BULEVARDUL NICHITA STANESCU

BULEVARDUL NICHITA STANESCU

Ascult de obicei pe Radio Cultural la ora prânyului o emisiune intitulata pur si simplu „Vorba decultura”, Un dialog al unui moderator Radio cu tot atatia invitati care mai de care mai interesanti iar unii chiar sclipitori. Cum a fost saptamana aceasta care la mijloc a avut şi Sărbătoarea Înălţărtii Domnului, actriţa şi poeta Ioana Craciunecu, sosită  recent de la Paris unde postdecembrist viază- via Bulbucata, o localitate rurală am înţeles la vreo 30 de km. De Bucureşti unde şi-a făcut rost încă din „odiosul regim” de o reşedinţă de vară unde îşi du8cea şi prietenii unde îl luase cândva acolo şi pe Nichita Stănescu aflat într-o formă maximă (dar când nu era geniklul poet în formă maximă?) Geniul poeyiei lui fiind 90 la sută inteligenţă şi restul de sută la sută talent cu carul. Cu acea ocayie Nichita ar fi spus ceastă năstruşnicie atât de nichitastănesciasnă: Când voi fi eu Bulevardul Nichita Stănescu iar voi câte o stradă caresă dea în bulevaRD. Şi eu ce voi fi? A întrebat Ioana. Tu ai să fii o cofetărie...Ha ha ha! Iar mie nici nu-mi plac dulciurile...Atât de tare l-am recunoscut pe dragul de Nichita în acest calambur încât mi s-a făcut dor de el şi un râs tonic „m-a pleznit” cum ar fi spus el...L-am evocat şi eu pe Nichita şi nu s-a putut poet fiind să nu am şi eu amintirile mele cu el...Eu însă nu am dat grămadă peste el ci am ăsat voia Domnului când a vrut el să ne adune si sa ne imprieteneasca la modul sublim.

Această ţară de vis

de Nichita Stănescu

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

In 13 decembrie 1983 a plecat intro lume mai frumoasa, Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder ( 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti).

Link de aici

Web

·  A avea un prieten este mai vital decat a avea un inger. – Nichita Stanescu

·  Prietenii mei nu sunt multi, dar sunt nenumarati. – Nichita Stanescu

 

SIRFA şi Securitatea
de Miron Manega

Pe uşa lui Nichita era lipit: “Dacă mă iubiţi, lăsaţi-mă să lucrez”. Alăturat se afla: “Aprobat SIRFA”.
Societatea Internaţională a Ridicării Femeii prin Artă (SIRFA) este mai mult o legen­dă decît a fost vreodată reali­tate. O legendă care a dat de lucru Securităţii. Era, de fapt, un fel de joacă organizată a unor adulţi artişti, o strategie de a înnobila votca şi de a da un sens metafizic elucubraţiilor boeme. A fost ideea pictorului Mihai Bandac, îmbrăţişată ­unanim de fluctuanta comunitate.
O GLUMĂ. Preşedinte de onoare şi “lider principal” al grupului SIRFA a fost Nichita Stănescu. SIRFA era organizată pe secţii cu denumiri care mai de care mai suprarealist-ţicnite: Trafic de influenţă, Şantaje, Pleonasm, Animozităţi de toamnă etc. Pictorul Mihai Bandac a definit SIRFA ca fiind “o invenţie, o me­ta­­foră sublimă. N-a fost nimic de fapt, a fost un joc de cuvinte, o societate filantropică, «interna­ţio­nală», bineînţeles, «în vederea renaşterii frumosului prin art㻓. Plasticianul Mircia Dumitrescu o cataloghează mai detaşat: “A fost o glumă la băutură. Puteam să-i spunem foarte bine SBDS – Societatea Băutorilor de Dimineaţa pînă Seara. La început se punea problema emanci­pă­rii virginelor prin artă. S-a renunţat la acest criteriu, ca să nu rămînă ideea fără obiect. Virgine erau prea puţine... Eu n-am fost cînd a pornit toată treaba, prin 1979. Iar Securitatea a intrat pe fir prin ’80-’81”.
COLONELUL. Contextul în care îşi desfăşura SIRFA activitatea era cît se poate de restrictiv, pentru că “ochiul şi timpanul” ve­gheau necontenit. “În casa lui Nichita veneau tot felul de oameni – povesteşte Mircia Du­mi­tres­cu – , de la miniştri pînă la oameni de rînd. Odată, urma să vină un colonel de securitate. Toţi prietenii lui Nichita au intrat brusc în panică şi au încercat să-l atenţioneze pe poet de gra­vitatea faptului. «Ter­mi­naţi cu prostiile! – le-a spus el. Mai bine să am un colonel în casă decît un informator. Nu vă daţi seama? Informatorul nu ştii ce pîrăşte, pe cînd ăsta aude cu urechile lui şi nu mai crede tot ce-i spune informatorul». Avea dreptate şi ne-a liniştit pe toţi”.
Tudor Octavian are şi el amintiri despre SIRFA: “Am fost invitat să fac parte din această organizaţie, dar, pentru că eu nu beam, n-am făcut faţă şi m-am retras. La această societate baza era votca. A fost, de fapt, o glumă a lui Mihai Bandac, ca să dea blazon întîlnirilor dintre artişti. Securitatea a luat în serios toată această pseudomişcare şi şi-a dat singură de lucru. Întîlnirile aveau loc fie la Mihai Bandac, fie la Ţumpi Rădulescu, fie la vreun atelier al Uniunii Artiştilor Plastici. De fapt, SIRFA nici n-a existat. A fost o realitate virtuală creată de Securitate, din prostie şi comoditate”.
Grupul s-a constituit în 1979, dar a intrat în vizorul Securităţii în 1981, cazul fiind încredinţat generalului Aron Bordea şi colonelului Gheorghe Dănescu. Făceau parte din SIRFA, conform unui raport de informator din 1982, următorii: Mihai Bandac, Ruxandra Garofeanu, Octavian Stoica, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mariana Pîcă, Mihai Cîrciog, Dan Claudiu Tănăsescu şi Iulian Neacşu. Numărul “sirfioţilor” a fost însă mult mai mare. Printre ei se numărau şi Ion Caramitru, Mircia Dumitrescu, Gheorghe Pituţ, Mircea Micu, Mihai Ungheanu, Dumitru Fărcaş etc.
Concluzia rapoartelor a fost următoarea: “SIRFA nu are implicaţii politice... Un anturaj decadent, caracterizat prin imoralitate şi promiscuitate, care oferă prilejuri pentru comentarii politice necorespunzătoare”.

NOTA BENE: În legătură cu SIRFA vreau să adaug că am luat cunoştinţă de bizara alcătuire în atelierul lui Bandac, când acesta mai era încă în Drumul Taberei sau Militari, oricum într-un bloc la dracul în praznic. Mihai Bandac, pe care  abia îl cunoscusem, fiind în faza când frecventam mai mult pictoruii şi atelierel lor decât scriitorii şi crâşmele literare, avea un foarte pronunţat simţ al umorului şi o “băşcălie” specifică, dar deloc “miticistă”, el fiind, moldovean basarabean sau buciovinean, cum  aveam să aflu,  dintr-o întâmplare la fel de bizară, într-o călătorie pe tren, absolut întâmplătoare, cu mama lui, care tot drumul l-a înjurat şi “blestemat”. Nu cred că am avut curajul să-i destăinui enormul “amănunt”, dar încetul cu încetul vizitele la atelierul lui s-au rărit, deşi mi se pare că am fost şi la noul lui atelier de pe Eforie...Apropos de SIRFA; îmi aduc aminte una din farsele făcute de Bandac unui coleg mult mai tânăr şi destul de prostuţ, observ, dacă se lăsa dus de nas în aşa hal; când a auzit la uşă soneria Bandac ne-a spus tuturor să ne aşezăm în cerc şi să stingem lumina; el a ieşit şi i-a spus junelui să se dezbrace “dar de tot”, pentru că înăuntru era “una” la fel, în plus şi “gata încălzită; băiatul intră în costumul lui Adam, mai caraghios fiind că îşi păstrase cravata la gât, şi pe acest fond “regizorul Bandac” porunci: “Lumina!” Vă daţi seama...Una din activităţile “practice” ale SIRFEI, dar am ascultat ulterior şi nişte înregistrări “fierbinţi” cu Bandac, pe care şi le punea în ateliertul lui pictorul Cioartă, la Zapan, în speranţa că va afla infidelităţile soşiei sale, călugărită până la urmă (am afklat); era de tot hayul să-l auzi pe pictorul Bandac de pe acele casete,  “emancipând prin artă coconetul”, fără a desluşi vreo identitate totuşi, căci în situaţia respectivă toate “fetele” respiră  ori se “exteriorizează”cam la fel..Chiar Ilie C. Se lăsă păgubaş până la urmă şi re4unţă la activităţile lui detectivistice de gelos cronic.

Nichita nu devenise pe-atunci “preşedintele de onoare” al SIRFEI ...şi aşa cum am spus şi cu alte prilejuri, am fost dintre prietenii care nu i-au spart uşa, căci îl admiram sincer, iar când ne întâlneam schimbam totdeauna câteva fraze deloc convienţionale... până la acele întâlniri de basm şi de legendă, pe care le-am tot povestit şi prin unele reviste, dar mai ales în cartea de ”dialoguri epistolare” cu Ion Lazu: “HIMERA LITERATURII”. Unde am mai povestit şi strania premoniţie din noaptea în care poetul murea, iar eu scriind un poem cu aces titlu: O METODĂ A VIULUI, la un mioment dat am scăpat condeiul din mână. Acum, citind mi jos, cum l-a rugat Nichita pe preotul care oficiase căsătoria de la Turnu-Severin să msi spună odată rugăciunea TATĂL NOSTRU “numai pentru el”, lucrurile devin şi mai clare: îngerul care veghea lângă dânsul îi şi dăduse vestea: sunt atâtea moduri de a ne fi anunţată chemarea la Domnul, iar Nichita nu era un osrecare ins trăitor pe pământ. Amănuntul mirific cu TATĂL NOSTRU rostit de preot la cererea poetului “numai pentru el” este încă o filă de biografie a unui poet născut iar nu făcut, şi-al unui ales de cuvinte să slujească CUV ÂN TULUI REVELAT: Fii binecuvântat, Nichita, oriunde te-ai afla; uneoeri mai vii în visele mele şi cât mă bucur...(ION MURGEANU)

 

Nichita a murit cu zile – declara pictorul Mihai Bandac în 1989.

Cînd încerci să afli ade­vă­ruri pe ca­re unii le as­cund, uneori descoperi lucruri pe care ai fi preferat să nu le afli. În cazul lui Ni­chita se poate spune că, din păcate, pe el l-au omorît prie­tenii. Nu din voinţă, ci din neglijenţă, egoism sau ires­ponsabilitate. Există, evident, prezumţia fatalistă că aşa trebuia să se întîmple. Probabil e adevărat, dar asta nu exclude responsabilitatea personală a făptuitorului moral. Cu atît mai mult cu cît nimeni nu şi-a ­recunoscut pînă acum vreo vină. S-a pus totul pe seama destinului.
TATĂL NOSTRU. În vara lui ’83, Alexandru Condeescu s-a căsătorit cu Ofelia Rotaru. Cununia civilă a avut loc în Bucureşti. Nichita Stănescu le-a fost naş, aşa cum le promisese. Proaspăt căsătoriţii au hotărît să mai facă însă o nuntă la Drobeta Tr. Seve­rin, de unde era mireasa. Nichita nu mai voia să meargă. Era obosit şi bolnav. Cu greu, s-a lăsat convins...
Cununia religioasă a fost oficiată la Severin de protopopul Crăciun Pufan. După ce s-a terminat slujba, Nichita s-a apropiat de preot şi l-a rugat: “Părinte, mai spune o dată, te rog, Tatăl Nostru. Doar pentru mine”. Tulburat, părintele Pufan i-a respectat dorinţa.
FRIG. A urmat nunta, care a avut loc în sala îngheţată a unei case de cultură. S-a dat şi darul, care a fost conform aşteptărilor, căci prezenţa naşului ridicase mulţumitor cota. La un moment dat, lui Nichita i s-a făcut frig. A mers pînă în casa preotului, să se mai încălzească. A revenit, dar pe la miezul nopţii şi-a dat seama că nu mai rezistă. “În timpul nunţii, am plecat la preot acasă pentru a vedea nişte cărţi – povesteşte Dora. Nichita s-a simţit foarte bine, i-a dedicat preotului poeme. Era o atmosferă caldă. La nuntă nu am mai stat mult. Începuse dansul, le-am lăsat tinerilor dreptul de a se distra, să se fure mireasa... Am mers acasă şi am dormit. A doua zi dimineaţa am luat masa cu mirii şi am hotărît plecarea. În tren, Nichita nu s-a mai simţit bine”...
NU TREBUIA. Scriitorul Victor Rusu, directorul Bibliotecii Judeţene Me­he­dinţi, o consideră pe Ofelia autorul moral al morţii lui Nichita. Au fost şi alţii, mulţi, care afirmă (dar numai confidenţial!) acelaşi lucru. Iar pictorul Mihai Bandac, în “Nichita Stă­nescu, atît cît mai ştim noi” (1989), declara: “Nichita nu trebuia să facă acel drum din 8, 9, 10, 11 decembrie 1983. Se simţea epuizat şi, fiind răcit, era îngrijorat. Nunta aia cu dar se putea ţine şi fără el, mai ales că era în reluarea sătească, după ediţia orăşenească. Afirm şi cu această ocazie, şi o să afirm mereu, de cîte ori o să pot, că Nichita a murit cu zile”.

Jurnalul National / 26/05/2008

NICGITA STĂNESCU a fost să fie depus la Biserica noastra Sf. Silvestru şi cum relaez în “Himera literaturii” nu am fost străin de momentul aducerii trupului neînsufleţit la biserică...Restul e tăcere sau chiar s-ar cuveni să fie TĂCERE.