Întors de la Milano „unde eram şi nu eram” mi-am amintit că superbul oraş a fost şi ultima patrie a marelui poet Eugenio Montale – laureal al Premiului Nobel 1975,unul din poetii mei preferati “deslusit” multă vreme pe una din ultimile lui cărţi bilingve, cu titlu de “maculator” de şcolar: CAIET PE PATRU ANI; şi căruia A.E, Baconsky, aflat şi el la Milano prin anii 70 ai călătoriilor sale apusene, i-a făcut o vizită în apartamentul „mai mult decât elegant, modern, cu încăperi despărţite prin trepte de stejar şi cu plante ce pălesc în lumina aurie a ultimelor raze primăvăratece” (era în martie n.n.), fiind primit mai mult decât cordial, căci amintindu-şi de România îşi de Rebreanu şi Goga, pe care-i „i-a întâlnit undeva la un Congres internaţional”… De altfel, AEB, îi găsea mai puţine „cusururi” oraşului Milano, decât discipolul său Oct. Paler (căruia mă recomandase şi pe mine, tânăr poet ajuns la Bucureşti „să cuceresc Parisul”)…Dimpotrivă, seniorul melancolic AEB, a găsit cea de a doua capitală a Italiei drept un oraş excelent, simţindu-se în el, cu fina ironie ce-l caracteriza, şi după o expresie a lui Valery Larbaud: „Un riche amateur.” „Da, fantezia e un viciu nepedepsit”, adaugă AEB după Larbaud. „Pieta Rondanini” văzută la Castello Sforzesco „poate anume prin aspectul ei e o operă ce vorbeşte mai mult, şi dezvăluie mai multe şi ascunse laturi ale artistului, care dacă e unic în sine, în schimb după cuvintele unui sonet al lui Michelangelo: „Non sempre a noi si montra per un verso,/E grazie spande variate e nuove.”
(“pe sursă”): “Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano) a fost poet, prozator, editor şi translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975. Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecţi ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este iniţiatorul şi reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori “halucinant”, evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspiraţia spre libertate dar şi dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti şi Umberto Saba.”
POEZII DE EUGENIO MONTALE IN ROMANESTE
Aspasia
| Înscris în bibliotecă de Ada Ionescu
Noaptea târziu oamenii
intrau în odaia ei
pe fereastră. Stătea la parter.
Îi spuneam Aspasia şi era fericită.
Apoi ne-a părăsit. A fost barman, coafeză şi multe altele
Rareori se-ntâmpla s-o-ntâlnesc.
O strigam atunci cu voce tare: Aspasia!
şi ea, trecând fără să se oprească, zâmbea.
Fusesem colegi; o fi moartă de ceva vreme
Când voi intra în iad, aşa… din obişnuinţă
o să-i strig Aspasia primei umbre care-mi va zâmbi.
Ea va trece, desigur. Niciodată
nu vom şti ce a fost şi ce nu a fost
acel fluture care abia avea un nume
pe care il dădusem eu.
Calul troian
| | Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar
Nu era aşa de uşor să locuieşti
în calul troian.
Era înăuntru aşa de strâmt
încât păream sardele în saramură.
Apoi ceilalţi au ieşit, eu am rămas înăuntru,
nesigur asupra regulilor de luptă.
Dar asta o ştiu acum, nu atunci
când am ţinut în rezervă pentru ultimul act,
hotărâtor, cea mai bună parte a forţelor mele.
A fost un act nemărginit, aproape mişcarea
sacramentală a laşilor în pielea unui
patruped care n-a fost construit niciodată.
În parc
| Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar
În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de ţeavă,
săgeata m-atinge şi se pierde.
O frunză părea, ce porneşte
din plop şi se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeaţă.
Un râs ce nu-mi aparţine
străbate frunzişul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înţepând vinele,
şi râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os
şi mă joc peste faţa ta cu un pai…
Martorii lui Iehova
Înscris în bibliotecă de Iulian Poetrycă
Aproape în fiecare zi îmi scrie
un martor al lui Iehova
să mă pregătesc pentru Eveniment.
Partea proastă e că această totală
răsturnare
nu-mi oferă perspective prea încurajatoare.
Dacă moare cine trăieşte
viu nefiind niciodată
şi reînvie în modul cel mai plăcut
pentru mine fiind invizibil
mă tem că semnalele lui o să-mi parvină
cel puţin cifrate
pentru a mă avertiza că adevărata despărţire
este totdeauna în probă.
Dacă este trist gândul morţii
gândul că Totul durează
e cel mai înfricoşător.
(STUDII DE STIINłĂ SI CULTURĂ ANUL IV, NR. 3 (14), SEPTEMBRIE 2008)
“Genialitatea,spunea Eugenio Montale, constă în a fi înteles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi,si în a fi reusit să ne scufunde în acea lume ca si când ar fi fost a noastră.” Aceasta e într-adevăr marea metaforă (edenul) a lui Kavafis.Spre deosebire de poetul grec,Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia. Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseste edenul. La poetii europeni, inclusiv cei din spatiul carpato-danubiano-pontic, descoperim dimensiunea ratională al sublimului, cum spunea Kant, dar si jocul de fugă către teritorii sublime. La Eugenio Montale, poetul italian, ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică si de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, coplesit fiind de anodin sau răvăsit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri.(Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică,dar si marea ca suveran principiu al existentei si al vietii:”Tu prima mi-ai spus/că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă.”A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc.Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convietuiesc cu tendinta spre înăltimi,spre lumină,spre bănuite zone de combustie purificatoare sau reviviscentă miraculoasă,această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden:”Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparente răsar/si ziua –ntreagă să răsfrângă,în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină”. Planeta visată este edenul ,pe când” înebunită de lumină” este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen,din aceeasi generatie cu Montale.In timp ce la Montale edenul este lumina,luată ca întelepciune,la T.S.Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp...” Etc., etc.,
