UN POET PE RETEAUA LITERARA UNANIM APRECIAT

 

 

 

trei poeme cu mama

• Postat de Leonard Ancuta în Mai 12, 2010 la 11:37am
• Trimitere mesaj   Vezi blogul lui Leonard Ancuta

pe mama o chema Johnny

avea mîini din pîine albă și buze a la Eva Angelina
și mai tot timpul cînta prin casă
treceau batalioane române carpații.
copiii rîdeau de mine la școală,
dar mama mea a fost cea mai bună din lume
picta dimineața în fereastră
răsăritul soarelui, doar pentru mine.
îmi dăduse o lumină pe care o duceam peste tot;
lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto că
pe mama o chema Johnny
pînă-ntr-o zi cînd niște tipi s-au luat de ea și-au bătut-o
și tata era să împuște tot cartierul.
mama avea buze roșii parcă mușcase inima unui diavol
și cînd a murit lumina mea a plîns pînă s-a făcut întuneric


pe mama se băteau bărbații

mama primea în casă mulți bărbați
le mîngîia piepturile păroase, îi bărbierea
apoi îi binecuvînta înainte să plece la război
eram mic pe atunci, îi priveam cum se duc
mîncam cireșe scuipam sîmburii și îi îngropam
așteptînd să crească alți cireși dar nu se întîmpla nimic
bărbații o iubeau pe mama, se întorceau fără cap
doar pentru ea și cum era obiceiul la noi în sat
îi puneau în pămînt și din ei creșteau cireși
tata lucra atunci pe o combină mare și fuma fără filtru
cînd treiera vedeai babele cum se închină
preotul din sat se temea pînă și de mine
ca de drac se ferea cînd scuipam sîmburi roșii
în timp ce cîntam Johnny B Good
și mama își ascuțea cuțitul de turla bisericii


pe mama a crescut o biserică

în fața blocului era o salcie, avea părul ca mama
într-o zi au venit bărbații cu topoarele și-au lovit-o în șolduri
pînă a căzut iar în locul ei au ridicat o biserică albă, în care
n-am să mă închin, să mă rog vreodată, nici dacă ar fi
cel mai tare model din lume, doar am să-i privesc zidurile
din care se-aud noaptea cîntece de război și aștept,
aștept pînă se va scufunda în trupul primitor al mamei.
atunci eu și tata ne vom ascuțim cuțitele unul de trupul celuilalt
și-o să plecăm să dărîmăm zidurile din lut roșu, turlele zvelte ca sînii
ei de fecioară și cînd va cădea ultima cărămidă, mama se va arăta
ca un duh care-n loc de biserici face cîrciumi în mine și tata
și vom pleca fericiți ca niște bețivi care cîntă cu lupii,
dau cu pietre în felinare și trezesc lumea la viață.

Comentariu publicat de Camelia Radu cu 51 minute în urmă

imi pare rau sa citesc ceea ce scrie Gelu Vlasin, despre atitudinea invidiosilor.
am citit intr-adevar cu mare placere acest triplu poem si am simtit viata unei lumi... felicitari autorului.
poate ca nu au aceste poezii cel mai tare model din lume, deoarece nu este unul formal. dar vorbeste despre viata, despre trairi directe, despre sentimente profunde, singurele care nasc si renasc lumea din cenusa.
iar acest model este singurul care supravietuieste cu adevarat, fiind samburele a toate. sa nu fim impocriti, punand conceptele despre lume, fie ele cele mai inalte, inaintea vietii ...

Comentariu publicat de Gelu Vlaşin cu 1 oră în urmă

Iată unul dintre poemele care-mi plac da capo al fine. Oricum, Leo reuşeşte să împacteze prin scriitură nu numai la nivel imagistic ci şi prin formula retorică adoptată, structura stilistică simplă şi minimal descriptivismul ăsta atât de bine dozat. Bineînţeles că în spiritul deja consacrat are parte de acea marginalizare specifică poeţilor buni - semn că poezia lui stârneşte deja invidiile colegilor de breaslă...

Comentariu publicat de Corina Diana cu 1 oră în urmă

Mie-mi plac mâinile mamei, "mâini de pâine albă". Şi-mi mai place cum doar ea ştie să picteze răsăritul soarelui în fereastră. Şi o văd pe mama mea: cu mâini de pâine albă şi pictând răsăritul soarelui în fereastră. Iar lumina pe care mi-a dat-o chiar o duc cu mine peste tot. Mulţumesc, pentru că mi-aţi amintit de mama pe care, deşi e lângă mine mereu, o mai uit câteodată...

Comentariu publicat de Mircea Draganescu cu 1 oră în urmă

Frumoase poeme ! Chiar dacă nu au” ..cel mai tare model din lume”, îl au pe cel mai firesc și etern: cel al poeziei adevărate. Mulțumesc pentru darul făcut.
Poveste cu iarbă
A bătut soldatul la fereastră
dar tata l-a alungat ca pe o vedenie
a mai bătut odată și tata a zis în continuare
povestea cu...
a tras în fereastră soldatul și atunci înjurând
tata s-a îmbrăcat și a plecat....
l-am condus cu mare alai la poarta
de pământ verde...
Din volumul ”Himera de alături” Ed E9 nouă- 2009

Comentariu publicat de Petru M. Sacu cu 1 oră în urmă

"Adevărat" - vă spune poetul - mama e e atât de biserică pe cât de biserică e mama!!

Comentariu publicat de ion murgeanu cu 2 ore în urmă

Ştergere comentariu Superbe aceste poeme "de mama" si de cosmos si de univers de altfel, M-am inselat cand am spus si am si scris ca fetele au luat-o inaintea baietilor.Iata un lirism provocator si indraznet care i-ar placea si lui Nichita Stanescu si lui Virgil Mazilescu. Va felicit si va rog sa NU VA OPRITI. SUNTETI UN POET!

Comentariu publicat de Isabella cu 2 ore în urmă

frumoase versuri! traiasca viata!?

Comentariu publicat de daniel vorona cu 3 ore în urmă

excelent(e) poemul/poemele

Comentariu publicat de Mioara Băluţă cu 3 ore în urmă

istoria mamei noastre o doineste vantul cand trece prin crucea din turla bisericii

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe cu 3 ore în urmă

Primul poem poate fi mai degrabă un text pentru cântec folk. Frumoase versurile: ''mama avea buze roşii parcă muşcase inima unui diavol / şi când a murit lumina mea a plâns până s-a făcut întuneric.''Al treilea poem: frumoooos! Cu apreciere.

LABIS O JERTFA SI O EMBLEMA A POEZIEI

Poezia

de Nicolae Labis

Cititorului
Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.

 

 

SCOALA DE POEZIE: POEME DE LABIS IN SPANIOLA

April 29, 2010 - Posted by ion_murgeanu - 0 Comments

Labiş

Să urmărim mai întâi traseul dedicaţiilor şi al referinţelor culturale din poezia lui Nicolae Labiş, poetul care şi-a scris întreaga operă în numai şase ani, căci nu a trăit decât 21: 2 XII 1935 – 21 XII 1956. În timp ce colegii săi de la aşa zisa „Şcoală de literatură”, recrutaţi după dosar, urmau neabătuţi şirul lecturilor din autori sovietici: „Tânăra gardă” de Fadeev şi „Povestea unui om adevărat” de Boris Polevoi, sau „Ce-i de făcut” de Cernâşevski, Nicolae Labiş făcea trimitere înaintea poemelor sale, la Mateiu I. Caragiale şi la capodopera sa „Craii de Curtea Veche”, la G. Călinescu cel din „Cronicele mizantropului”, la Arthur Rimbaud şi Francois Villon, sau însera, pur şi simplu, într-o superbă şi melancolică Marină, un vers al lui Paul Valery direct în franţuzeşte: „Et quelle paix semble se concevoir!”/ Şi ce pace pare a se zămisli .
Sigur că a fost tributar epocii sale, „erei entuziasmului”, marilor pieţe publice, în care partidul unic îşi încolona la defilări proletarii, noua clasă muncitoare în atac… Şi totuşi, de la un timp „entuziasmul” prea juvenil, de până la douăzeci de ani, e copleşit de grave întrebări şi de prezumţii abia acoperite: „Sunt douăzeci de ani şi încă unul…/ N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.” Oho ! Deja, cântăreţul de certitudini de până mai ieri, sub „steagul roşu-al meu şi-al dimineţii”, devine dubitativ: „E steagul cui ? Eu cred că e al meu,/Ori poate-al lumii, izbutind să doară,/ Când din infernul inimii, mereu,/ Însângerat mi-l flutur în afară.// Iar seara, când se lasă cu răcoare, /Şi cerul se întunecă frumos/ Însângerat şi vast mai ard în zare/ Înmiresmând în chip de chiparos.” Mitul colectivist, al unei lumi încolonate, este pe cale de a se transforma în dramă personală, introspectivă şi interogatoare. Există, dealtfel, şi o schimbare de ton, categorică, în poezia lui Labiş, după poemele strict autobiografice din „Primele iubiri”, sau cele vărsate din reviste, ale „erei entuziasmului”. Ciclul Confesiunilor şi al Destinderilor din volumul postum „Lupta cu inerţia” anunţă de foarte aproape un alt poet Labiş, dacă nu chiar un altfel de poet. G. Călinescu va observa schimbarea întâiul, în medalionul dedicat lui Nicolae Labiş la moartea acestuia: „În Lupta cu inerţia sunt proiecte de compoziţie de tip dantesc şi poeme mai scurte în care, în urma lecturilor, poetul încerca o ingenuitate nouă, de ordinul inefabilului oarecum premeditat, după formula Holderlin.” Citând copios din Confesiuni şi Destinderi care pot fi poezii juvenile, dar nu de începător, căci „mai multă stăpânire a mijloacelor de expresie, o mai deplină virtuozitate nici nu se pot închipui fără spaima unui artificiu care să atenueze farmecul spontaneităţii”. Mai dramatic încă, şi de aceea şi mai autentic poate, este portretul lui Nicolae Labiş realizat după trei ani de la tragicul sfârşit al Albatrosului ucis, de Tudor Vianu : „A fost o conştiinţă. Neobişnuitul lui temperament poetic s-a dezvoltat ca o personalitate. Tânărul acesta şi-a priceput vremea şi a luptat, a arătat motivele speranţelor lui şi un drum spre viitorime. A fost un om vrednic şi brav. Numele lui merită a fi pomenit ca un semn de unire pentru alţi tineri adunaţi, de-aici înainte, pentru a citi versurile lui şi pe ale lor şi pentru a se lega într-o nobilă şi înaltă prietenie”.
Într-adevăr. După moartea lui Labiş s-a construit în jurul numelui său o întreagă mitologie, şi în ea a crescut de fapt o nouă generaţie poetică, desprinsă definitiv de sub tutela unei ideologii sumare, şi ireductibil opresive, căci în mod fatal, reductivă. „Cât el a trăit eu nu am publicat o singură poezie”, va mărturisi noul lider de generaţie Nichita Stănescu. Dar nu a existat nici un singur poet din generaţia anilor 60/ 70, care să nu fi fost îndatorat lui Labiş. Ana Blandiana şi Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, până mult mai târziu Cezar Ivănescu şi Angela Marinescu, nu au fost doar fascinaţi de tragicul mit Labiş, cât au fost puşi în mişcare să dea labişianismului o nouă dimensiune, dacă nu şi forţă, în lupta cu noile inerţii, de data aceasta precumpănitor estetice.
Astăzi, rememorând „mitul Labiş”, oricâte „revizuiri” se încearcă în jurul operei sale, şi oricâte anateme se aruncă pe numele său de „poet angajat”, privim cu aceeaşi simpatie şi la fel de ataşaţi, recunoscând încă o dată geniul său indiscutabil; clarviziunea prezumţiilor sale din poemele „târzii” şi „testamentare”, ca semne indubitabile ale unui destin asumat. Dealtfel, profesorul Tudor Vianu observa bine acest „semn de unire” între generaţii, această litotă fără de care poezia română postbelică s-ar fi eliberat mai târziu, şi în alt mod poate, din noxele ideologizante, şi nu numai.
„Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin”. Împins cu discreţie de pe platforma unui tramvai sub roţile lui, la miezul nopţii, într-un decembrie hain, trupul frânt în două al tânărului poet este transportat la Spitalul Colţea. „Accidentul” se petrecuse pe locul Pieţii Universităţii de mai târziu. Poetul avea vârsta premonitorie de 21 de ani. El va muri până la urmă, deasemeni, în 21 Decembrie. Fireşte că simbriaşii Erorii s-au grăbit să citească în metafora „păsării cu clonţ de rubin” vinul prea des şi prea mult băut de poet. Nu acesta a fost adevărul. În jurul patului său de suferinţă roiau feţele de serviciu ale băieţilor cu ochi albaştri. Iar Labiş avea de transmis ultimul mesaj posterităţii fără a-şi angaja deschis prietenii. Era după revoluţia anticomunistă din Ungaria anilor 56, pe care o comentase prea des, în cercurile frecventate, şi după ce Labiş, colac peste pupăză, cântase împreună cu alţi convivi, la o reuniune de taină, „Trăiască Regele”.
Tânărul incendiar nu mai putea fi stăpânit. Dovadă ciclul de poeme „Pierderile” (Pseudo-spleenuri): „Nu mă mai minte nimeni aici. Şi nici nu am/ Rupturi de conştiinţă că v-am ştiut din vreme/ Pe când străbat cu poftă un levantin bairam ,/ Adun venin să picur în coadă la poeme.”
Dizidenţa poetului este clară. Luptătorul de ieri sub „steagul roşu” era pe cale să iasă din rânduri. Nu propriu zis să fugă. El n-a abandonat; găsise (sau căuta) o altă cale. Între postumele lui Labiş s-a descoperit un lung şi interesant / însă cu ostentaţie mitic poem, intitulat „Dracul şchiop”. E vorba acolo de „noile blazoane”, despre „porunci cu lene” date, „o fierbere grăbită/ De fier şi os şi piatră, de scrâşnete de cric,/ De nesfârşita muncă, de lume ce s-agită.” Dar este vorba, mai ales, de „buba unei alte, răsăritene Rome”, de „un imperiu sur”, „coloşi de sulf”, „şi nişte ţevi sucite, ca nişte vene poate”, „şi evident nu grindeni, nici trăsnet a ucis/ Această lume; frântă, ea singură căzuse,/ De prea puţină vlagă, prea mult văzduh închis,/ De-un dor de parvenire zvâcnită, ca de tuse.”
Terifiantă viziune a Mielului ce în curând va fi sacrificat. Apocaliptică. Copilul din Mălinii Bucovinei, născut abia cu două decenii în urmă, va fi cu sadică decizie, înlăturat de călăii NKVD-ului cu ramificaţii directe în serviciile secrete comuniste ale R.P.R. Ultima persoană care se ţine de Labiş în sumbra noapte de decembrie până la tramvai este o rusoaică sovietică din corpul de balet al Operei Române. De unde apăruse ea în compania miticului poet ?!! Nu ştie bine româneşte. Deci ea semnează aproximativ procesul verbal de constatare la locul accidentului de la Piaţa Universităţii de peste ani şi ani…
Primul căzut şi prima victimă la Piaţa Universităţii a fost deci Nicolae Labiş, ca o anticipaţie atât de departe, a evenimentelor ce vor avea loc acolo exact peste 33 de ani/ cifră ce aminteşte vârsta lui Hristos şi patima Sa…
Se ştie că în franţuzeşte la biche înseamnă căprioara. Şi se mai ştie că cel mai tulburător poem scris de Nicolae Labiş se numeşte Moartea căprioarei. O epică tulburătoare, în decantare lirică de mult rafinament, a unei vânători iniţiatice din Munţii Carpaţi după război, în anii de cumplită secetă şi foamete. Copilul asistă năucit cum tatăl împuşcă delicata vietate a pădurii şi a munţilor, ca să astâmpere cu carnea ei foamea copiilor. Bizară premoniţie. Delicata vietate a poetului este vânată peste ani în centrul Capitalei Ţării din Carpaţi, în fostul Regat.
Vreau totuşi să vă spun că-n România comunismul pentru mulţi a început să cadă chiar din acea clipă /când accidentul de tramvai a fost montat/ nu de aiurea, totuşi, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la Piaţa Universităţii, şi în zona liberă de comunism, de mai târziu. Poetul Nicolae Labiş a fost, prin sacrificiul său total, un mesager, dacă nu chiar un profet. „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.” Nu-i prima oară în istorie, când o credinţă sinceră şi prea înflăcărată de la început este plătită în final prin „răzbunare”, atât de brutal. Însă, de bună seamă, fapta răzbunătorului niciodată nu va rodi decât poate spini…Iar despre Iuda se ştie cum a pierit cu ştreangul de gât împletit de el însuşi…
ION MURGEANU




PAUL ABUCEAN:Un poet cu potentialul lui Eminescu ucis la 21 de ani/Un poeta de potencial comparable al de Eminescu asesinado a los 21 años
NICOLAE LABIS (1935-1956)
MOARTEA CAPRIOAREI
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit si a curs pe pamânt.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fântâna namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri
Danseaza salbatice, satanice jocuri.
Ma iau dupa tata la deal printre târsuri,
Si brazii ma zgârie, rai si uscati.
Pornim amândoi vânatoarea de capre,
Vânatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea.
Asteptam într-un loc unde înca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni în sirag sa se-adape
Una câte una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca
Mânile pline de sânge pe piept mi le-am sters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!
Ea s-arata saltând si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri înfiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!
Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,
Îl pravali apoi, stârnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile târzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini…
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.
Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai fara vânt alearga frunzarele duium!
Înalta tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâni fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea…
Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!
(1954)
===========================================
NICOLAS LABIS (1935-1956)
LA MUERTE DE LA CIERVA (Moartea cãprioarei)
Desvaneció por la sequia el viento.
El sol se escurrió del firmamento.
El cielo es un vacio caluroso.
Es fango lo que sacan de los pozos.
Y danzan, siempre más sobre las ramas,
Satánicas e implacables llamas.
Sigo a mi padre por la seca senda
Y cada abeto siento que me araña.
Nos vamos a cazar alguna cierva
Por estos Cárpatos de hambruna y saña.
La sed me hunde. Hierve, en la piedra,
La poca agua que habemos logrado.
La sien me oprime el hombro. Y avanzo
En un planeta extraño y pesado.
Acecharemos donde aun resuena
El dulce son de puros manantiales.
Aquí es donde beberán las ciervas
Cuando se tejan sombras desiguales.
¡Ay, tengo sed! Mi padre me acalla.
¡Qué límpida, oh agua, te me meces!
La sed me enlaza al ser que condenamos,
Nosotros, los abusadores jueces.
El valle aun resopla, marchitado.
¡Qué horrorosa tarde ha comenzado!
En sangre esta teñido el horizonte
Y el pecho se me ve ensangrentado.
Están ardiendo estrellas en los cielos
Y helechos en telúricos altares.
¡Oh, ojalá no vengas, ya no vengas,
Hermosa ofrenda de mis tristes lares!
Ella surgió saltando y se detuvo
Mirando en torno algo temerosa.
Palpitan ondas donde ella toca
El agua con narices temblorosas.
Lucia en sus ojos un enigma.
Yo sé que a morir y a padecer va.
Me parecia revivir el mito
De la doncella que tornose cierva.
La debil luz de luna le bajaba
Con flores de cerezo por la cara.
¡Oh, cómo por primera vez queria
Que el disparo del fusil fallara!
Pero tronó el valle. De hinojos,
Irguiendo su cabeza un instante,
Se precipita y derrama rojos
Fugaces abalorios de sangre.
Un ave azul llevó de entre las ramas
El alma de la cierva hacia el cielo,
Gritando, como cuando en otoño
Sus nidos dejan y emprenden vuelo.
Voy vacilando a cerrar sus ojos,
Sus ojos en que ya no queda vida.
Y me sorprendo y turbo cuando dice
Mi padre alegremente: “Hay comida!”
Estoy con sed… Podré beber ahora.
¡Qué turbia, oh agua, te me meces!
La sed me enlaza al ser que ya matamos,
Nosotros, los abusadores jueces.
Mas vanas son las leyes y ajenas
Cuando vivir logramos ya apenas,
Qué compasion ni qué costumbres, cuando
Dejamos a mi hermana agonizando.
El rifle de mi padre humo echa.
Del bosque caen hojas por la brecha.
Mi padre alza un fuego espeluznante.
¡Jamás será el bosque como antes!
Mi mano en la grama algo siente:
Un cascabel, me pasa por la mente.
Mi padre saca de entre los tizones
El corazon asado y los riñones.
¿El corazon? ¡El hambre! Quiero vivir… querria…
Perdóname, doncella – ¡ah, tú, ciervita mia!
¡Qué alto es el fuego! De sueño me desplomo.
¿Qué pensará mi padre? Como y lloro. ¡Como!
====================================
Traducere/Traduccion: Paul Abucean
====================================
Nicolae Labis (1935-1956)
Pasărea cu clonţ de rubin
Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mâne
Puii păsării cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărnă
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…
(22 decembrie 1956)
=====================================
Nicolás Labis (1935-1956)
El pájaro de pico de rubí (Pasărea cu clonţ de rubin)
El pájaro de pico de rubí
Se ha vengado, sí, se ha vengado.
No podré volver a acariciarlo.
Me ha aplastado
El pájaro de pico de rubí.
Y mañana
Los hijos del pájaro de pico de rubí
Picoteando por el suelo
Darán talvez
Con las huellas
Del poeta Nicolás Labis
Que se habrá tornado
Un lindo recuerdo…
===========================
Traducere/Traduccion: Paul Abucean
===========================
Nota del traductor: Este último poema se lo dictó a su amigo el poeta en el hospital en que estaba pasando los postreros momentos de su vida. Labis fue victima de un inverosimil accidente, siendole quebrantada la columna vertebral en pos de un choque de tranvia. Por esa razon, no son pocos los que le imputan su muerte a la temida “Securitate”, o policia politica, la que aparentemente es incriminada bajo la metafora del “pajaro de pico de rubi”. El rojo del rubi facilmente puede aludir al color tradicional del estalinismo que sofocaba a nuestro pais en aquellos tiempos. Pero aun mas concluyente aparece el hecho que las iniciales del titulo en original son P, C y R, es decir “Partido Comunista Rumano”.

NICOLAE LABIS - "Death Of The Deer"

• Postat de Paul Abucean în Mai 11, 2010 la 6:18am

NICOLAE LABIS (1935-1956)
"Death Of The Deer" (Moartea căprioarei)


The wind has vanished, killed off by the drought.
The sun has leaked on earth and spilled about.
The sky is hollowed out and hot as hell.
There's nothing left but mud in every well.
And in the forests, more and more one sees
Satanic fires dancing on the trees.

I follow my father uphill through the firtrees
And hideous branches are hurting my skin.
Today we'll be hunting, a deer we'll be hunting,
The hunt of starvation and sorrow and sin.

The thirst overwhelms me. The droplets of water
Are nothing but bubbles when reaching the stone.
My temples and shoulders are one. And I wander
A planet that's leaden, uneasy, unknown.

We're going to stalk in a place where the wellsprings
Still gurgle and burble and babble away.
It's here that the deer come for water at sunset,
When sunlight is waning and moonlight's to stay.

I'm thirsty. My father commands me: "Be quiet!"
How limpid, oh water, you're quivering by!
By thirst I feel bound to the innocent creature
That, laws notwithstanding, is going to die.

The valley is withered, still gasping with rustle.
Oh horrible evening, oh evening of dread!
The flowing horizon is scarlet and bloody
And even my bosom is eerily red.

In heavenly clusters resplendent stars twinkle,
While ferns on the altars their blazes entwine.
I pray that you didn't come, wish that you didn't,
You lovely oblation and sadness of mine!

She sprang into sight at the end of her leaping,
And peered all around her, and listened for sound.
With delicate nostrils she touches the water,
And silvery circles start gliding around.

A mystery glistens from deep down her eyesight.
I know she will suffer. She'll perish, I know.
I feel I am living the myth of the maiden
Who back in the old times turned into a doe.

The moonlight reflected with cherry tree blossoms
Her fairylike presence, a radiant spot.
If only my father's old rifle misfired,
If only he bungled and blundered the shot!

But there was a thunder. She knelt on the pebbles,
She gazed at the stars for a final adieu,
And fell in the water, with blood rushing downstream,
A last intimation to places she knew.

A blue bird came screaming, shot up from the branches,
And heavenbound soaring he carried to rest
The soul of the doe deer, as when in the autumn
They leave an abandoned and desolate nest.

I stumblingly shambled and shut down her eyelids,
On eyes whence forever her life would retreat.
I startled and staggered when father with gladness
And joy in his voice uttered: "Now we have meat!"

I'm thirsty. My father allows me to drink now.
How turbid, oh water, you seem to subside!
By thirst I feel bound to the innocent creature
That, laws notwithstanding, has already died.

But laws have lost their relevance and core,
When life is not a given any more.
Traditions and compassion? Worthless foam,
When sister's ill and dying back at home.

My father's rifle lets out whiffs of smoke.
Oh my, the leaves are whirling unprovoked!
I see my dad has set some wood aflame.
Oh, never will the forest be the same!

My hand is feeling something in the weeds...
A little bell my mind just barely heeds.
Now from the grill my father sets apart
The roasted kidneys and the doe deer's heart.

And what's a heart? I wish to... Just living would be fine.
Oh maiden, please forgive me, you dearest deer of mine!
I'm drowsing. Oh, the darkness! The flames are flying, fleeting.
What is my father thinking? I'm sobbing. And I'm eating!

(1954)

============================
Traducere/Translation: Paul Abucean

EMINESCU IN CONTIINTA POPORULUI ROMAN

“DILEME” DIN PREZENT

 “CAZUL EMINESCU”

“CAZUL POPORUL ROMAN”

                                                lui Ion Lazu, răspuns la o sesizare...

 Nu înţeleg ce este „devastator” şi de ce mulţi au găsit acest articol „scandalos”. Poate din cauza că este scrs de Mircea Cărtărescu – el însuşi candidat la condiţia de „geniu” fără nici o şansă de altfel?! Datele sunt cunoscute, iar montajul lor nu este neapărat „supărător” prin apăsata lor obiectivitate. Eminescu era, ca orice geniu, un om al contrariilor şi o „aparfiţie” uneori ciudată. Ca post-eminescan ce am cunoscut la viaţa mea cel puţin două genii poetice, dovedite şi acestea (şi-i am în vedere aici pe Nichita Stănescu şi pe Cezar Ivănescu), pot spune că şi „ciudăţeniile” acestora nu erau puţine şi nu prea departe de ale „modelului ideal” pentru orice poet român, de altfel; ceea ce poate contraria în articolul lui Cărtărescu este faptul că el merge numai pe latura „neagră” sau „negativă” a biografiei eminesciene. Omul Eminescu avea şi reversuri, nu puţine, de superbie, când era văzut îmbrăcat elegant şi învârtind la danţ cucoane din înalta societate (apud: Al. Paleologu, după o mărturie a bunicului său, care îl cunoscuse bine şi direct pe poet, lucrând şi el la „Timpul”, în direcţia administrativă, şi avându-l uneori invitat pe Erminescu la seratele sale mondene. Şi pe urmă nimic depre perioada vieneză a poetului, întâlnirea cu Veronica Micle într-o expoziţie, freneyia tânărfului studios şi a patriotului.  Episodul  Mite Kremnitz se susţine numai atât cât şi G. Călinescuj îl înfăţişează în momentul cunoştinţei, la fel; însă pe urmă, în timp  ce lua lecţii de limba română de la Eminescu, poetul nu-i mai păru chiar aşa „monsruos”, din moment  ce au insinuat chiar o relaţie intimă! În fine, sunt şi inexactităţi în materialul lui Cărtărescu.. Exclamaţia „Am fost sunt şi voi fi” nu a fost făcută în faţa „unei tinere”, ci în faţa unei oglnizi la  Mănăstirea Agafton de lângă Botoşani, unde poetul avea o mătuşă de mamă, măicuţă, şi care îl surprinsese în ipostaza respectivă, reţinând exclamaţia , simptomatică, pe bună dreptate, din moment ce i-o comunică şi surorii sale rakluca de la Ipoteşti.

Sfârşitul lui Eminescu, atât de disputat în ultima vreme, seamănă întrucâtva şi cu sfârşitul lui Nichita Stănescu, ros şi el de excese, dar mai ales de alcoolism, până la dependenţa totală; însă geniul lui Eminescu, clădit pe un fond melancolic şi contemplativ (poftim, dacă vrerţi:depresiv), diferă de geniul ploieşteanului vivace,  în bună parte „solar”. Cezar Ivănescu, „eminescian” declarat, suferrea şi el, de manii de grandoare, închipuindu-se reîncarnarea, bunăoară, a lui Iulius Cesa, la fel cum Eminscu se credea...Matei   Basarab!

Pe Nichita l-am auzit eu: „Numai cât nu mă aşez undeva nu mă dor toate” şi am mai descris lucrul acesta, că faţa , tenul lui, aveau culoarea maronie a furnirului de mobilă; e sigur că Eminesu a avut îngrozitoare dureri de cap, în urma unui surmenaj inelectual neîntrerupt şi greu de potolit ani de zile; şi mai greu de închipuit pentru scriitorii, sau numai interpreţii comozi ai unei biografii de geniu...

Şi apoi, în privinţa lui Eminescu tânăr, pe cine să credem: speculaţiile lui  Cărtărescu anume culese parcă spre a-l „înjosi”, sau pe  Caragiale, colegul de la „Timpul” şi contemporanul poetului „de la tinereţe pân-la bătrâneţe”.. Amintim, din portretul pe care i-l face, după cunoştinţa lor la Bucureşti, la recomandaea unchiului său Iorgu, când tânărul Eminescu ajunsese mai întâi în capitală ca sufleur într-o trupă ambulantă: „Era o frumuseţe!...” Vă amintiţi! Şi ochii: „La aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru!”

Nu am căderea „să-i iau apărarea” lui Eminecu şi ar şi inutil sau chiar excesiv din partea mea; şi nici să-l „înjur” pe Cărtărescu nu se merită, un scriitor secundar în raport cu categoria grea a lui Eminescu; ce  nu am priceput  a fost de la început de ce a scris acest articol otentativ în „faimosul” număr de ruşine al „Dilemei” din 5 martie 1998, laolaltă cu alţi detractori de duzină ai marelui poet, dar mai ales de ce  reluat , observ, în 28 februarie 2010. Poate că „Dilema veche” trece şi ea printr-o criză de subiecte sau redactorii ei  s-au lenevit?! Le sugerez, fiind vorba despre condiţia geniului, un număr dedicat lui Nichita Stănescu şi un asltul lui Cezar Ivănescu.

Fireşte, cu aceeaşi „obiectivitate” pronunţat-valahă, ca şi în „cazul Eminescu”! Pentru că,  cea ce  m-a consternat atunci, şi îmi aduc aminte destul de bine, a fost titlul tematic al nujmărului „Dilemei”: CAZUL EMINESCU”. Eminescu, deci, devenise „un caz”ca orice subiect de fapt divers.

Între timp şi poporul român a devenit „un caz”. Săriţi pe el „la jugulară”!.

Mircea CĂRTĂRESCU | Dileme de altădată 

28 Aprilie 2010

 

Fapte

(aparut în Dilema, nr. 265, 27 februarie - 5 martie 1998, Tema numărului: Eminescu)

În copilărie era „mic şi îndesat”¹, foarte negricios, ca toţi fraţii săi. La Cernăuţi avea o frică patologică de stafii².
Adolescent, „era un tînăr sănătos ca piatra”, care la scaldă „punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înnot”³.
La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64 - 1,65 m), cu „musculatura herculitană”⁴ şi deosebit de păros: „Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”⁵. Avea platfus la ambele picioare. În timpul episodului ardelean „avea aparenţa unui om vagabund” (Grigore Dragoş). N. Densuşianu se sperie de el: „O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci în adevăratul înţeles al cuvîntului, curgeau zdrenţele de pe el”. Era pe atunci „un tînar cu faţa negricioasă, cu ochi mari deschişi, cu un zîmbet pe buze”⁶.

După zece ani, Mite Kremnitz îl priveşte cu detaşare: „Mai mult scund decît înalt, mai mult voinic decît zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţisarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire”. Primul dejun luat împreună o şochează: „la masă, mîncă cu zgomot, rîse cu gura plină, un rîs care îmi suna brutal... Un om cu totul lipsit de maniere”. Rîsul său, de altfel, era proverbial printre amici: „rîdea mult, cu lacrimi şi zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci rîsetele îi erau deseori oarecum scandaloase”⁷. Mite revine de mai multe ori la un amănunt: „O mînă mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată”.

Abuza de excitante: cafea şi tutun. Pîna în 1883 nu a băut exagerat. Viaţa îi era complet dezordonată: „Uneori era atît de adîncit în lucru, că scria pînă foarte tîrziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cina, ci trimetea pe cineva să-i cumpere pîine, brînză, o sticla de bere şi lucra mai departe. Cînd veneau apoi colegii săi acasă, aflau în cameră un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt şi de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu nu îl puteau zări prin norii de fum”⁸. Ducea, prin urmare, „un fel de viaţă de boemian”⁹. Avea voce de tenor şi îi plăcea să fredoneze. La „Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul „simpatic, sonor şi cadenţat”¹⁰. Cînd recita, „el ridica totdeaună ochii cu duioşie spre podele”. Folosea numeroase cuvinte germane şi pronunţa germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Înjura într-un singur fel: „Tu-i neamul nevoii!”.

Nu arăta în nici un fel a poet. Toţi cei ce-l cunoşteau din scris sînt dezamăgiţi cînd îl întîlnesc: „În general Eminescu era tăcut, gînditor... Figura lui cea plină şi dulce de mocan respira blîndeţea... Nimic nu te putea face să ghiceşti în el pe marele poet”¹¹. „Eram atît de decepţionată – scrie şi Mite Kremnitz –, încît mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea... unde-i poezia?” Russu-Sirianu îl întîlneşte în 1882. Şi-l imaginase ca pe un „Făt-Frumos din basme”. Cunoaşte în schimb „un bărbat cu înfăţişare neobişnuită, cu privirea ostenită, tristă şi dreaptă, pîlpîind sub pleoape grele, vădit pretimpuriu îmbătrînit, cu umerii trişti, puţin adus de spate, cu gura amară, stufită de o mustaţă neîngrijită, cu chipul palid brăzdat şi barba uitată”.

Veronicăi îi spunea Nicuţa, iar ea, lui – Titi. Colegii îi ziceau Emin sau Eminache.

Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodată (singura sursă, necreditabilă, este sora lui, Harieta). Boala sa mintală nu a fost paralizia generală progresivă, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac-depresivă ereditară, aşa cum i s-a pus, de fapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Întreaga viaţă a fost un cicloid, pendulînd între extreme: „Vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru”¹². Frapă combinaţia de modestie şi (hiper)conştiinţă a valorii sale: „Acest amestec straniu, de sfială şi trufie, îl făcea susceptibil, iritabil, solitar. Toată atitudinea sa în societate ca şi în literatură părea a zice: „noli me tangere”¹³. Ştia perfect cine este: „Eminescu nu este un vanitos mărunt, de felul celor care abundă în lumea literelor, are însă un sentiment înaintat despre sine şi nu mai este îndoială că se socoteşte cel mai mare poet al vremii”¹⁴. „Eu am fost, sînt şi voi fi”, îi spune el, la 25 de ani, unei tinere¹⁵.

Simptome fizice bizare l-au însoţit toată viaţa. Otita de la 12 ani recidivează la 20 şi 30. Picioarele sînt acoperite de ulceraţii. Cauza morţii va fi nu nebunia, ci o endocardită învechită. Dar înspăimîntătoare cu adevărat sînt simptomele psihice care au precedat boala mintală, datorate probabil sumernajului intelectual din vremea cînd scria la Timpul („această masturbaţie intelectuală”¹⁶): „Pe un scaun, gîrbovit, cu capul în pămînt, Eminescu părea propria sa umbră... Ce privire stinsă! Cît e de palid... Ce mişcări chinuite avea. Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriaşă. Cu buzele în amara frămîntare, măcina încet firele mustaţei, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit încet şi greu grumazul... şi privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care şi-a frînt picioarele şi aşteaptă să moară... Deodată, ca scuturat de friguri, sălta din şold şi braţe, mă loveşte cu capul. Se sfredeleşte din mijloc şi se opreşte o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sînt? Pleoapele ridicate în sus au pierit înghiţite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neacă. Îşi izbeşte pumnii în tîmple... Deodată s-a întors, şi-a înfipt mîinile în păr, ochii se cască într-o spaima grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat... Aud un şoptit cumplit. Cumplit şoptit: - Smulge-mi capul!”¹⁷ Alteori discursul i se curma subit: „povestea multe şi cu haz, deodată însă el se opria de a mai vorbi, lăsa în jos buza inferioară şi nici un cuvînt nu mai putea scoate din gură.”18 Ştia bine ce avea să urmeze: „Şi... deodată îl scutura o cutremurare. Bustul tresălta, capul se proiecta în sus, ca pe un resort. Fruntea se încreţea, sprîncenele se strîngeau, tot chipul se deforma într-o haină crispare. Cu ochii albi de spaimă privea scurt, cu alarmă, înapoi... Desigur şi el simţea că se pierde. Se prindea repede cu palmele de fălci, se încorda, parcă să oprească o alunecare. Şi ochii i se lăsau pe spate, ca o cădere, ca o răstignire.”¹⁹

Cu o lună înainte de prima criză Maiorescu ştie. Cu o săptămînă înainte, la Union, poetul îi spune lui E. Ocasianu: „Eu mă apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţi grijă de mine.” Totuşi, pînă în ultima zi, el scrie la „Timpul” şi redactează scrisori perfect coerente (ceea ce ruinează diagnosticul de PGP luetic).

Prima criză este maniacală şi durează trei luni. Următoarele vor fi predominant depresive. În ultimii ani ai vieţii destructurarea morală e totală, iar corpul se distruge cu desăvîrşire. Poetul e altul, de nerecunoscut. Dar, pentru că abia în acei ani celebritatea sa depăşeşte micul cerc al „Junimii”, mulţi şi-l vor aminti doar în acea ultimă, sfîşietoare ipostază: „Cînd l-am văzut atunci, nu-l mai recunoscui pe poetul de odinioară... El era micşorat, scăzut sufleteşte... Intra şi stătea în mijlocul cunoscuţilor într-un mutism complet, într-o absenţă totală de inteligenţă şi voinţă.”²⁰ Chiar şi în această stare, însă, pare conştient de soarta sa: „La ce să mai porţi prin lume un om mort!”, îi spune lui Vlahuţă, care vroia să-l ia cu el la ţară. Închis în repetate rînduri, forţat, pentru tulburarea liniştii publice, manifesta în cele din urmă gatism şi tendinţe clastice. După un şir de sincope, inima îi cedează.

Autopsia revelează un adevărat „om al durerii”: „Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţă grăsoasă a ţesutului muscular... degenerescenţă grăsoasă s-a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesuturile ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare ipertrofică şi degeneraţiune.” Alcoolismul şi supradozele de mercur au fost cauzele principale. Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderenţe meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stîngă era mai dezvoltată decît cea dreaptă. Lobii fontali erau hipertrofiaţi²¹.

Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat şi „a trebuit să fie aruncat în lada cu rămăşiţe, frunze şi ingrediente...”²²
___________________________

1. Th. Stefanelli, 1861. / 2. Th. Stefanelli, 1909. / 3. Ștefan Cacoveanu, 1904. / 4. Matei Eminovici, 1886. / 5. Idem. / 6. N. Densușianu, 1899. / 7. Stefanelli, 1909. / 8. Idem. / 9. Maiorescu, 1894. / 10. Iacob Negruzzi, 1889. / 11. Al. Ciurcu, 1911. / 12. Caragiale, 1889. / 13. Slavici, 1909. / 14. G. Panu, 1908. / 15. S. Tautu, 1909. / 16. Eminescu, 1878. / 17. V. Russu-Sirianu, 1969. 18. S. Secula, 1899. / 19. V. Russu-Sirianu, 1969. / 20. N. Petrașcu, 1892. / 21. Dr. Alexianu şi Sutu, 1989. / 22. Dr. Ion Nica, 1972 (din a cărui carte, Eminescu, structura somato-psihică, am preluat o parte din date).

În Nirvana de Ion Luca Caragiale

În Constituţionalul din 20 iunie 1889, ca editorial, semnat C. În Note şi schiţe, 1892, p. 7. Reprodus în Momente, schiţe, amintiri, 1908.

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.

Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:

— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.

În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

În închipuirea mea, văzlndu-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.

Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tînărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

-Mă recomand, Mihail Eminescu.

Aşa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!

Hotărît, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat.

Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.

—Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris.

—Da, am scris.

—Atunci — şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat... D-abia mai ţiu minte. Ştiu atîta, că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întîlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorît, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţa, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cîntat doina.

Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, şi d-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.

Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin.

Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blînd şi de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke^[1]să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:

— Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!

Peste cîţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.

L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.

Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un viţiu.

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.

Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.

Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Qakiamuni.

O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită.

În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.

Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.

1889, iunie 18