Arthur Rimbaud,enfant terrible de la pesie francais, absolument genial
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".
Le Bateau ivre
| Comme je descendais des Fleuves impassibles, Je ne me sentis plus guidé par les haleurs : Des Peaux-Rouges criards les avaient pris pour cibles Les ayant cloués nus aux poteaux de couleurs. J'étais insoucieux de tous les équipages, Porteur de blés flamands ou de cotons anglais. Quand avec mes haleurs ont fini ces tapages Les Fleuves m'ont laissé descendre où je voulais. Dans les clapotements furieux des marées Moi l'autre hiver plus sourd que les cerveaux d'enfants, Je courus ! Et les Péninsules démarrées N'ont pas subi tohu-bohus plus triomphants. La tempête a béni mes éveils maritimes. Plus léger qu'un bouchon j'ai dansé sur les flots Qu'on appelle rouleurs éternels de victimes, Dix nuits, sans regretter l'oeil niais des falots ! Plus douce qu'aux enfants la chair des pommes sures, L'eau verte pénétra ma coque de sapin Et des taches de vins bleus et des vomissures Me lava, dispersant gouvernail et grappin Et dès lors, je me suis baigné dans le Poème De la Mer, infusé d'astres, et lactescent, Dévorant les azurs verts ; où, flottaison blême Et ravie, un noyé pensif parfois descend ; Où, teignant tout à coup les bleuités, délires Et rythmes lents sous les rutilements du jour, Plus fortes que l'alcool, plus vastes que nos lyres, Fermentent les rousseurs amères de l'amour ! Je sais les cieux crevant en éclairs, et les trombes Et les ressacs et les courants : Je sais le soir, L'aube exaltée ainsi qu'un peuple de colombes, Et j'ai vu quelque fois ce que l'homme a cru voir ! J'ai vu le soleil bas, taché d'horreurs mystiques, Illuminant de longs figements violets, Pareils à des acteurs de drames très-antiques Les flots roulant au loin leurs frissons de volets ! J'ai rêvé la nuit verte aux neiges éblouies, Baiser montant aux yeux des mers avec lenteurs, La circulation des sèves inouïes, Et l'éveil jaune et bleu des phosphores chanteurs ! J'ai suivi, des mois pleins, pareille aux vacheries Hystériques, la houle à l'assaut des récifs, Sans songer que les pieds lumineux des Maries Pussent forcer le mufle aux Océans poussifs ! J'ai heurté, savez-vous, d'incroyables Florides Mêlant aux fleurs des yeux de panthères à peaux D'hommes ! Des arcs-en-ciel tendus comme des brides Sous l'horizon des mers, à de glauques troupeaux ! J'ai vu fermenter les marais énormes, nasses Où pourrit dans les joncs tout un Léviathan ! Des écroulement d'eau au milieu des bonaces, Et les lointains vers les gouffres cataractant ! Glaciers, soleils d'argent, flots nacreux, cieux de braises ! Échouages hideux au fond des golfes bruns Où les serpents géants dévorés de punaises Choient, des arbres tordus, avec de noirs parfums ! J'aurais voulu montrer aux enfants ces dorades Du flot bleu, ces poissons d'or, ces poissons chantants. - Des écumes de fleurs ont bercé mes dérades Et d'ineffables vents m'ont ailé par instants. Parfois, martyr lassé des pôles et des zones, La mer dont le sanglot faisait mon roulis doux Montait vers moi ses fleurs d'ombre aux ventouses jaunes Et je restais, ainsi qu'une femme à genoux... Presque île, balottant sur mes bords les querelles Et les fientes d'oiseaux clabaudeurs aux yeux blonds Et je voguais, lorsqu'à travers mes liens frêles Des noyés descendaient dormir, à reculons ! Or moi, bateau perdu sous les cheveux des anses, Jeté par l'ouragan dans l'éther sans oiseau, Moi dont les Monitors et les voiliers des Hanses N'auraient pas repêché la carcasse ivre d'eau ; Libre, fumant, monté de brumes violettes, Moi qui trouais le ciel rougeoyant comme un mur Qui porte, confiture exquise aux bons poètes, Des lichens de soleil et des morves d'azur, Qui courais, taché de lunules électriques, Planche folle, escorté des hippocampes noirs, Quand les juillets faisaient crouler à coups de triques Les cieux ultramarins aux ardents entonnoirs ; Moi qui tremblais, sentant geindre à cinquante lieues Le rut des Béhémots et les Maelstroms épais, Fileur éternel des immobilités bleues, Je regrette l'Europe aux anciens parapets ! J'ai vu des archipels sidéraux ! et des îles Dont les cieux délirants sont ouverts au vogueur : - Est-ce en ces nuits sans fond que tu dors et t'exiles, Million d'oiseaux d'or, ô future Vigueur ? - Mais, vrai, j'ai trop pleuré ! Les Aubes sont navrantes. Toute lune est atroce et tout soleil amer : L'âcre amour m'a gonflé de torpeurs enivrantes. Ô que ma quille éclate ! Ô que j'aille à la mer ! Si je désire une eau d'Europe, c'est la flache Noire et froide où vers le crépuscule embaumé Un enfant accroupi plein de tristesses, lâche Un bateau frêle comme un papillon de mai. Je ne puis plus, baigné de vos langueurs, ô lames, Enlever leur sillage aux porteurs de cotons, Ni traverser l'orgueil des drapeaux et des flammes, Ni nager sous les yeux horribles des pontons. |
- Première publication dans Lutèce, 2 novembre 1883.
Corabia beată
Cum lunecam la vale pe-a apelor oglinda
N-am mai simtit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Rosii-i luasera drept tinta
Legându-i, goi, pe maluri, de coloratii pari.
De echipaje nu-mi mai pasa cum - ca poarta
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. - Când,
Cu edecarii-odata, se stinse orice cearta,
Am fost lasat de Fluvii oriunde sa ma-avânt.
Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De tânc, am dat navala prin al mareei val!
Si nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai vazut vreun iures atât de triumfal.
Furtunile-mi sfintira treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dantuit
- Si zice-se ca ele doar lesuri duc, haine -
Vreo zece nopti, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!
Curata, verde unda, mai dulce decât pare
Copiilor chiar marul cel acru, m-a spalat
De varsaturi si pete de vin; zvârlind în mare
Si ancora si cârma, în voie m-a lasat.
De-atunci ma scald întruna în Marea lactescenta,
Ca-ntr-un Poem de astri patruns si devorând
Azurul verde-n care vreun înecat - absenta
Si palida stafie - coboara când si când;
Si-n care, dând culoare salciilor seninuri -
Deliruri si cadente ascunse-n straluciri, -
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac sa dospeasca fierea rosieticei iubiri!
Stiu boltile ce crapa sub fulgerele dese,
Stiu trombele, si Seara, si Zorii plini de-avânt -
Popor de porumbite, - si am vazut, adese,
Tot ce crezuse Omul ca vede pe pamânt!
Vazut-am cum un soare patat de-un mistic sânge
Ilumineaza cheaguri prelungi si viorii, -
Cum draperia marii, fosnind, sub zari îsi strânge
Talazurile - parca eroi de tragedii!
Visat-am noaptea verde cu-omaturi uluite -
Saruturi care urca în ochii marii, lent, -
Miscarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântatoare arzând incandescent!
Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turma -
Ca niste vaci zalude izbind în stânci, avan -
Fara-a visa ca talpa Madonelor, din urma
E-n stare a împinge puhavul Ocean!
Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere si piei de om si flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca niste haturi pentru verzuiele vâltori!
Vazut-am bolti dospinde, cu stufarisuri, unde
Cu-ncetul putrezeste câte-un Leviatan!
De-asemeni, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!
Ghetari, bolti de jaratec, sori de argint si aur
Si sidefii talazuri, - epave-n vreun golf brun,
Unde, cazând din arbori scalâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasa un negricios parfum!
As fi dorit sa vada copiii-aceasta lume
A apei, - pestii-aceia de aur, cântatori.
- Ieseam în larg pe-un leagan de înflorite spume,
Ma-nnaripa o boare de taina, uneori.
Martir satul de Zone si Poli, purtam pe buze
Suspinul marii - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze -
Si-ncremeneam precum o femeie, în genunchi...
Eram aproape-un ostrov podit cu gainaturi
De paseri cârcotase, cu ochi balai, - plutind
Pâna simteam ca-n plasa de-odgoane si de laturi
Coboara înecati, d-a-ndoaselea, dormind!
Velier pierdut sub parul atâtor mari pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, -
Eu, caruia nici Hansa cu navele-i faloase
Nu mi-ar fi scos din apa scheletul cherchelit;
Eu, sloboda odrasla a fumului si-a cetii,
Ce sfredeleam chiar cerul, roscat precum un zid
Ce poarta - hrana dulce, visata de poetii
Blajini - licheni de soare si muci de-azur limpid;
Eu, scândura nauca, smaltata cu planete
Electrice, si trasa de hipocampi, pe când
Se pravaleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;
Eu, ce simteam la cincizeci de leghe departare
Maelstroamele si chitii gemând în rut, perechi -
Eu, torcatorul vesnic de-albastra nemiscare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!
Vazut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al caror cer bezmetic spre nave sta deschis:
- O, Vlaga viitoare, milion de pasari de-aur.
T;i-s noptile acestea, loc de surghiun si vis?
Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâsietori sunt zorii.
Cumplita-i orice luna, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, caci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! în mare sa dispar!
De mai doresc vreo apa din Europa, iata
E balta neagra, rece, pe care-n asfintit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biata
Barcuta, ca un flutur de Mai, abia itit.
O, nu mai pot sa lunec prin vraja voastra, valuri
Menite carabusii bumbacului sa fiti!
Nici sa înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici sa plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliti!
Adaugat de : SelenaruNegrea
N-am mai simtit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Rosii-i luasera drept tinta
Legându-i, goi, pe maluri, de coloratii pari.
De echipaje nu-mi mai pasa cum - ca poarta
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. - Când,
Cu edecarii-odata, se stinse orice cearta,
Am fost lasat de Fluvii oriunde sa ma-avânt.
Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De tânc, am dat navala prin al mareei val!
Si nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai vazut vreun iures atât de triumfal.
Furtunile-mi sfintira treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dantuit
- Si zice-se ca ele doar lesuri duc, haine -
Vreo zece nopti, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!
Curata, verde unda, mai dulce decât pare
Copiilor chiar marul cel acru, m-a spalat
De varsaturi si pete de vin; zvârlind în mare
Si ancora si cârma, în voie m-a lasat.
De-atunci ma scald întruna în Marea lactescenta,
Ca-ntr-un Poem de astri patruns si devorând
Azurul verde-n care vreun înecat - absenta
Si palida stafie - coboara când si când;
Si-n care, dând culoare salciilor seninuri -
Deliruri si cadente ascunse-n straluciri, -
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac sa dospeasca fierea rosieticei iubiri!
Stiu boltile ce crapa sub fulgerele dese,
Stiu trombele, si Seara, si Zorii plini de-avânt -
Popor de porumbite, - si am vazut, adese,
Tot ce crezuse Omul ca vede pe pamânt!
Vazut-am cum un soare patat de-un mistic sânge
Ilumineaza cheaguri prelungi si viorii, -
Cum draperia marii, fosnind, sub zari îsi strânge
Talazurile - parca eroi de tragedii!
Visat-am noaptea verde cu-omaturi uluite -
Saruturi care urca în ochii marii, lent, -
Miscarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântatoare arzând incandescent!
Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turma -
Ca niste vaci zalude izbind în stânci, avan -
Fara-a visa ca talpa Madonelor, din urma
E-n stare a împinge puhavul Ocean!
Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere si piei de om si flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca niste haturi pentru verzuiele vâltori!
Vazut-am bolti dospinde, cu stufarisuri, unde
Cu-ncetul putrezeste câte-un Leviatan!
De-asemeni, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!
Ghetari, bolti de jaratec, sori de argint si aur
Si sidefii talazuri, - epave-n vreun golf brun,
Unde, cazând din arbori scalâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasa un negricios parfum!
As fi dorit sa vada copiii-aceasta lume
A apei, - pestii-aceia de aur, cântatori.
- Ieseam în larg pe-un leagan de înflorite spume,
Ma-nnaripa o boare de taina, uneori.
Martir satul de Zone si Poli, purtam pe buze
Suspinul marii - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze -
Si-ncremeneam precum o femeie, în genunchi...
Eram aproape-un ostrov podit cu gainaturi
De paseri cârcotase, cu ochi balai, - plutind
Pâna simteam ca-n plasa de-odgoane si de laturi
Coboara înecati, d-a-ndoaselea, dormind!
Velier pierdut sub parul atâtor mari pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, -
Eu, caruia nici Hansa cu navele-i faloase
Nu mi-ar fi scos din apa scheletul cherchelit;
Eu, sloboda odrasla a fumului si-a cetii,
Ce sfredeleam chiar cerul, roscat precum un zid
Ce poarta - hrana dulce, visata de poetii
Blajini - licheni de soare si muci de-azur limpid;
Eu, scândura nauca, smaltata cu planete
Electrice, si trasa de hipocampi, pe când
Se pravaleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;
Eu, ce simteam la cincizeci de leghe departare
Maelstroamele si chitii gemând în rut, perechi -
Eu, torcatorul vesnic de-albastra nemiscare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!
Vazut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al caror cer bezmetic spre nave sta deschis:
- O, Vlaga viitoare, milion de pasari de-aur.
T;i-s noptile acestea, loc de surghiun si vis?
Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâsietori sunt zorii.
Cumplita-i orice luna, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, caci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! în mare sa dispar!
De mai doresc vreo apa din Europa, iata
E balta neagra, rece, pe care-n asfintit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biata
Barcuta, ca un flutur de Mai, abia itit.
O, nu mai pot sa lunec prin vraja voastra, valuri
Menite carabusii bumbacului sa fiti!
Nici sa înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici sa plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliti!
Adaugat de : SelenaruNegrea
