de-aş fi altfel aş înţelege 

Ce fel răsare  cum apune luna ?

Dar noi făceam complici, o altă lege

Să nu dureze tot la fel şi-ntruna !

O zi să fie deci cuprinsul zilei !

Un timp  mănos pe tot întinsul stelei !

Îndepărtarea – teritoriul filei

Pe care-ţi scriu sunt limitele acelei

       Meniri/ unde mă rătăcesc cu fumul

De lună al toamnei care-nneacă drumul…

OARBA

Cu sila mă aduce-n adevăruri

Iubirea – Oarba care vede-n Soare !

Zilei de patimă nopţii de zvonuri

Cântar judecător otravă tare !

Ce repede privirea ei petrece

Perechi setoase puse la-ndoială !

În dăinuire viaţa e-o vestală

În strai subţire şi cu fruntea rece !

Sau firea pentru care ştiu să nărui

Mulţimea rea furnicătoare-n carne

Un vis din culmea căruia eu stărui

Voind meschinii zei să ne răstoarne

       Unii spre alţii: clipa; ziua; clarul.

       Iubirea – Oarba care dă cu zarul !

 

DEVORATORUL

Ştiu veşniciei ce i se cuvine !

Imnul acesta rana lui izvorul !

Mirarea lui din depărtare vine

Şi gândul patimei, devoratorul !

Iar noi prea vii fiind nici nu simţim

Când din ţărâna serii muşcă morţii

Să fie spuse încă odată-n plin

Aceste imnuri: cântecele sorţii !

Te voi întrece ori voi sta la urmă ?

Vorbeam câte ceva despre egali !

O sarabandă asmuţind o turmă

Peste culori: pene de papagali !

       Ci rază nu vom fi; scânteie; rouă

       Din zori; mireasma fânului când plouă !

               

VECHI BLESTEME

Îngăduinţa cui mă  va alege

Să te visez ? Cui voi jura tăcere ?

Ce nume voi purta ce nouă lege

Ce preţ voi pune singur pe durere ?

O clipă am simţit dansând pământul

Pomii la fel o clipă dau în floare…

Ascult acum departe-n  toamnă vântul

Cum şuieră şi în fereşti tresare !

Nici n- am mai  strâns pe miriştile gliei

Sămânţa/ ne-a împrăştiat-o – Semne

Rămân ciorchinii scuturaţi ai viei

Şi boabele uscate vechi blesteme !

       În toate pun eterna Întrebare !

       Răspunsul e acest sicriu în Soare !

LUNA RECE

Văd un ţinut acum care ne-mparte

Pe câte-o stea voinţa de-nviere…

De multe ori noi îl priveam departe

Trişti stăruind la alba lui tăcere.

Când ies afară şi văd luna rece

Pun în pământ a ei zăbavă: bobul !

E-ndurătorul orb care-şi petrece

De mână prin uitarea vie robul !

În târguri vechi îl vinde şi măsoară

Cum ne măsoară-n faptă strânşi ruşinea

Acelaşi târg bătut a câta oară

De-acei plecaţi pe subt ogor în sinea

       Bobului pus să moară – deşi-i teafăr !

       De-acest negoţ în  firea mea mă apăr!

LUCEFERI ARŞI

Când  scriu de cine mă cutremur ?

Transcriu un testament dintr-o poveste ?

Iar dacă ştiu povestea de ce tremur ?

Oricine poate crede-această veste !

Sau când voi spune că eram învinsul

Chiar scrisul meu voind să-mi fie puntea

Atâtea clipe peste tot cuprinsul

Venite să-şi aplece-n scrieri fruntea !

Căci după ce vom arde-aceste zile

Voi sta întins pe crini de-argint sau lotuşi

Cenuşă de magneziu în argile

Un câmp al arderii de sine totuşi !

       Cei puri transformă viaţa în menirea

       Credinţei vii ce-i leagănă cu firea !

 

GRĂDINA RAIURILOR

Aleatoric înverzeşte clipa

Dă zvon păstaia alte amănunte

Când se împovăra de cer aripa

Din coasta Mirelui creştea o punte !

Mireasa Veşnicului însetată

Se va urni grădinii dând conturul !

E ceea ce dintâi şi nu o dată

Noi săvârşim; dar cine este Furul ?

Eu cum să mai repet nu pot pricepe

Când tot ce vreau nici nu mai pot să caut !

 Murind de tot şi încă aş începe

Cântecul vechi neizbândit pe flaut !

       El are aerul că nu mă vede

       Dar ştie! Mă aşteaptă şi mă-ncrede !

        LUMEA CURIOASĂ

Uşori ne dezvelim ca morţii goi

În faţa lumii noastre curioase

Cei mai curaţi cel mai puţin eroi

În lupta lumii prea puţin  ne pasă

De intrigi de şicane de noroi

De clevetiri de-ameninţări de farsă

De toţi care veni-vor după noi

În lupta lumii cel mai mult ne pasă !

Vor fi de la-nceput fragili integri

Vor suferi de oricare cuvânt

Fiind mai albi la faţă ori mai negri

Mai arşi de soare mai bătuţi de vânt.

       În lupta vieţii cel mai mult ne pasă

Să fie dragostea cu-toţi miloasă !

 

SEARA IDEALĂ

Adevărat. E seara nemuririi

Trec în apus atâtea albe paseri

Că nu mai ştii ce să-i mai cânţi Iubirii

Cât de iubire cu-n regret te aperi !

Sfârşitul a venit şi el pe scuturi

Ştiut: cu legea lui de-ntotdeauna !

Închis etanş în cele patru scânduri

Şi prohodit de Soarele şi Luna !

Ci moartea nouă e-asemănătoare:

Cine-a greşit va ispăşi păcatul

Va măsura cu pasul  peste mare

Şi înapoi va cântări  oftatul !

       Să nu fim trişti; în seara ideală

       La nimeni nu mai cerem  socoteală !

 

ALTARUL LEGII

E dimineaţa ca altarul Legii !

Un zumzet clar ne însoţeşte-n vie.

Voinţa se revarsă în arpegii

Şi îngerii din cer îţi cos o ie !

E aerul din borangic; curată

Voia Fecioarei facă-se în Duhul !

Abia ne clatină din cer o pată

Pe faţa apei umbră face stuful !

Albinele sunt un alai de ceteri

Bondarii pun lumină peste aripi

Mireasa lumii, Mirele, sunt teferi

Trec punţile de aer peste clipe.

       Uitându-ne la soare ca-n oglindă

       Imaginea se ceartă să ne prindă !

RĂBDAREA ÎN  DRAGOSTE

De-ar fi răbdarea o împărătiţă

Jună -  fecioară, eu de bună seamă

I-aş fi un paj plin de necuviinţă

Pândind osânda ei de vis şi teamă !

N-aş spune-o lumii veşnic bârfitoare

Dar m-aş aprinde-n clipele-i târzii;

Furiş, ce dulce-i o îmbrăţiare,

Frumoasa mea şi juna mea -  tu ştii !

Apoi vin zâmbete şi curg ipocrizii

Mirat ce mult simţeşte-o fată mare

La noapte-ncerci ce toată ziua-i scrii

Cu şaga/ dar trecând peste răbdare !

       Răbdarea-n dragoste voind să-ncerci

       Nu vei mai fi nerăbdător să pleci !

VREMEA DE-AFARĂ

Vremea de-afară pătrunde şi-n mine

O sală lugubră prin care mă plimb

Iar lumea de zgomote false e plină

Trofeele-şi plimbă în case de schimb.

Porţi între care lumini fumegoase

Aminte-şi aduc de evuri trecute

Castele şi-n hrubă oase pe oase

Vezi cântecul serilor involute

Vin stranii aduceri aminte pe-un nor

Subt pulberea stelelor lunecoase

Ocheane/ priviri/ şi în zări depărtări

Pe mări care leagănă totuşi vase…

       Clinchetul vieţii atât de nervoase…

       Al cailor tremur: zăbală  şi nări !

 

ZĂPEZI PROMISE

Doi ochi care slujiră disperării

Azi îşi  închipuie că ştiu prea multe…

Părerea lor i-a dăruit tăcerii

Tăcerea i-a-nvăţat, astfel, s-asculte.

Nevrednici de iubire se simţiră.

Au stat mai mult în ţărnă aţintiţi.

Pe geam se-aşază o muscă, – ei  se miră !

Ea zboară; vai de ochii tăi cuminţi !

Se şuşoteşte lângă scară vara

Căci s-au închis grădinile fierbinţi !

Dar în lumina ochilor vioara

Mai plânge muzici care nu s-au scris!

       Doi ochi în lacrimi duşi pe drum cu seara !

       Atâtea viscole-n zăpezi ni-a sau promis !

ÎNTINŞI PE SPATE

Lungiţi vom sta cu vechiul cer pe frunte !

Un freamăt lin veni-va de aproape

Un râu va curge lenevind subt punte

Vom trece ca Iisus şi noi pe ape

Ori ca Iisus în soare printre spice

Ne vom aducea-aminte despre toate

În loc de boabe c-am păpat alice

Şi-am lins în loc de lapte alioare

Însă abia de-acum simţi-vom boala

Trăită fără rost când eram floare

Sau risipită în zadar cu dorul

Căci ne-a ajuns până la frunţi mohorul !

       Am fost prea trişti noi în această carte ?

       Ne veselim acum întinşi pe spate.

 

SUB FRUMUSEŢI

Sub paşii grăbiţi sau în pumnii nebuni

Mor dintre zei cei mai demni şi mai buni

Sub secerea lunii care desfide

Galbenul ţărm: roca de cretă a Colchidei !

Sunt frumuseţi şi-au pus gâtul să jure !

Ştiind să ceară să poată să-ndure !

Ei ştiu deci să ceară otravă să bea !

Ştiu sângele – vii -  la nevoie să-l dea !

Nimic nu e nou / totdeauna străin !

Pe-o cupă de rouă o cupă de vin.

Când zeii de azi nu  ştiu să grăbească

Fervoarea mea sfântă spre spaţiul divin

       Grăbiţi sunt de patima omenească !

       Eu zac în meleagul acesta: străin !

-CAII NINŞI

Cum treburile mării duc în sine

Furtuna curăţind-o de eroare

Şi-o pierd din mâini la mare adâncime,

Viaţa nu-i tot adâncime oare ?

Sau chiar numind-o pură întâmplare,

Deşi e scrisă-n cer o dăm de-a dura

Îi vindem ieftin praful ei de sare

Şi pe nimic îi măsurăm măsura !

Oh, i-a rămas sub plopi trăsura !

Sunt caii ninşi iar  vizitiul bietul

Şi biciul galben manta-i  şi aura

Pun un tipar de vremuri vechi pe toate…

       Tristeţea îi desfigurează gura

       În timp ce noi rostim că nu se poate !

 

SFINŢITĂ LACRIMĂ

Spuneam şi eu: acela care sapă

Va fi săpat chiar el de vremi sub ploaie

El va lua din mări subt gene apă

Ca pruncul ce se scaldă în copaie !

Sfinţită lacrimă din scăldătoarea

În care Dumnezeu se îmbăiase

Când nu era pe lume încă marea

Iar ceasul n-arătase încă şase !

Tramvaiele cu zgomot lin pe şine

Ieşiseră abia de la depouri

Deşi pluteau pe atmosferă nouri

Vedeam  semnale peste tot/ lumine

       În fund un tropăit secret de bouri:

       Ţara născuse astfel fără nimeni !

NOAPTE DE VĂPAIE

Mai înainte să rodească zorii

Luna s-a-ntins pe patul ei de paie

Căci am trăit o noapte de văpaie

Şi de păcate ca toţi muritorii;

Dorind şi mestecând în dinţi dorinţa

Ai stat subt  braţul meu neostenită

Căci te-ai aprins de pofta-mi răzvrătită

Murind sau înviind după credinţa

Ce-i dă vieţii şi piper şi sare;

Când somnul cade ca o stea în mare

Ne stinge şi ne-adună într-o criptă

Sătui de pofte şi avizi de zare…

       Mâine când ziua fi-va logodită

       Noi tot logodnici îi vom fi pe mare…

       

VIEŢI PIERDUTE

Câte imagini câte vieţi pierdute

Se ţin de vise şi se ţes în minte

De-ai crede că port veacuri de ruine

Şi vârsta mea abia dacă le simte !

Poate va fi citită mâine-n stele

Un ciob al ei va fi găsit subt stelă

Prinţul jucând regatul pe riveră

Orbul vânzând la colţ două inele

Pe-un coş  de verze şi-ncă ceva dulce !

Care-i pun preţul râd şi râd de Dânşii !

Ai fost neghioabe conte sau vreun duce ?

(Dovadă marfa ce grăieşte-ntrânşii !)

       Părinte oare să ne-apuce plânsul ?

       Lumina nicăieri pe orbi nu-i duce !

 

SPADA VOINŢEI

Un fel de zoaie – ploaia curge-n sine

Într-un pământ pe care-au ars grădine

Iar pomii s-au uscat la rădăcină !

Noi anotimpuri nu mai văd să vină

Nici brize noi să salte fundul mării

Pământul nu-i mai dă puteri credinţei

Vrând ca să-i gust adâncul punga zării

Aş vrea să-i fiu din nou spadă voinţei

Noi herghelii să mân în vechea vale

Să duduie de mori şi de hambare

Şi renăscut să mă cuprind în sine

Ci iată ploaia curge peste mine…

       Pământul vrea să ştie totuşi: Cine ?

       Sau cum vom  trece-această încercare ?

GRĂDINA DE VARĂ

Prăpastia fracturată de punte

Rămâne în urmă departe de-oraş…

Cine-a văzut-o îşi aduce aminte

Grădina de vară cu fluturi din Iaşi

Prezentă în inimi cărunte şi azi

Uitată de-a pururi în inimi de laşi !

O femeiuşcă trecute prin multe

Mă  învăţa lină să fac primii paşi

Coborând/ cum să fug de pe Muntele

Măslinilor legii dintre Uriaşi

Dintre preoţi artişti rugăciune ostaşi

Unde tristeţea rodea în cuvinte…

       Cum roasă e vremea în piatră de paşi

       Tristeţea şi azi mă întoarce la Iaşi !

 

PEDESTRIMEA

                          

(marş pentru Basarabia)

Pedestrimea fuge laşă în tranşei !

Ce mai luptă o să fie: „ ei ca ei !”

Nu ne pasă stăm acasă şi privim.

Focul scapără-n odaie: pui de lei !

Piaţa-i plină de ghirlandele lor reci.

Nu te necăji pe-acolo dacă treci.

Ai cântat şi-o viaţă-ntreagă te-ai smerit.

Unii au cărat în troică infinit !

Unde zarea roşă înghite pământ

Au reaşezat o ţară  pe-un mormânt !

Iar în rest noi vrem ca să ne doară-n cot !

Sunt din cei care puteau şi-au spus „nu pot” !

       Împărţirea între cai şi călăreţi

       Se continuă: deci staţi la  rând băieţi !

PUTEREA VOCII

Va sta nainte sabia sau focul ?

De ce vă temeţi îngeri mici cu gheare ?

Cum linge oaia sare lingem soare.

La fel ne temem pentru ce ne doare !

Deşi toiagul e făcut să simtă

Puterea rocii care-i drum de piatră

Puterea vocii care se desfată

De sine cum ar bea un ceai de mintă

Mai mult adie prea puţin răzbate !

Văzuţi într-un ochean întorşi pe spate

Târziu de tot la poarta morţii mute

Vom auzi atâtea voci pierdute !

       În ţări albastre – linii involute !

       Copilul căii bine străbătute !

 

AMFORĂ ŞI FUM

E amfora de fum subt mări ţesută

Între iluzii scrisă şi tăcere !

Aş sparge-o dar atunci e marea mută

Întinsul apei – searbădă putere !

Nu cred că-i bine tot ce pare bine

Dar nici  nu văd să mă înveţe nimeni

De ce neghina zării creşte-n inemi

Tristeţea lumii tot de ea se ţine !

Mai bine trag în şire la trireme

Mâine pe seară – atinge – vom Pireul

Şi cum se vede până ieri din steme

Negustoresc tristeţea pe mileniu !

       Îngăduinţe vând celor cu minte

       Şi nebunie celor ce au geniu !

 

RÂUL ÎNTORS

Loveşte cu varga fruntea desimii

În codrul de îngeri cu albe petale

În cer este scrisă tabla mulţimii

Întoarce-te şi priveşte în zare

Se vindecă ora şi râul întors

Se spovedeşte la sălcii în luncă

Acolo copil îl vedeai pe Hristos

Şi el te vedea; nu vă vorbeaţi încă !

Dar anii cum trec ca un fulger etern

Cum ghemul lor se deşiră pe margini

Pe scoarţa unui copac găseşti  semn

Uitată stă coasa lângă paragini/

       În iarbă sunt scrise negre imagini

       Să le culegi într-o carte te-ndemni !

 

 

 

CE FRUMOASĂ TOAMNĂ

Ce toamnă frumoasă ce triste morminte

Refuzul ce-mi stăruie-n minte de tot

Sau criza de-aseară la sala de sport

O fată-şi ieşise biata din minte

E ziua preascurtă şi nodul făcut

Şpagatul perfect se repetă anost

Iar tânărul prinţ a murit deci e mut

Sunt zile în cartea iubirii de post

Când scuipă vitejii seminţe şi mint

Când ziua de-aici este marele laş

Văd fata târâtă abject prin oraş

Şpagatul perfect se repetă zmintit.

       Şi vremea ne minte că ştie ce simt

       Când scuipă pe margini seminţe şi mint !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ZIUA DE MÂINE

Neliniştea supusă aventurii

Un strigăt ce se-aude în grădină

În timp ce toţi copacii stau la cină

Iar în livadă şed pe vine furii…

Nu-i nimeni să se-aşeze la picioare

Lângă cămin alăturea de-un câine

Decât cu-n gând la ziua cea de mâine

La steaua ce-a căzut azi-noape-n mare !

Aşa petreci singurătăţi şi soartă

Când îşi aşteaptă toamna musafirii

Da-n locul umbrelor de cai în poartă

Sosesc cei puşi pe jaful desfrunzirii…

       Sunt anii care-mi numără şi  mie

       Secundele – căzând în erezie…

 

 

 

 

CASA

Acum ce fac nu-mi place dar ce-alegem

Din tot ce-a fost făcut cu mână bună ?

Am pus de-o casă şi-am cules furtună !

Era pe stânci într-un ocean de alge

Era pe vânt şi la răscruci de drumuri

Dar nu tu coş să scoată iarna fumuri

O iurtă cu ferestrele de hamuri

Au rupt-o şi-mpărţit-o între neamuri !

Ultima dată peste ea nisipul !

S-a destrămat o noapte-ntreagă casa !

Stau sub acoperiş spoit de stele.

Mi-am pus aici la ţărmul mării masa

       Şi scriu aiurea tot ce-mi vine-n minte.

Nu vând nimic căci timpul tot mă minte !

 

 

 

SFÂNTA

Iubisem viaţa: mi-o aduc aminte

Avea o rochie pe sâni pe pulpe

Întruchiparea unei sfinte suple

Trăgând din gol statuia ei fierbinte

Ca s-o privesc din ceaţă până astăzi

Spre depărtări de nimenea oprite

Ci frământate-n făcătură ori scrântite

De nopţi de sunete de ametiste

Rupând cu dinţii ferecat talazul

Acelui râs ce-l port şi azi în minte

Nepotolit oh ! da! pe ceafă ori grumaze

În timp ce marea geme potolită...

       Sunt întâmplări pe care ştii să cazi

       Tot în picioare pe segmentul clipei !

POEMELE SEPTUAGENARE

 

ION MURGEANU  AL TOAMNELOR

 

 

Febril degeaba

Am îmbătrânit am şaizeci şi şapte de ani

şi nici un prieten  pentru mine via

se culege degeaba mustul va ieşi acru

şi toamna aceasta soarele se va prăbuşi

ca de obicei într-o parte făcându-mi loc

să trec ca unui ciumat am încercat

să-i vorbesc toată viaţa febril i-am trimis

scrisori fragede şi scrisori parfumate

şi scrisorici galbene tremurate pe toate

el mi le-a ars voi duce cu mine-n mormânt

un qintal de cenuşă credeţi-mă că nu vă mint

o stare febrilă incontinentă muntele de cenuşă. 

Spre iarnă

Noaptea când prima frunză pică de brumă

cât de clar o aud din odaia căsuţei de la Zorleni

 în care înoptam singur acolo mi s-au călit

 singurătatea şi veacul temporalitatea

 încă de-acolo m-a vizitat ca entitate străină

 mult timp dar cu timpul m-am învăţat să tac

 din ce în ce mai mult şi să aştept

 între prima frunză căzută din toamna aceasta

 şi prima zăpadă la iarnă se face astfel un pas

 tot mai mic trecătorile sunt tot mai largi

albul va deveni orbitor înghiţit de lumină

la grămadă cu alţii voi fi împins…

 

 

 

Demonul toamnei

Nu ştiu multe lucruri nici azi  învăţ

să mă umilesc prea târziu smerenia mea

nu de puţine ori semănă cu o caricatură

dintr-un  ziar postmodern cu dracul

şi râd ca dementul de toţi demenţii

care populează  ecranul lumii aprins

ca un rug tot timpul ard fapte mici  întâmplări reci

pe ecranul pe care se plimbă în autodafe o muscă

acolo în cazanul de zmoală  fi-vom toţi muşte

eu  strig şi mă zbat şi înjur de mamă.

Maica Domnului

Maica Domnului din perete mă vede şi de milă

pune mâna pe fruntea mea: febră mare.

Ce l-a apucat pe copilul acesta să-njure mereu

era atât de curat la suflet de blând atât de

 vor fi mai venit şi la el toamnele va fi cules

 via de pe podiş la Zorleni ori s-a îmbătat

nevinovat ca atunci când i-am pus mâna

la ochi prima oară şi l-am trezit cu o boare…

Scoală-te ai adormit într-un şanţ nu va fi

ultimul dar în mod precis nu şi oarecarele...

 Iar acum înjură fără nici un motiv motivul crezând

că demonul din om cu demoni se-alungă de rând.

Răspunsul

Elegii de toamnă fără nici un răspuns

Resturi de epistole şi epifanii

Zale de lanţ rupte când am ieşit

Din robia Babilonului şi-am căzut

În robia libertăţii ca necesitate

Iar acum scriu din robia roză

A libertăţii deliberate şi râd

Câte feluri de a fi liber am tot ratat

Dar nu mă las dus de nas prea uşor

Adevărul mă va face liber până la urmă

Însă nu-mi dă în scris nimic şi individual

Nu voi primi răspunul atât de mult aşteptat.

Catren

Între definiţia plăcerii de-a te împlini şi a rodi

Stă neputinţa de a vrea când vrei a muri

De ieri până mâine, ca într-o mică vacanţă, pe urmă

la mâine şi la azi vei mai recădea înapoi la viaţă?!

Foaie verde frica

Foaie verde-a crengură de negură

Când se face toamna toamnă şi abis

Cântă o păsăruică tremură din vis

În ea inima mea detunează o armă.

Foaie verde-n trunchi bătrân

Adulmecă iarna cu botul

Ca un lup după un copac dezvrăjit.

Tremură de frig în inima mea iarna.

Foaie verde vânt şi ceaţă

Încă nu am murit: în colibă

La etajul 5 stau lângă amintiri.

Tremură de nerăbdare netrăita mea viaţă.

 Şi de ce

Şi de ce m-aş mai duce afară la soare

Avântat ca-n lanul de secară cînd iubeam?

Ultima oară - chinul meu de astă vară eram.

Aşa oare va înceta?!…Ard şi tot ard

Inşelat şi tras pe sfori ca într-un circ, adun

În  crivăţul de spre seară vreasc pe vreasc;

Un şes de neghină bate de undeva, vântul

S-a întins acum şi în inima mea.

          

Totul cu toatele sau şi cu celelaltele,

Cu nechematele ce mă chinuiau altădată;

În pretutindeni, şi numai aşa, călăreţ mort în şa,

Frica  a pus stăpânire pe  viaţa mea.

Ora cinci

Am început să prind curaj la ora cinci

Sunt acolo înfăşat în pânză şi cu opinci

Pe picioarele goale să nu mă încurci

Crescut lângă ograda cu găini şi curci

La ţară în căsuţa de vălătuci puşi în furci

Să fie tare zidul  să-nfrunte potopul.

Îmi caut la tine tăria mea şi norocul

Cântând cu psalţii din radio la ora cinci.

Tatăl nostru să nu fiu ispitit, din turmă

Să mă vezi dinainte: Ai şi venit?

Ai să mă-ntrebi şi-o să mor de ruşine.

Aş mai fi aşteptat dar mi-a fost dor de Tine!

Vezi să nu mă minţeşti cum ştii tu, dumneata.

Mărite şi slăvite îmi zici doar numai cu buzele

În inima ta lăcomie abuz şi pustiu şi abis...

 În ceasul al doisprezecelea

În ceasul al doisprezecelea am primit scrisoare

De la cel Mai Mare – Marele mi-a scris

Să închid devreme şi să pun cheia sub preş.

Ea va rugini cât timp nimeni nu mă va înlocui.

.

Atâta pagubă, sunt pline cimitirele de iluzionişti,

Pe unii nu şi-i mai aduce nimeni aminte.

În cărţi au rămas câţiva - plictisitori

Peste măsură pentru noii sosiţi!

Rezistaţi crizantemelor

Rezistaţi fetelor crizantemelor zău!

Pustiul şi cenuşa au vetre şi în inima mea.

Ciudat cum regescul mov a trecut de frunze

Coroana de petale mai stăruie vie încă un timp.

Nu e deloc ciudat deloc ciudat.

Coroana poimâine poate cădea subt gerul spurcat.

Ori mâine chiar rubinele să-i fie aruncate la porci.

Când va fi să te-ntorci va fi tot de sub inefabilul ei neant.

Ultima strigare

A opta zi când bate vântul rece

Când întocmirea încă n-are znagă

A noua zi când pe potecă trece

O vietate vie ca o fragă;

A zecea zi când o culegi în treacăt

Şi vie-o ţii o clipă între buze;

A unsprezecea-n bătălii confuze

Pui tot ce-ai adunat de vis subt lacăt…

Şi tinzi a doisprezecea zi rotundul

De patru runde câte trei sihastre;

Închipuirea ţi-a rodit pe prundul

Călătoriilor din vii albastre.

A treisprezecea zi-i deja târziul.

Un cub-beton să-ţi strângi cenuşa, vidul.

 

 ION MURGEANU AL MINIMEI APOCALIPSE