OCTAVIAN BLAGA
Noaptea cu greieri
Nimic n-a mai fost pe urmă la fel. Nici cireşul n-a mai înflorit
Fără spaimă, nici ghiocelul nu şi-a mai ridicat prin zăpadă
Creştetul afară făr-o nevroză, nici o sfadă nu mai fu urmată
De o împăcare adevărată, nici umbrele nu au mai reprodus
Fidel taiectoria paşilor. Eram copil şi credeam , cum cred
Copiii, că întrebările au răspunsuri. Se întâmpla într-o noapte
Şedeam cuuibărit, spre adormire, în braţele Bătrânului meu,
Şi am auizit: cri-crfi. Ce se aude, moşule? Îmi e frică...
Toate zgomotele erau la vremea aceea tulburări ale ordinii firii.
Nu trebuie, dragul moşului, sunt greieri. Crezusem cumva
Cum că toate fiindurile făcuseră pace? Elitrele greierilor trebuie
Să-mi fi părut o declaraţie de război. Şi câţi sunt, moşule?
Prevăzător, evaluam riscurile. Sunt toţi, dragule. Veniseră toţi.
Trădarea era, deci, generală. Dar cine sunt greierii, moşule,
Ce spun? Mai purtam o speranţă, ca pe un steag alb în faţa
Unei mitraliere setate pe pilot automat. Greierii sunt inimi, care
Ne păzesc noaptea. Oamenii zic că ei cântă. Dar moşul
Are să-ţi spună un secret : greierii nu cântă, greierii întreabă.
Era o noapte atletică, fără nici o ponioarcă pe dânsa. Şi ce,
Întreabă, moşule, ce întreabă? Fânul odora a ambrozie şi tutun.
Întreabă dimineaţa dacă mai vine. Scheletul unei spaime ţâşni
De sub cergă şi o luă la goană ca un andabat. Şi vine dimineaţa,
Moşule, vine? Aveam ani puţini. Atunci şi aşa am crescut cu
Greierii, în braţele Bătrânului meu, atunci şi aşa, întrebările,
Acoperit cu o cergă de sub care doar ochii ieşeau afară,
Să cunoască stelele, şi urechile, să înveţe vântul, şi nasul,
Să adulmee iarba. Asta nu ştie încă nimeni, dragul moşului.
Oglinzile pentru mai târziu
Când nu am fost este
Foarte aproape de când
Nu mai suntem. Înainte de a fi
Ne amintim să fi fost.
Iar după ce nu mai suntem,
Ne amintim să mai fim.
Amintirile acestea
Sunt ca niste oglinzi călătoare,
Legate între ele de reflecţii
De care ne amintim
Ca de nişte păpădii
Despărţite în zbor.
Vine, însă, o zi, când oglinzile
Nu ne mai cunosc, iar
Reflecţiile lor sunt
Tot mai îndepărtate.
Anonim, secolul XXI
Florile varsă gânduri şi rouă
Şi parcă ar ploua, însă nu plouă.
N-aş auzi nici moartea de-ar veni.
Nici când pământul s-ar opri n-ar şti.
Fericirea e o oglindă cu faţa în soare,
Atunci când nici o rază nu doare.
Trec anonim, ca fumul.
Secolul, pare-se, e XXI.
