luni, 31 ianuarie 2011

VERSURI DE ION LAZU; TRADUCERI IN FRANCEZA DE ELISABETA ISANOS





Ion Lazu
Elegii noi / vechi




Prezentare

Am revenit din vis
Cu o faţă netedă
Luminoasă ca fildeşul.


O apăsare pe suflet

Alege două trei cuvinte, punctele
incandescente ale paginii, sinapsele.
Taie tot restul cu un mare ics, în cruciş
şi-n curmeziş, adună-le în cocoloş, aruncă
la gunoi cuvintele moarte. Dă ocol pe sus
şi prăbuşeşte-te în chiar focarul oglinzii.
Metoda şoimului, i s-a spus. Sau din adîncuri
să vii spre lumină, fără greş – metoda cîrtiţei.
Metoda bumegangului, - o perfectasem eu, cîndva.
Metode sunt, ele proliferează. Rezultatele
se lasă aşteptate. Mototoleşti încă o pagină şi
o arunci la coş, ca în mutra unui duşman.
Ce simţi, după toate astea? O apăsare
pe suflet.






Piroga

Să-mi procuraţi un sicriu
Uşor
Şi foarte lung, asemenea cu o canoe -
Nu vreau să lîncezesc
În apele reci ale Stixului
Ci săgetînd peste negrele-i unde
Într-o clipită să ajung dincolo -
La ai mei.

Prin somn

M-am trezit în zorii unei zile de duminecă
Tocmai cînd ar fi fost să dorm pe ruptele
Să mă satur de odihnă
Să mă lecuiesc de această oboseală care nu mai trece şi nu –
Însă eu m-am trezit de mult – şi nu de griji
Nici de sperietura unui vis urît –
m-am trezit cu mintea limpede şi cu inima încropită de iubire
şi ţie, care te-ai răsucit în somn spre mine
m-am apucat să-ţi sărut încheieturile mîinii, podul palmei
şi falangele la rînd –
uşor, ca prin vis, să nu te trezesc -
le sărut ca pe cel mai temeinic lucru
din viaţa mea
le sărut cum n-am făcut-o nicicînd
în aceşti douăzeci şi doi de ani împreună
le sărut de parcă ţi-aş săruta sufletul de-a dreptul şi
pentru prima oară în această duminecă de dimineaţă
le sărut de parcă ar fi de-un veac
oale şi ulcele
iar eu încă n-am reuşit să-ţi spun ce simt -
deşi mîinile tale sunt oale şi ulcele
şi cred că voi continua să ţi le sărut astfel
cu buzele astea devenite de mult
ele însele oale şi ulcele.






Mama

Trebuie să aibă vreun rost şi mirosul
de tămîioară, că prea e din cale-afară de plăcut
sufletului. Bagi nasul, aspiri
parfumul neasemuit,
ţi se încălzeşte sufletul. Vrei să te bucuri
în continuare
de farmecul lui, tragi încă o dată pe nări, însă
deja tăria mirosului s-a pierdut. Doar atît a fost –
un semnal scurt,
parcă anume pentru tine, într-o
clipă norocoasă…

Schiţa portretului

Nu e nimic mai interesant la om decît felul cum
îl vezi prima dată - şi niciodată după aceea.
Te surprind anumite trăsături, gesturi -
ai zice că de când eşti
n-ai mai văzut aşa ceva.
Îţi spui că ar merita să le cercetezi
cu de-amănuntul,
pe îndelete. Dar persoana se mişcă din faţa ta,
dispare. Sprîncene arcate. Ochi migdalaţi, un
nas aristocratic, buze nervoase. Trei inele
pe degetele mîinii stîngi, două
pe cealaltă.
Conştiinţa de sine a unei femei tinere, arătoase. Soră
cu cea de alături,
cu care vorbea? Ce crede ea despre sine?
Despre bărbaţi, în timp ce
îşi mută privirile prin preajmă. Poate iubi un
copil spelb?
O mătuşă senilă?




Învierea

Castani înfloriţi, delicatul parfum.
Singur pe drum, iau lumină. Revenind spre
casă, nimeni nu cere să-şi aprindă
de la mine, iar eu, prea emoţionat, nu reuşeam
să îngaim celor ce treceau
pe alături: Hristos a înviat! atît şi nimic
mai mult aş fi dorit…
Zadarnic încercam, fălcile încleştate. Apoi
chiar se opreşte
cineva, cere lumină şi eu, cu voce puternică
de data asta:
Hristos a înviat! Abia acum fericit, exaltat
părîndu-mi-se că iau parte la
minunea Învierii.

Norul de cuvinte

Cum aş scrie fără ochelari, bazîndu-mă doar
pe iscusinţa mîinii, ca într-o noapte a văzului –
ci mintea îşi urmează drumul, mîna poartă
condeiul abstract
pe hîrtie - sub ceaţa unui rînd încerci să aşterni ceaţa
altui rînd –
se adună pe cerul alb al coalei un nor vineţiu.
Ce anume s-a depus acolo
din sufletul neîmpăcat cu sine?

Mila şi vina

De unde la noi, românii, mila asta nejusificată nicicum
faţă de păcătos, de infractor, de cel în culpă, chiar mai mult
decît faţă de victimă, faţă de cel
păgubit, nedreptăţit? Nu cumva pentru că noi înşine
am păcătuit adesea, sau am fost pe punctul
de a cădea în ispită? Aceste trăsături ar fi trebuit
să facă din noi românii, în decursul a două milenii, dacă nu un
popor desăvîrşit, măcar unul foarte religios,
dornic de dumnezeire, de sublim…

Îndemn

Trezeşte-l din adîncul somnului
pe duşman,
iar pe cel iubit
trezeşte-l
din adîncul morţii!






Poezia

Te opreşte un asiatic pe stradă, (un japonez?)
îţi face semne,
îţi zîmbeşte, te întreabă ceva, într-o limbă care
nu e japoneza lui, ştiind că nu o cunoşti;
îi răspunzi ceva îngăimat,
într-o limbă
care nu e româneasca ta. Fusese derutat,
obosit; deodată se relaxează,
se luminează la faţă. A înţeles încotro să meargă.
Te bucuri.
Poezia nu e limba lui, nu e
limba ta, în care aştepţi să ţi se vorbească la vedere.
Dar v-aţi înţeles:
cu mirare, cu bucurie. Tot aşa funcţionează şi
Poezia, de aceeaşi sorginte
este lucrarea ei.

Frica

Tatăl ieşi în prag şi-l întrebă pe flăcăul
Care tocmai se urca în căruţă: Ai luat toporul?
L-am luat, răspunse – şi ridică hăţurile, ca să plece caii.
Toporul pentru doborît copaci
Toporul pentru ascuţit araci
Toporul pentru despicat fiarelor ţeasta
Toporul pentru aia şi asta
Toporul pentru de toate şi pentru nimica
Toporul pentru despicat iar şi iar frica.


cinci poezii de Ion Lazu traduse in franceză de Elisabeta Isanos

Ion Lazu: DU RECUEIL “POÈME MATINAL”




LE PAYS DES FONTAINES

Corps pierreux
terre aride
des lieux déserts
ravines
où la statue renversée
des fontaines s’enracine.

J’aime tristement
le tir primitif
de la balance oblique
et la monnaie polie du ciel
au fond du puits.

Je voudrais durer
dans les âmes en expansion
de ceux qui me succéderont dans le temps
ma patrie dont le corps s’épuise
et les veines des eaux sont fermées

des lances enfoncées
aux jointures de l’horizon
font périr lentement la mer de la tristesse

il n’en restent que les fumées de l’automne
aux feuillages amers
près des lèvres du paradis oublié.


LES PARENTS

à mon frère Gelu

En frissonnant je me tais
combien avez-vous changé
depuis mon départ
combien avez-vous perdu
de vos voix, de vos corps.

Il ne vous en reste
qu’un fil qui tremble
c’est le seul qui retient l’âme
pendante au sternum.

Tellement diminués
il y aurait assez de place pour vous
peints sur l’iconostase.

Une violente nostalgie me prend:
m’endormir entre vous
comme autrefois enfant.

Étendus l’un à côté de l’autre
cette nuit
et entre nous combien de place!
Est-ce que l’on va se réveiller
encore? Et qui?





NEIGE DE MARS

Il neige dans une cheminée
dont la fumée monte
la neige est toujours plus dense
plus accablante
et fait retourner la fumée

qui rentre dans le charbon
en étouffant la flamme
en remettant le feu
aux entrailles de la terre.






















UN POINT D’APPUI SUR L’ÉTOILE DU PRINTEMPS

Jeté par la fenêtre dehors
on ne sait pas quand
un oignon
a tourné son disque
en guise de point d’appui
sur l’Étoile Polaire
et maintenant
il fait pousser de la terre
micrométriquement
trois colonnes vertes
plus fermes
que l’histoire d’un empire.


















HISTOIRE

De plus en plus étranger l’homme de la rue
que mes yeux n’ont jamais assez vu.
Petit, pressé, affamé,
il a peur de la mort
et fait des calculs toute la journée.

Je ne suis ni d’un côté ni de l’autre.

J’appartiens à l’air doux qui fait claquer l’étendard
je suis comme le soleil qui passe à travers la clôture
tandis que le corps reste dans la rue.

Donc, ma pensée dit qu’elle l’a assez vu.



joi, 20 ianuarie 2011

PATRU POEME DE ION MURGEANU IN SPANIOLA SI ENGLEZA TRADUSE DE PAUL ABUCEAN









PATRU POEME de ION MURGEANU - Patru poeme/Cuatro poemas/Four poems
• Postat de Paul Abucean în Ianuarie 13, 2011 la 5:30am
• Trimitere mesaj Vezi blogul lui Paul Abucean
ION MURGEANU
DIN TEZAURUL MĂRII


Din tezaurul mării am scos
Fericirile drepţilor.
Mergeam lângă Domnul supus.
Nu-mi era foame nu-mi era frig.
Pe drum treceau vameşi.
Atunci am întrebat şi El mi-a răspuns.
Întâi de toate învaţă răbdarea.
Munţi nu s-au clintit încă din loc.
Nu am trecut cu paşii mei marea.
Deci am repetat întrebarea mirat.
Caută singur răspuns. Mi-a răspuns.
Nu vezi fericiţii acestui veac?
Toţi au ales disperarea.

===============================

ION MURGEANU
Del tesoro de la mar (Din tezaurul mării)

He sacado las bienaventuranzas de los justos
Del tesoro de la mar
Al lado del Señor andaba sumiso
No sentía hambre ni frío
Aduaneros iban y venían por el camino
Y le pregunté y me respondió
Ante todo aprende la paciencia
Aun no se han desplazado los montes
Aun no he traspasado caminando la mar
Asombrado le repetí la pregunta
Busca tú mismo la respuesta fue Su respuesta
¿Acaso no te has fijado en los contentos de hoy?
Han elegido todos el desespero

==============================


ION MURGEANU
Out of the Sea's Treasure (Din tezaurul mării)

I have extracted the joys of the righteous
Out of the Sea's Treasure
I was humbly walking beside The Lord
I was not hungry I was not cold
To and fro tollhouse clerks were passing us by
And then I asked Him my question and then He answered
First and foremost thou must learn to be patient
Mounts have not yet shifted
I have not yet crossed the sea on foot
Puzzled I once anew asked my question
Seek thy own answer was His answer
Might thou not have noted nowadays happy ones?
Hopelessness is what they all have chosen

=======================================

ION MURGEANU
RANA


Nici strălucirea nu este de mine nici fala
Nici mirarea nici flinta eternei erori
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Nici dimineaţa acestei fântâni murmurate
Nici plopul nici râpa ce am trecut-o
Zărind umbrei tale piciorul ei luminos
Dar frumuseţea rămâne o rana deschisă
Atunci m-aş întoarce să-mi pun gura pe ea
Atunci aş simţi ce fel se-nfioară durerea
Bujorii aprinşi din cana lăsând să cadă
Trupul petalelor de căldură şi teamă
În noaptea păcatuui în eterna fântână
Nici amintirea nici gloria nu rămân
Buzele reci caută încă buze fierbinţi
Dar frumuseţea rămâne o rană deschisă
Un spaţiu deschis al imaginarului
Strălucirea gloria ei mirarea şi spaima
Timp fără timp ecou fără paşi paşi fără drum.

===============================

ION MURGEANU
Herida (Rana)

No es para mi el esplendor ni la soberbia
Ni el estupor ni el trabuco del perpetuo fallo
La belleza no obstante queda una herida abierta
Ni el alba de ese pozo murmurado
Ni el álamo ni el barranco que atravesé
Vislumbrando el radiante pie de tu sombra
La belleza no obstante queda una herida abierta
Entonces volvería para taparla con mi boca
Entonces sentiría qué tal se estremece el dolor
Peonias ardorosas soltando desde su jarro
Cuerpo de pétalos de calor y angustia
En la noche de pecado en la eterna fuente
Ni el recuerdo queda ni la gloria
Siguen buscando labios calientes los labios frios
La belleza no obstante queda una herida abierta
Espacio abierto de lo imaginario
El esplendor su gloria el estupor el espanto
Tiempo sin tiempo eco sin pasos pasos sin rumbo

=======================================

ION MURGEANU
Wound (Rana)

Splendor is not for me nor is glory
Nor wonderment nor the ever-erring rifle
Yet beauty remains an open wound
Nor the dawn of this whispered fountain
Nor the aspen nor the chasm I have crossed
Beholding the beaming foot of your shade
Yet beauty remains an open wound
Then I would return to press my mouth against it
Then I would feel what pain's shivers are like
In the pot radiant peonies dropping
The body of petals seized by heat seized by fear
Eternal well's night of sin
Neither remembrance nor glory remains
Cold lips still seeking hot lips
Yet beauty remains an open wound
A space open to imagination
Splendor its glory its wonderment its terror
Timeless time paceless echo aimless steps

======================================



ION MURGEANU
AL CLIPEI


Mai mult decât această zi e amintirea zilei
Ce si-a turnat tiparul pentru năruire
Si din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe si ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit metalul preţios al flinţei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Si nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine…
Cât mă detest aici atâta sunt si umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Si niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Si-al clipei sunt din ce în ce mult…

===========================

ION MURGEANU
Del instante (Al clipei)

Más que el día este es su recuerdo
Que ya fundió su molde hacia la ruina
Y de su dada forma no hay quien lo saque
Más de lo que yo pudiera recordar segundos
Horas que me encariñan en la mente reflejadas
Fundiendo han venido el metal caro metal del ser
Nadie más que yo es más maximo
Ni nadie más que yo más grueso y estrecho
Ni nadie más que yo más bajo...
Tanto me detesto aquí cuanto soy no espero
Premio ni mima de la humildad ni diezmo de la fe
Más que en esto soy en lo que nunca soy
Y nunca llegaré a ser mejor
Lo ínfimo del instante me acerca
Y del instante soy cada vez más...

=======================================


ION MURGEANU
Fleeting (Al clipei)

Worthier than this day now is its remembrance
Which has already made its ruin-bound mold
And that is how it will have to stay
More than I could recall
Moments and hours I cherish mirrored into the mind
Having melted the precious metal of the self
Nobody is most more than I am
And no one is more thickest or more tightest
Nor can anyone be more shortest than me...
I detest myself as much as I am and expect
No reward or pampering from humbleness
Nor dues from faith
Worthier than herein I am whence I am not
And shall never be better
This moment's shards carrying me nearer
Less and less being more and more fleeting...

==================================


ION MURGEANU
NUMAI GÂNDUL


Nu mă tem de ce n-a fost
Nici de ce nu vine când o chem.
Pentru că dacă ar fi nu i-ar trebui îndemn.
Ar veni şi am mai fi odată şi ce bine ne-am simţi.
Şi ce fluture ieşit din vierme ar dansa cu moartea
În jurul lămpii la bucătărie.
Unde se gândesc tratatele astăzi scripte moarte
Cât păstruga din chiuvetă se mai zbătea vie.
Peştele de aur a-nghiţit argintul.
Florile pământul l-au dat înapoi.
Şi urmăm acum la rând şi noi.
Ce vrem dară noi? Doară gândul!

==========================

ION MURGEANU
Tan sólo el pensar (Numai gîndul)

No temo lo que no ha sido
Ni lo que se deja llamar
Pues de ser no le harían falta ruegos
Antes vendría y volveríamos a estar bien siendo
Y qué tremenda mariposa dejando la ninfa se echaría
A tanguear con la Muerte entorno a la lampara de la cocina
En dónde se hallarán los tratados hoy letra muerta
Mientras el esturión seguía saltando en la pila
La plata se la comió el pez dorado
Las flores devolvieron la tierra
Ya es nuestro turno
¿Qué queremos pues? ¡Tan sólo el pensar!

================================

ION MURGEANU
Thought Alone (Numai gîndul)


I fear not what has not been
Nor what fails to come when called
Were it to be it would require no prodding
Rather it would come and we would once anew rejoice being
And what heck of a moth would come out of the cocoon
To dance with Death around the kitchen lamp
Where are treaties to be found alas they are all void
While the sturgeon was still jumping in the sink
The golden fish gobbled up the silver
Now it is our turn
What do we strive for then? Thought alone!

====================================
Traducere/Traduccion/Translation: Paul Abucean
====================================



joi, 13 ianuarie 2011

POSTUMIA JUVENTUS








POSTUMIA JUVENTUS
„de iubire-ntâia oară cânt
la scandal renunţ întâia oară...”
(Esenin)







Să jelesc? Să mor? Nu strig!
Nu am implorat-o niciodtată!
Când în izbă se făcuse frig
Ea fierbinte chiar nevinovată!

Aspru om şi rea redinţă-n toate
Uncenic la câtele-amăgiri?
Şi niciuna vinovate foarte;
Unele le-am presupus iubiri.

Mai presus de tot şi peste toate
Nu se-nşală nici nu dau cu zarul
Le-am ţinut la pieptu-mi nepătate
Le ştergeam sudoarea cu ziarul.

Să fi rupt o filă dintr-o carte?
Mai cu bine mi-ar fi fost s-o scriu.
Uite-aşa cu cele rău visate
Mi-ai fost pajişte iar nu pustiu.

Erau flori de colea până colo
Le îmbrăţişam făcând din ele snop
Îţi aduci aminte că-mi spuneai Apollo!
Iar eu ţia Domnişoară Strop!

Îmi spuneai Apollo când cu doi de „l”
Când uitai numai cu unul; singură.
Mă simţeam un pur şi simplu „m”
Dră Strop sau Fantezia Virgulă!

Îţi citeam Esenin jos pe arătură
Mă credeai a naibi de deştept
Îmi puneai de toate-n băutură
Sărutare numai câte-un strop!

Numai cât şi-o amăgitură...
Luam ce-aveam nevoie de la Tot.
N-a fost iarbă cătă bătătură
Nici cai roibi nesărutaţi pe bot!

Călăream la urma toată-n lună
Herghelie eram noaptea:zorii
Ne prindeau asemeni mână-n mână
Ascultai din iarba bleu cocorii...

Cum plecau din lunci la sudul lor
Simţeam cum că le-a trecut sorocul,
Numai am oftat; te desprindeai uşor
Şi cu tine mi-a plecat norocul...

Să jelesc? Să mor? Nu strig!
Nu am implorat-o niciodtată!
Când în casă se făcuse frig
Ea fierbinte tot nevinovată!

Fantezii-n iarbă, Dră Strop!
Ce alternative ce pseudonime!
Niciodată tânăr n-am să fiu la loc
Eşti la loc în sângele-mi din vine..

Cât a mai rămas şi el
Din Tot un pic de Strop!
Un răsuflet cât de mititel
După-aşa o vijelie şi-un aşa potop!








IM
.

miercuri, 5 ianuarie 2011

DIALOGURI CU DAGMARA/O FANTEZIE


MÂNZUL CORB CU STEA ÎN FRUNTE





Să fim iar tineri să se lase sara
Să răsfoim vechi tomuri tocite şi bizare
Când cineva-n fereastră că-mi bate mi se pare
Şi-un glas aud din suflet o strună ca vioara
Cum se încordează dintre file rare
ROSTIND UN NUME CEL MAI VIU: DAGMARA!




NU MAI ERA DECEMVRIE SUNTEM IANUARIE
NE TOLĂNIM STENAHORIA PE CALORIFERE
DE PARCĂ MAI VIAZĂ-N INIMI VARA
ŞI-UN GLAS DE UMBRĂ ŞI DE CATIFELE
O DULCE ŞI PRELINSĂ-N CER LITANIE
UN NUME DRAG ROTEŞTE-N FULGI: DAGMARA!



SĂ FIM IAR TINERI SĂ FIM IARĂŞI LIBERI
NE ÎNCRUCIŞĂM PE TRECERE COMOARA
NE ÎNDRĂGOSTIM ADOLESCENŢI DEODATA
L -ÎNTREB PE CORBUL CEL POESC DIN POPOSIME
O, N-AI VĂZUT-O MERSU-l GALEŞ TENUL ALB ALBIME
ŞI NUMELE UN SUSUR DE IZVOR, DAGMARA?





MOROCĂNOS ŞI-AFURISIT CĂ NICIODATĂ
N-A AUZIT DE NUMELE DAGMARA ŞI SUNT ORE
DE CÂND S-A PROŢĂPIT PE BUSTUL AFRODITEI
SE AŞTEPTA SĂ-L FI-NTREBAT DESPRE LENORE
DAR SE VEDEA CĂ RĂTĂCISE SCARA
UN NUME ÎNTRE-ATÂTEA CĂRŢI, DAGMARA





ERA CHIAR PRIMA DATĂ AUZIT; O ZEI, CE NUME
ŞI CE TRISTEŢE RUPE-N CORZI VIOARA
SĂ SCHIMBI PE O DAGMARA PE LENORE
A FÂLFÂIT DEZAMĂGIT LA CULME CORBUL
CEL CU O STEA IN FRUNTE MANZ VIOI ANUME
ÎN ZBORUL MEU NICI O LENORE CI DAGMARA!






DESPRE LENORE CUM AM VORBIT IN TREN
’NAINTE CA SĂ SURVOLEZ ACEST TEREN
DE VIS ŞI DE ÎNDRĂGOSTIRE MAI PRECIS
UNDE A NINS NINSOARE CHIAR CITIND
ÎN EDGAR POE URSUZUL CORB ŞI NEVERMORE!
AICI NINSOARE CUM SPUNEAM ÎNDRĂGOSTIRE
PE PODURI SUB FULGII ALBI ŞI GALEŞI LA PARIS






A NINS NINSOARE; CUM STĂ SCRIS. ÎNDRĂGOSTIŢI.



CORBUL de E.A. POE

Corbul
ianuarie 5, 2009 • Înregistrat sub cultura, imagini, poezii • Tagged Corbul, Edgar Allan Poe
Corbul
traducere de Iuliu Cezar Săvescu
Edgar Allan Poe
Sunase miezul nopţii, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate şi bizare,
Când cineva la uşe bătu uşor, uşor.

Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărţi vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, şi căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mişcarea perdelei de mătase,
O straşnică teroare în nervii mei băgase,
Şi ca să-mi ţin curajul, în mine singur zic:
“O fi vr’o cunoştinţă şi altceva nimic!”
Şi fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
“Aproape adormisem când aţi bătut,
Şi-n stare n-am fost s-aud şi ápoi băteaţi încet de tot!”

Deschid, mă uit, dar nimeni, şi să pătrund nu pot
A nopţii întunecime. Ce vis ciudat mă-nşeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, şi altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
Acelaşi sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
“Şi să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreţ,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Şi fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneţ.

În faţa unui oaspe cu mutră de cucernic,
Şi negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: “Pe ţărmii nopţii ce nume prinţiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: “Niciodată!”
Răspunsul, pentru mine, era fără-nţeles,
Şi cine-avu prilejul a întâlni vreodată
O pasăre lugubră, şi noaptea mai ales
Când este în putere, să şadă cocoţată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme “Niciodată!”
Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Şi parcă-ntregu-i suflet în ele şi-a închis!
Atunci şoptii: “Mulţi alţii s-au dus de lângă mine,
“Din cei iubiţi; ca mâine şi dânsul va zbura.
“Şi dânsul se va prinde în tristele ruine,
“Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: “Niciodată!”
Desigur, aste vorbe le-a învăţat vreodată
De la un om de soartă şi ceruri prigonit,
Un om fără iluzii şi-atâta de zdrobit
Încât, văzându-şi viaţa de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: “Niciodată!”
Trăsei, în a lui faţă, un scaun şi-ncercai
Să aflu ce-nţelege o pasăre ciudată
Şi slabă, şi stingheră, şi tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: “Niciodată!”

Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Şi cu săgeţi nestinse în suflet mă izbeau.
Şi ca să-i aflu gândul, am stat în nemişcare
Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: “Niciodată!”

Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
Pluteşte ca parfumul, al îngerilor duh;
“Oh! Crud şi mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales?
Oh! Bea, fără nesaţiu, divinul Nephemés
Şi uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav şi rece, răspunse: “Niciodată!”

“Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
“Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
“Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
“Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: “Niciodată!”

“Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
“Pe zeii-n care credem şi eu şi tu cu mine,
“Oh, spune, al meu suflet aşteaptă de la tine.
“Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
“Lenora?” Însă corbul răspunse: “Niciodată!”
“Te du, răcnii atuncea, şi lasă-mă, te du
“Acolo unde Pluton, azilul îţi dădu.
“Un fulg să nu rămână din carnea-ţi blestemată,
“Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
“Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
Dar corbul şi acuma răspunde: “Niciodată!”
Şi corbul, mut şi rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra uşii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei şi al luminii joc,
Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
Ce nu se va mai şterge acum şi “Niciodată!”

1855

duminică, 2 ianuarie 2011

ELISABETA ISANOS: "VIA BIRUITOARE"






VIA BIRUITOARE
-PE MARGINEA ROMANULUI „VIA” DE ION MURGEANU (Editura Albatros, Bucureşti, 1984)-

„Un drum pietruit ducea în mijlocul micii jungle la casa aceea care mi se părea cel mai minunat lucru văzut până atunci în oraşul Cana. Ne-am învârtit multă vreme în jurul clădirii cotropite din toate părţile de arbori grei, până când am descoperit uşa de la intrare. O nouă alee cu prundiş, străjuită de un gard viu, pleca de aici, ducând într-o altă direcţie, în fundul curţii, unde, probabil, era o ieşire ‚secretă’. Căci acolo vedeam un gard viu şi mai înalt, măcinat pe alocuri de uscăciune, bine mascat de măceşi şi plante agăţătoare. Ne-am fi putut strecura prin acea parte a curţii şi noi fără să mai fi căutat atât. Totul respira aici o tăcere ciudată, puţin sâcâitoare. Eram în faţa unei bijuterii de casă, locuită, credeam eu, de fantomele stăpânilor săi de altădată. /.../ Micul ei turn se vedea din oricare parte a oraşului ai fi privit în direcţia parcului public (vechile Grădini ale Bârnovoaiei), el răzbătea victorios deasupra copacilor parcului şi a livezilor din jur.”
Romanul „VIA” de Ion Murgeanu a apărut, după peripeţii dureroase, în orwellianul an 1984. Cunoscuta deviză: „Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”, era în plină aplicare în România acelor ani. La noi, ca şi în romanul lui Orwell, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană putea să ia calea „găurilor de memorie”, fiind cu desăvârşire uitat (sau înlocuit)... Ca şi acolo, exista tendinţa de anihilare a trecutului sub toate formele lui, nimeni nu trebuia să aibă amintiri clare, şi nici să poată şti cât e adevăr şi cât fantezie din ceea ce se scria in manualele şi cărţile de istorie. Generaţiile mai vechi, dar nu numai ele, îşi aduc probabil aminte că anul 1984, descris de Orwell si trăit de noi „pe viu”, a fost vremea când mai ales în Bucureşti distrugerea sistematică a vechimii atinsese apogeul. Cine nu a simţit atunci sfâşierea produsă în noi înşine de loviturile de berbeci şi de buldozere asupra „bijuteriilor de case”, asupra bisericilor si monumentelor din oraş? Pe Dealul Uranus era o mare de lut răscolit, Dealul însuşi era strivit, una cu pământul. Îmi aduc aminte că într-o zi am descoperit acolo, în mijlocul pustiului, poarta în stil gotic a Arsenalului, rămasă singură şi inutilă supravieţuitoare: o intrare prin care nu se mai putea intra, nici ieşi de nicăieri. Odată cu clădirile, dispăreau curţi, grădini, copaci seculari, însuşi misterul vieţii trăite aici de veacuri neîntrerupte.


Poarta Arsenalului





În Bucureşti, ca şi în oraşul Cana din romanul lui Ion Murgeanu, oraş cu nume biblic, amintind, nu întâmplător, de Nuntă şi de primul miracol al lui Iisus, zidurile cuprindeau o lungă trăire, a multor generaţii: „O întreagă istorie adunase familia lui până la noi. În apropierea oraşului se înfiripase în anii de demult o aşezare mai întâi în jurul unei turme, cu timpul lăţindu-se pe un şes lung, între cele două dealuri ale căror coame ajungeau până la porţile oraşului... Localităţii acum i se zice Orleanu, şi la fel i se spusese poate păstorului întemeietor.” La 1884 (ni se povesteşte), deci cu o sută de ani în urmă, aici se instituise Domeniul Coroanei, moşie în capătul căreia luase fiinţă un orfelinat, „graţie regală”. „Orfelinii” (autorul foloseşte acest termen savant, un franţuzism, spre a-i deosebi pe aceştia de orfanii obişnuiţi, civili) erau strănepoţi ai eroilor de la Plevna, Griviţa şi Smârdan, cărora le-au succedat copiii rămaşi fără părinţi din războaiele care au urmat. „Aceşti oameni din rezervaţie, născuţi parcă din sânul Naturii însăşi, se deosebeau prin o disciplină ca de copii de trupă de oamenii împrejurimilor, căci învăţau la orfelinat meserii, lucrând totodată şi pe moşia regală ca argaţi. Când trebuiau să se însoare orfelinii erau sloboziţi şi luau fete de prin sate.” Cartea „cântă” într-un mod epopeic influenţa irezistibilă a trecutului asupra clipei trăite şi misterul pe care această prezenţă a istoriei îl presupune. Trecutul are forţă fascinatoare, nu de puţine ori tragică, dar întotdeauna necesară. O întreagă istorie dispărea în anii aceia, odată cu zidurile demolate, orice urmă a vechimii stătea sub ameninţarea continuă a distrugerii. În aceste condiţii, a apărut, după peripeţii şi eforturi de a-l salva de la o altfel de demolare, romanul „VIA”. Autorul povesteşte într-o carte de memorii* avatarurile romanului său: „Dar via Domnului Savaot era atunci ţara mea românească, iar oamenii din vremea noastră sădirea sa dragă. Domnul nădăjduise ca acesta să fie un regim fără păcate (nu de puţin ori repetasem: ,Socialismul ar putea fi o soluţie pentru români’), dar iată-l plin de sânge. Nu se vorbea pe toate drumurile ca noi construim o lume nouă; că-i ridicasem deja turnuri noi, şi îi zidisem teascuri noi viei sale? Era clar ce ieşise./.../Şi deodată/.../s-a ridicat în mine, cu o forţă năucitoare, imprecaţia biblică de la pagina 680, unde lăsasem deschisă Cartea Cărţilor/.../. Aşa m-am apucat şi am scris prima formă a Viei – un roman de peste 500 de pagini dactilo.” Citit în vederea publicării la editura Eminescu,, în „Colecţia romanului de dragoste” „VIA” a trezit o curioasă suspiciune: „Sunteţi defetist?” „Ce-i aia? Nu înţeleg.” a răspuns autorul. „Nu mi-am dorit decât să pot da o singură carte simplă care să meargă la sufletele oamenilor.” Şi, pentru că prea erau multe cărţi „cu intelectuali”, cartea a trecut în mâinile altui redactor, care o „citea între virgule”, bănuind că „avea în faţă mai curând un pamflet decât un roman de dragoste”, în orice caz, „un tablou de epocă”... „De aici încolo au început cu tăiatul, cu redusul numărului de pagini, cu concentrarea unor scene, scoaterea altora... În cele din urmă, un referat extern a dus la noi prefaceri. „...am scris cartea din nou, am mai redus şi am mai ,concentrat’, am ,eliminat’/.../am înţeles că aceasta era strategia lor securistă de-a te face să-ţi iei câmpii ori să cuprindă lehamitea.” Incercările nu s-au terminat însă prea curând. Până la urmă, cartea a apărut la editura Albatros, graţie lui Mircea Sântimbreanu, din cele peste 500 de pagini cu care pornise la drum, au rămas 174. „Eram neconsolat”, mărturiseşte autorul. „Şi din nou m-am apucat, şi am scris un alt roman, intitulat de data aceasta Strugurii sălbatici...” Paralela între ceea ce se petrecea „în afaraÎ romanului”, în lumea în care a fost scris şi publicat, şi însăşi soarta cărţii îi dă acum, din perspectiva vremii care a trecut, o nouă dimensiune, rezultată din interacţiunea dintre ficţiune şi realitate. Se va vedea că profunzimea perspectivei sporeşte pentru cititor la sfârşitul lecturii, deoarece există şi „o carte în carte”, urmărită şi ea de un demon distrugător. Aşadar, avem în faţă o „aşezare în abis” („mise en abyme”), după procedeul folosit în celebrul tablou al lui Van Eyck (”Soţii Arnolfini"), unde în oglinda din fundal apare însuşi chipul pictorului. Nici după 1989, soarta romanului nu a fost mai bună, a fost chiar mai crudă: nici o editură nu a „riscat” să mizeze pe o carte care nu promitea a fi un „produs de consum”. Disperarea autorului s-a concretizat la un moment dat în dorinţa de a-şi nimic cu mâna lui „Via”: „Am avut clipe când am vrut să-i aplic cărţii în manuscris exigenţele epigrafului ei: ,Da, o voi distruge! Şi o voi pustii!” Aceasta era (şi este încă) soarta cărţilor ai căror autori se dovedesc insuficient de labili pentru a scrie după cerinţele epocii, fie că e vorba de cele ale ideologiei totalitare ori de cele ale noii „epoci noi”: exigenţele financiare ale economiei de piaţă. Şi totuşi, nici o demolare nu poate distruge definitiv frumosul, el dă muguri, mlădiţe, rezistă sub o formă sau alta oricăror încercări de a-l strivi. Nu totul poate fi distrus. Habent sua fata libelli? Da, cărţile au soarta lor, plutesc singure pe valuri, asemenea „sticlei în mare”, căreia Alfred de Vigny i-a închinat poemul cu acest titlu: mai devreme sau mai târziu ajung la liman.
Romanul începe într-o atmosferă de provincie profundă. Lumea din oraşul Cana se agită haotic, într-o ciudată mişcare browniană, din care răzbate încă de la început, insolit ca o culme de munte în câmpie, profilul Mentorului, profesorul Valentin Strupniceanu; în jurul lui, care şi-o alipeşte magnetic, roieşte tinerimea târgului. „Un strălucit om şi ilustru profesor”, nevoit să se restrângă o vreme la meseria de şofer, din cauza unor „păcate mai vechi”, după cum se poate lesne deduce, de natură politică, „prindea greu rădăcini într-un loc” suferind de un fel de inadaptabilitate, „cum li se-ntâmplă de obicei artiştilor”. „Avea în acelaşi timp ceva eroic, deşi blând şi loial în manifestările cu cei mici./.../Bun ocrotitor al femeii şi orator neîntrecut pe teme erotice”, ridicase „din pământ”, ca un adevărat demiurg, „un pluton de tinere talente”, în fruntea căruia se înfăţişase „la centrul regional”, oraşul Şesuri. Animator cultural, „câte iniţiative nu putea aduce strălucitul dascăl de literatură!” Cu toate acestea, „i s-au adus în acea perioadă prea multe învinuiri/.../câteva însă ne-au revoltat pe toţi tinerii talentaţi de pe-atunci...” Cel puţin curioasă, şi de ce nu suspectă, trebuie să le fi părut „cenzorilor” voluntari de atunci legătura stabilită de autor între o figură „veche” de intelectual cu „greşeli” politice la activ, şi tinerimea cu talent şi dor de învăţătură. Doar legătură între generaţii ori mai mult decât atât, ideea că depozitul de preţ al culturii aparţinea de fapt trecutului, nu ideologiei noi şi reprezentanţilor ei? Supoziţie cu atât mai aproape de adevăr cu cât, după mărturia autorului, personajul a fost creat după un model real, recognoscibil: poetul Lucian Valea, care spunea**: „Intelectualitatea scriitorului se confundă în cele din urmă cu cel mai mare bun al său: libertatea de creaţie! Câtă intelectualitate, atâta libertate în spiritul nostru. Şi chiar dacă mi-e teamă de retorica frazei, mai adaug: nu numai libertate ci şi omenie. Nu e oare umanismul modern o descoperire a intelectualei Europe a Renaşterii?” Personajul inspirat de el, prin erotismul aproape păgân, prin dependenţa de o femeie cu mult mai tânără şi inferioară intelectual, prin boemă şi farmec vetust, e un „crai” crepuscular, amintind de „Craii” lui Mateiu Caragiale, însă într-o altă vreme, transportaţi de valurile sorţii în plin comunism. În jurul acestei figuri, de două ori legendare, ca personaj real şi ca erou de roman, încep să se ridice treptat siluetele „crailor” tineri: „...ne plimbam pe sub salcâmii grădinii publice ori sub coroanele secularilor tei ai Bulevardului. Oraşul Cana cunoştea însă gloria unei singure străzi cu denumirea de Bulevard, dar avea micul lui Cişmigiu, cu lac şi cu bărci numerotate în regulă./.../Sau ne strângeam la Terasă.” Toni Stroescu, Sergiu Vizanti, funcţionari, şi ceilalţi, Nelu Ozane, doctorul trăsnit Uzuc, Aurel Hodoş, ziaristul Alioşa Testuchin, şi bineînţeles, autorul însuşi, care se auto-include în grup. „Ne adunaserăm, astfel, o echipă veselă, buni de treabă toţi pe la noile instituţii, dar şi de nesfârşite taclale la simbolica, parcă, Terasă. Făceam, revăzându-ne, lungi plimbări/.../Ieşind seară de seară, ne decideam greu încotro s-o apucăm fiecare.”
Atmosfera târgului e plină de şoapte, de zvonuri, de lucruri tăinuite; despre unul din personaje ni se spune că „ştia totdeauna ultima noutate din târg”, iar despre tainele locului ştia încă de pe atunci foarte multe lucruri. „Mai ales plictiseala lui nobilă şi intelectuală cucerise bătrânul oraş, obişnuit, nu se ştie de când, cu acel jurnal monden vorbit seară de seară.” Misterul înconjoară încă din primele pagini silueta principalului personaj feminin, Iana: „Nu desluşeam prea clar chipul fetei”, mărturiseşte povestitorul. Iana era o taină, şi aşa va rămâne până la sfârşitul ei tragic: întrezărită doar, niciodată desluşită pe de-a-ntregul. Celelalte personaje, în special cele masculine, „craii”, sunt descrise din câteva trăsături de penel impresionist, nu numai aşa cum arată, ci şi prin felul cum se răsfrâng în mintea povestitorului: de pildă, arhitectul Iuliu Cosmin, spune autorul, „îmi impusese prin farmecul lui, dar mai ales pentru promisiunea de-a contrazice faţă de noi o anumită inerţie provincială. Mă obseda, de aceea, ori de câte ori reluam subiectul cu el, înălţimea ireală ce i-o atribuisem. În realitate era un tânăr de statură mijlocie, obişnuit.”
Nu voi povesti subiectul romanului: este jocul dragostei şi al întâmplării, dar nu „à la manière de Musset”, ci în sensul antic, al vechilor tragedii şi al miturilor cu zei. Situaţia pe care franţujii o numesc, sintetic şi uşuratic, "demi-frères, demi-amants", iar legendele româneşti o rezumă în mitul „Soarele şi Luna”, este descrisă în acest roman, ca şi în vechime, cu supremă gingăşie şi cu înţelegerea tandră a celui care ştie ce adânci pot fi meandrele sorţii. „Iana Sânzeana” este în balada românească sora Soarelui şi totodată marea lui iubire. Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ea, dac-auzea,/Din gură-i grăia:/- Puternice soare,/Eşti puternic mare,/Dar ia spune-mi: Oare/Und-s-a mai văzut/
Şi s-a cunoscut,/Und' s-a auzit/Şi s-a pomenit/Să ia sor' pe frate/Şi frate pe sor'?/De mi-ei arăta,/Atunci te-oi lua,/Atunci, nici atunci!
Dintr-o situaţie din care grecii ar fi scos o tragedie pe fond incestuos, francezii un roman al erotismului carnal, dincolo de convenţii şi reticenţe de ordin moral, autorul rezolvă conflictul într-un mod care aminteşte de discreţia şi de rafinamentul baladei româneşti, fără să excludă dramatismul iubirii imposibile, obligată să rămână pură în ciuda dorinţei de a se împlini. Virgil şi Iana nu sunt singuri în această zbatere. Cuplurile se formează şi se desfac, fără a nimeri, de cele mai multe ori, formula fericită, dar uneori hazardul e mai înţelept decât muritorii, ceea ce ne poate duce la ideea unei forţe care dirijează totul; în cazul celor doi îndrăgostiţi nefericiţi din roman, acest „hazard” care aparent li se opune, pare să-i protejeze de răul cel mai rău. Dragostea, de la amorul cu iz faunesc (nu întâmplător un local din oraş se cheamă „Faunul”), până la iubirea ascunsă, reprimată, dintre Virgil şi Iana, face parte din ţesătura măiestru împletită a romanului şi din conflictul dramatic între prezent şi trecutul care-l determină tainic, cu forţă irezistibilă.
Magistral este descrisă atmosfera târgului provincial cu nume biblic, pagini întregi ar merita să fie citate pentru farmecul lor şi pentru frumuseţea stilistică: „Ca să ajungi cu trenul de la Bucureşti la regiune era mai puţin complicat şi, desigur, mai puţin obositor decât dacă mergeai tot cu trenul de la regiune la Teţcani. Călătoria confortabilă lua sfârşit în gara oraşului reşdinţă. Mai departe luai vechea garnitură care circula mai ales noaptea, şi parcă stricând seminţe de floarea-soarelui, tura-vura, ajungeai când bătea miezul nopţii într-o pustie gară de legătură: Leorda. Puteai crede că timpul îngheţase.” Apoi, drumul continuă „pe un traseu şi mai adâncit în tainele nopţii, iar afară ploua mărunt ce de toamnă, deşi era la începutul primăverii; şi deşi călătoreai într-un tren auzeai noroiul sub roţi (s.n.), iar vehiculul survola teritoriile infernului. Câteva lumini chioare într-o gară orăşenească/.../ şi cursa de basm negru se înfometa şi mai tare de întunericul de-afară, înghiţindu-l până la ziuă pe tot.(s.n.)”
Via simbolică apare în roman dintr-o carte: „Domnul Valentin se îndreptă cu precizie la un raft şi dintr-un loc bine ştiut numai de el scoase o carte voluminoasă cu scoarţele înnegrite de vremi...” Era Biblia, Cartea Cărţilor. Apar de-a lungul textului şi alte citate, ceea ce-i conferă şi profunzime livrescă Şi cum ar fi putut fi altfel? „Nu numai cu visări, nu cu himere rezistă şi-n viaţă leul albastru al imaginaţiei?” comentează Mentorul.
Timpul e prezent în roman mai presus de personaje şi de întâmplările lor: prezentul e dominator şi distrugător de iluzii, cum ar fi, de pildă, aceea a unei mirifice călătorii în străinătate, la care „craii cei tineri” visează cu ochii deschişi, o excursie în una din ţările devenite prin interdicţie „ireale aproape”. Nici un „avânt” spre construirea lumii noi, nici o pornire entuziastă spre mobilizarea energiilor locale, doar planuri, proiecte fantasmagorice, şi o anumită derută, o mecanică a vieţii, care macină zilnic, râşnind trupuri şi suflete. În schimb, se vorbeşte mult, se fac schiţe de lucrări irealizabile în minusculul şi prăfuitul târg, unde „timpul trecea ca un veac uşor”.
Extraordinar capitolul „Nouă” din prima parte, cu mare greutate simbolică: este vizitată partea cea mai veche a oraşului, cu o mănăstire rămasă fără călugări. „Uriaşa ei curte era ca un han părăsit./.../La temelia acestui oraş nu ştim nici noi ce se ascunde: tezaure mai bogate ca toată averesa noastră de astăzi; câte civilizaţii n-a îngropat timpul sub acest val de pământ/.../ Sub casa de-acolo constructorii au găsit un cimitir şi-un altar străvechi...” În mănăstirea cu un singur călugăr, sub lovitura unei raze de soare în întuneric, povestitorul are revelaţia unui tablou divin: „Mă izbi deodată raza piezişă care pătrundea prin canatul multicolor din naos. Zâmbisem închipuindu-mi un sfânt fotograf din cer imortalizându-ne la Judecata de Apoi! Raza mă ajută să înţeleg primul ansamblu, deşi trecerea ei a fost scurtă. Cred că un nor subţire aluneca în dreptul soarelui în timp ce în altar călugărul deschisese o fereastră. Bolta rămânea mai departe în semiobscur şi am clipit văzând începutul lumii ca într-un vis. Era un val roşu de sânge care striga la cer. Îngerii Domnului mi se arătau ca în ţara unui Guliver cu oştiri ţărăneşti din cartoane./.../Dar ce vroiau acei oameni? Aş fi dorit să-l întreb pe pictor. Ori mai curând tabloul îmi amintea de Moise tăind cu toiagul lui apa refluxului să-şi ducă poporul în Ţara făgăduită. Sau pământul făgăduit era sensul întregii istorii, începând cu imaginaţia oricărui copil...”


________________________________________
*Ion Lazu, Ion Murgeanu, ”Himera literaturii”. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007
**într-un interviu luat de Nicolae Băciuţ, sursa Internet. Este autorul următoarelor titluri: “Mătănii pentru fata ardeleană” (1941), Întoarcerea lângă pământ” (1942), “Întoarcerea lui Don Quijote” (1972), “Vocile” (1975), “Oameni pe care i-am iubit” (1977), “Singurătate în Itacha” (1978), “Groapa cu lei” (1979), “Coşbuc în căutarea universului liric” (1980), “Un lungan cu-n geamantan” (1981), “Autoportret în timp” (1983), “Pe urmele lui Coşbuc” (1986), “Generaţia amânată” (postum, 2002).