NU AU TUPEU ADOLESCENŢII AU DREPTATE“Geniali, adolescenţii/ Nu au tupeu, au dreptate.” Teribil mi-a plăcut acst versşi adevărtul conţinut în el. Drept care îl şi consider emblematic pentru o întreagă generaţie pe care Simona Pitur a numit-o deja atât de inspirat “Generaţia Bit”. Generaţia “mutanţilor” electronici, care trăiesc aplecaţi pe calculatoare şi gândesc cu ajutorul lor nemijlocit. Stiloul şi maşina e scris sunt date la muzeul sculelor de scris. Oricât am pânge-o cu lacrimi de crocodil, aşa zisa “Galaxie Guttemberg” şi-a trăit şi ea traiul, consumându-şi apropape întregul stoc şi întreaga rezervă de “mălai”. Pentru că dintr-o inerţie, deocamdată sentimentală, cărţile continuă să apară tipărite, şi miros la fel de frmos ca şi-n vremea lui “sturm und drang” al lui Goethe. Noile voci lirice sunt stocate totuşi în computere şi prin alte o mie de mijloace de înregistrare. Nu ştim deocamdată şi cât de sigure. Nu ştim şi cât de “atrăgătoare”; dar ne putem închipui tineri adunându-se la serate blindaţi cu tot harnaşamentul electronic, şi cum noi recitam la tinereţe cum voces ei îşi ascultă ori îşi vizualizează aparatura. Trebuie musai să-i închipuim fericiţi. Căci de frumoşi sau talentaţi nu mai vorbim. E drept că băieţilor le-a luat-o fetele înainte el fiind în momentul de faţă avangarda şi garda de fer a lirismului contemporan.
Cum vom dovedi şi mai la vale.
SIMONA PITUR
Generatia BitGeniali, adolescenţii
Nu au tupeu, au dreptate
Dacă îi atingi din greşeală
în autobuz
simţi sub hainele lor
apăsarea unui corp tânăr de taste
cu pielea întinsă la Enter şi @
ei au Caps Lock-ul pus,
vorbesc mereu tare
şi fără nuanţă,
space-bar-ul e încă prea departe
de litere şi
Ctrl se apropie încet
de falia Alt+Delete,
ei sunt Beethoveni, surzi
la muzica
tastaturilor voastre,
ei cântă singuri la corpul lor
ca la un acordeon
supradimensionat,
ultramodern şi zgomotos,
când clipesc poţi să auzi
click-uri de mouse,
iubitele lor
au aluniţe-pointeri
în locuri ascunse
şi extensii de .par,
iar ei se iubesc nerăbdători
numai în Safe Mode.
...
Suntem geniali.
Avem o inimă binară şi
un suflet supraîncărcat,
supraîncălzit.
doamnelor şi domnilor, noi suntem
generaţia bit.
GIA IOVA
TRUP INROURATDormea. Trupul în abandon total, înlănţuit cu somnul,
prelungit în respiraţia calmă a nopţii,
Pielea învelindu-l cu totul, subţire, mulată perfect pe carnea plină de sânge, ca o mască,
Încarcerat în pielea lui, prins în epidermă fără cale de-ntors,
Dinspre omuşor către călcâi adunat tot într-un pumn de piele,
Lăsat somnului, dus în somn, pierdut în nemurire,
Transpirat în cuta gâtului, pe piept, şi, daca l-aş căuta, şi mai jos, între coapse.
Pradă visului, aninat de cer, trupul înmănuşat în piele caută loc de ieşire.
Trântit în pat, mâinile aruncate cu palmele-n sus, respirând simplu, în caldă plăcere,
Trupul lasă lichid, lasă urmă,
transpiraţia înmugureşte ca un gând al cărnii, ieşind din trup, desprinzându-se,
prelinsă pentru a se întâlni cu alt gând al altei cărni,
Topit în asudare, trupul lui izvorăşte făcându-şi loc între lumi, schimbă substanţă pe altă substanţă,
Carnea trece în rouă, gândul în curgere, ochiul în broboană rotundă.
În somn, trupul mustind e în trecere,
transpiraţia e semnul unei mici morţi adunate curat într-o lacrimă.
Doarme tot într-o baltă de carne,
e de-ajuns înălţarea din somn şi carnea se face apă,
apa se face lumină, şi mai mult de-atât nu se poate transpira,
Ca să se întoarcă, să se reîntrupeze, să se-adune tot pe sub piele şi să înmugurească din nou.
IN DANSMlădiere pe după braţ, pe după deget,
piele suind peste piele,
înmugurind, înflorind.
Urcuş de lumină, coapsa lui.
Trup suind peste trup, călcând peste trup, viaţă peste viaţă.
În dans, dinspre podul tălpii spre ochi
se naste bucurie, cuprinde, înlănţuie, ţâşneşte.
În căuşul gurii se varsă bucuria dulce, mierie.
De încercat cu limba.
Şi-acolo, şi-acolo, şi mai adânc, rotocol cald, fericit.
Să gust din bucuria lui, împletit, sfredelit.
Gândesc nectar şi văd gura înflorită de drag.
De la alergarea limbii pe trup nu s-a inventat ceva mai curat în materie de mişcare.
INTRUZIUNE IN INTIMITATEEl imi da o cutie cu ace de gamalie.
Zice ca sa le folosesc. Sa nu cer altele ca la ca astea or sa coste catva.
Ma gandesc sa fac woodoo, o papusa din carpe ,
in care sa infig acele si sa-l fac sa plece razand ,
sau sa ma astepte pe un pod cata vreme eu sa fiu in oras,
stand langa cea care pune hartiile in passé par-tout,
sau privind fotografiile care asteapta sa fie selectate .
Ar putea sa nu stie ce i se intampla , cum nici eu nu stiu.
Ma indeparteaz de salcia cu ramuri unduitoare care ar inspira
orice poet din secolul XVIII , vin mai aproape de vremea noastra
cu toate zonele poluate, cu toate cantecele porno,
cu ziua de munca in care sufletul imi ramane in urma….
Imi astept sufletul pribeag stand in cada cu apa fierbinte.
Sufletul nu ajunge pana cand nu ma dumiresc .
Eu inca nu m-am dumirit
Dau sa imi iau halatul de baie si sa scap de apa care sta pe mine
in picuri transparenti mirosind a Nina Ricci ,,,
Eu nu sunt Nina Ricci , eu sunt eu ,ea e ea ;
dar vad ca ma suna cineva de la un numar de telefon necunoscut ;
nu ma asteptam sa fie cine este de fapt.
E o intruziune in momentul rotund de negare
pe care il traiesc uda , cu apa iesind din vana turbionar ,
in sensul acelor de ceasornic .
SILVIA CALOIANUdoamna selaginella beuv intra in subiect
ceainicul galbenpeste câteva zile mă voi plimba pe chei
ca o îndrăgostită pur şi simplu dacă vrei ca un ospiciu
cu ferestrele sparte
din care au fugit spre dimineaţă toţi nebunii
iar acum doar strâng în braţe ceainicul galben
pe care l-am cumpărat azi gândindu-mă intens la fericire
am parcurs mai mulţi km prin bucătărie şi încă nu am înţeles
am plimbat fără bilet şi un ţânţar
şi un greiere
şi un urs polar somnoros ghemuit călduros în inimă
când să mă opresc să pun ceainicul pe masă nimeni nu a vrut
să mai coboare
ce diagnostic îmi scrii doctore dacă îţi spun că o iau de la început
dejun cu rochia mea
străinule
tu mie nu mi te lăuda cu cine ce zice de îmbrăţişările tale
aici eu sunt experta eu zic
ninge cum va ninge şi iarna viitoare
număr fulgii de porumb în lapte sunt ca nişte buline
am la dejun rochia mea din vara trecută mânânc şi plâng
te-am iubit
încă o vară care nu se mai poate repeta
plânsul nimănui sau feriga-lehuză
I.
camera mea e verde paşnică
nicio plantă carnivoră
somnul intră cuminte în cafetieră cu tot cu urme
II.
şi numai plânsul nimănui dureros de încet persistent
mişcă abia sesizabil pereţii
îl prind în palme
un ghem de fiori translucizi
îmi fac pâlnie din timp îi şoptesc la ureche
o să te nasc şi pe tine într-o plantaţie de selaginella beauv
o să dansăm în rochiţe cu buline galbene
emoţionând spectatori vaporoşi în pietre
o să vezi că rădăcinile noastre nu au nevoie de pământ
o să auzi doar apa cum ne urcă suav
pe vârfuri
cu pasiune
iubindu-ne atipic în codul sinelui
perpetuându-ne
III.
undeva noaptea mai răspândeşte vise cu mine
unii nu mă doresc
pe alţii nu-i doresc eu
cineva se intimidează şi mai aştept să întindă mâna
poem de adormit frumos
lipeşte-ţi urechea de pământ auzi
îmi vine somnul ca un tren
grăbeşte-te
intră mai repede în visul meu simte-te ca acasă
aş vrea să mă trezesc fericită
şi să nu ştiu de ce
şi să găsesc pe noptieră un bileţel în care să îmi spui
cum a fost
eu ştiu că mă iubeşte
o mână de piatră o mână de apă un coridor verde
visul în care mă trage după sine doamna selaginella beauv
ce poate fi mai de încredere
purtăm ochelari galbeni şi umbrele noastre
în pantofi pe cuie lichide
valsul trecerii
întotdeauna e azi
cine ştie câştigă
cine nu ştie tot câştigă
deasupra un cer cu stele neterminate şi încă un cer
şi încă
şi degetele mele ning din azi în azi fulgul unghie
pe care mi-am scris iniţialele
să fiu găsită
eu ştiu că mă iubeşte
doamnă selaginella beauv eu ştiu că mă iubeşte
subiect cu amerigo vespucci
aşa aşa doamna selaginella beauv intră în subiect
nota unu la geografie
amerigo vespucci nu a trecut niciodată pe aici
ai visat
nici nu îl interesează
ştie că mă doare zice şi închide ochii de plăcere
da doamnă
îi fac umbră fără să vreau descopăr şi notez acest lucru
proza face loc unei pisici verzi cu buline galbene
îi spun la ureche ceva despre o altă viaţă
iubitul meu vorbeşte spaniola
eu vorbesc prin somn
întreb cine vrea să fie secretar general de redacţie
ar mai fi locuri vacante recunosc vin pe muchia falezei
găsesc o mână dintr-o parte
neutră
şi îmi fac vânt
pagina se rupe ceva sânge un pic de zarvă zâmbete
linişte
medicina legală
nimic nou
în unele vise pur şi simpl
IOANA T.
Emanciparea timpanelor•
Postat de Ioana T. în Mai 6, 2010 la 1:54pmDacă te implor,dacă îngenunchez,văd lumina?
zi-mi cum să pătrund
a dispărut camera unde mor stele
A dispărut anotimpul în care îţi mărturiseam totul
În care înţelegeam mitul prin fantasmele epocii
Dependenţă de artă,mă bântuie delirul gnoseologic
Rămân fidelă zborului,dacă fac bine primesc bine?
către cine mă reîntorc?către tine sau către mine?
caut maestrul,caut viaţa,caut rostul şi...iubirea
Am lipsit la toate atestatele,am predat toate lecţiile
Si încep din nou...un vers proaspăt,fiinţe paradisiace
Ti-am adus timpul,cam în paragină
Unde?
Cum?!
Acolo..eşti orb,nu vezi
Aici...ai halucinaţii în liftul lacului
Cu valiza în mână,stăpâna călătoriilor îmi confirmă intuiţia
Ezit,7 linii punctate doar pe un mic pătrat,răsare sufletul?
Capriciile mormintelor îmi amintesc de o zi în sepia,istorie
Cuţitul taie forma perfectă a pălăriei
măine ceaţa e amanta baronului
Împlinisem 10 ani,lanterna mă picta în colţuri de umbre
Vrei concluzie?
citeşte uşa şi leagănă-mă
dar totuşi nu e teribilism
E mult chin,multă suferinţă
vine să mă înstrăineze orfanul gând
Mamă,ce fac eu singură pe lume fără tine?cine are să mă iubească?
Şocant,e deja 3 noaptea...pot să mă renasc,lacrimile nu mai ard
Mâna scrie poemul ca şi cum ar cânta la cel mai sensibil pian
Îţi calc cămaşa albă,azi e ceremonialul,ascult Max Richter
Când,deodată prin pereţi
Trece coloana oficială,bărbatul îndrăzneşte să mă salute cu înţeles
Diseară plecăm la Roma
Pentru ultima dată la felinarul stingher
Dar daca începi să-mi povesteşti de Legaţia din Berlin,mă logodesc
Zici că Madame vrea să-mi scrie obsesiile?sfatul meu-plimbă fântâniile
Intenţionat ai deschis cartea lui Proust la pagina 159
uită că sunt “captivă”, mă simte neantul şi timpanele dor
O zis-a scurs
timpul m-a uitat pe braţul Lor
iar îmi spun-te priveşte altfel boala
Câteodată sper,alteori chiar văd cântul altor trecuturi
E mai păgân decât cel mai angelic chip,sunt lumina bătrâneţii
Şi trec ca o străină prin copilărie păstrând adiemus în suflet
Pe spatele gol sângerează
versul,inima bate tot mai rar
Delirez,aud ecoul unei voci,tocmai m-a binecuvântat Papa
Misterul lunii se dezbracă fără inhibiţii când simte adevărul
Lacrimile ştiu că eu sunt tu,somnul se plictiseşte,scap rujul
Din el evadează cele mai urâte femei,pasiunea e apă neagră
Rochia de noroi mă spală de îndoieli,viaţa şi moartea îmi aparţin
CORINA PAPOUIS
şi...• Postat de Corina Papouis în Mai 5, 2010 la 11:42pm
...viaţa se derulează
oricum
aruncată
cu stîngăcie
spre mal
ca o funie
împletită din
nimicuri
şi aşteptare
uneori
împărţită în
4
precum
o inimă
cu odăi
goale
în care
cineva
încearcă
mereu
şi inutil
să se mute
pentru a
mai apuca
o zi...
Rebelă
…din seria celui fraged
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
tristeţea ţi se agăţase de buza de jos ca un inel
de care lacrimile trăgeau cu îndîrjire
gîndurile ţi-erau mînjite de întuneric
şi-mi venea să te strîng în braţe
şi să-ţi spun că
uneori fericirea este altceva
dar tu adunai cioburile oglinzilor sparte
şi numărai pe degete anii
şi durerile
şi strigai la păsări şi la nori să se dea la o parte
să te audă mai bine Dumnezeu
poate că ar trebui
să mă aşez la masă şi să aştept 5 minute
în timp ce privirea ta pedepseşte prin mine tunele
în căutarea luminii
încă nu ştii cum se numeşte apocalipsul ăsta
şi nimeni nu te poate convinge
că mîine va trebui să fii gata
că mîine după ce sună ceasul
totul se va repeta
GILDA BULARDA
MARŢI DE TREFLĂCu buzunarele găurite de resemnare,
tristeţea s-a hotărât
să plece de acasă.
De sub trenciul ros pe la mâneci,
urmele trec pragul spre masa de tarot
pe care Moartea
desenează labirinturi.
Cât de greu poate fi?
Alegi o carte
şi aştepţi răspunsul din glife.
Hohot sibilinic alunecă
drumul fără întoarcere.
În buzunarele întâmplărilor
a ramas o carte.
Marţi de treflă
ROCHIA DE ZARPAO rochie de zarpa imi e singurătatea
ce pasul poticneşte. Făgaş săpat de vânt
mai leapădă un mâine, când trena mult prea largă
se sfâşie în bocet pecetluind cuvânt.
Tavanul meu de vise se sparge în tăcere
când eremite gânduri litanii murmurând,
se împletesc cu dorul albastrelor poeme
prea căzătoare stele, pe gene lunecând.
Lumina? Are umbră, e amalgam de sete.
O potolesc cu sarea limanului promis.
Tristeţile frâng zboruri, când scârţâie sinistru
Canaturile vieţii. Plecând tu le-ai închis.
as
LEAGANUL DE PIATRALEAGĂNUL DE PIATRĂ
Ascultă vremea! Tainic
pe nume mă tot cheamă.
Tocită gheara serii,
din ziduri destrupează
de plânsuri trupul mamei.
Lumină nestricată.
De-a stânga sub altare
e vântul ce adastă
în tânguirea Anei,
prin cântece de leagăn.
Să alăpteze pruncul.
Gurguielor de piatră
secat le e izvorul.
Preaplinul de iubire,
o lacrimă ce tace.
De-a dreapta sub altare,
prin dverele de ceaţă
se scurge tânguirea,
din leagănul de piatră.
ELEONORAPe Eleonora a ucis-o tăcerea.
O durea indiferenţa
pentru care nu se prescriu perfuzii,
dar nu striga.
Niciodată nu a strigat.
Învăţase să îşi chivernisească speranţa,
dar paşii ce stâlceau vise
nu toceau pragul împăcării,
iar umbrele îi erau adunate
în siluetele celor plecaţi.
Acum locuia în salonul cel mare,
unde ticăitul vremii încetase de mult
să prevestească primăveri,
sau măcar toamne.
Aşa că îşi privea clepsidra cu teamă.
Clipele nisipii închipuiau castele.
Fortăreţe în pustiul nedespărţit
de toiagul credinţei.
Cândva fusese soldăţel de plumb.
Purtase vopsea de bucurie şi spada iubirii dar…
Îngerii în copilăria lor
s-au jucat de-a razboiul
cu sentimentele Eleonorei.
Poate şi de aceea,
prea departe de alb
şi netocmit de negru,
sufletul purta urma cenuşie a plumbului,
iar pe tălpi…câte ceva
din culoarea drumului de lumină.
Voia să plece aşa cum a trăit.
Neştiută de nimeni.
In coaja trupului embrion de înţelegere.
Pe Eleonora a ucis-o neîndr
Apocalipsa 13:11 Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.
12 Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.
13 Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.
14 Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia.
15 I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.
16 Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte,
17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.
18 Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.
Apocalipsa 14:9 Apoi a urmat un alt înger, al treilea şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,
10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.
11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!
12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.
CORINA 
ULTIMA PLOAIE DIN LUMEascultǎ
aproape poţi auzi frunzele descompunându-se
şi seva urcând prin nervuri
e atâta viaţǎ aici
încât toamna apare ca un colaps
nu e moarte e doar imaginea morţii
ca şi cum seva ar fi înlocuitǎ de sânge
iar în loc de nervuri ar fi vene
toamna plângi cu alţi ochi
într-un fel reconfortat
de senzaţia cǎ plouǎ şi nimeni nu te vede plângând
plouǎ ca şi cum ar fi ultima ploaie din lume
în ultima toamnǎ
din lume
dacǎ mi-aş strânge în palme
lacrimile
ar mai putea ploua o data
ultima ploaie din lume
