|
| Poezii de Silvana Cojocăraşu |  |
| (Literatură) |
Acasa
Ce usurare
departe de soare,
sa ma întorc la mine înca o data,
în insula mea cu tenebre obscure
si luna deasupra,
unde linistea se priveste în oglinda ploii
pe drumuri stiute,
si lumina patrunde perfecta.
Marea sterge nisipul templelor albe,
mâini racoroase cauta spuma
scoicilor lasate albastre
tarmului sa îi sarute mâna. |
Acasa e locul cu chipul cioplit,
soarele încalzeste departe,
între ziduri groase te nasti împlinit,
marii sa-i cânti în versuri albastre.
Acasa e biserica mea
cu icoane obscure albastre,
lumina patrunde perfecta în ea
si-aprinde seara,
lânga ferestre,
candele pe chipul mutelor fresce.
Acasa,
în insula mea.
Violet
Tacute toamne violete
ramân discrete agatate de garduri vii
pe strazi pustii sclipirea apei
priveste cerul cu ochi târzii.
Marea ramâne rece violeta,
închisa în cochilii sidefii,
seara te zgârie pe fata neatenta
cu vântul cu buze stravezii.
Drum violet, umbre tacute
înfasurate-n saluri violete
se-ascund dupa colt, se-aseaza pe trepte,
te-asteapta în lungile toamne discrete, violete.
Corabii
Se întorc corabiile calatoare
din tari îndepartate si insule parfumate,
în lemnul lor tare
au fosnet de cedri si chiparosi,
împrastie lamâile si portocalele
si mandarinele din mandarini
care rodesc pe an de doua ori
ramuri de maslini îsi scutura lacrimile
frunze de dafin topesc curmalele
si mirodenii aduc miresmele
din mari gradini cu flori.
Vin lin, gânditoare, spre tarmul cu pomi.
Vin de departe, corabii uitate
dupa goana îngusta
întepând cuvinte furioase
în alta ureche,
vin rasuflând usurate
desculte îsi numara puii
si îi lasa sa le mângâie catargele,
alearga soptit un verb sec.
Necunoscuti ramân muntii din adâncul marii,
nescrisele arii rup firul în jur
de privire.
Troienire
Taceri de argint
saruta tarâna pestrita,
troienire în sunete de clopotei.
Noaptea sculpteaza urma în asfalt,
pe strazile fara trotuare
perle se nasc din ranile scoicilor
sub clarul de luna.
Siraguri aluneca, umplu gradinile,
strazile, portile, casele,
îmbraca noaptea cu aripi de fluturi
copacii au brate perlate de raze de luna.
Stelele cad, constelatii vegheaza
sa vindece ranile scoicilor,
ninge, si clinchetul perlelor
aluneca sanii trase de luna.
Stelele cad, copacii si oamenii
ies împreuna pe drumuri cu perle
trimise de scoici de pe fata ascunsa de luna.
Aproape înviere
Întoarsa clepsidra zbate tacerea între pereti,
cerul e zavorât, închise sunt cetatile,
faptura de lut nesatul
arde clipe de tamâie,
ziua e culcusul în care dorm
gândul si vorba deopotriva.
Cocosii cânta de trei ori în noapte:
încalzeste-ti trupul cu vin
si desfa-ti privirile peste timp.
Ei mi-au lasat linisti fara sânge
si nu îi pot iubi decât traind.
Oamenii tin minte frica, boala, molima,
anonimi fericiti savurând fiarele din Colosseum
hohote de râs umplu cimitirele.
Nimic nu mai e ca înainte
în timpul dintre viitor si trecut.
Ca un poet obosit
ma înstrainez de cel care am fost
iubirea singura nu încalzeste padurea
tot ce s-a întâmplat, m-a schimbat,
aproape orb, vorbesc de lumina verii,
aproape surd, simt muzica cum vine,
în fata amintirii am devenit egali.
Infinit
Nesfârsitele clepsidre
din nisipul marii
cuvintele pe buzele noastre
ard ruga departarii.
Literele se dezbraca de sunet,
pamântul se-acopera cu marea,
petalele stau sa se scuture,
soarele îsi termina chemarea.
Bratele noastre, liane
se-agata de pasari si fluturi
în locul unde copacii
ne zgârie pe frunte cu gânduri.
Stare de dimineata
...secundele se misca, se misca,
clinchete, clinchete dulci, e vântul
prin clopoteii de la intrare...
o stare continua de dimineata
intra pe usa deschisa mare
si se aud tropote adânci, tot mai aproape,
sute de copite macina pamântul
zdruncina linistea, secundele, gândul,
par ca vor trece pe-aici, chiar prin casa,
Doamne, unde sa ma ascund,
ce se întâmpla, cine sunt
caii acestia nevazuti, asurzitori,
navalind în galop tocmai în aceasta zi
în starea mea de dimineata continua...
dar nu, au trecut, se-ndeparteaza,
cutremurul scade, zgomotul se sparge,
cred ca au trecut chiar pe-aici, lânga mine,
si mi se pare ca s-au dus spre mare...
vuietul ei adânc, ca o jale,
sunt caii închisi
în cetatile ei din adâncuri,
zbatându-se cu coamele albe si negre în soare
sunt caii albi, sunt caii negri,
trec prin noi cu zgomot tare
se zbat cu copitele în doua picioare
tropotul lor se simte adânc, ca o jale,
pâna când vuietul marii cade, ca o racoare.
Din volumul Cantabis | | | | |
|
