Paul Valéry

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Paul Valéry - Autoportret - din Cahiers

Paul Ambroise Valéry (*30 octombrie 1871, Sète - †20 iulie 1945 Paris) a fost un scriitor francez, autor de poeme şi eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză.

Date biografice

După absolvirea liceului, Valéry se înscrie în 1889 la facultatea de drept din Montpellier. În acest an publică primele sale versuri în stil simbolist în revista "Revue maritime de Marseille". În 1892 se stabileşte la Paris, unde frecventează cercul de poeţi grupaţi în jurul lui Stéphane Mallarmé, cunoaşte pe scriitorul André Gide şi se împrieteneşte cu pictorul Edgar Degas. Versurile simboliste scrise între 1889 şi 1898, pe linia creaţiilor lui Mallarmé şi Verlaine, vor fi publicate mai târziu sub titlul "Album de vers anciens" ("Album de versuri vechi", 1921). Începând din anul 1892, face în fiecare dimineaţă însemnări în caietele sale, care vor fi publicate după moartea sa în 29 de volume ("Cahiers", 1957-1961), cuprinzând reflecţii, eseuri, anecdote, aforisme şi desene, cu tematică foarte variată, de la modele fizico-matematice la comentarii asupra vieţii interioare, emoţiilor resimţite, proceselor de conştiinţă sau stărilor de vis.
În anii 1894-1900 lucrează ca redactor cultural în ministerul de război, apoi - până în 1922 - este secretar particular al lui Édouard Lebey, directorul agenţiei de informaţii "Havas". După Primul război mondial, Paul Valéry devine un fel de "poet oficial" al Franţei, din 1924 este preşedinte al "Pen Clubului" francez, în 1925 este ales membru al "Academiei Franceze", în 1936 este numit preşedinte al comisiei de cooperare culturală pentru expoziţia universală din Paris, din 1937 deţine catedra de poezie la Collège de France. În cursul celui de al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autorităţile de ocupaţie germane şi este îndepărtat din funcţia de administrator al centrului universitar din Nisa. Paul Valéry moare la 20 iulie 1945 în Paris.

Opera literară

În scrierile sale teoretice, Valéry porneşte de la ideea unei realităţi autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conştiinţei artistice şi îşi mărturiseşte îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizaţiei, viitorul libertăţii spirituale şi retroacţiunea progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuşi, în cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influenţa lui Stéphane Mallarmé - predomină măestria formală şi mai puţin sensul inspiraţiei artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect şi simţământ. Valéry dezvoltă teoria semnificaţiei multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greşală - care ar contrazice esenţa poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenţii reale şi unice a autorului"

Opera poetică

"La jeune parque", 1917
"Album des vers anciens", 1920
"Le cimetière marin", 1920
"Charmes", 1922

Eseuri şi proză literară

"Introduction à la méthode de Léonard de Vinci", 1895
"La soirée avec monsieur Teste", 1896
"Eupalinos ou l'architecte", 1923
"L'âme et la dance", 1923
"Variétés", 1924-1944
"Regards sur le monde actuel", 1931
"L'idée fixe", 1932
"Mauvaises pensées et autres", [[194
"Tel quel", 1941-1943

"Cahiers", postum 1957-1961

Paul Valery

Secretă odă

Spectaculoasă încheiere
A dansului, şi-erou de-acuma,
Uitând de luptă - ce plăcere! -
S-a-ntins, cu trup lucios ca spuma.

Nicicând o astfel de licoare
cu mirodenie de vise
Pe-o frunte-n stele de sudoare
Triumful nu-şi sărbătorise!

Dar în amurg, atins de facle,
Acest trup mare fără poze,
Ce-l dovedise pe Heracle,
Nu e decât un stog de roze!

Sub zariştea incandescentă
Dormi dar, cum doarme-nvingătorul,
Căci Hidra, ţie inerentă,
Spre infinit luase-şi zborul...

O, care Taur, care Ursă
Şi care rod al voiniciei,
Când vremea-i lipsă de resursă,
Impune inima - tăriei!

Suprem sfârşit, incandescenţă
Ce-n chip de monştri şi misteruri
Proclamă faptă în esenţă,
Ce ţine, falnică, de Ceruri!

Rodiile

Dure rodii-ntredeschise,
Boabelor exces cedând,
Suverane-s frunţi de gând
Ce se sparg de-atâtea vise.

Dacă sorii mii şi mii
Ce au fost ca să vă pască
V-au făcut să vă plesnească
Rubiniile chilii

Şi-aurul uscat al coajei
Sub imboldul dur al vrajei
Crapă-n geme roşii roi,

Luminoasa-vă făptură
Face vis închisă-n noi
Tainică arhitectură.

Pseudomoarta

Cu umilinţă tandră pe-al tău mormânt teribil,
Pe monumentul, Doamne, acesta insensibil,
Ce din risipă de-umbre, de dor şi de ispită
Alcătuieşte-ntreaga ta graţie-ostenită,
Eu mor, eu mor ca tine, mă prăbuşesc în hău,

Dar cum, răpus, mă nărui peste sepulcrul tău,
A cărui prizonieră cenuşă mă îmbie,
Această falsă moartă, în care viaţa-nvie,
Îşi redeschide ochii şi mă iluminează,
Mă muşcă şi mă smulge o nouă moartă, trează,
Mai scumpă decât viaţa. O, falsă veşnicie!

*traduceri de Paul Mihnea