ELISABETA ISANOS: "VIA BIRUITOARE"

VIA BIRUITOARE
-PE MARGINEA ROMANULUI „VIA” DE ION MURGEANU (Editura Albatros, Bucureşti, 1984)-

„Un drum pietruit ducea în mijlocul micii jungle la casa aceea care mi se părea cel mai minunat lucru văzut până atunci în oraşul Cana. Ne-am învârtit multă vreme în jurul clădirii cotropite din toate părţile de arbori grei, până când am descoperit uşa de la intrare. O nouă alee cu prundiş, străjuită de un gard viu, pleca de aici, ducând într-o altă direcţie, în fundul curţii, unde, probabil, era o ieşire ‚secretă’. Căci acolo vedeam un gard viu şi mai înalt, măcinat pe alocuri de uscăciune, bine mascat de măceşi şi plante agăţătoare. Ne-am fi putut strecura prin acea parte a curţii şi noi fără să mai fi căutat atât. Totul respira aici o tăcere ciudată, puţin sâcâitoare. Eram în faţa unei bijuterii de casă, locuită, credeam eu, de fantomele stăpânilor săi de altădată. /.../ Micul ei turn se vedea din oricare parte a oraşului ai fi privit în direcţia parcului public (vechile Grădini ale Bârnovoaiei), el răzbătea victorios deasupra copacilor parcului şi a livezilor din jur.”
Romanul „VIA” de Ion Murgeanu a apărut, după peripeţii dureroase, în orwellianul an 1984. Cunoscuta deviză: „Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”, era în plină aplicare în România acelor ani. La noi, ca şi în romanul lui Orwell, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană putea să ia calea „găurilor de memorie”, fiind cu desăvârşire uitat (sau înlocuit)... Ca şi acolo, exista tendinţa de anihilare a trecutului sub toate formele lui, nimeni nu trebuia să aibă amintiri clare, şi nici să poată şti cât e adevăr şi cât fantezie din ceea ce se scria in manualele şi cărţile de istorie. Generaţiile mai vechi, dar nu numai ele, îşi aduc probabil aminte că anul 1984, descris de Orwell si trăit de noi „pe viu”, a fost vremea când mai ales în Bucureşti distrugerea sistematică a vechimii atinsese apogeul. Cine nu a simţit atunci sfâşierea produsă în noi înşine de loviturile de berbeci şi de buldozere asupra „bijuteriilor de case”, asupra bisericilor si monumentelor din oraş? Pe Dealul Uranus era o mare de lut răscolit, Dealul însuşi era strivit, una cu pământul. Îmi aduc aminte că într-o zi am descoperit acolo, în mijlocul pustiului, poarta în stil gotic a Arsenalului, rămasă singură şi inutilă supravieţuitoare: o intrare prin care nu se mai putea intra, nici ieşi de nicăieri. Odată cu clădirile, dispăreau curţi, grădini, copaci seculari, însuşi misterul vieţii trăite aici de veacuri neîntrerupte.


Poarta Arsenalului





În Bucureşti, ca şi în oraşul Cana din romanul lui Ion Murgeanu, oraş cu nume biblic, amintind, nu întâmplător, de Nuntă şi de primul miracol al lui Iisus, zidurile cuprindeau o lungă trăire, a multor generaţii: „O întreagă istorie adunase familia lui până la noi. În apropierea oraşului se înfiripase în anii de demult o aşezare mai întâi în jurul unei turme, cu timpul lăţindu-se pe un şes lung, între cele două dealuri ale căror coame ajungeau până la porţile oraşului... Localităţii acum i se zice Orleanu, şi la fel i se spusese poate păstorului întemeietor.” La 1884 (ni se povesteşte), deci cu o sută de ani în urmă, aici se instituise Domeniul Coroanei, moşie în capătul căreia luase fiinţă un orfelinat, „graţie regală”. „Orfelinii” (autorul foloseşte acest termen savant, un franţuzism, spre a-i deosebi pe aceştia de orfanii obişnuiţi, civili) erau strănepoţi ai eroilor de la Plevna, Griviţa şi Smârdan, cărora le-au succedat copiii rămaşi fără părinţi din războaiele care au urmat. „Aceşti oameni din rezervaţie, născuţi parcă din sânul Naturii însăşi, se deosebeau prin o disciplină ca de copii de trupă de oamenii împrejurimilor, căci învăţau la orfelinat meserii, lucrând totodată şi pe moşia regală ca argaţi. Când trebuiau să se însoare orfelinii erau sloboziţi şi luau fete de prin sate.” Cartea „cântă” într-un mod epopeic influenţa irezistibilă a trecutului asupra clipei trăite şi misterul pe care această prezenţă a istoriei îl presupune. Trecutul are forţă fascinatoare, nu de puţine ori tragică, dar întotdeauna necesară. O întreagă istorie dispărea în anii aceia, odată cu zidurile demolate, orice urmă a vechimii stătea sub ameninţarea continuă a distrugerii. În aceste condiţii, a apărut, după peripeţii şi eforturi de a-l salva de la o altfel de demolare, romanul „VIA”. Autorul povesteşte într-o carte de memorii* avatarurile romanului său: „Dar via Domnului Savaot era atunci ţara mea românească, iar oamenii din vremea noastră sădirea sa dragă. Domnul nădăjduise ca acesta să fie un regim fără păcate (nu de puţin ori repetasem: ,Socialismul ar putea fi o soluţie pentru români’), dar iată-l plin de sânge. Nu se vorbea pe toate drumurile ca noi construim o lume nouă; că-i ridicasem deja turnuri noi, şi îi zidisem teascuri noi viei sale? Era clar ce ieşise./.../Şi deodată/.../s-a ridicat în mine, cu o forţă năucitoare, imprecaţia biblică de la pagina 680, unde lăsasem deschisă Cartea Cărţilor/.../. Aşa m-am apucat şi am scris prima formă a Viei – un roman de peste 500 de pagini dactilo.” Citit în vederea publicării la editura Eminescu,, în „Colecţia romanului de dragoste” „VIA” a trezit o curioasă suspiciune: „Sunteţi defetist?” „Ce-i aia? Nu înţeleg.” a răspuns autorul. „Nu mi-am dorit decât să pot da o singură carte simplă care să meargă la sufletele oamenilor.” Şi, pentru că prea erau multe cărţi „cu intelectuali”, cartea a trecut în mâinile altui redactor, care o „citea între virgule”, bănuind că „avea în faţă mai curând un pamflet decât un roman de dragoste”, în orice caz, „un tablou de epocă”... „De aici încolo au început cu tăiatul, cu redusul numărului de pagini, cu concentrarea unor scene, scoaterea altora... În cele din urmă, un referat extern a dus la noi prefaceri. „...am scris cartea din nou, am mai redus şi am mai ,concentrat’, am ,eliminat’/.../am înţeles că aceasta era strategia lor securistă de-a te face să-ţi iei câmpii ori să cuprindă lehamitea.” Incercările nu s-au terminat însă prea curând. Până la urmă, cartea a apărut la editura Albatros, graţie lui Mircea Sântimbreanu, din cele peste 500 de pagini cu care pornise la drum, au rămas 174. „Eram neconsolat”, mărturiseşte autorul. „Şi din nou m-am apucat, şi am scris un alt roman, intitulat de data aceasta Strugurii sălbatici...” Paralela între ceea ce se petrecea „în afaraÎ romanului”, în lumea în care a fost scris şi publicat, şi însăşi soarta cărţii îi dă acum, din perspectiva vremii care a trecut, o nouă dimensiune, rezultată din interacţiunea dintre ficţiune şi realitate. Se va vedea că profunzimea perspectivei sporeşte pentru cititor la sfârşitul lecturii, deoarece există şi „o carte în carte”, urmărită şi ea de un demon distrugător. Aşadar, avem în faţă o „aşezare în abis” („mise en abyme”), după procedeul folosit în celebrul tablou al lui Van Eyck (”Soţii Arnolfini"), unde în oglinda din fundal apare însuşi chipul pictorului. Nici după 1989, soarta romanului nu a fost mai bună, a fost chiar mai crudă: nici o editură nu a „riscat” să mizeze pe o carte care nu promitea a fi un „produs de consum”. Disperarea autorului s-a concretizat la un moment dat în dorinţa de a-şi nimic cu mâna lui „Via”: „Am avut clipe când am vrut să-i aplic cărţii în manuscris exigenţele epigrafului ei: ,Da, o voi distruge! Şi o voi pustii!” Aceasta era (şi este încă) soarta cărţilor ai căror autori se dovedesc insuficient de labili pentru a scrie după cerinţele epocii, fie că e vorba de cele ale ideologiei totalitare ori de cele ale noii „epoci noi”: exigenţele financiare ale economiei de piaţă. Şi totuşi, nici o demolare nu poate distruge definitiv frumosul, el dă muguri, mlădiţe, rezistă sub o formă sau alta oricăror încercări de a-l strivi. Nu totul poate fi distrus. Habent sua fata libelli? Da, cărţile au soarta lor, plutesc singure pe valuri, asemenea „sticlei în mare”, căreia Alfred de Vigny i-a închinat poemul cu acest titlu: mai devreme sau mai târziu ajung la liman.
Romanul începe într-o atmosferă de provincie profundă. Lumea din oraşul Cana se agită haotic, într-o ciudată mişcare browniană, din care răzbate încă de la început, insolit ca o culme de munte în câmpie, profilul Mentorului, profesorul Valentin Strupniceanu; în jurul lui, care şi-o alipeşte magnetic, roieşte tinerimea târgului. „Un strălucit om şi ilustru profesor”, nevoit să se restrângă o vreme la meseria de şofer, din cauza unor „păcate mai vechi”, după cum se poate lesne deduce, de natură politică, „prindea greu rădăcini într-un loc” suferind de un fel de inadaptabilitate, „cum li se-ntâmplă de obicei artiştilor”. „Avea în acelaşi timp ceva eroic, deşi blând şi loial în manifestările cu cei mici./.../Bun ocrotitor al femeii şi orator neîntrecut pe teme erotice”, ridicase „din pământ”, ca un adevărat demiurg, „un pluton de tinere talente”, în fruntea căruia se înfăţişase „la centrul regional”, oraşul Şesuri. Animator cultural, „câte iniţiative nu putea aduce strălucitul dascăl de literatură!” Cu toate acestea, „i s-au adus în acea perioadă prea multe învinuiri/.../câteva însă ne-au revoltat pe toţi tinerii talentaţi de pe-atunci...” Cel puţin curioasă, şi de ce nu suspectă, trebuie să le fi părut „cenzorilor” voluntari de atunci legătura stabilită de autor între o figură „veche” de intelectual cu „greşeli” politice la activ, şi tinerimea cu talent şi dor de învăţătură. Doar legătură între generaţii ori mai mult decât atât, ideea că depozitul de preţ al culturii aparţinea de fapt trecutului, nu ideologiei noi şi reprezentanţilor ei? Supoziţie cu atât mai aproape de adevăr cu cât, după mărturia autorului, personajul a fost creat după un model real, recognoscibil: poetul Lucian Valea, care spunea**: „Intelectualitatea scriitorului se confundă în cele din urmă cu cel mai mare bun al său: libertatea de creaţie! Câtă intelectualitate, atâta libertate în spiritul nostru. Şi chiar dacă mi-e teamă de retorica frazei, mai adaug: nu numai libertate ci şi omenie. Nu e oare umanismul modern o descoperire a intelectualei Europe a Renaşterii?” Personajul inspirat de el, prin erotismul aproape păgân, prin dependenţa de o femeie cu mult mai tânără şi inferioară intelectual, prin boemă şi farmec vetust, e un „crai” crepuscular, amintind de „Craii” lui Mateiu Caragiale, însă într-o altă vreme, transportaţi de valurile sorţii în plin comunism. În jurul acestei figuri, de două ori legendare, ca personaj real şi ca erou de roman, încep să se ridice treptat siluetele „crailor” tineri: „...ne plimbam pe sub salcâmii grădinii publice ori sub coroanele secularilor tei ai Bulevardului. Oraşul Cana cunoştea însă gloria unei singure străzi cu denumirea de Bulevard, dar avea micul lui Cişmigiu, cu lac şi cu bărci numerotate în regulă./.../Sau ne strângeam la Terasă.” Toni Stroescu, Sergiu Vizanti, funcţionari, şi ceilalţi, Nelu Ozane, doctorul trăsnit Uzuc, Aurel Hodoş, ziaristul Alioşa Testuchin, şi bineînţeles, autorul însuşi, care se auto-include în grup. „Ne adunaserăm, astfel, o echipă veselă, buni de treabă toţi pe la noile instituţii, dar şi de nesfârşite taclale la simbolica, parcă, Terasă. Făceam, revăzându-ne, lungi plimbări/.../Ieşind seară de seară, ne decideam greu încotro s-o apucăm fiecare.”
Atmosfera târgului e plină de şoapte, de zvonuri, de lucruri tăinuite; despre unul din personaje ni se spune că „ştia totdeauna ultima noutate din târg”, iar despre tainele locului ştia încă de pe atunci foarte multe lucruri. „Mai ales plictiseala lui nobilă şi intelectuală cucerise bătrânul oraş, obişnuit, nu se ştie de când, cu acel jurnal monden vorbit seară de seară.” Misterul înconjoară încă din primele pagini silueta principalului personaj feminin, Iana: „Nu desluşeam prea clar chipul fetei”, mărturiseşte povestitorul. Iana era o taină, şi aşa va rămâne până la sfârşitul ei tragic: întrezărită doar, niciodată desluşită pe de-a-ntregul. Celelalte personaje, în special cele masculine, „craii”, sunt descrise din câteva trăsături de penel impresionist, nu numai aşa cum arată, ci şi prin felul cum se răsfrâng în mintea povestitorului: de pildă, arhitectul Iuliu Cosmin, spune autorul, „îmi impusese prin farmecul lui, dar mai ales pentru promisiunea de-a contrazice faţă de noi o anumită inerţie provincială. Mă obseda, de aceea, ori de câte ori reluam subiectul cu el, înălţimea ireală ce i-o atribuisem. În realitate era un tânăr de statură mijlocie, obişnuit.”
Nu voi povesti subiectul romanului: este jocul dragostei şi al întâmplării, dar nu „à la manière de Musset”, ci în sensul antic, al vechilor tragedii şi al miturilor cu zei. Situaţia pe care franţujii o numesc, sintetic şi uşuratic, "demi-frères, demi-amants", iar legendele româneşti o rezumă în mitul „Soarele şi Luna”, este descrisă în acest roman, ca şi în vechime, cu supremă gingăşie şi cu înţelegerea tandră a celui care ştie ce adânci pot fi meandrele sorţii. „Iana Sânzeana” este în balada românească sora Soarelui şi totodată marea lui iubire. Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ea, dac-auzea,/Din gură-i grăia:/- Puternice soare,/Eşti puternic mare,/Dar ia spune-mi: Oare/Und-s-a mai văzut/
Şi s-a cunoscut,/Und' s-a auzit/Şi s-a pomenit/Să ia sor' pe frate/Şi frate pe sor'?/De mi-ei arăta,/Atunci te-oi lua,/Atunci, nici atunci!
Dintr-o situaţie din care grecii ar fi scos o tragedie pe fond incestuos, francezii un roman al erotismului carnal, dincolo de convenţii şi reticenţe de ordin moral, autorul rezolvă conflictul într-un mod care aminteşte de discreţia şi de rafinamentul baladei româneşti, fără să excludă dramatismul iubirii imposibile, obligată să rămână pură în ciuda dorinţei de a se împlini. Virgil şi Iana nu sunt singuri în această zbatere. Cuplurile se formează şi se desfac, fără a nimeri, de cele mai multe ori, formula fericită, dar uneori hazardul e mai înţelept decât muritorii, ceea ce ne poate duce la ideea unei forţe care dirijează totul; în cazul celor doi îndrăgostiţi nefericiţi din roman, acest „hazard” care aparent li se opune, pare să-i protejeze de răul cel mai rău. Dragostea, de la amorul cu iz faunesc (nu întâmplător un local din oraş se cheamă „Faunul”), până la iubirea ascunsă, reprimată, dintre Virgil şi Iana, face parte din ţesătura măiestru împletită a romanului şi din conflictul dramatic între prezent şi trecutul care-l determină tainic, cu forţă irezistibilă.
Magistral este descrisă atmosfera târgului provincial cu nume biblic, pagini întregi ar merita să fie citate pentru farmecul lor şi pentru frumuseţea stilistică: „Ca să ajungi cu trenul de la Bucureşti la regiune era mai puţin complicat şi, desigur, mai puţin obositor decât dacă mergeai tot cu trenul de la regiune la Teţcani. Călătoria confortabilă lua sfârşit în gara oraşului reşdinţă. Mai departe luai vechea garnitură care circula mai ales noaptea, şi parcă stricând seminţe de floarea-soarelui, tura-vura, ajungeai când bătea miezul nopţii într-o pustie gară de legătură: Leorda. Puteai crede că timpul îngheţase.” Apoi, drumul continuă „pe un traseu şi mai adâncit în tainele nopţii, iar afară ploua mărunt ce de toamnă, deşi era la începutul primăverii; şi deşi călătoreai într-un tren auzeai noroiul sub roţi (s.n.), iar vehiculul survola teritoriile infernului. Câteva lumini chioare într-o gară orăşenească/.../ şi cursa de basm negru se înfometa şi mai tare de întunericul de-afară, înghiţindu-l până la ziuă pe tot.(s.n.)”
Via simbolică apare în roman dintr-o carte: „Domnul Valentin se îndreptă cu precizie la un raft şi dintr-un loc bine ştiut numai de el scoase o carte voluminoasă cu scoarţele înnegrite de vremi...” Era Biblia, Cartea Cărţilor. Apar de-a lungul textului şi alte citate, ceea ce-i conferă şi profunzime livrescă Şi cum ar fi putut fi altfel? „Nu numai cu visări, nu cu himere rezistă şi-n viaţă leul albastru al imaginaţiei?” comentează Mentorul.
Timpul e prezent în roman mai presus de personaje şi de întâmplările lor: prezentul e dominator şi distrugător de iluzii, cum ar fi, de pildă, aceea a unei mirifice călătorii în străinătate, la care „craii cei tineri” visează cu ochii deschişi, o excursie în una din ţările devenite prin interdicţie „ireale aproape”. Nici un „avânt” spre construirea lumii noi, nici o pornire entuziastă spre mobilizarea energiilor locale, doar planuri, proiecte fantasmagorice, şi o anumită derută, o mecanică a vieţii, care macină zilnic, râşnind trupuri şi suflete. În schimb, se vorbeşte mult, se fac schiţe de lucrări irealizabile în minusculul şi prăfuitul târg, unde „timpul trecea ca un veac uşor”.
Extraordinar capitolul „Nouă” din prima parte, cu mare greutate simbolică: este vizitată partea cea mai veche a oraşului, cu o mănăstire rămasă fără călugări. „Uriaşa ei curte era ca un han părăsit./.../La temelia acestui oraş nu ştim nici noi ce se ascunde: tezaure mai bogate ca toată averesa noastră de astăzi; câte civilizaţii n-a îngropat timpul sub acest val de pământ/.../ Sub casa de-acolo constructorii au găsit un cimitir şi-un altar străvechi...” În mănăstirea cu un singur călugăr, sub lovitura unei raze de soare în întuneric, povestitorul are revelaţia unui tablou divin: „Mă izbi deodată raza piezişă care pătrundea prin canatul multicolor din naos. Zâmbisem închipuindu-mi un sfânt fotograf din cer imortalizându-ne la Judecata de Apoi! Raza mă ajută să înţeleg primul ansamblu, deşi trecerea ei a fost scurtă. Cred că un nor subţire aluneca în dreptul soarelui în timp ce în altar călugărul deschisese o fereastră. Bolta rămânea mai departe în semiobscur şi am clipit văzând începutul lumii ca într-un vis. Era un val roşu de sânge care striga la cer. Îngerii Domnului mi se arătau ca în ţara unui Guliver cu oştiri ţărăneşti din cartoane./.../Dar ce vroiau acei oameni? Aş fi dorit să-l întreb pe pictor. Ori mai curând tabloul îmi amintea de Moise tăind cu toiagul lui apa refluxului să-şi ducă poporul în Ţara făgăduită. Sau pământul făgăduit era sensul întregii istorii, începând cu imaginaţia oricărui copil...”

________________________________________
*Ion Lazu, Ion Murgeanu, ”Himera literaturii”. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007
**într-un interviu luat de Nicolae Băciuţ, sursa Internet. Este autorul următoarelor titluri: “Mătănii pentru fata ardeleană” (1941), Întoarcerea lângă pământ” (1942), “Întoarcerea lui Don Quijote” (1972), “Vocile” (1975), “Oameni pe care i-am iubit” (1977), “Singurătate în Itacha” (1978), “Groapa cu lei” (1979), “Coşbuc în căutarea universului liric” (1980), “Un lungan cu-n geamantan” (1981), “Autoportret în timp” (1983), “Pe urmele lui Coşbuc” (1986), “Generaţia amânată” (postum, 2002).