SAINT JOHN PERSE *EXIL*

 

 

 

 

Saint-John Perse

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Motivația Juriului Nobel

„pentru zborul avântat și imaginația vie a poeziei sale, care reflectă în mod vizionar condițiile vremii noastre.”

Date biografice

Marie-René Alexis Saint-Léger Léger, ce va semna ca scriitor cu numele de Saint-John Perse, s-a născut la 31 mai 1887 în Guadelupa (Pointe-á-Pitre).
Își petrece copilǎria în mica insulǎ-proprietate a pǎrinților sǎi - Saint-Léger-les-Feuilles, în mijlocul unei exuberante naturi tropicale.
În 1899 se stabilește împreunǎ cu familia sa în Franța, unde studiază la liceul din Pau. Leagǎ o strânsa prietenie cu Francis Jammmes.
Scrie "Images à Crusoé"(Imagini pentru Crusoe) în 1904. Studiază la facultațile de drept, științe și litere din Bordeaux, interesându-se cu precădere de filozofii presocratici și de dreptul roman.
Publicǎ sub numele de Saint-Léger Léger volumul de versuri "Éloges" (Elegii, 1911). După călătorii în Spania, Germania și Anglia, se stabilește la Paris, pregătindu-se pentru cariera diplomatică (1914).
Ca secretar de ambasadă la Peking, călătorește prin China, Coreea, Japonia, Mongolia. În aceeași perioadă compune "Anabase" (1916-1920), volum de poeme pe care îl va publica in 1924. Expert politic la Conferința Internaționala de la Washington din 1921, director în Cabinetul Diplomatic a lui Aristide Briand în 1925, director politic în Ministerul Afacerilor Externe în 1929, ambasador, secretar general al afacerilor externe, în 1933, decorat cu Legiunea de Onoare, este îndepărtat din funcțiile sale în 1940 în timpul guvernului de la Vichy, în urma neacceptării postului de ambasador la Washington.
Pleacă la New York, stabilindu-se apoi, în calitate de consilier la Library of Congress, la Washington. Guvernul de la Vichy îi retrage cetățenia franceză, precum și decorația, confiscându-i toate bunurile. După Eliberare este reintegrat în toate drepturile, dar scriitorul va continua să locuiască la Washington, de unde va reveni în Franța în fiecare an la proprietatea sa din Hyères. În 1959 i se decernează Marele Premiu Național pentru Literatură, iar în 1960 Premiul Nobel.
Moare la 20 septembrie 1975, la Giens. Poezia sa reintegrează experiența suprarealistă, fiind totodată o construcție riguros calculată și îl situează printre cei mai importanți poeți francezi ai secolului al XX-lea și, fără îndoiala, printre cei mai traduși (în ciuda dificultăților ridicate de vocabularul extraordinar de bogat al acestei poezii clasice și baroce totodată).

 

Bibliografie

• Éloges (Elegii), (1911)
• Amitié du Prince (Prietenia Prințului), (1924)
• Anabase, (1924)
• Exil, (1942)
• Pluies (Ploi), (1943)
• Neiges (Zăpezi), (1944)
• Vents (Vânturi), (1946)
• Amers (Repere pe mare), (1957)
• Chronique (Cronică), (1960)
• L'Ordre des oiseaux (Ordinul păsărilor), (1962)
• Pour Dante (Pentru Dante), (1965)

*POEME* SAINT JOHN PERSE*

EXIL (VII)

„...Sintaxa a fulgerului! O, pur limbaj de exil!

Departe e malul celălalt unde mesajul se luminează:

     Duoă frunţi de femei sub cenuşă, însemnate de-

Acelaşi deget; două aripi de femei la fereastră, stârnite

de-acelaşi suflu...

      Dormeai în această noapte, sub naltul copac de

fosfor, o, inimă de fiinţă în rugă prin lume,o, mamă a

Proscrisului, când în oglinzile odăii imprimat îi fu chipul?

      Şi tu, mai zorită sub fulger,o, tu zorită să tresari

pe celălalt mal al sufletului ei, soaţă a forţei sale şi slăbi-

ciune a forţe sale, tu ce suflarea ţi-o întregei cu su-

flarea ei,

        Te vei mai aşeza pe patul pustiu, în tresăririle

sufletului tău de femeie?

         Exilul nu-i de ieri! Exilul nu-i de ieri!...urăşte,

o, femeie, sub streaşina casei tale, un cântec de pasăre

din Barbaria...

           Tu n-o să asculţi vijelia în depărtare înmulţindu-ne

drumurile şi paşii, fără ca strigătul tău de femeie,în

noapte, să nu asalteze în cuibul său pajura echivocă a fericirii!”

     ....  Taci, slăbiciune, şi tu, parfum de soţie în noapte

Ca migdala nopţii însăşi.

            Pretutindeni pribeagă pe ţărmuri, pretutindeni

pribeagă pe mări, taci, duioşie, şi prezenţă creată cu

aripi la înălţimea şeii mele.

             Voi relua drunul meu de Numid, în lungul mării

de-nstrăinat...Nici o verbină pe buze, ci pe lim-

bă, ca o sare, încă fermentul acesta al lumii vechi.

              Silitra şi natronul sunt teme ale exilului. Gândurile

noastre fug la fapte pe pârtii de oase. Fulgerul îmi des-

chide o albie de proiecte mai vaste. Furtuna în van mută

bornele absenţei.

               Cei ce s-au dus să se-ncrucişeze în marile Indii atlan-

tice, cei care adulmecă ideea nouă în prospeţimile

abisului, cei care suflă din cornuri la porţile viitorului

                Ştiu că-n nisipurile exilului şuieră marile pasiuni

ghemuite sub biciul fulgerului... O, Risipitorule sub

sarea şi spuma lui iunie! Păstrează vie printre noi forţa

ocultă a cântului tău!

               Asemenea celui care spune trimisului, şi acesta

îi e mesajul: qascundeţi faţa femeilor noastre; ridicaţi

fruntea fiilor noştri; şi consemnul e de-a spăla piatra

pragurilor voastre...Vă voi spune în şoaptă izvoarele

unde mâine vom clădi o mânie pură.”

                                         #

             

                Şi e ceasul, o, Poete, să-ţi spui numele, neamul, şi

rasa....

                         

Traducere Aurel Rău

BORIS PASTERNAK

BORIS PASTERNAK
Biografie
Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie (stil vechi) (10 februarie) 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet şi scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.

La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.

În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.

Bibliografie selectivă

Vremea începuturilor -- (1912 - 1914)
Pe deasupra barierelor -- (1914 - 1916)
Anul nouă sute cinci -- (1925 - 1926)
Locotenentul Schmidt -- (1926 - 1927)
A doua naştere -- (1930 - 1931)
Doctor Jivago -- 1957

POEZII DE BORIS PASTERNAK


Definitia poeziei

Suieratura despicata.
Clinchet de turturi, cu fiori.
E noaptea ce-amorteste frunza,
Duel e de privighetori.

E mazarea dulceag-uscata,
Cu plansul boltii in pastai.
E Figaro de pe pupitre
Din flaut, grindina spre vai.

E tot ce-i important ca noaptea
Prin scaldatori scurmand, vioaie,
Sub stresina, s-aduca steaua,
In palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.
Bolta se-nabusa-n arin.
De-ati rade stelelor - ce hohot!
Dar necuprinsul - loc strain.



Vara in oras

Se vorbeste pe soptite,
Glasul parca ti se taie,
Iar femeia, de pe ceafa,
Si-a strans coama-n crestet, claie.

Sta sub pieptenele greu
Ca sub coif, intr-adevar,
Cand pe spate-si da ea capul
Cu podoaba grea de par.

Strada calda, noaptea calda,
Vremea rea se cam abate,
Tarsaitul de picioare
Este o realitate.

Chiar ca tuna! Sus pe bolti,
Bubuitul - ce napasta!
Vantul salta, la un colt,
Perdeluta din fereastra.

S-a instapanit tacerea.
Aerul parca-i de fier
Scapararile de fulger
Scotocesc nervos prin cer.

Cand s-arata dimineata
Si-ncep strazile de ard,
Sugativa prin baltoace
Soarele pe bulevard.

Teii-n floare, secularii,
Teii-nmiresmati - mahmur
Cata: li-i necaz pe vreme
Fiindca n-au dormit destul.


Grădina Ghetsemani

Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos-un râu care Kedron se cheamă.

Şi dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar şi-a tras.
Măslinii-ncărunţiţi şi argintii
În aer dau să facă primul pas.

Era grădina nu ştiu cui aici.
Le spuse El deodată: Nu plecaţi.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneţi pe aproape, mă vegheaţi.

El renunţase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât.

Păreau îndepărtările, în noapte,
Ţinutul nefiinţei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.

Şi tot privind în hăurile negre
Ce nu încep şi nu sfârşesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.

Abia sfârşi, aşa, de nu ştiu unde,
O şleahtă de golani-oşteni, popor,
Făclii şi săbii-iar în faţă Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!

Dar Petru-atunci sări la cuţitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă!

Şi El le zice: V-a fost dat anume
Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!
Bătu şi ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiţi.

Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtă oleacă de ceilalţi.
Discipolii, cuprinşi de toropeală,
Tot moţăiau pe margine de şanţ.

Socoţi că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Şi nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Şi toţi ar fi în praful Palestinii.

Ci cartea vieţii tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Şi trebuie acum să se întâmple
Aşa cum este scris în ea. Amin.

Vezi, secolele merg şi merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoşătă
Pogor în chinul groapei voluntar.

Şi mă înalţ apoi după trei zile,
Şi, tot aşa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieşind din întuneric,
Vin veacurile-n şir la judecată.


Tălmăcire de Marin Sorescu
|