Un poet chtonic, care asumă tradiţiei subtile cosmogonii, pe corzile trecerii ireversibile a timpului, poetul Eusebiu Camilar, s-a interferat încă de la la debutul său în volum, în anii 30 ai secolului XX, cu pictorul Vasile Dobrian, devenit in timp unul din stalpii necontestasti ai avangardismului românesc şi implicit universal în artă; Eusebiu Camilar (n.1910) se va adăuga strămoşilor, la 1965, pe care îi evocă plin de sensibilitate în poezia lui, de tonuri elegiace, şi în ecouri ce răzbat dincolo de epoca în care au fost scrise, şi pe de-asupra ei; în timp ce pictorul Dobrian, îi va supravieţui până la 1999, apucând, cum se spune, sfârşitul lumii (comuniste), la apogeul artei sale triumfătoare şi devenită reper în modernitate; ce bine ar fi să se reîntâlnească cei doi artişti, ca la debutul lor de basm, reîntemeindu-se, într-un album comun, poetic-pictural, şi pictural-poetic, o mărturie compensatoare pe „caii cei iuţi ai tinereţii”(Camilar) şi în culorile „de vechi şi nou” ale meşterului Dobrian, el însuşi poet, învingători ai timpului fiecare prin Arta sau chiar şi prin Opera lor viabilă, acolo unde nu s-a interpus „fisura” sau eroziunile unei istorii cinice şi nemiloase mai ales cu artiştii ei adevăraţi. Vasile Dobrian şi Eusebiu Camilar – fraţi de acelaşi vis, când, „ Arta e artă dacă te îndeamnă spre zbor, dacă-ţi ridică ochii spre monumente. Fără aceste îndemnuri în cuprins, nici pictura, nici poezia n-au decât preţul materiei plate; spre monumente şi zbor m-a îndemnat arta lui Dobrian încă din vremurile „eroice” când, învârtind împreună la roata unei tipografii primitive, aveam convingerea că învârteam roata colosală a timpului”(E.C.).
EUSEBIU CAMILAR: POEZII
• -"Tata"
• -"Nourul"
• -"Elegie"
• -"Rugãciune"
• -"Doamne, sunt singur"
• -"Blazonul"
• -"Ploaia de atomi"
• -"Crai nou"
• -"Stergar bucovinean"
• -"Întruparea"
• -"Dansul"
• -"Marama de borangic"
• -"Primãvara"
• -"Spre primãvarã"
• -"Sãrutul"
• -"Frunze"
• -"Pulseazã marea vremii"
• -"Sferele"
• -"Sakuntala"
• -"S-a înnoptat devreme"
• -"Elegie"
• -"Tinerete"
• -"Cu cât prezentul"
• -"Creanga inimii"
• -"Plopii monumentali"
________________________________________
TATA
Când bãtea în poartã Negustorul
plânsul mã strângea de beregatã:
"Tatã, Tatã, vinde-mã pe mine
dar nu vinde mieluseii, Tatã,
sã nu-i dai sã-i spânzure Cãlãul,
sã le taie gîtul cu custura:
sângele în clocot, sângele
sã stropeascã toatã bãtãtura...
Lasã-mi mieluseii, lasã-mi-i,
sã mã duc cu ei pe lunci hoinar...
sã nu-i dai Cãlãului sã-i vândã
ciopârtiti cu barda, la cântar..."
Câte primãveri ti-au vãzut ochii
nourati de gândurile grele...
Câti ciocoi s-au ospãtat cu carnea
mieilor copilãriei mele....
Câte primãveri am plâns pe luncã
apelor spunându-le-n zadar:
"Mi-au ucis cãlãii camarazii
si le-au vândut carnea la cântar..."
Vol. "Chemarea cumpenelor", 1937
NOURUL
Neguri sure lunecã pe zare
Scitii vin în siruri lungi de care.
Noaptea în câmpia lor cereascã
Îsi dejugã vitele sã pascã
Si le-njugã iarãsi cãrãusii
Pe la rãsãritul gãinusii.
N-am avut aici nici car nici boi.
Când veti cere cerurilor ploi,
Nour sur voi trece pe la voi.
Peste sat voi poposi curând
Câinii, noaptea, sã-i aud lãtrând,
Clopotele sã le-aud sunând.
Mã voi coborî peste pãduri
Sã v-aud mânia din securi.
Printre culmi îmi voi târî spinarea
Voi veti spune: vine-ntunecarea...
"Însemnãri iesene", nr. 7, 1 iulie 1938
ELEGIE
Lasã... Lasã...
Ca mâine voi pleca de-acasã
Si greierusul negru se va sui pe masã.
Am trecut prin câmpii chiuind,
Ca un steag multicolor desfãsurându-mã,
Peste munti, peste marile adâncuri,
Aplecat peste atâtea oblâncuri.
Am gonit caii cei iuti ai tineretii,
Sã nu aud sunând cornul vietii, tristetii.
Am alergat
Si n-am întâmpinat
Nici un portal zãvorât;
M-am desfãsurat de la gleznã la gât
Si-acum mi-i urât.
"Cetatea Moldovei", nr.6, iunie, 1943
RUGÃCIUNE
Cum sã nu umblu trist prin grãdini?...
Din coastele tatei cresc rãdãcini.
Din inima lui ierburi multe-au crescut,
S-au înãltat, strãvezii, si-au cãzut...
Printre amurguri cânt si cosesc.
Sub care iarbã o sã-l gãsesc?
Mai multã rouã... Doamne, te-ndurã,
Sã-i înfloreascã trifoiul pe gurã...
Toate aceste minuni împlineste-le,
Cã el te-ar lãuda pentru toate:
Dar gura lui s-o deschidã nu poate
Nici pumnul, nici toporul, nici clestele.
Butuci. Ierburi umede. Crini.
Cersetori cu împãratii vecini.
Fructe în pârg. Rãdãcini.
Cine n-are pãrinti prin grãdini?
"Cuget moldovenesc", nr.4-5, aprilie-mai, 1942
DOAMNE, SUNT SINGUR
Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic
rãsunã pe ziduri de lut.
Nu se mai roagã la izvoarele soarelui
cãprioarele, iezii mãrunti;
încremeniti, ghemuiti, înclestati,
ciobanii dorm acoperiti de munti.
Chemându-te din slãvi în chiote,
în fulgerãri de coase si pumnale,
atâtea rânduri de flãcãi si ierburi
au strãlucit în tarinile tale -
si ti-au vãzut în ploile înalte
picioarele de-argint cum strãlucesc.
Flãcãi si ierburi putrezesc prin tarini
si alti flãcãi si ierburi cresc.
Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic,
rãsunã pe ziduri de lut...
Uneori se aud morile adâncului
mãcinând pe sub munti, pe sub stânci;
sub uriase turle de cremene
uneori s-aud buciume-adânci...
În zarea de cânepã vânãtã
s-au dus verii mei, fratii mei.
Ciobani strãvechi mã asteaptã
de mult, sã mã culc între ei...
"Cetatea Moldovei", nr. 1, 1 ianuarie 1943
BLAZONUL
Mãrturisesc, sã afle ai mei nepoti mãcar:
Mi-au fost blazon opinca si bâta de vãcar,
Si mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
Natura udesteanã, în amfiteatrul ei:
Am învãtat ce-i ritmul în sacadat alai,
când tropoteau pe prunduri nepotolitii cai;
De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
Am învãtat ce-i setea avântului la drum -
Simteam cum gingãsie se pune în cuvânt,
când ierburile zvelte se legãnau în vânt,
Si cum eternitatea încape într-un vers,
Prin rouã, când reflectã întregul univers...
La mine-n sat, în Balta Ciurariului, si-acum
Mã mai asteaptã caii în adâncimi de fum.
Din vol. "Poezii", 1964
PLOAIA DE ATOMI
Te-ngrijorezi cã ochii si creierii se cern?
În energia lumii doar esti si tu etern!
Presimti spre ce noianuri de energii te-ndrumi,
Când stii cã doar un singur atom contine lumi?
Când clopotul va bate pe dealul udestean,
Eu o sã fiu departe în cerul de mãrgean,
Dar nimeni n-o sã vadã cum trece peste pomi,
Din pieptul meu, o ploaie de luminosi atomi,
Si nimeni n-o sã stie cã un minut, o stea
A strãlucit mai tare din energia mea.
Din vol. "Poezii", 1964
CRAI NOU
Crai nou se tot iveste pe codri si genuni:
E coasa aninatã de tata în goruni,
Când s-a culcat, si timpul cu piatra l-a-nvelit,
Pîn'o sã creascã iarbã mai bunã de cosit.
El s-a culcat, si, iatã de când nu s-a rãspuns,
La subtioarã iarba si mie mi-a ajuns!
Sã iau din arbori coasa degeaba m-am tot dus:
Cu cât îmi creste iarba ea suie si mai sus!
Am sã mã zbat, din arbori s-o iau numaidecât:
Ce mã voi face mâine cu iarba pân'la gât?
Din vol. "Cãlãretul orb", 1975
STERGAR BUCOVINEAN
Sã aflu adevãrul, si sus în munti am mers...
A cui e oare mâna ce tese-n Univers?
Acuma stiu - de lucru când iar s-a apucat,
Sã teasã si sã-ntindã pe cer stergar vãrgat,
Ea lasã draperia de nouri drept în jos!
E, tunetul, bãrbatul ce pleacã mânios...
Cât plouã, dupã nouri prin spatã a trecut
Multicolore fire, si-i gata de tesut,
Mãtãsuri diafane, luminã, funigei...
E, fulgerul, suveicã la îndemâna ei!
Si mult apoi, furtuna în zare pân' s-a sters,
Ea tot mai mânuieste suveica-n Univers!
Din vol. "Cãlãretul orb", 1975
ÎNTRUPAREA
Mi-a spus asearã timpul: "hai odatã!
Opreste-mã la tine, - sunt o fatã!
Cuprinde-mã puternic! Ca-n brãtarã
Strângi lumile ce-n Haos se-nãltarã!
Sãrutã-mã adânc, si cu fiorul
Trecutul sã-l strãbati si viitorul,
Si-o sã-ntelegi de ce s-a smuls vulcanul,
Si s-a smucit din piatrã uraganul,
De ce pornesc în urma mea torente,
Se surpã munti, cetãti si monumente; -
O sã-ntelegi de ce-mpietri ca piatra,
Cu vipera-ntre sâni si Cleopatra!"
..........................................................
Turnati-mi vin, mai mult, si înc-o datã!
Astept sã treacã timpul sau o fatã.
Din vol. "Cãlãretul orb", 1975
DANSUL
Mirat din somn urcat-am ca din adânc abis:
Vuise tamburina afarã sau în vis?
Te-acoperise ploaia în saluri strãvezii?
Zãream la glezne, prinse, inele aurii -
Si brâul plin de astre ti l-am zãrit deodat,
Când fulgerul o clipã sub geam a luminat!
Din tamburine stinse ca picurii sunai...
Era târzie noaptea si-n ritmul lor dansai!
Se desluseau doar astre pe brâul auriu,
Si cum se mlãdiazã mijlocul strãveziu,
Inelele de aur la glezne luminând -
Necontenita fugã a pasilor, crescând...
Când fulgera arare, vedeam sub ochii mei
Tipsia aurie a unei Salomei,
Apoi cu cât tipsia în dans se-nvârtejea,
Mai tare Salomeea râdea, cumplit râdea...
O, prea curând si dansul si noaptea se trecu,
Si nu stiu dacã ploaia o fi dansat, ori tu...
Din volumul "Poezii", 1964
MARAMA DE BORANGIC
E noapte pe pãmânturi si pân'la galaxii!
Frumoaso, cu marama de borangic sã vii,
S-o potrivim pe iarba adâncilor grãdini,
Asuprã-i sã se cearnã luceferii senini...
În infinitul spatiu, de cine stie când,
Maestrul timp, la roata fantasticã lucrând,
Planete slefuieste în site si tipsii,
Si pulberea se-ntinde în urmã, galaxii!
II
O, parcã vãd în altã planetã, colo-n hãu,
O fatã stând, ca tine, lângã iubitul sãu,
Si poate cã marama si-a asternut-o jos,
Pe ea sã cearnã pulberi Pãmântul luminos,
Când se aratã-n spatii, betealã picurând,
Pe mãri din alte sfere corãbii petrecând,
Si iat-o cum tresare, privindu-l de la geam,
O fatã ca si tine, cu trupul zvelt, de ram...
III
Ar trebui, frumoaso, si noi sã fim merei,
Ca marmura cioplitã cândva în Propilei,
Sã tot trãim cu sete de foc mistuitor:
Putine-au fost în urmã, prea multe-n viitor!
Îmbrãtisati în poarta acestor evi superbi,
Sã sãrutãm pe frunte întâii pui de cerbi
Adusi de sus, în nave mai iuti ca niste plumbi,
De primii si-ndrãznetii vãzduhului columbi!
Si de-oi pleca în ceasul ca inima de bun,
S-aduc de probã aur si grâu de pe Neptun,
Abia s-o coace pâinea în vatrã pân' mã-ntorn:
Pe-atunci va fi distanta cât un ecou de corn.
Din volumul "Poezii", 1964
PRIMÃVARA
Cu nourii tristetea prelungã se pierdu.
S-au reîntors cocorii si-astept sã vii si tu...
Credeam cã vii, cu albul si mãtãsosul sal,
Când visinul cel tânãr a înflorit pe deal!
Cu bratele întinse visam si asteptam...
S-a auzit deodatã un ciripit la geam!
Înmãrmurit la usã am stat, am stat s-ascult:
Venise rândunica la cuibul de demult.
Oriunde rãmurisul cel zvelt se alinta,
Vedeam cum se alintã în mers statura ta...
Înalta iarbã linã mi-o perindam prin mâni,
Câmpia mângâind-o pe unduiri de sâni...
Nicicând, nãlucã albã, nu pot sã te cuprind!
Suspin si azi, zadarnic, câmpia mângâind.
Din volumul "Poezii", 1964
SPRE PRIMÃVARÃ
De-atâtea nopti, sub nouri prelungi, posomorâti,
Mai dorm pãunii iernii, pe câmpuri coborâti,
Si-abia-abia din somnul de marmurã mai ies
Când Crivãtul cu goarna îi sperie ades -
Dar mâine-au sã porneascã, pe-al cerurilor drum,
Pãunii albi ai iernii în stoluri ca de fum,
Si s-or zãri departe cum strãlucesc avan
Peneturi cu luminã de soare african,
S-or auzi cocorii ajunsi la Helespont,
Cu pliscuri de mãtase bãtând în orizont.
Din volumul "Poezii", 1964
SÃRUTUL
Îsi mânã timpul carul de piatrã pe sub cer
Si trag la jug centauri cu capete de fier...
Hei, timpule, opreste-ti odatã pasii duri!
Centaurii trimite-i sã roadã vechi pãduri,
Iar tu, la pragul casei sã mi te pleci ca rob,
Sã te trimit un secol cu vitele pe glob!
E câmpul ca si cerul la fel de mãtãsos...
Ti-i trupul ca alunul atât de mlãdios,
Si zvelt îti este bratul ca ramura din meri,
Întinsã spre cocorii acestei primãveri...
Sã-mi spunã înteleptii de stiu, cum pot sã stea
Aceleasi elemente si-n pulbere si-n stea:
Cosita, bratul tânãr si mlãdiosul mers
Ti le-ntâlnesc oriunde în largul univers...
As vrea o clipã numai sã-mi vii în adevãr,
Cu buzele suave ca florile de mãr -
Si o sã-si mâie timpul atunci, spre muntii duri,
Centaurii nãpraznici sã roadã vechi pãduri,
Iar cornul ce vesteste, cumplitã, fuga lui,
Va rugini deasupra, la cãpãtâi, în cui.
Din volumul "Poezii", 1964
FRUNZE
Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivã toate sub talpa mea fosnesc...
În palmele întinse le prind necontenit,
Asa cum cad, cu pete de soare vestejit.
Cad fosnitoare frunze sau clipele se cern?
Odatã la picioare speram sã ti le-astern...
Deopotrivã, toate sub talpa mea fosnesc,
Din mâna mea cãzute sau dintr-un pom ceresc.
Din volumul "Poezii", 1964
PULSEAZÃ MAREA VREMII
Pulseazã marea vremii profund în tâmpla mea...
Ascult târziu în noapte si o cunosc cã-i ea -
Când urcã prin artere si prin plãmânii grei
Imense perioade din adâncimea ei!
E drept cã marea asta ne roade palul chip!
Picãm la fundul mãrii, cenusã sau nisip,
Dar câte viitoruri pulsãm, vâltori-vâltori:
În nemurirea mãrii suntem nemuritori!
Pulseazã marea vremii! Înfiorat ascult,
Cum se perindã evii si secoli de demult,
Si mã întreb ce fatã de mâine s-o mira,
Când existenta noastrã la tâmplã-i va pulsa...
Din volumul "Poezii", 1964
SFERELE
Se însera. Stam singur pe dealul meu natal.
S-a auzit în preajmã un fosnet stins de sal...
Eram în largul lumii ca un atom pierdut.
Când ai venit, tot cerul de astre s-a umplut!
Tãcuse universul ca la un semn. Curând
Se auzeau în preajmã doar ierbile crescând...
Tãceam. Apoi si firul de iarbã asculta,
În sfere depãrtate cum cântã cineva,
Asa de stins, cum noaptea pe lacul tropical
S-aude raza lunii când a lovit un val...
Se auzea vibrarea unei tipsii subtiri...
Sunau asa în spatii planetele-n rotiri?
Se auzea suspinul cuiva, adânc, în cer?
Demult pierise-n haos planeta-juvaer...
Cum ascultam, adâncã uimire ne-a cuprins:
Se auzea ecoul planetei ce s-a stins!
Demult s-a ros planeta în pulbere picând:
Îi rãmãsese sfera ecoului, vibrând!
Se auzea suspinul unei tipsii subtiri.
Vibra, vibra ecoul fanntasticei rotiri...
Demult îsi împlinise planeta orbul tel:
Vibra numai ecoul rotund ca un inel...
De-atunci s-au tors fuioare de borangic pe râu.
Trecut-a carul vremii cu lacrimi si cu grâu,
Si când mai urc adese pe dealul meu natal,
Astept sã simt în preajmã un fosnet stins de sal,
Si ca odinioarã, supus unei porunci,
Tot cerul sã se umplã de astre, ca atunci.
Din volumul "Poezii", 1964
SAKUNTALA
Departe esti, frumoasa si preaiubita mea,
Si totusi ochii nostri tintind aceeasi stea,
La mii de ani luminã, ca-ntr-un adânc mister,
În fiecare noapte se întâlnesc pe cer...
Într-o clipitã lanturi de depãrtãri strãbat!
Pãtrund prin continente cu vânt înviforat,
Oceane mai tãcute ca piatra miscã-ncet,
Solemne, transparente puhoaie de magnet...
Si azi îmi pare Calea Lactee un mister...
Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer! -
Si parcã niste umbre cu nalte cârji de lemn
Vin din adâncul noptii spre Gangele solemn:
Din muntii Himalaia, spre-un depãrtat serai,
Sakuntala coboarã în mohorât alai...
Cãzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
A scânteiat deodatã inelul ei cãzând...
Si azi, zãrind inelul, am înteles de ce
Luceafãrul de ziuã a fost si nu mai e:
Cum se goleste noaptea de-al Gangelui mister,
Rãmâne doar inelul Sakuntalei pe cer...
Din volumul "Poezii", 1964
S-A ÎNNOPTAT DEVREME
S-a înnoptat devreme si astãzi, si-i târziu,
Si nici un rând în cartea de piatrã n-am sã scriu;
De soare toatã ziua m-am tot tinut, arând,
Si s-a trecut si ziua de azi, nici nu stiu când -
Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lãsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.
II
"Ferestrele sunt stinse... veti spune. S-o fi dus
Cu soarele de astãzi dincolo de apus -
Întinsul timp de-acuma îl are de arat..."
De fapt adânc dormi-voi cu-ai mei amestecat -
Si secete si geruri oricât ne-or mãcina,
Tot ne-om uni în piatrã de cremene cândva -
Si poate-au sã se mire, vãzând, urmasi de-ai mei,
A timpului copitã scotând din ea scântei -
Sau poate cã pietrarii vor dãltui-o blând,
Sã samene statuia cu mama surâzând -
Drumeti din veac sã-ntrebe la monumentul sfânt,
Când a domnit regina descultã pe pãmânt.
Din volumul "Poezii", 1964
ELEGIE
Hai, poezie, du-te la alte usi, cãci eu
Nu pot sã fiu cu tine atât de fariseu,
Cu inima ascunsã sub zâmbetul de bonz...
De te-as sãpa în piatrã, în marmurã sau bronz -
Tot vei pieri odatã cu amintirea mea,
Când primul rând de frunze asuprã-mi va cãdea:
N-am nimerit cuvântul de clopot vestitor,
Când l-oi rosti sã sune departe-n viitor -
Necontenit sã cheme drumeti de peste zãri,
S-aprindã noaptea focul bãtrânei evocãri;
N-am nimerit cuvântul cel cãutat, de fel,
Sã-l foloseascã altii cetãti zidind pe el -
Sau prin puterea strânsã în nepãtrunsul nod,
Sã zvârlã peste apã arcada unui pod;
N-am nimerit cuvântul ca o sãgeatã lin,
Si sufletul de-aceea mi-i de amurguri plin;
N-am nimerit cuvântul râvnit, ce dãinuia
În inima lui Cronos înfipt pânã-n prãsea!
De-aceea, poezie, a fost prea mult si-atât...
Voi sta în prag adese cu lacrimile-n gât,
Cu bratu-n gol sedea-voi, o, preafrumoaso, când
Si-n ploile de varã te voi zãri dansând...
Din volumul "Poezii", 1964
TINERETE
Mã vãd ca printr-o ceatã departe în trecut,
La deal abia urnindu-mi opincile de lut,
Dar adunând luminã din astrele ce pier,
În amfora din pumnii tinuti mereu spre cer!
Adeseori simt timpul rozând cu dalta sa.
O iarnã fumurie va prinde-a se-ndesa,
Dar îmi încerc puterea cu-atlanti si cu ciclopi,
Cât vor sui spre ceruri monumentalii plopi...
Sprâncenele din arcul trufas au mai cãzut,
Si unele iluzii abia dac-au tinut
Cât scrie porumbelul pe ceruri un suis,
Cât zborul unei berze spre alt acoperis,
Cât undele grãbite în vaduri se rãstorn,
Sau numai cât dureazã ecoul unui corn -
Dar eu, precum oierii din timpuri m-au durat,
De când mã stiu, cu-acelasi avânt mi-am mãsurat
Sperantele, cu plopii monumentali, ce vor
Cândva s-atingã cerul cu vârfurile lor.
Din volumul "Poezii", 1964
CU CÂT PREZENTUL
Cu cât prezentul urcã spre viitor, suvoi,
Adânc, tot mai nostalgic trecut rãmânem noi!
Când viitorul fi-va prezent abia-nceput,
Demult antichitate va fi acest trecut!
Ades mi-aud în vine, de cine stie când,
Materia sau timpul necontenit pulsând:
Mai pure decât spicul imaculatei spumi,
În fiecare clipã se nasc atâtea lumi...
Mãrire, armoniei din cer si din genuni!
Pãtrunde bine tâlcul acestor succesiuni:
Alãturi de furnicã si munte colosal,
Esti parte din solemnul poem universal!
Prin inimã, regretul sã-ti treacã mai usor,
Ca prin adâncul mãrii o umbrã de cocor...
Din volumul "Poezii", 1964
CREANGA INIMII
Când alte universuri mã cheamã sau le chem,
De-o nostalgie cruntã adânc oftez si gem,
Cãci stiu atât de bine cã din acelasi lut
Si trupul meu si Calea Lactee s-au fãcut,
Cã din aceeasi piatrã cândva au scãpãrat
Luceafãrul de ziuã si ochiul meu curat,
Si nici mãcar o clipã eu nu mã mir cã pot
Sã tin pe creanga asta si universul tot...
Îl port pe creanga asta întinsã usurel,
Cum port lumina lunii în piatra de inel,
Si pare universul imens si uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de usor,
Si-l simt pân'la durere si imn, adese, când
Cumplit mi se apasã pe creanga lãcrãmând.
Din volumul "Poezii", 1964
PLOPII MONUMENTALI
Nu pot uita urcusul de-atuncea legendar,
Mereu mai sus, spre boldul luceafãrului clar!
Se tot spunea cã pãsãri cu ochii de opali
S-ar fi aflând în plopii înalti, monumentali,
Si eu, vãzând spre zorii cu-naltele vâltori,
Cum au zbucnit la ceruri un rând de zburãtori,
M-am avântat, si plopii am prins a-i cuceri,
Fãrâmã cu fãrâmã, în fiecare zi!
Cu cât mi-era mai fricã, mã aburcam mai sus,
Sã vãd ce lumi se aflã dincolo de apus?
Dac-atingeam cu fruntea al astrelor colan,
Mã prãbuseam cu capul în jos ca un hultan -
Mã nãucea durerea, dar n-am gemut nicicând,
Cãci sfântã-i suferinta celor ce cad urcând!
Din volumul "Poezii", 1964
______________________
__________________
DEBUTURI DE POVESTE
ÎNVÂRTIND „ROATA COLOSALĂ A
TIMPULUI”
- rememorări despre debutul editorial -
Debutul editorial al lui Eusebiu Camilar s-a petrecut
după un „vagabondaj” liric prin mai multe publicaţii
efemere, provinciale in sctricto sensu („Moldova literară”,
de la Mihăileni-Botoşani, care-i publică pentru prima dată
producţiunile lirice, în anul 1926, dar şi „Ţara fagilor”,
scoasă de Constantin Milici la Soloneţ-Suceava, în anii
1931-1932, unde Camilar a fost redactor), cu placheta de
poezii Chemarea cumpenelor (Bucureşti, 1937 sau 1938).
„Cules la un atelier tipografic din comuna Militari şi tras la
maşină de autorul însuşi, volumul – precizează Al. Piru – a
rămas necunoscut, întreaga ediţie pierzându-se”. (V.
Panorama deceniului literar 1940-1950, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1968, p. 338.) Oricum, G. Călinescu (ca şi
alţi istorici literari ulteriori) nu văzuse acest volum şi de
aceea în Istoria literaturii române de la origini până în
prezent (Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă
1941, p. 858) îl surprinde pe autor răspândindu-şi
producţiunile literare „prin reviste”, „în aşteptarea editării
scrierilor sale”, în vreme ce Marian Popa lasă impresia că la
citit, din moment ce-i creionează configuraţia în aceşti
termeni: „era un volum de versuri aspre, de legitimare a unei
obârşii umile, apreciată a fi şi a celor mulţi” (Istoria
literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august
1944-22 decembrie 1989. Versiune revizuită şi augmentată,
Bucureşti, Editura SemnE, 2009, p. 257). Singurul care
10
risipeşte misterul ivit în jurul acestei plachete este exudeşteanul
bacăuan Constantin Călin, reproducând 19 din
cele 24 de poezii în volumul postum Călăreţul orb, de
Eusebiu Camilar (Bucureşti, Editura Minerva 1975), de a
cărui apariţie s-a îngrijit prefaţându-l cu sagacitatea-i
binecunoscută. Opinia criticului şi istoricului literar rezident
în urbea lui George Bacovia este că volumul de debut al lui
Eusebiu Camilar a fost „tipărit în condiţii dificile şi
confiscat după apariţie” (v. Prefaţă la Eusebiu Camilar,
Călăreţul orb, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p 11), fără
– curios lucru - precizări asupra circumstanţelor în care s-au
produs astfel de vandalisme, aşa cum nu se face nici o
menţiune prvitoare la universul plastic al ilustraţiilor
semnate de Vasile Dobrian sau la dimensiunile estetice ale
acestora.
Lui Eusebiu Camilar i s-a ivit însă odată prilejul (şi nu
l-a ratat) de a evoca contextul pauper („drama care ne leagă
până astăzi”) în care s-a produs tipărirea volumului, ilustrat
de graficianul Vasile Dobrian (despre care Constantin Prut
ne informează că este şi autorul unor volume de poezii şi că
primul album de grafică îi apăruse în anul 1936 – v.
Dicţionar de artă modernă, Bucureşti, Editura Albatros,
1982, p. 120-121). Era pe la sfârşitul lui martie sau
începutul lui aprilie 1964, la Sala Galeriilor de Artă din
Bucureşti, (Bd. Magheru, nr. 20), când scriitorul nostru
(poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist) a vorbit la
vernisajul expoziţiei de grafică a lui Vasile Dobrian,
rememorând mai ales tipărirea volumului Chemarea
cumpenelor al cărui mesaj era augmentat de ilustraţiile
graficianului, ilustraţii în care poetul şi-a recunoscut „inima
şi gândirea tânără”, „râvnele şi revoltele”. Coordonatele
universului grafic al volumului? „O omenie caldă, o
compasiune nelimitată pentru semeni, un realism de un
tragic cu cât mai reţinut cu atât mai pregnant – culorile alb11
negru amintindu-l pe ilustratorul lui Eulenspiegel, uliţe triste
din cartierele periferice, figuri de oameni parcă răstigniţi pe
nişte arbori ai suferinţei, fete purtând pe obraji de îngeri
sigiliile dezolării, ochi tineri goliţi de azurul speranţelor –
iată foarte pe scurt lumea scoasă la iveală, prin penelul lui
Dobrian, în cărticica mea de poezii”.
Publicat sub titlul Evocare, în martie 1964, ca anexă la
catalogul expoziţiei şi uitat acolo, textul lui Eusebiu Camilar
merită să fie scos din uitare, nu numai datorită informaţiilor
autobiografice pe care le vehiculează (avem aici date de la
sursa primară despre felul cum s-a ivit prima carte cu care
Eusebiu Camilar a intrat în literatură), dar şi pentru
implicaţiile-i extrem de actuale, deoarece, ca şi astăzi, în
acea „epocă îndepărtată”, artistul era salvat de la răstignirea
pe crucile indiferenţei doar de entuziasmul care-l anima,
sprijinit, implicit, pe vocaţia sa, pe menirea-i de mântuitor al
omului prin creaţia de valori spirituale (singurele, până la
urmă, în măsură să confere lumii, oricât de ticăloşite,
dimensiunile sublime ale perenităţii), asumată prin jertfă şi
sacrificiu.
Avem la îndemână, graţie generozităţii Doamnei
Elisabeta Isanos, acest text în două versiuni: cel publicat ca
anexă la catalogul mai sus pomenit şi manuscrisul
dactilogramă – Dobrian – care prezintă câteva deosebiri faţă
de versiunea tipărită (de pildă: descinderea lui Camilar în
Bucureşti este plasată „prin anii 1937, şi nu 1935”,
cunoştinţa cu Vasile Dobrian îi fusese intermediată
scriitorului de directorul revistei „Şantier”, se spune în
dactilogramă etc.) Publicăm aici versiunea din manuscrisul
dactilogramă – deşi putem fi siguri că textul definitiv,
stabilit de autor, este cel tipărit – tocmai datorită diferenţelor
pe care le conţine faţă de acesta din urmă, care, tipărit fiind,
poate fi consultat în mai multe lăcaşuri publice.
12
D O B R I A N
De Vasile Dobrian mă leagă o epocă îndepărtată, când
unic sprijin al pictorilor şi poeţilor era doar entuziasmul.
Cu zestrea asta şi cu un caieţel de versuri venisem la
Bucureşti prin anii 1937 şi, prezentându-mă la revista
„Şantier”, m-am ales cu una dintre comorile nepreţuite din
scurta noastră trecere pe sub soare, cu o valoare nesupusă
pulberii – m-am ales cu o prietenie.
Directorul revistei „Şantier” mi-a făcut cunoştinţă cu
Vasile Dobrian, a cărui inimă caldă i-am simţit-o în prima
strângere de mână, şi ani destui au trecut de atunci şi, peste
toate valurile vremii, am rămas prieteni... Luni şi ani ne-am
bucurat ori de câte ori imaginile poetice sau culorile din
vârful penelului au sclipit cât de cât în zbaterea spre lumină
din adânca noapte a anonimatului.
Încă din anii amintiţi, 1937, ne-am legat şi prin
colaborare, Dobrian oferindu-se să-mi ilustreze prima
cărticică de poezii - şi abia aşteptam să-l cunosc pe artist!
I-am încredinţat caietul. După un timp am rămas profund
emoţionat, văzând cu câtă artă izbutise să redea cuvântul în
imagine plastică, mi-am văzut în ilustraţiile lui inima şi
gândirea tânără, mi-am recunoscut râvnele şi revoltele,
încât încă o dată mi-am dat seama ce colosal fusese darul
întâmplării, aducându-mi un astfel de prieten.
O omenie caldă, o compasiune nelimitată pentru
semeni, un realism de un tragic cu cât mai reţinut cu atât
mai pregnant, culorile alb-negru amintindu-l pe ilustratorul
lui Eulenspiegel, uliţe triste din cartierele periferice, figuri
de oameni parcă răstigniţi pe nişte arbori ai suferinţei, fete
purtând pe obraji de îngeri sigiliile dezolării, ochi tineri
goliţi de azurul speranţelor, iată foarte pe scurt lumea
13
scoasă la iveală, prin penelul lui Dobrian, din cărticica mea
de poezii.
Ca să putem da luminii şi versurile şi ilustraţiile, ne
trebuia un editor şi o tipografie şi abia de acolo înainte a
început drama care ne leagă până astăzi. N-am găsit nici
editori, nici tipografi gata să-şi strice capitalul pentru nişte
debutanţi; mântuirea noastră am găsit-o totuşi la o
tipografie nu „obscură”, căci era luminată cu o lampă
destul de mare, cu gaz, ci mai degrabă primitivă, poate ceva
mai mare ca tipografia lui Edison. Ca să putem „trage”
ilustraţiile şi poeziile, trebuia să învârtim la roată, chiar
noi autorii, pe-un ger straşnic, şi învârteam cu rândul, când
eu, când Dobrian, după ce ne încălzeam mâinile, fie cu
răsuflarea noastră, fie la soba de tablă cu cărbuni prea
puţini şi aproape totdeauna stinşi...
Oricum, azi abia îmi dau seama cât entuziasm ne
susţinea în lupta cu împrejurările potrivnice, dar eram
tineri, setoşi de lumină până la fanatism, şi aşa, oră cu oră,
ieşeau de sub teascul anonim ca şi noi, când ilustraţiile lui
Dobrian, când versurile mele – şi după scurte pauze
reîncepeam lucrul, încredinţaţi amândoi că sulurile de
hârtie proastă, în developarea lor înceată, vor ajunge până
în adâncul timpului, ducând mesajul unor inimi tinere
jignite de nepăsarea celor din jur, dar hotărâte să nu
capituleze...
Şi astfel, zi după zi, în iarna aceea mohorâtă, ne
revedeam la străvechea tipografie şi luam munca de la
capăt, şi iar apăreau pe coale, când ilustraţiile, când
versurile, până ce într-o bună zi buchetul de „rătăciri ale
tinereţii” s-a încopciat alături de ilustraţiile prietenului meu
şi aşa am eu prima cărticică, aliat prin ea pe totdeauna cu
prietenul admirabil, cu cel ce astăzi e om cu faimă, adânc
cunoscut şi profund preţuit de toţi cei ce caută şi înţeleg
sufletul culorilor sincere ca lumina...
14
Mă uit la picturile lui
Dobrian, astăzi, şi mă bucur
văzându-i tot sufletul de-atunci,
entuziasmul tânăr ca un ied,
aşa cum îi era atunci, acum
întrupat într-o artă matură, de
o gravitate ca a vieţii,
străbătută, ca de un fluid, de
farmecul adevărului.
Arta e artă dacă te
îndeamnă spre zbor, dacă-ţi
ridică ochii spre monumente.
Fără aceste îndemnuri în
cuprins, nici pictura, nici
poezia n-au decât preţul
materiei plate; spre monumente
şi zbor m-a îndemnat arta lui
Dobrian încă din vremurile
„eroice” când, învârtind
împreună la roata unei
tipografii primitive, aveam
convingerea că învârteam roata
colosală a timpului.
Eusebiu Camilar
(V. „Bucovina literară”,
Suceava, anul XI, nr. 8-9 (126-127),
august- septembrie 2001, p. 26-27.)
Graficianul Vasile Dobrian,
prietenul lui E. Camilar
15
1. 2 EUSEBIU CAMILAR LA „FUNDAŢIILE
REGALE
vasile dobrian
Vasile Dobrian (n. 2 noiembrie 1912, Rod, Mărginimea Sibiului - d. 1999, Bucureşti) a fost un pictor, desenator, grafician şi poet român asociat cu avangarda. A absolvit, în 1934, Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Este fondator, împreună cu Aurel Mărculescu, al Grupului grafic 1939-1947. Între anii 1949-1956 a fost profesor şi director al Înstitutului de Arte Plastice din Iaşi.
Operele sale au fost prezentate în expoziţii personale la Bucureşti între anii 1935-1945 la Saloanele Oficiale (pictură şi grafică) şi 1945-1977, Baia Mare 1962, Timişoara 1963, Leningrad 1963, Bacău 1964, Cluj-Napoca, Râmnicu Sărat, Galaţi, Ploieşti, Brăila 1965-1967, în manifestari de artă românească organizate peste hotare, cât si expoziţii internaţionale organizate la: Lugano 1954, Veneţia Bienala din 1960 şi 1962, Ljubljana 1961, 1965, Sao Paulo Bienala din 1963, Tokio 1967, Berlin 1967, Florenţa 1968 şi 1970, Pescia 1968, Linz 1968, Varşovia 1970. În decursul timpului expune alături de artişti plastici precum : Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Eugen Drăguţescu, Alexandru Ţipoia, Ion Ţuculescu, George Tomaziu, Ioan Mirea, Nicolae Brana, Aurel Mărculescu, etc.
Desenele şi gravurile sale reprezintă un comentariu al ambianţei sociale, în care prezenta sa ia uneori forma explicită a angajării pentru idealuri umaniste. În ultimul deceniu, in paralel cu grafica militantă, a întreprins unele experienţe in domeniul organizării plastice a imaginii. Compoziţiile in acest caz, sunt consecinţele juxtapunerii unor suprafeţe geometrice de culoare, în structura cărora, recunoaştem ca pricipiu ordonator sau ca prim impuls al construcţiei, semnul abstract al unei litere. Armonia pe care o obţine între culori se produce în condiţiile conservării mişcării pe care o presupun contrastele, adeseori violente, între tonalităţi. Artistul şi-a editat câteva albume de grafică: Domino (1936), Patimi omeneşti (1937), Instantanee din viaţa oraşului (1938), Ciclul morţii (1942), Drumul unei vieţi (1946), fiind în acelaşi timp autorul unor volume de poezie, cel mai important fiind volumul Un anumit anotimp din 1977. Reprezentant al avangardei românesti atât în artă cât şi în poezie alături de alţi poeţi ai avangardei precum Gellu Naum, Saşa Pană, Geo Bogza, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Gherasim Luca etc. A colaborat (cu gravuri) la revista dobrogeană Litoral (1939-1943).
Opere
* Steaua inimii, 1929
* Domino, 1936 (album)
* Instantaneu din viaţa oraşului, 1938 (album)
* Patimi omeneşti, 1939 (album)
* Ciclul morţii, 1942 (album)
* Drumul unei vieţi, Editura Orizont, Bucureşti, 1945 (cu o prefaţă de Zaharia Stancu)
* Umbra unei melancolii, editura unu, Bucureşti, 1946
* Alfabetul sângelui, editura unu, Bucureşti, 1946
* Jocuri în filigran, editura unu, Bucureşti, 1947
* Personaje secrete în trecutul imediat, Editura Orizont, Bucureşti, 1947
* Crepuscul intim, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969
* Un anumit anotimp, Litera Internaţional, 1977
* Arhipelag, Cartea Românească, Bucureşti, 1989
* Dialog, 1993 (album)
* Arcade, 1995 (album)
* Dobrian lui Dobrian, 1995 (album)
* Toamna, 1996 (album)
* Oniro, 1997 (album)
* Amerim, 1997 (album)
* Gestul mâinii şi al memoriei, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1998 (memorii)
* Lui, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002 (ediţie postumă îngrijită şi prefaţată de Emil Manu şi postfaţată de Mădălina Barangă)
* Armonii, ? (album)
PICTORUL VASILE DOBRIAN
S-a născut la Sibiu în 1912. Studiază întâi la Sibiu iar apoi în 1930 devine student al Academia de Arte Frumoase din Bucureşti şi la Academia liberă de pictură. În 1935 are prima expoziţie personală în Bucureşti.
Vasile Dobrian in 1996
Devine profesor al Institutului de Arte Plastice din Iaşi, iar în 1949 este numit director al acestui institut
A co-fondat „Grupul grafic” la sfârşitul anilor `30, una din importantele mişcări ale avangardei româneşti dar şi alte grupuri artistice româneşti. A participat la multe expoziţii, majoritar fiind în străinătate, una dintre cele mai importante fiind bienala de la Veneţia. A primit premiul „Theodor Pallady” în 1936 la 24 de ani. Devine artist emerit al României în 1964. A fost membru al Academiei de desen din Florenţa şi membru al Academiei de Artă, Ştiinţă şi Literatură „Tomasso Campanella” din Roma.
Vasile Dobrian in 1963 si pictura sa “vechi si nou” din 1964
Pe lângă pictură, este cunoscut şi pentru poezia sa. A colaborat cu scrieri şi gravuri la reviste din România, începând cu revista avangardistă „Unu”. A asigurat elementul artistic pentru mai multe volume de literatură.
salamandra
Moare în 1999 la Bucureşti.
