ANTONIO MACHADO/PROFIL ESPAGNOL&ROMAN

 

 

 

 

Antonio Machado
(1875-1939)

Poeta y prosista español, perteneciente al movimiento literario conocido como generación del 98.
Probablemente sea el poeta de su época que más se lee todavía. Vida Nació en Sevilla y vivió luego
en Madrid, donde estudió. En 1893 publicó sus primeros escritos en prosa, mientras que sus primeros
poemas aparecieron en 1901. Viajó a París en 1899, ciudad que volvió a visitar en 1902, año en el que
conoció a Rubén Darío, del que será gran amigo durante toda su vida. En Madrid, por esas mismas
fechas conoció a Unamuno, Valle-Inclán, Juan Ramón Jiménez y otros destacados escritores con los
que mantuvo una estrecha amistad. Fue catedrático de Francés, y se casó con Leonor Izquierdo,
que morirá en 1912. En 1927 fue elegido miembro de la Real Academia Española de la lengua.
Durante los años veinte y treinta escribió teatro en compañía de su hermano, también poeta, Manuel,
estrenando varias obras entre las que destacan La Lola se va a los puertos, de 1929, y La duquesa
de Benamejí, de 1931. Cuando estalló la Guerra Civil española estaba en Madrid. Posteriormente
se trasladó a Valencia, y Barcelona, y en enero de 1939 se exilió al pueblo francés de Colliure,
donde murió en febrero.

 

---

 

Poezii de Antonio Machado

în româneşte de Darie Novăceanu

(1875 - 1939)

Orizont
Prolog
Plictiseală
Preludiu
Călătorule
Portret

---

         

Orizont

În după-amiaza clară şi amplă, cât plictisul,

când lănciile verii toride-s sfărâmate,

fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,

cu miile pe şesul întins aridicate.

Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie

era, cristal de flăcări, aruncând visarea

gravă-n nemărginirea antică din câmpie...

Iar eu, sonoră graba pasului uşure

simţeam, şi mai departe simţeam, răsfrânt în zarea

însângerată, vesel cântecul zorilor pure.

---

         

Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!

Vrăjit e parcă aerul

şi barza albă

adoarme zburând,

iar rândunicile cu aripi ascuţite

se întretaie peste vântul de aur

şi se îndepărtează în pacea zilei,

zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,

prin aerul cu multă umbră,

să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.

Şi barza albă,

tăcută şi bizară,

atât de-absurdă şi de familiară,

ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade

şi sufletul urlă sub zarea veştedă,

ca un lup flămând. Ce cauţi,

poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu

drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă

şi vine noaptea şi amărăciunea

departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;

în munţii îndepărtaţi,

aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,

poete, în amurg?

---

         

Plictiseală

Bătea ceasul ora unu

în odaia mea. Chip straniu

avea noaptea. Ca un craniu

sclipitor pornise luna

din zenit să se pogoare

printre cipreşi, în grădină,

îmbrăcându-i în lumină

rece şi strălucitoare.

Prin fereastra-ntunecată

ajungeau până la mine

urlete ca de jivine

de muzică-ndepărtată.

Cântec trist de altădată,

o mazurcă săltăreaţă,

inocentă şi glumeaţă,

proastă ea şi prost cântată.

De plictis, simţeam în mine

sufletul atunci cum cască.

Inimă şi cap... de iască.

Şi... să mori e mult mai bine.

---

         

Preludiu

Acum că umbra unei iubiri curate trece,

un psalm aş vrea pupitru-mi bătrân să înfăşoare.

Severă, orga-n fluier acordul să-şi aplece,

aprilie doar murmur, suspin să dea. Şi floare.

Arome distila-vor merele-n lumina

de toamnă şi-ţi va spune smirna psalmodierea.

Şi va pluti parfumul de roze prin grădina

cu umbra împăcată, cu tihna şi tăcerea.

Nobilă şi bătrână, singură ruga mea,

sub armonia gravă de cântec şi miresme,

se va-nălţa ca zborul de porumbel; cu ea,

cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.

---

         

Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale

drumul şi nimic mai mult;

călătorule, nu există drum,

drumul se face mergând.

Mergând doar croieşti cărare,

iar de te uiţi înapoi,

vezi poteca ce nicicând

n-ai s-o mai străbaţi, mergând.

Călătorule, nu există drum,

ci doar urme peste mare.

---

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Portret

Copilăria mea-i doar amintirea unei curţi din Sevilia

şi o grădină unde rodeşte lămâiul sub lumină fierbinte.

Tinereţea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia, 

viaţa mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător şi nici un Bradomin, vreodată

n-am fost – voi îmi cunoaşteţi îmbrăcămintea deloc arătoasă.

Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată

şi am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,

dar versul meu îşi are izvorul clar din pământ;

şi, mai mult ca oricare supus sub obicei şi doctrină,

sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

Ador frumuseţea şi, după cum cere moderna estetică,

am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;

dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică

şi nu-s, precum sunt alţii, o pasăre-cobzar.

Dispreţuiesc romanţele tenorilor goi ca nişte cavouri,

şi corul cel de greieri pe când răsare luna.

Stau nemişcat să pot desluşi vocile de ecouri,

şi dintre voci o voce, atât ascult, doar una.

Sunt clasic sau romantic? Nu ştiu; să las aş vrea

versul cum căpitanul sabia, vestită

numai prin mâna celui ce a ţinut-o-n ea,

şi nu prin măiestria cu care-a fost călită.

Vorbesc cu cel ce drumul şi-l împarte cu mine mereu.

Cine vorbeşte singur, cu Cel de Sus să vorbească aşteaptă.

Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu

azi ştiu ce-i bunătatea şi taina-i înţeleaptă.

Dator, în fine, nu vi-s; îmi datoraţi ce-am scris, şi e puţin.

Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac

hainele de pe mine, din ei casa mi-o ţin,

şi pâinea de pe masă şi patu-n care zac.

Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,

şi gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,

mă veţi vedea într-însa fără nimic la mine,

aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.

În româneşte de Darie Novăceanu

Poezii culese din „Valori eterne ale poeziei hispane”, traducere, prefaţă şi note 

biobibliografice de Darie Novăceanu, Editura Minerva, 1991, Bucureşti