marți, 26 octombrie 2010

IN CAUTAREA LUI PETRU CERCEL VOIEVODUL ILUMINIST SI POET


DE LA PETRU CERCEL LA ALEXANDRU CIORĂNESCU


«Ţările Române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută feudală. Prin Polonia boierii avură statornice legături cu inima Europei şi pretendenţii la domnie mişunau prin Apus, avînd ca loc principal de debarcare Veneţia. Rătăcirile lui Petru Cercel, autor de versuri italiene, simbolizează această iradiaţie…» (George Călinescu)



Aventurier renascentist de stirpe valahă, fiu al lui Pătraşcu-Vodă cel Bun şi el însuşi domn al Ţării Româneşti pentru scurtă vreme (1583-1585), hălăduitor prin Italia, Franţa şi Levant, ştiutor, zice-se, de vreo 12 limbi şi cu maniere care putuseră impresiona curtea lui Henric III, cîndva model de principe al Renaşterii (cum îl prezintă Stefano Guazzo în Dialoghi piacevoli) şi un împătimit al Muzelor (cum îl prezintă genovezul Franco Sivori, ce i-a fost secretar), dar astăzi aproape ignorat în ţara lui, Petru Cercel (născut pe la 1545 şi ucis prin înec în surghiunul de la Rhodos, la 1590) supravieţuieşte literar printr-o singură compoziţie lirică ajunsă pînă la noi: o rugăciune în terţine adresată Tatălui ceresc, într-o italiană latinizantă, pe la 1579-80 (după mărturia prietenului său Francesco Pugiella), minunat tălmăcită în tinereţe, trei veacuri şi jumătate mai tîrziu, de un alt surghiunit ilustru, aristocrat nu de sînge, dar de spirit, profesorul şi scriitorul Alexandru Ciorănescu, ce odihneşte la Santa Cruz de Tenerife. Postez mai jos poemul-rugăciune al lui Petru Cercel atît în original (după cum se găsesşte în al doilea dialog – “Del prencipe della Valacchia maggiore” – din cartea citată a lui Stefano Guazzo, în ediţia veneţiană din 1586), cît şi în versiunea românească a lui Al. Ciorănescu (apărută mai întîi, cu comentarii, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 9/1935, pp. 660-666). Cum revista Rost a dedicat numărul dublu pe lunile septembrie-octombrie a. c. regretatului Al. Ciorănescu, postez şi aici, după textul românesc al rugăciunii, scurta prezentare pe care i-am făcut-o acolo traducătorului (“Alexandru Ciorănescu: ultimul mare «român universal»”), sperînd ca întreg demersul să fie încă un prilej de conexare a cititorilor mai tineri sau mai puţin avizaţi la adevărata tradiţie creştină a poeziei noastre şi la adevărata noastră vocaţie europeană, care nu trebuie căutată în materialismul sincronic al momentului, ci în diacronia spirituală a valorilor esenţiale – adică a acelor “comori de suflet” ce nu se pot vinde şi cumpăra nici pe tot aurul din lume. (R. C.)  


RUGĂCIUNEA ITALIANĂ 
A LUI PETRU CERCEL




[textul original]

Potentissimo Dio del sommo, et imo,
     Tu che creasti il ciel, la terra, e’l mare,
     Gli angeli de la luce, et l’huom di limo.
Tu che nel ventre vergine incarnare
     Per noi volesti Padre omnipotente,
     Et nascere, et morire, et suscitare.
Tu che col proprio sangue veramente
     N’apristi il ciel, spogliasti il limbo, et poi
     Sathan legasti misero, et dolente.
Tu che con sante braccia aperte a noi
     Ancor ti mostri mansueto, et pio
     Per darne eterno ben ne i regni tuoi.
Ascolta, Padre, l’humil priego mio
     Che supplice, et diuoto a te nevegno,
     A te che ti sesti huom per far me Dio.
Con che ti pagherò mai Signor degno
     Di tanti beneficii a me largiti?
     Che guidardon potrò mai darti in pegno?
Stati sono i fauor certo infiniti
     C’hai dimostrati a me vil peccatore,
     Che mi gouerni ogn’hor, ogn’hor m’aiti.
Gemme non cerchi già d’alto valore,
     Nè perle oriental, nè gran tesoro,
     Che tu gli hai fatti, tutto è tuo Signore.
Tutte le cose da te fatte foro,
     Ne pono in terra i miseri mortali
     Pur una paglia attribuirsi a loro.
Tu con un uolger d’occhio, un mouer d’ali
     Reggi, et gouerni tutti gli elementi,
     I Cieli, e i regni ciechi et infernali,
Altro non cerchi da l’humane menti,
     Altra offerta non uuoi, ch’un cor sincero,
     A te inchinato, sol questo consenti
Et che tu sia riconosciuto il uero
     Dio d’Israel, colui che Faraone
     Sommerger fece furibundo, et fiero.
Opere cerchi sol perfette, et buone
     Et ch’ogni un lodi te che dentro uedi
     Con prouidenza l’altrui intentione.
Picciolo è il premio (oime) che tu ne chiedi
     Et se poco s’osserua, tu Signore
     Pur ne uuoi far d’eterna gloria heredi.
Grande è la tua bontà, troppo l’amore
     Che ne dimostri, ma di rado noi
     Lo conosciamo, qual più espresso errore
Di par ne và con la giustitia poi
     La tua misericordia, con cui Dio
     Ottimamente il tutto volger puoi,
Ma troppa e l’ignoranza el’fallo rio
     Nostro che consecrar ti contendiamo
     Un cor sincero humiliato, et pio;
Anzi (miseri noi) sempre pecchiamo
     Contra te grandemente alto monarca,
     E’n vanità quel che ne dai spendiamo.
Pria, Signor mio, che la tremenda Parca
     Rompa de gli anni mei lo stame frale
     Perdonami l’offesa che mi carca.
Et la misericordia tua sia tale
     Verso di me vil peccatore indegno
     Ch’io uiua teco in ciel sempre immortale.
Fammi, Signor, de la tua gratia degno
     Non mi punir secondo i falli miei
     C’hanno di remission passato il segno.
Pater peccaui, miserere mei,
     Infiamma il cor, lo spirto, et l’alma mia
     Et piacciati ch’io uenga, oue tu sei.
Tu che sei vita, ueritate, et via
     Fammi conoscer che quanto nel mondo
     Di bene haurò, per tua bontà sol fia.
Se felice farò, ricco, et giocondo
     Di stato, et di tesor, fa ch’in feruitio
     Tuo possa usarlo con timor profondo.
Et se stratio n’haurò, doglia, et suplitio
     Fammi con Giobbe patiente, et forte,
     Fammi sempre constante al tuo seruitio
Quel ch’a te piace, o, Re de l’alta Corte,
     A me gradisce, a me diletta ancora
     O sia benigna, o sia contraria forte,
Solo è l’intento mio seruir ogn’hora
     L’immensa maestà tua, Padre santo,
     Chi serue a te tutta la vita honora,
Et a la fin uola al Ciel con festa et canto.




[traducerea lui Al. Ciorănescu]

Stăpîne Domn pe-adînc şi pe văzduhuri,
     Tu, ce-ai făcut pămînt şi cer şi mare,
     Pe om din lut şi nevăzute duhuri;
Tu, care din fecioară întrupare
     Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
     Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;
Tu, ce vărsîndu-ţi sîngele cucernic
     Ai sfărîmat a iadului tărie
     Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;
Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie
     Şi blînd te-arăţi şi milostiv cu mine,
     Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
     La tine arzătoare şi plecată,
     Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.
Cum voi plăti, stăpînul meu, vreodată
     Atîtea bunuri mie hărăzite,
     Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?
Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfîrşite,
     Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare
     M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.
Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare,
     Pe perle, nici pe pietre nestemate,
     Căci tot ce e, e-al tău, Stăpîne mare.
De tine-au fost făcute-n lume toate,
     Şi omul mîrşav nici c-un pai subţire
     Să se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie de-aripi, cu-o privire
     Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,
     Şi cerul, şi tărîmul de sub fire.
Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură,
     Alt dar decît o inimă curată
     Şi închinată ţie cu căldură,
Şi toţi să te mărturisească, Tată,
     Drept Domn al Israelului, cel care
     L-a înecat pe Faraon odată.
Tu vrei doar fapta bună şi-nchinare.
     Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte
     Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.
E mică plata ce ne ceri, Părinte,
     Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,
     Dar tot ne vrei moşneni ai slavei sfinte.
Prea multă dragoste şi bunătate
     Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
     O preţuim, şi numai cu păcate
Răspundem la a ta milostivire
     Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală
     Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.
Cu multă neştiinţă şi greşală
     Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare
     O inimă plecată cu sfială,
Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
     În faţa ta, puternice-mpărate,
     Şi-ţi risipim averea-n desfătare.
Pîn’ce Ursitele ne-nduplecate
     Vor rupe-al anilor mei fir subţire,
     Îmi iartă, Doamne, grelele păcate
Şi-atât de mare ai milostivire
     Spre mine, sluga ta cea vinovată,
     Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.
Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
     Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
     Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată.
Greşit-am, Tată, milă ai de mine,
     Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,
     Şi fă să vin alăturea de tine.
Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
     Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
     Mi-l va trimite sfînta ta povaţă.
Ferice de voi fi şi-n bogăţie
     De stare şi avere, dă-mi putere
     Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie.
Iar caznă cînd avea-voi şi durere,
     Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare
     Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere.
Orice ţi-e voia, Împărate mare,
     Nespus de mult mă bucură şi-mi place,
     De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.
Mi-e gîndul doar la slujba ce voi face
     Măriei Tale tot mereu, căci ţie
     Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace
Şi va zbura la cer cu bucurie.




ALEXANDRU CIORĂNESCU:
ULTIMUL MARE “ROMÂN UNIVERSAL”

            Pe 25 noiembrie 1999, puţin după împlinirea vîrstei de 88 de ani, se stingea din viaţă marele teoretician, critic şi istoric literar român din Exil Alexandru Ciorănescu, profesor la Universitatea La Laguna şi unul dintre cei mai mari comparatişti europeni din epoca postbelică. Stabilit la Tenerife, în Insulele Canare (după ce petrecuse mai mulţi ani la Paris, întîi ca oficial al Statului Român, apoi – din 1946 – ca refugiat politic), Al. Ciorănescu a lăsat în urma sa o operă imensă, deopotrivă de erudiţie şi de creaţie, fiind un adevărat fac-totum în domeniul larg al ştiinţelor umaniste.
Din vasta sa bibliografie personală se cuvin menţionate aici măcar cîteva titluri (le înşir în ordinea cronologică): monografia Alexandru Depărăţeanu din 1936 (constituind debutul său editorial în domeniul literaturii); L’Arioste en France, I-II (teza sa de doctorat, apărută întîi la Paris, în 1939, apoi reeditată la Torino, în 1963); Teatrul românesc în versuri şi isvoarele lui (Bucureşti, 1943); Visión desperada (versuri, Madrid, 1953, sub pseudonimul José Domingo); El barroco o el descubrimiento del drama (La Laguna, 1957; trad. rom. Gabriela Tureacu: Barocul sau descoperirea dramei, Cluj-Napoca, 1980), probabil lucrarea sa cea mai faimoasă pe plan mondial, echivalînd cu o adevărată revoluţionare a studiilor despre curentul baroc – atît ca mod de a vedea lumea, cît şi ca stil artistic şi literar; Diccionario etimológico rumano (La Laguna, 1958-1966; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin: Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2002) – pînă deunăzi singurul dicţionar etimologic serios al limbii române; Bibliographie de la littérature française du XVI-e siècle (Paris, 1959); Le couteau vert (roman, Paris, 1963, sub pseudonimul Alexandre Treize; trad. rom. Ileana şi Mihai Cantuniari: Cuţitul verde, Bucureşti-Montréal, 1993); traducerea Divinei Comedii în franceză, cu introducere şi note (Lausanne, 1964, 2 vols.), considerată de unii cea mai bună versiune franceză a poemului dantesc (deşi nu este rimată); Principios de literatura comparada (La Laguna, 1964; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi: Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1997); Bibliographie de la littérature française XVII-e siècle (Paris, 1967); Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico (Madrid, 1967), figura lui Cristofor Columb [Cristóbal Colón] fascinîndu-l de-a lungul întregii vieţi, ca şi pe bunul său prieten Vintilă Horia; Bibliographie de la littérature française du XVIII-e siècle (Paris, 1969); L’avenir du passé. Utopie et littérature (Paris, 1972; trad. rom. Ileana Cantuniari: Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, Bucureşti, 1996); Bibliografía franco-española: 1600-1715 (Madrid, 1977); Le masque et le visage. Du baroque espagnol au classicisme française (Geneva, 1983); Amintiri fără memorie, I: 1911-1934 (Bucureşti, 1995); Care Daniel? (roman, Bucureşti, 1995). Un manuscris cu 12 povestiri scrise în franceză, Guignol triste, datat 1974, a fost tradus în româneşte şi editat de Simona Cioculescu: Paiaţă tristă, Bucureşti, 2002.
În 1991, la împlinirea vîrstei de 80 de ani, s-a editat la Madrid un volum omagial, Alexandru Cioranescu. L’homme et l’œuvre, sub egida între timp dispărutei Fundación Cultural Rumana, mai ales prin osteneala regretatului Aureliu Răuţă. Reunind semnături ilustre, româneşti şi străine, volumul rămîne de o mare valoare documentară, inclusiv sub aspect bibliografic. Între timp a apărut însă excelenta teză de doctorat a cercetătoarei Lilica Voicu-Brey, A. Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista (La Laguna, 2006), şi în româneşte, de aceeaşi autoare, volumul Alexandru Ciorănescu. Bibliografie: 1930-2010 (Tîrgovişte, 2009).
În ultimii ani ai vieţii, Al. Ciorănescu a făcut mai multe vizite în România (redescoperindu-şi cu emoţie locul natal – com. Moroieni, jud. Dîmboviţa), unde a publicat volume inedite de beletristică şi memorialistică şi a acordat numeroase interviuri (cf., între altele, Crisula Ştefănescu, Între admiraţie şi iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, Bucureşti, 2000), inclusiv televizate. A participat cu destulă regularitate la manifestările culturale importante ale Exilului românesc (a fost, din 1987, membru de onoare al Academiei Româno-Americane din California şi, din 1988, membru fondator al Fundaţiei Culturale Române de la Madrid) şi a scris în presa românească din străinătate (Limite, Ethos, Revista Scriitorilor Români, Apoziţia etc.), de pe poziţii moderate de dreapta (a fost un anticomunist convins, dar nu un împătimit al luptelor politice).
Prin Alexandru Ciorănescu s-a strămutat la cele veşnice, în pragul noului veac şi mileniu, ultimul mare “român universal” al strălucitei generaţii interbelice; cu el – chiar dacă mai puţin cunoscut pe acasă – se încheia un grandios capitol de cultură românească în exil (marcat de personalităţi precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu, Bazil Munteanu, Ştefan Lupaşcu, Sergiu Celibidache etc.), faţă de care generaţiile noi ar trebui să resimtă o mare şi smerită responsabilitate, precum şi un imbold spre adevărata vrednicie creatoare – singura care ne poate legitima durabil pretenţiile de europenitate.

Răzvan CODRESCU


nota bene:acest material a fost preluat de pe blogul poetului Razvan Codrescu;drept care ii multumim! IM

marți, 19 octombrie 2010

REPLICI DE TOAMNA

Replici lirice de toamnă




Poezie daneza - Johannes Jensen (1873 - 1970)


Fata pribeaga
Fata salbateca, cine esti tu,
Ratacitoare pe nalta poteca,
Drum deschizându-ti prin vânt,
În licarul rosu al asfintitului?

Târziu e; de ce mai înfrunti
Uraganul cu aripa iute?
Pe-alergator îl opresti,
Doar când în drum a cazut.
Vântul aprins îti lipeste
Rochia în jurul genunchilor,
Gingas vântul îsi modeleaza
Mijlocul tânar, unduitor.
De ce mai înfrunti vijelia?
De ce te-ncordezi contra vântului?
El te ridica: nu mai lupta...
Eu, sunt furtuna!

Poezie românească – Ion Murgeanu (1940- 2012)

Toamna înfruntă ploaia

Fiecare toamna înfruntă ploaia
Cum poate fără umbrelă; ud sau udat,
Un caine pe-asfalt trezit de furtună
Culcuşindu-se-n frunze; o mâţă
Afară-n ploaie subt uşă a scheunat;


Sau fata ce trece grăbită prin ploaie
Cu gândul la ora ce s-a îndepărtat
De visul ei cu genunchii strânşi din odaie
Cu gândul la dulcele vis nebunesc ce-a visat
Şiroind acum cu regretul afară în ploaie;

Şi eu care în ciuda tocmelii cu timpul
Cu vremea lui de afară – neînduplecat,
Visez telefonul atât de mult aşteptat -
Toamna - la fel pe o vreme de ploae...
Când a sunat i-am răspuns „ocupat”!

Cine pe cine de frunze despoaie?
Toamna sau timpul sau vremea lui
De pe urmă; ultima ploaie ce i s-a dat;
Telefonul mult aşteptat soneria de ploaie
Când a sunat i-am răspuns „ocupat”...


sâmbătă, 16 octombrie 2010

PSALMUL 33/VERSIUNEA ION MURGEANU





PSALMUL  LAUDEI LUI DUMNEZEU

Cuvinte de laudă i se cuvin totdeauna lui Dumnezeu ;
Veseli-se-vor blânzii si-l va lăuda sufletul meu.

Să înălţăm imn împreună slăvindu-l pre Domnul;
De necaz izbăvească-ne viaţa, linişteştească-ne somnul.

Apropiaţi-vă şi vă luminaţi feţele ruşinate
Săracul a strigat şi Domnul l-a izbăvit e păcate.

Îngerul dă ocol celui ce se teme de Dumnezeu;
Ce gust bun are Domnul  din cântecul meu !.

Frica de Dumnezeu este pavăza celor ce se tem
Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit întru acelaşi blestem.

Iar cei ce caută pre Domnul nu se lipsesc de tot binele
Veniţi fiilor, ascultaţi-mă; ascultaţi-vă Sinele!

Ce om nu voieşte viaţa, nu-i iubeşte zilele bune?
Limba şi buzele sângeră-ţi când viclenesc anume!

Răul la o parte; fă binele; caută pacea şi o urmează;
Ochii lui Dumnezeu rugăciunea Lui ţine-o trează!

 De la faţa Domnului  răii să piară de pe pământ;
Au strigat drepţii- auziţi  chiar şi din acest cânt!

Pre  cei umiliţi la inimă şi pre cei smeriţi Duhul
Domnului îi va mântui cum plugarul coarnele plugului

Le conduce spre holda bogată în deplină izbavă;
Oasele celui drept nu se vor zdrobi ocrotite spre slavă.

Cumplit sfârşit are cel ce l-a împilat pe smeritul cel drept;
Sufletele robilor Săi Domnul le face aşezământ înţelept!



(Ps. 33/al lui David transpus în versuri de IM)
 









miercuri, 13 octombrie 2010

TOAMNA CU TRANDAFIR ROZ

TOAMNA


RĂTĂCESC PE CĂILE FĂRĂ SFÂRŞIT ALE ÎNDURĂRILOR TALE
RUGĂCIUNEA MEA SEACĂ FĂRĂ SUFLET ÎN DUH INFINIT
NU M-AJUNGE NICI UMBRA ÎNGERULUI RĂTĂCIT PE CALE
DUMNEZEUL MEU DUMNEZEUL MEU DE CE M-AI PĂRĂSIT?

TRANDAFIRUL ZÂMBEŞTE ANAPODA ÎNROURAT
NU ŞTIU CE SĂ-I SPUN SAU CE SĂ-I RĂSPUND
TOAMNA M-A GĂSIT SERABĂD ŞI NEÎMPĂCAT
ÎN EDENUL UITAT PĂRĂSIT ŞI APROAPE IMUND.



IM


( octombre insomniac, h.3,45)

marți, 12 octombrie 2010

MEDALION PABLO NERUDA (PRELUAT)





Pablo Neruda


La 12 iulie 1904 se naşte Neftalí Ricardo Reyes Basoalto (Pablo Neruda) la Parral, un oraş aflat la 300 km la sud de Santiago de Chile, fiul doñei Rosa Basoalto de Reyes, învăţătoare, şi al lui José del Carmen Reyes Morales, lucrător la căile ferate.
În luna august mama sa moare. În 1906 José del Carmen se mută la Temuco împreună cu fiul său, recăsătorindu-se cu doña Trinidad Candia Marverde. În 1910 Pablo Neruda devine elev al liceului de băieţi din Temuco, pe care îl absolvă în 1920. La 18 iulie 1917 în ziarul La Mañana, din Temuco, se publică articolul intitulat "Entuziasm şi perseverenţă" sub semnătura lui Neftalí Reyes. Este primul material publicat de poet. La 30 noiembrie 1918 publică poemul "Ochii mei" în reviata Corre-Vuela din Santiago, nr. 566. În cursul aceluiaşi an publică alte trei poezii în aceeaşi revistă. Colaborează la Selva Austral din Temuco, publică în reviste din oraşele Chillán şi Valdiva. Foloseşte diferite pseudonime. Ia parte la jocurile florale de la Maule cu poemul "Ideal nocturn", obţinând premiul al treilea. În 1920 adoptă definitiv pentru scrierile sale pseudonimul de Pablo Neruda. La 28 noiembrie 1920 obţine premiul întâi la sărbătoarea primăverii din Temuco. În acelaşi an devine preşedinte al Ateneului literar al liceului din Temuco şi secretar adjunct al Asociatiei elevilor din oraşul Cautin. Pregăteşte două cărţi - Insulele ciudate şi Osteneli zadarnice - pe care nu le publică. O parte din acestea vor constitui material pentru lucrarea Crepuscular.
În 1921, Pablo Neruda pleacă la Santiago pentru a urma Institutul Pedagogic şi a deveni profesor de franceză. La 14 octombrie obţine premiul întâi la concursul Federaţiei studenţilor din Chile pentru poemul său Cântecul sărbătorii, care se publică în revista Federaţiei studenţilor intitulată Juventud. Colaborează la revista Claridad, organ oficial de presă al Federaţiei studenţilor. La 24 august 1922, sub egida grupului literar Vremia are loc un recital din versurile poeţilor Joaquín Ciufuentes, R. Monestier, Alberto Rojas Giménez şi Pablo Neruda. În octombrie 1922, revista Los Tiempos, din Montevideo, dedică un număr poeziei tinere, incluzând şi poezia lui Neruda. În august 1923 apare în editura Claridad ediţia oficială a volumului Crepuscular. Revista Dionysios, condusă de Aliro Oyarzún, îi piblică patru poezii, dintre care ultimele trei vor face parte din Prăştiarul entuziast, carte scrisă în 1923, dar publicată abia în 1933. Publică patruzeci şi două de articole de critică în revista Claridad sub pseudonimul Sachka. În iunie 1924 apare în editura Nascimento ediţia princeps a celor Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de deznădejde. Tot în editura Nascimento apare volumul Pagini alese de Anatole France, introducerea, selecţia şi traducerea fiind semnate de Neruda.
În anul 1925, Pablo Neruda se află în fruntea revistei Caballo de Bastos. Colaborează la diferite piblicaţii literare, cum sunt Andamios, Ali Baba, Dinamo, Renovación, precum şi la ziarul La Nación. La editura Nascimento apare ediţia princeps a volumului Încercarea omului infinit, volum care poartă două date: anul 1925, data de tipărire şi 1926, anul de apariţie. În aceeaşi editură apar în 1926 ediţile princeps ale volumelor Inele şi Locuitorul şi speranţa sa. În numărul 135 al revistei Claridad se publică, traducerea din limba franceză semnată de Neruda, câteva fragmente din Caietele lui Malte Laurids Brigge de Rainer Maria Rilke. În revista Atenea, numerele 5 şi 10, se publică Durere şi Chinuri, poeme care vor face apoi parte din Reşedinţa pe pământ sub titlul Madrigal de iarnă şi respectiv Fantomă.
În anul 1927 Pablo Neruda este numit consul onorific la Rangoon (Birmania). Pleacă din Santiago spre Rangoon la 14 iunie, via Buenos Aires, unde se îmbarcă pe Baden, cu care călătoreşte până la Lisabona. Este însoţit de Álvaro Hinojosa. Soseşte la Madrid la 16 iunie. La 20 iulie se află la Paris, de unde pleacă spre Marsilia, continuîndu-şi apoi călătoria spre Rangoon. Tot în luna iulie trimite ziarului La Nación. Revistele El Sol şi Revista de Occidente din Madrid publică poeme de Neruda. În 1928 este numit consul la Colombo (Ceylon), iar 1929 ia parte la Congresul Panhindus desfăşurat la Calcutta. În 1930 este numit consul la Batavia (Java). La 6 decembrie 1930 se căsătoreşte cu Maria Antonieta Agenaar Vogelzanz. În 1931 este consul la Singapore. În 1932 după o călătorie pe mare, care durează două luni, se reîntoarce în Chile. La 28 august 1933 soseşte la Buenos Aires, unde fusese numit consul. În casa lui Pablo Rojas Paz îi întâlneşte la 13 octombrie pe Federico García Lorca. La 5 mai 1934, Pablo Neruda pleacă la Barcelona, unde este numit consul. La 4 octombrie se naşte la Madrid fiica sa, Malva Marina. La 6 decembrie ţine o conferinţă şi un recital de poezie la universitatea din Madrid, fiind prezentat de Federico García Lorca. În casa Morlei Lynch o întâlneşte pe Delia del Carril. La 3 februarie 1935 se transferă la Madrid, pentru aş exercita funcţia de consul.
La 18 iulie 1936 începe războiul civil spaniol, iar la scurt timp este ucis Federico García Lorca. Neruda începe ciclul de poezii intitulat Spania în inimă. Este destituit din funcţia de consul. Pleacă la Valencia, apoi la Paris. La 7 noiembrie scoate, împreună cu Nancy Cunard, revista Poeţii lumii apără poporul spaniol. Se desparte de Maria Antonieta Agenaar. În februarie 1937 ţine la Paris o conferinţă despre Federico García Lorca. Împreună cu César Vallejo fondează, în aprilie, Grupul hispano-american de ajutorare a Spaniei. La 2 iunie are loc la Paris Congresul Naţiunilor Americane, la care Pablo Neruda rosteşte o cuvântare, tradusă şi editată în limba franceză. Pe 10 octombrie, se înapoiază în Chile. La 7 noiembrie fondează Alianţa Intelectualelor din Chile pentru Apărarea Culturii, fiind ales preşdinte. La 7 mai se stinge din viaţă, la Temuco, tatăl său , iar la 18 august moare şi mama sa vitregă, doña Trinidad Candia. Don Pedro Aguirre Cerda, candidatul Frontului Popular, iese victorios la alegerile prezidenţiale din luna octombrie. Neruda străbate ţara întreagă ţinând conferinţe. Pe frontul de luptă din Barcelona se publică, în plin război civil, Spania în inimă. În 1939 este numit consul, cu sediul la Paris, pentru problemele emigrării spaniolilor. În martie pleacă spre Franţa, trecând prin Montevideo, unde ia parte la Congresul Internaţional al Mişcărilor Democrate, ca delegat din partea Alianţei Intelectualilor din Chile. În perioada aprilie-iulie se ocupă de problema refugiaţilor spanioli, pe care reuşeşte să-i îmbarce pe Winnipeg, vapor care ajunge în Chile la sfârşitul anului 1939. La 2 ianuarie 1940 se reîntoarce în Chile.
La 16 august 1940 soseşte în Ciudad de Mexico în calitate de consul general. În 1941 scrie Cânt pentru Bolivar, editat de Universitatea Naţională Autonomă din Mexic. Face o călătorie în Guatemala. În octombrie 1941 primeşte titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii din Michoacán. În decembrie este atacat de un grup de nazişti la Cuernavaca, prilej cu care sute de intelectuali din toată America îşi manifestă sentimentele lor de solidaritate faţă de Pablo Neruda. În aprilie 1942 întreprinde o călătorie în Cuba. La 30 septembrie dă pentru prima oară citire poemului Cântec de dragoste pentru Stalingrad.
În februarie 1943 face o călătorie în Statele Unite, pentru a lua parte la întâlnirea "Glasul Americilor", desfăşurată la New York. Se înapoiază în Mexic, iar la 27 august i se consacră o adunare festivă cu prilejul plecării sale din această ţară, la care iau parte două mii de persoane. La 1 septembrie îşi începe călătoria spre Chile, vizitând în drum ţările de pe coasta Pacificului. La 3 septembrie se află în Panama, iar la 9 septembrie în Columbia, ţară în care în care este oaspete de onoare al guvernului prezidat de López şi al oraşului Manizales. La Caldas ia fiinţă complexul şcolar Pablo Neruda. La 22 octombrie se află la Lima şi apoi la Cuzco, unde vizitează ruinele preincaşe de la Macchu Picchu. Este oaspete de onuare al oraşului Arequipa. Soseşte la Santiago de Chile la 3 noiembrie. La 8 decembrie ţine conferinţele intitulate Călătorie în jurul poeziei mele şi Călătorie în inima lui Quevedo. În 1944 obţine premiul municipal pentru poezie.
La 4 martie 1945, este ales senator al republicii din partea provinciilor Tarapacá şi Antofagasta. Se editează broşura Salut Nordul şi Stalingradul. Obţine Premiul Naţional pentru Literatură în patria sa. La 30 mai rosteşte primul său discurs în Senat, editat apoi în Patru discursuri. La 8 iulie 1945 devine membru al Partidului Comunist din Chile. La 15 iulie, pe stadionul Pecaembú din São Paulo ia parte la festivitatea de omagiere a lui Luis Carlos Prestes. La 30 iulie devine membru al Academiei Braziliene de Literatură din Rio de Janeiro, discursul de primire fiind rostit de Manuel Bandeira. La 18 ianuarie 1946 este decorat de guvernul Mexicului cu Ordinul Vulturul Aztec. Cu prilejul candidaturii lui Gabriel Gonzáles la preşidenţie, este numit şef al sectorului de propagandă naţională. La 28 decembrie, printr-o şedinţă a tribunalului, numele său oficial devine Pablo Neruda. În 1947 face o călătorie în regiunea Strâmtorii Magellan. La 27 noiembrie publică în El Nacional din Caracas (în Chile exista cenzura presei de la 4 octombrie) Scrisoare intimă adresată unor milioane de oameni, motiv pentru care preşedintele Republicii Chile îi intentează un proces politic. La 6 februarie 1948 rosteşte un discurs în Senat, publicat apoi sub titlul "Acuz". La 3 februarie, Curtea Supremă aprobă destituirea lui Neruda din funcţia de senator al Republicii. La 5 februarie tribunalul hotărăşte arestarea sa. Începând de la această dată trăieşte ascuns în Chile, scriind Cânt general.
La 24 februarie 1949 pleacă din Chile traversând munţii, prin sud. La 25 aprilie ia parte la Primul Congres Mondial al Partizanilor Păcii, prilej cu care îşi dezvăluie ascunzătoarea. Este numit membru al Consiliului Mondial al Păcii. În iunie face o primă călătorie în Uniunea Sovietică, unde asistă la festivităţile prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin. La 27 iunie este omagiat la Moscova de Uniunea Scriitorilor Sovietici.În iulie vizitează Polonia şi Ungaria, în august Mexicul, împreună cu Paul Eluard, iar în septembrie ia parte la Congresul latino-american al Partizanilor Păcii, desfăşurat în Mexic, ţară în care rămâne până la sfârşitul anului grav bolnav. I se editează operele sau selecţii din poemele sale în Germania, Cehoslovacia, China, Danemarca, Ungaria, SUA,Uniunea Sovietică, Mexic, Cuba, Columbia, Guatemala, Argentina. La 28 ianuarie 1950 îi expiră permisul constituţional de a absenta din ţară, eliberat de preşedintele Senatului, don Arturo Alessandri. Vizitează praga, Parisul, Roma, New Delhi. Poezia sa este tradusă în hindusă, urdu şi bengaleză. În perioada 16-22 noiembrie 1950 ia parte la cel de al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii, care are loc la Varşovia. La 22 noiembrie primeşte împreună cu Picasso şi alţi oameni de artă, Premiul Internaţional pentru Pace pentru poemul său Să se trezească pădurarul.
La 10 februarie 1952, la Capri, începe să scrie volumul Strugurii şi vinul. În lunile iulie şi august călătoreşte în Berlin şi Danemarca. În Chile este revocat ordinul de arestare emis împotriva lui Pablo Neruda în urmă cu trei ani şi câteva luni. La 12 august se înapoiază la Santiago de Chile, unde este întâmpinat cu mari manifestaţii omagiale de bun venit. Se instalează în locuinţa de pe bulevardul Lynch. Vizitează Tamuco şi alte localităţi din Chile. În decembrie face o vizită în Uniunea Sovietică în calitate de membru al juriului pentru acordarea Premiului Internaţional pentru Pace.
La 22 ianuarie 1953, se întoarce din călătoria în Uniunea Sovietică şi organizează Congresul Continental al Culturii, care îşi desfăşoară lucrările în aprilie, în Santiago de Chile, şi la care iau parte mari personalităţi din America, ca Diego Rivera, Nicolás Guillen, Jorge Amado şi alţii. La 20 decembrie i se înmânează Premiul Stalin pentru Pace. Începe să-şi construiască reşedinţa numită "La Chascona". În 1954 Pablo Neruda îşi donează biblioteca şi alte bunuri universităţii din Chile, iar aceasta hotărăşte la rândul ei să finanţeze Fundaţia Neruda pentru Dezvoltarea Poeziei.
În 1955, se desparte de Delia del Carril. Termină de construit locuinţa numită "La Chascona", unde se mută împreună cu actuala sa soţie, Matilde Urrutia. Înfiinţează şi conduce revista La Gaceta de Chile. Se publică un volum de poezii alese în limba persană. Cânt general apare la Bucureşti, România[1]. Face un voiaj în Uniunea Sovietică, China şi alte ţări socialiste, precum şi în Italia şi Franţa. Întorcându-se în America, prezintă recitaluri de poezie în Brazilia şi la Montevideo, apoi îşi petrece vacanţa la Totoral, regiunea Córdoba, republica Argentina.
În 1958, activează în cadrul companiei politice în vederea alegerii preşedintului Republicii Chile. Face turnee şi organizează adunări populare. În 1959, Pablo Neruda începe să-şi construiască la Valparaíso reşedinţa numită "La Sebastiana".
Porneşte într-o călătorie în jurul lumii, trecând şi prin ţara noastră, participă activ la viaţa politică a timpului său, prin opere militante puse în slujba demnităţii umane. Călătorii, conferinţe, premii şi titluri academice, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă şi în numeroase alte limbi marchează recunoaşterea marii valori a poeziei sale, care culminează cu dercenarea Premiului Nobel pentru literatură în octombrie 1971. Nu mai puţin strălucită este activitatea politică din ultimii ani ai vieţii. În 1969 este desemnat din partea Partidului Comunist candidat la preşdenţia Republicii Chile şi în această calitate străbate întreaga ţară şi ia parte la tratativel care conduc la formarea Unităţii Populare. Ulterior se retrage în favoarea lui Salvador Allende, care este desemnat candidat unic. În 1970 ia parte activă la campania electorală a lui Allende. După victoria Unităţii Populare, când Allende devine preşedintele ţării, Neruda este numit ambasador în Franţa.
În 1972 este invitat la New York la Reuniunea Pen Clubului, unde ţine discursul de deschidere şi protestează împotriva blocadei la care Statele Unite ale Americii supuseseră ţara sa. Începe să-şi scrie Memoriile. Renunţă la funcţia de ambasador la Paris şi se întoarce în Chile, prilej cu care guvernul organizează în cinstea lui o mare adunare populară pe stadionul naţional din Santiago. La mijlocul anului 1973, adresează o chemare intelectualilor latino-americani şi europeni pentru evitarea războiului civil în Chile. La 11 septembrie, un puci militar răstoarnă guvernul Unităţii Populare, iar preşedintele Salvador Allende este asasinat. A murit la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unităţii Populare de către forţele armate reacţionare. Opinia publică internaţională a luat cunoştinţă cu profundă indignare de faptul că, după puciul militar, locuinţa sa din Valparaíso, precum şi cea din Santiago, unde se ţinea priveghiul pentru cel dispărut, au fost devastate şi distruse de fasciştii chilieni.


Absenţa

Abia te-am părăsit
şi umbli în mine, cristalină
sau tremurând,
neliniştită
rănită de mine însumi
sau copleşită de dragoste,
ca atunci când ochii tăi se închid
peste harul vieţii
pe care ţi-l dărui fără încetare.

Dragostea mea,
ne-am întâlnit
îsetoşaţi
şi ne-am băut toată apa
şi tot sângele;
ne-am întâlnit înfometaţi
şi ne-am muşcat
aşa cum muşcă focul,
lăsându-ne unul pe altul răniţi.

Dar aşteaptă-mă,
Păstrează pentru mine dulceaţa ta…
Eu îţi voi dărui, de asemenea,
Un trandafir frumos.


Cine moare?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un
efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi...


Fiară de lumină

În nesfîrşirea mea nesigură, eu sînt
o fiară de lumină, încolţită
de frunzele şi de greşeala sa:
pădurea-i deasă; semenii mei trec
pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;
eu mă retrag în vreme-aceasta însoţit
de garda mie azi de timp impusă:
tălăzuiri de mări şi aştrii nopţii.

E larg; puţin e, rar şi este totul.
De ochii mulţi văzuţi de ochii mei,
de-atîtea sărutări pe gura mea,
de-atîta fum ce mi-a-necat gîtlejul
din trenurile de odinioară:
atîtea gări bătrîne, fără milă,
şi colb din librării fără de număr,
eu omul, muritor, am obosit
de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,
de cărţi mai îndesate ca pămîntul.
Acum, în miez de codru rătăcit,
vuiet duşman aud şi mă-nspăimînt
nu de ceilalţi, ci chiar de mine însumi,
de convorbirea fără de sfîrşit,
de corul ce cînta mereu cu noi
şi tîlcurile sure ale vieţii.

Pentru c-odată, pentru că un glas,
doar o silabă, clipa de tăcere,
ori zvonul ne-ngropat al unui val
m-aşază faţă-n faţă cu-adevărul,
şi nu mai e nimic de tălmăcit,
nici de vorbit, căci asta era totul:
şi porţile pădurii s-au închis,
colindă soare deschizînd frunzişuri,
se-nalţă luna precum rodul alb,
şi omul împăcat acceptă soarta.


Poema 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tãu,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînã la cer
Ceea ce dormea în sufletul tãu.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absenta ta.
Într-o eternal fugã precum e valul.

Am spus cã-n vînt cîntai
Ca pinii si catargele
Ca ele înaltã si tãcutã esti.
Si te întristezi dintr-o datã ca o cãlãtorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sãlãsluiesc în tine ecouri si voci nostalgice.
Eu mã trezii si uneori emigreazã si fug
Pãsãri ce dormeau în sufletul tãu.


Poema 15

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat
Bogdan BU

joi, 7 octombrie 2010

SCRISOARE DESCHISA DLUI MARIUS TUCA

SCRISOARE DESCHISĂ

Stimate Domnule Marius Tucă,


Citesc Jurnalul Naţional, un ziar bun, sau chiar din specia „foarte bun”, şi urmăresc noua serie a colecţiei BPT, pe care o păstoriţi fără prejudecăţi, şi pot zice chiar curajos; deşi multe titluri ale colecţiei le mai aveam, noua serie m-a cucerit şi am redevenit cumpărător de cărţi la bătrâneţe, nu din viciu, ba chiar din convingere: carţile BPT din noua serie au un bun aparat critic şi o prezentare excelentă. De ce vă scriu? Să includeţi, dacă se poate, şi ar cam trebui „obligatoriu” să se poată, şi trei autori dintr-o „familie de artişti”: mama, tatăl şi fiica: Magda Isanos- Poezii; Eusebiu Camilar – Cordun; Elisabeta Isanos- Drumul spre Ombria . Toate trei, cărţi excelente, care ar onora şi completa fericit, noua serie a colecţiei BPT, pe care fericit o editaţi, cum spuneam, curajos, şi cu rară îndemânare. De ce tocmai eu mă fac „avocatul” familiei Camilar? Nu numai pe motiv de moldovean, sută la sută (venit şi rămas ca să moară în Bucreşti!); dar astăzi, când vă trimit acest mesaj electronic, 7 octombrie 2010, este chiar data Centenarului naşterii lui Eusebiu Camilar, şi am descoperit acest lucru, nu atât pe unica ştire, apărută în „România literară” la Calendar : cea mai democratică rubrică a publicaţiei-relicvă a „elitismului” literar românesc, definitiv compromos, şi aruncat în derizoriu, pe bună dreptate, de săsoacia nobelioasă Herta Muller ( r. Morar!), dar mai ales consultând site-ul www.isanos.ro, unde veţi găsi date şi materiale, suficiente în susţinerea sugestiei şi aserţiunii mele, altfel complet dezinteresată; sau interesată, dacă vreţi, de „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cintire”...Nu mă autopropun, după cum bine vedeţi, nu propun nici numele regretatului meu prieten Cezar Ivănescu (dispărut în condiţiuni tragice, absolut bizare), însă aş dori să mai apuc miercurea binecuvântată, în care să cumpăr de la chioşc: „Cordun” de Eusebiu Camilar; „Poezii” de Magda Isanos (poetă absolut genială, şi cum bine ştiţi poate, cu un destin tragic) şi, last but not least, „Drumul spre Ombria” al Elisabetei Isanos, carte în care sunt întrunite cu brio, geniul poetic al mamei şi îndemânarea epică a tatălui, într-o tulburătoare confesiune: poem, jurnal civic de scriitor, sau (şi) roman autobiografic, deopotrivă...

Cu sinceră preţuire şi stimă, colegial,

ION MURGEANU
Scriitor
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Bucureşti


absentul.blog.com
blog reteaua literara
scoaladepoezie.blogspot.com

miercuri, 6 octombrie 2010

RUDYARD KIPLING VERSUS EUSEBIU CAMILAR









RUDYARD KIPLING

IF/DACĂ

Versiune românească de
EUSEBIU CAMILAR

Dacă-ţi păstrezi temeiul, când toţi din jur anume
Te-acuză că prin tine pierdură-al lor temei,
Dacă te-ncrezi în tine când se-ndoieşte-o lume,
Şi totuşi ţii şi seama de îndoiala ei,
Dac-aşteptând, răbdării îi ţii oricând măsură,
Şi când, minţit de alţii, tu vei rămâne drept,
Sau, când, urât, tu însuţi n-o să ajungi la ură,
Şi n-o să fii cu alţii prea bun, nici prea-nţelept,

Dacă visând, tu totuşi nu-ţi faci din vis robie,
Dacă gândind, tu totuşi nu-ţi faci din gânduri ţel,
Dacă înfrunţi Triumful, Dezastrul de-o să vie,
Şi-aceste impostoare le vei trata la fel,
Dac-o să rabzi, văzându-ţi cuvântul spus de tine
Întors de vreun nemernic, şi-aşa la proşti să-l vezi,
Dacă-ţi găseşti strânsura de-o viaţă în ruine,
Şi vechile unelte le-apuci şi iar creezi,

Dacă aduni grămadă agoniseala toată,
Şi pe-o aruncătură de rişcă poţi s-o pui,
Şi-o pierzi, şi de la capăt o iei, muncind la roată,
Şi nici o vorbuliţă tu totuşi n-o să spui,
Dacă-ţi încorzi şi nervi, şi inimă, şi vine,
Când inima şi nervii îţi sunt de mult uzaţi,
Şi te vei ţine tare când nu mai ai în tine
Decât Voinţa care le spune „Rezistaţi!”

Dacă vorbind cu gloata tot demn rămâi, şi dacă
De Regi mergând alături tot demn vei rămânea,
Dacă vrăjmaşi sau prieteni nu pot vreun rău să-ţi facă,
Dacă pe toţi te bizui, dar nici pe unul prea,
Dacă vei şti, minutul mai trecător ca vântul
Să-l umpli cu durata secundelor, mereu,
Cu-ntreaga lui avere al tău va fi Pământul...
Mai mult: atuncea fi-vei un Om, copilul meu. 

luni, 4 octombrie 2010

APOLLINAIRE

APOLLINAIRE
Biografie Guillaume Apollinaire

Guillaume Apollinaire, pseudonimul literar al lui Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, (n. 26 august 1880, Roma - d. 9 noiembrie 1918, Paris) a fost poet, prozator şi critic de artă. Mama sa a fost o nobilă poloneză dar identitatea tatălui est incertă.

Reprezentant notoriu al avangardei artistice de la începutul secolului XX, reformator al limbajului poetic, precursor al suprarealismului. Se naşte la Roma, în 1880, şi urmează şcoala la Monaco, Cannes şi Nisa. Publică primele poezii în 1897 sub pseudonimul Guillaume Macabre. Soseşte în 1899 la Paris pentru a exercita diverse meserii, de la cea de funcţionar bancar la aceea de profesor particular. Împreună cu unul din elevii lui petrece un timp în Renania (Germania). Acolo, pe frumoasa vale a Rinului, se pare că şi-a descoperit înzestrarea pentru poezie. Se stabileşte definitiv la Paris în 1903, unde îşi începe colaborările literare în diverse publicaţii, după ce - încă din 1902 - îşi vădise talentul de critic de artă în paginile revistei "L'Européen", unde publicase eseuri despre operele de artă admirate în muzeul din Nürnberg. Devine în scurtă vreme unul dintre cei mai populari membri ai comunităţii artistice a Parisului, client obişnuit al localurilor "Le bateau lavoir" şi "Le lapin agile" din Montmartre.

Printre prietenii şi colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ş.a. Îşi câştigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-şi rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numeşte pornographiques et alimentaires). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, L'enchanteur pourrissant (1909, cu xilogravuri de André Derain).

Atras de pictură, îi aduce în atenţia publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse şi Georges Braque. Asistă la naşterea cubismului şi devine unul dintre animatorii şi teoreticienii curentului, fapt consfinţit în 1913 de eseul Les peintres cubistes, apărut în revista de sub conducerea lui "Les Soirées de Paris". Apollinaire propune termenul de "orfism" pentru a descrie tendinţa către abstracţia absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine şi lui, ţinând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, Alcools, în care adună cele mai reuşite poeme scrise între 1898 şi 1912, suprimând punctuaţia pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertăţii expresiei.

În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriţă de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul "Orangerie" din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimaşă, tot mai temeinic de lumea artelor.

În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz şi este supus unei trepanaţii craniene.

În acelaşi an apare Le poète assassiné, o culegere de nuvele şi povestiri mythiques et autobiographiques. În 1917 pune în scenă piesa Les mamelles de Tirésias, pe care o defineşte, vizionar, "dramă suprarealistă", piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii şi publică manifestul artistic L'Esprit nouveau et les poètes.

În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi şubrezeşte şi mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiaşi an, apare Calligrammes, o culegere de Poèmes de paix et de guerre, poèmes conversations, idéogrammes lyriques, însoţite de câteva scrisori de pe front (corespondenţa din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul Poèmes à Lou).

Moare pe 9 noiembrie 1918, victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

În România, Apollinaire a avut mulţi admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediţie bilingvă cu o selecţie a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura "Univers" publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Taşcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Ţepeneag, Ştefan Augustin Doinaş, Mihai Beniuc.

Operă - selecţie

La Gráce et le Maintien Français, 1902
Les exploits d’un jeune Don Juan, 1907
Les onze mille verges, 1907
L'enchanteur pourrissant, 1909
L'Hérèsiarque et Cie, 1910
Le Théâtre Italien, 1910
Le bestiaire ou le cortège d’Orphée, 1911
Alcools, 1913
Les peintres cubistes, 1913
La Fin de Babylone, 1914
Case d'Armons, 1915
Le poète assassiné, 1916
Les mamelles de Tirésias, 1917
L'esprit nouveau et les poètes, 1918
Calligrammes, 1918
Le Flâneur des Deux Rives, 1918
La femme assise, 1920
Le guetteur mélancolique







Guillaume Apollinaire - Cantecul Iubirii



Iata din ce-i facut simfonicul cânt al iubirii
e cântecul iubirii de altadata,
e murmurul pierdutelor saruturi ale marilor iubiri
sunt strigatele de iubire a muritorilor ce-i violara zeii.
E barbatia fabulosilor eroi sculata precum
tunuri antiaeriene
E pretiosul urlet al lui Iason,
e cântecul de moarte al lebedei
si imnul biruintei pe care-ntâiele raze de soare
pe Memnon nemiscatu' sa cânte l-au facut
e tipatul Sabinelor rapite
Si tipetele de feline-n jungla
e clocotul de seve-n plante tropicale
e tunetul artileriei împlinind cumplita iubire a popoarelor
talazul marii frumusetii dându-si viata
e cântecul de dragoste al lumii.

VOILA de quoi est fait...

VOILA de quoi est fait le chant symphonique de l'amour qui bruit dans la conque de Vénus
Il y a le chant de l'amour de jadis
Le bruit des baisers éperdus des amants illustres
Les cris d'amour des mortelles violées par les dieux
Les virilités des héros fabuleux érigés comme des cierges vont et viennent
comme une rumeur obscčne
Il y a aussi les cris de folie des bacchantes folles d'amour pour avoir mangé
l'hippomane secrété par la vulve des juments en chaleur
Les cris d'amour des félins dans les jongles
La rumeur sourde des sčves montant dans les plantes tropicales
Le fracas des marées
Le tonnerre des artilleries oů la forme obscčne des canons accomplit le terrible amour des peuples
Les vagues de la mer oů naît la vie et la beauté
Et le chant victorieux que les premiers rayons de soleil faisaient chanter ŕ Memnon l'immobile
Il y a le cri des Sabines au moment de l'enlčvement
Le chant nuptial de la Sulamite
Je suis belle mais noire
Et le hurlement de Jason
Quand il trouva la toison
Et le mortel chant du cygne quand son duvet se pressait entre les cuisses bleuâtres de Léda
Il y a le chant de tout l'amour du monde
Il y a entre tes cuisses adorées Madeleine
La rumeur de tout l'amour comme le chant sacré de la mer bruit tout entier dans le coquillage


Brânduşele

E lunca veninoasă, când toamna e-n declin.
Cireada paşte iarbă,
Dar paşte şi venin -
Brânduşe înflorite ca cearcănele grele
Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele:
Sunt cenuşii ca toamna ce curge peste lume.
De ochii tăi mă-nveninez anume.
Gălăgioşi copiii vin de la şcoală-acum -
Se aude muzicuţa departe nu ştiu cum.
Culeg brânduşe - mame cu multe fiici aproape,-
Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape
Ce tremură ca floarea-n dezlănţuitul vânt.

Domol păstorul cântă, înfiorat şi blând.
Şi-ncet-încet cireada, cu muget leneş, lasă
pe totdeauna lunca veninoasă.
poezie de Guillaume Apollinaire, traducere de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Cântul iubirii

Iată din ce-i făcut simfonicul cânt al iubirii
e cântecul iubirii de altădată,
e murmurul pierdutelor săruturi ale marilor iubiri
sunt strigătele de iubire a muritorilor ce-i violară zeii.
E bărbăţia fabuloşilor eroi sculată precum
tunuri antiaeriene
E preţiosul urlet al lui Iason,
e cântecul de moarte al lebedei
şi imnul biruinţei pe care-ntâiele raze de soare
pe Memnon nemişcatu' să cânte l-au făcut
e ţipătul Sabinelor răpite
Şi ţipetele de feline-n junglă
e clocotul de seve-n plante tropicale
e tunetul artileriei împlinind cumplita iubire a popoarelor
talazul mării frumuseţii dându-şi viaţa
e cântecul de dragoste al lumii.
poezie de Guillaume Apollinaire
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Clar de lună

Melifluentă lună cu buze de nebuni
Gurmande-n noaptea asta sunt burguri şi păşuni
Pot bine aştrii-asemeni albinelor să fie
Din mierea luminoasă scârbind rău bolţi de vie
Căci orice rază-a lunii căzându-le din cer
Prea dulce lor o rază-i de miere-n spalier
Or eu ascuns concep ah! prea dulce aventura
Şi teamă mi-e de acul de foc de-albină-Arctura
Ce raze dezolante îşi lasă-n mâna mea
Şi rozei vânturilor lunara miere-şi ia.
poezie de Guillaume Apollinaire, traducere de Mihail Nemeş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Clotilda

Anemona anacolia
În grădină răsăriră
Unde-n somn melanclia
Dragoste dispreţ respiră

Vin aici şi-a-noastre umbre
Ce cu noaptea or să piară
Soarele le face sumbre
Şi cu el au să dispară

Zeităţile din ape
Lasă părul să le curgă
Tu să urmăreşti de-aproape
Umbra scumpă-n seara murgă
poezie de Guillaume Apollinaire din Alcooluri, traducere de Mihai Beniuc (1913)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Ocean de pământ

Eu mi-am clădit o casă la mijloc de Ocean,
Ferestrele i-s râuri ce curg din ochii mei,
Şi mişună, pe unde sunt ziduri, caracataţi.
Nu auziţi cum bate la geam inima lor?
O, case ude,
Case-n flăcări
timp iute, iute,
Din avioane pică ouă
Atent! O ancoră s-aruncă,
Atenţie ancora ce vine,
Ce bine-ar fi să vie dinspre cer,
Caprifoiul cerului se-nalţă,
S-agită caracatiţe terestre,
Iar noi suntem destui, destui să fim
groparii noştri proprii,
Palizi polipi ai valurilor de cretă,
O, caracatiţi cu pliscul vost' pal,
În jurul casei este Oceanul
Ce nu se odihneşte niciodată.
poezie de Guillaume Apollinaire
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Onirocritică

Prin poarta mândrei Orkenise
Pătrunde-un cărăuş fecior.
Prin poarta mândrei Orkenise
Se duce-un biet rătăcitor.

Şi paznicii de la cetate
Sărind pe-acel rătăcitor:
"-Ce duci cu tine din cetate?"
"- În ea-mi las inimă şi dor."

Şi paznicii de la cetate
Sărind pe cărăuş fecior:
"- Ce-aduci cu tine în cetate?"
"- Inima mea ca să mă-nsor."

De inimi Orkenise-i plină
Şi paznicii râdeau în cor.
Rătăcitor, calea-i haină.
Hain amorul, o, fecior.

Frumoşii paznici ai cetăţii,
Stau şi-mpleteau spăimântător;
Pe urmă, porţile cetăţii
Se-nchiseră-n amurg uşor.
poezie de Guillaume Apollinaire, traducere de Taşcu Gheorghiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Păunul

Târându-şi penele pe jos,
Această pasăre-n rotire
E şi mai mândră-n strălucire,
Dar îşi descopere-al său dos.
poezie de Guillaume Apollinaire, traducere de Ion Bindea
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Podul Mirabeau

Sub podul Mirabeau Sena curge lin
Şi dragostea noastră...
Eu ştiu prea bine: bucuriile vin
După dureri, senin.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.

Mână în mână, că ne-am iubit,
Sub braţele noastre
Ca un pod trecea infinit
Râul, de priviri obosit.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.

Iubirea ca râul curge uşor
Şi se petrece.
Înceată-i viaţa - val călător,
Nesecat e-al Speranţei zbor.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.

Zilele au trecut - toate una ca una.
Ceea ce-a fost, s-a dus
Şi dragostea noastră s-a dus de-acuma.
Sub podul Mirabeau Sena curge întruna.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.
poezie de Guillaume Apollinaire, traducere de Dumitru Matcovschi


Umbră

Iată că iarăşi m-aţi năpădit,
Amintiri despre camarazii de arme, morţi în război,
Măslină a timpului,
Amintiri devenite astăzi un tot întreg,
Precum un tot întreg sunt blănurile unui mantou,
Precum miile de răni devin un singur articol de ziar.
Sumbră, imperceptibilă aparenţă ce şi-a luat
Forma instabilă a umbrei mele;
Un indian în veşnică pândă;
Umbră, vă târâţi spre mine,
Mai mult, însă, nu mă auziţi,
N-o să mai cunoaşteţi cântecele pe care le cânt.
O, destinule!
Astrul ceresc să vă aibă-n pază, multiplă umbră,
Că n-o să mă părăsiţi niciodată,
Fiindcă mă iubiţi
Şi dansaţi în soare şi nu faceţi colb.
Umbră-cerneală a soarelui.
Umbră-scris al luminii mele.
Arsenal de regrete.
Un zeu umil.
poezie de Guillaume Apollinaire, traducere de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!

Vitam impendere amori

În ramă sticla e zdrobită
Un cântec vag tremurător
Tot între zvon şi gând ezită
Între trecut şi viitor

O! tinereţe părăsită
Ca o ghirlandă veştejită
Vezi vine-un anotimp din zări
De-nţelepciuni şi remuşcări.
poezie de Guillaume Apollinaire, traducere de Mihail Nemeş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!




Corn de vânătoare
poezie [ ]
Traducere în limba română de Petru Dincă



Povestea noastră e nobilă şi-amară
Precum o mască crudă de tiran
Nici dramă magică ori temerară
Nici vreun detaliu inutil sau van
Nu ne fac dragostea duioasă şi banală


Şi Thomas de Quincey din opiu bând
Otrava dulce şi înşelătoare
La biata-i Anna se ducea visând
Să trecem trecem toate-s trecătoare
Voi reveni aici cât de curând

Ah! Amintirea-i corn de vânătoare
Cu sunet lung pierzându-se în vânt