de Elisabeta Isanos
CUVINTELE RĂMÂN ÎN AER CA FUMURILE
Noi am inventat acest mod de a fi,
necunoscut de frunze, existenţă
pentru care nu-i nevoie să te naşti,
nu trebuie să respiri: e destul să răsari
ca aştrii morţi, în gând.
E destul să se audă despre tine.
Cu nimic nu poţi fi vătămat.
Să fii viu ca o bucurie posibilă,
care nu va veni niciodată,
ca o oglindire a cuiva nevăzut.
Există deci viaţă şi când
nu e nevoie să fii, există spaţiul
unde regele fricii nu ajunge.
Cerbii nu se tem de cenzură,
privighetoarea nu are rege.
Lucrurile şoptesc: ”La ce bun
să scrii, de vreme ce noi existăm?
Nu le iau în seamă. Sunt în mine
întâmplări, evenimente.
Principalul e să nu te laşi strivit.
Ceeea ce visez capătă duritate
de lucru real, merg pe pământ
întărit de gânduri. Un lucru umil,
o cârpă sau o coajă de măr,
becul arzând limpezit în crengile
cireşului, masa de lemn, cercul
tremurător al luminii,dorinţa
de a da, mai tare ca foamea.
Frig: când vorbeşti, cuvintele au trup,
un corp de aer, în sfârşit se văd.
Astăzi nu cred
că voi avea timp de scris
aşa că le scriu cu gura în aer.
Astă noapte a căzut zăpadă.
A nins, a scris! Ninsoare, scrisoare!
Cuvintele rămân
în aer ca fumurile. Deschid uşa
şi mă uit în urmă intrând:
aburul gurii mă urmează.
Mă evapor cu iuţeala unui alcool.
Departe, casele sunt strivite de cer.
Şi ce-i dacă vine?
Nu am nevoie de primăvara adevărată.
O vreau doar pe aceea din amintiri,
întunecoasă, când în curţi se mistuie
frunzele moarte, iar răcoarea arde sub stele.
Lumina e împăienjenită în geamuri tulburi,
printre buruienile ude nuiele roşii
străpung zăpada.
O ramură deformată
Gravidă de muguri.
Întuneric şi ceaţă.
În toiul unei nopţi fără cuvinte,
toate străzile duc spre tăcere,
eu grăiesc, rostesc, spun mereu,
împotrivindu-mă...
Ar fi prea simplu să tac.
Cerul încă mai poartă fardul,
crengile se mişcă meşterind ceva la porţi.
Pe coridorul întunecat, cineva se întoarce
cu unghiile pline de pământ,
apoi aşteaptă în odaie, cu storurile trase,
explozia seminţelor.
Pe cer, curge o mână de sare,
duşul despletit al duhului sfânt.
Totul e scris, mă umplu de cuvinte.
Sunt cărţi puţine pe toată strada, simt asta.
Ochii mei istoviţi de litere, pe geam un fluture.
Undeva,
e o provincie a cuvintelor scrise, departe;
aici, toţi trec liniştiţi prin tăcerile mele,
ca şi cum n-ar avea corpuri.
Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,
o margine de ziar, să completez bibliotecile arse.
Vremea pare definitiv pierdută,
ca şi cum nimeni n-ar fi scris niciodată.
Nu se poate trăi în muţenie.
Poetul plutea în tăcere,
ca un distrugător pe mări,
lăsând în urmă o brazdă de murmure latine.
Mişcarea cuvintelor nu e numai gramaticală,
e înaintarea crescătoare a unei frunze,
întoarcerea înceată a unui obraz.
Poezia îmi rămâne alături ca un duh,
oriunde m-aş duce, pe străzi, în infern,
n-o pot rupe de mine. E obositor
dar nu mai sunt singură pe uliţe nocturne,
o port pretutindeni, aşa cum o mamă
îşi duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.
SFÂNTA BUCURIE A IERNII
E groaznic de frig. Se întunecă.
Să n-aprinzi lumina.
Dacă aprinzi, va fi o explozie
din care nu rămâne decât fereastra
ca un lingou plutind prin întuneric,
un bloc de aur,
cum trebuie să fi arătat păsările,
înainte de a fi făcute.
Aerul nopţii s-ar umple de blocuri colţuroase,
bucăţi de lumină necioplită.
Unde sunt zidurile
să ne apere de frig?
Nu aprinde, să stăm pe întuneric.
Să fie totul aşa cum trebuie.
La ce bun o lumină?
Dacă un fir de păr s-a clintit pentru ea,
refuz să iau parte.
Nu voi mai lua lumină pentru care s-a murit.
Nimic nu voi încerca
împotriva întunericului, în noaptea asta.
Sunt ca un copil sau ca o piatră.
Până şi păsările, când îşi fac cuiburi,
urcă mai sus decât nivelul zero al lumii.
Doar pietrele îl îndură, nu se mişcă
împotriva nopţii,nici a iernii.
N-ai să auzi nici o piatră strigând.
N-am să strig nici eu.
Camera e o grădină neagră,
în care frunzele au căzut.
Oamenii, vineţi de vântul rece,
nu fac nici un gest de împotrivire.
Tremură mergând de mână
prin grădina neagră.
N-am să scapăr nici măcar un chibrit,
trebuie să văd întunericul
de la un capăt la altul.
Îl privesc în faţă.
Lemnul din cameră s-a aburit,
trosneşte ca oasele.
O pâlpâire doarme în capătul chibritului,
dulce şi fragedă ca un măr în mugure.
Mă tentează să-mi ard degetele.
Dar nu: de ce să fiu mai prejos decât pietrele?
Dacă aş culege mărul din capătul chibritului,
ar creşte din el o vâlvătaie,
şi cu glas puternic m-ar biciui:
„Cine ţi-a spus că trupul tău e gol?”
Şi m-ar izgoni din grădina neagră. Unde?
Acolo unde nimeni nu poate fi al nimănui,
unde nimeni nu-i nici copil, nici părinte.
Cine huleşte împotriva nopţii
aprinzând flăcări şi lumini?
Grădina neagră se luminează singură
de albul zăpezii.
Să te strângi cât mai mult,
să te ghemuieşti ca fătul în burtă.
Pumnii la gură se umplu de aburii răsuflării,
genunchii ating pieptul.
Pleoapele sunt grele, abia le pot ridica.
Acum, fără tertipuri nu mai trăiesc decât pietrele.
Dacă mâine dimineaţă am să mă mai trezesc,
voi fi ca ele.
GOMORA
Dacă-i sfârşitul lumii, n-arată rău deloc.
Roiuri de fluturi năvălesc seara spre lămpi,
albinele sufocă florile zaharisite,
pieţele gem de verdeţuri care trosnesc de fragede:
snopuri de ridichi, căpiţe de cepe.
Seara, toate sunt zvârlite la gunoi,
spre furia precupeţilor.
Realitatea a întrecut închipuirile.
Tocmai aici e grozăvia.
A izbucnit ca niciodată
splendoarea verii.
De plecat, ar trebui să plece cei tineri,
eu una nu mai pot,
rămân în Gomora.
Pe mine întotdeauna mă opresc portarii:
„Unde mergeţi?”
Şi eu nu ştiu să le spun unde merg.
Nu te gândi să iei cu tine ceva,
toate sunt otrăvite.
Ia doar un fir de aţă:
cu el va veni acul,
trăgând după el femeia,
apoi o lume întreagă,
cusută într-o cârpă.
Dar să iei toate cuvintele!
Sunt pline de poveşti!
Pălărieri, făcători de peruci,
trăsuri vechi, mârţoage,
cizmari desculţi, croitori rupţi în coate...
Valuri-valuri de tehnici efemere.
Aş vrea să fiu lângă tine
când vei reinventa lucrurile,
cu stângăcia lui Dumnezeu de la început,
când experimenta variante de fluturi, şi,
de milă fiindcă erau frumoase,
le-a lăsat pe toate să existe.
POEZIA E ULTIMA TERRA
Poezia e ultima terra, terra incognita,
hic sunt leones,
Diferenţa dintre cum li se-arată ochilor lumea,
şi cum este într-adevăr
dă măsura penumbrei
în care s-ascunde: ultima salvare.
Pământul ignorat este în cranii,
iar distanţa dintre el şi realitate
e mare că nu o pot străbate
nici cei îmbătrâniţi în marşuri:
depărtările se află în cutele minţii.
Căci nimic altceva nu e retras din lume
în afară de imaginarul dezlănţuit.
Distanţa dintre grâu şi aur,
dintre seceriş şi moarte,
dintre luna nouă şi vârful unghiei,
dintre foc şi iubire,
în spaţiul ăsta
se ascunde pământul meu, ultima terra,
nu există marşuri suficient de lungi
ca să-l atingă.
Terra asta va rămâne veşnic departe,
afară din lume.
Ţinutul fără puncte cardinale,
tot numai mijloc, numai miez,
locul unde salcia s-apropie de plete,
iar spinul se confundă
cu durerea remuşcării,
unde lumânările alunecă
spre pupilele lupilor,
iar brazii spre cuierele din holul Raiului,
doldora de aripi de îngeri.
Poetul se refugiază în viitorul metaforei.
Poarta e îngustă,
numai cât fulgerul asemănării.
Spaţiul de care mi-e dor,
în care vreau să respir,
unde vreau să mă-ngrop:
ţărână glisantă, lină,
de consistenţa cerului
sau a mării
Sunt şi nu sunt înăuntru,
mereu primită
şi vărsată iarăşi
la lumina rece a zilei.
Sunt lucruri care refuză participarea
la mister,
dar eu le rog, le implor să facă pasul,
deşi ştiu că asta cere jertfă.
Mi-e frig, rănile mă dor,
ca în poezia cu muma
care se face stană neagră.
Rugăciune către un lucru implorat să se asemene,
încât mişcarea să amplifice spaţiul,
să văd poarta,
să mă pot strecura înăuntru.
Patria mea e spaţiul răcoros
al asemănărilor,
aerul din buclele drumurilor, seara
ascunsă în norii creţi,
labirintul lânii umflate de aer,
dedalica lână de aur a Urselor,
umblu ameţită de văzduhul tare
din blănurile Ursoaicelor.
Spaţiul dinaintea greşelii,
timpul nemânjit,
interiorul neatins:
nimeni nu poate pătrunde decât pricepând,
cetate de necucerit, indestructibilă.
Patria interioară a vorbirii,
ţara dintre trup şi umbră,
imprecizia o face să existe.
Merg pe sub asemănările dintre lucruri,
pe sub bolţi de mâini împreunate,
galerii care cern lumina.
Spaţiul dintre termenii metaforei e pur.
Mă simt bine acolo: eliberată.
Doamne, cum mai călătoresc!
Cea mai lungă călătorie
este schimbarea la faţă.
APA, O DESCĂRCARE DE NOPŢI
Nefolositoare şi pură era, fără greşeli, în ea însăşi spălându-se ca o fântână.
Niciodată n-am înţeles de ce fiecare clipă poate
să aibă cuvintele ei
şi să le uite îndată. Cine mai are acum
grijă de armonie? Cuvinte ca nişte scuze grăbite. Există un echilibru imens. Dar de armonie nimeni
nu va mai întreba. Piere curgător aşa cum fuge
apa din mână. O piele de umbră se aşterne peste case. Mereu va fi ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
Apa, o descărcare de nopţi care au numai frunţi, necrezut de uşoare. O arteră deschisă. Un fel pietros de a trăi, ca şi cum
totul ar fi să trăieşti.
Frumoasă şi nebună, nu făcea nici un rău nimănui.
Nu pot să înţeleg de ce mi-a povestit toate astea,
nu le ştia nimeni. Povestea în timp ce ochii
i se vindecau. Greşala
se ridică uleioasă la suprafaţă.
Să fie doar o cochetărie pentru a fi ţinut minte?
Vrei să te identifici cu o greşală
pentru a pluti odată cu ea ? Adu-ţi aminte
în preajma cărei greşeli ai trăit.
Aşa şi femeile stau
ca nişte fântâni spălându-se în ele însele.
În pieţe se spală cimentul. De linişte nimeni nu-şi va mai aduce aminte.
De armonie nimeni nu va mai întreba. Maşini lente spală pieţele.
În prima clipă, n-am înţeles de ce povestea
toate astea: fiecare se leagă de câte o poveste
ca de o scândură care pluteşte. Apele curg
de parcă s-ar spăla cineva; odată cu apa
se duce culoarea. Mâine, nimeni nu va mai şti
cum se împăcau între ele o umbră cu alta.
Dacă vreau, pot face să
nu se mai potrivească sfârşitul.
Atunci, vei vedea
stele care dau de-a dreptul în ploi
şi cai intrând în marea cu care te vei întâlni
la capătul străzii.
Zăpezi, arme albe, căzând fără a atinge.
Te trezeşti într-o ploaie de stele.
Locul nu a existat niciodată. De fapt,
am fotografiat poziţia lui irepetabilă
faţă de soare, faţă de pădure: o lume inexistentă.
Apoi, accidentul, căderea în săpătura dinspre soare
spre pământ. În ce poţi să cazi,
dacă în cer niciodată? Prin ce să treci,
dacă prin nimic nu se trece?
Căzut într-un diamant, vedea cum se face ziuă.
Un automobil se oprise pe cer îmbătrânind cu viteza luminii.
Ziua i-a dat pe loc vechimea unei stele.
Beat de absenţa primejdiei, el se prăbuşea în diamante.
Cade o stea cum s-ar stinge o reclamă.
Zboruri care nu mă ating, întreceri al căror sfârşit
nu mă schimbă. Să scrii şi să mori.
Al nouălea val înfloreşte în aşteptare deasupra,
până laşi creionul din mână. Atunci, amenzile cad, ploaie de frunze,
ziua îţi dă de lucru. Trăieşti. Cât de bine-i să taci
în tăcerea comună. Cât e de bine să ştii şi să taci.
Să ştii fără a spune. Să nu trădezi niciodată.
Să ştii şi să taci, trupul tău să fie o literă necunoscută.
Un fluture imens m-a scos din casă,
ca un nebun care-şi dezgroapă morţii.
Vorbesc singură, fraza asta continuă
nu-i decât o tăcere. Ploaia uitase,
şi iar îşi aduce aminte. Trădarea mea
nu-i atât de mare încât să mă tem
prin somn. Stiloul, hârtia. Murisem scriind.
Să te trezeşti ca un motiv ţesut în covor.
Să ai un nume şi să nu se întâmple nimic, deşi numele e metal pentru fulgere. Culmea aventurii: să te cheme cumva, să te scalzi gol în mare
şi să nu ţi se întâmple nimic, cu gândul dezvelit,
cu tălpile goale. Să ai un nume care atrage descărcarea stelelor,
şi totuşi să rămâi la fel de liber.
Parcă ai fi o idee la care aderă lumea,
sarea mai întâi, apoi apa spălându-te de sare
nu-i decât o mânjeală mai dulce. Şi iarăşi marea,
marea care murmură eroic verbul "eram".
Şi tu întârziind te trezeşti în apa
încă nebănuită de ţărmuri, apa care va fi abia mâine.
Când nu vom mai face nimic pentru a ne iubi,
când prezenţa va fi de ajuns, când nu ne vom iubi
prin gesturi, ci prin linişte, şi inima va bate
în altă culoare, ca un fruct care tace.
Când vom crede că "a fi" ajunge, când
vom mulţumi în gând celor care există.
Nimic nu are loc fără prezenţă,
nici nuntă, nici înmormântare.
În arenele astea e o sărbătoare fără martori.
Locul murise, deoarece era singur.
Ca o casă în mijlocul mării. Şi în plină zi,
în mijlocul frunzelor, corpul lunatic, care ştie şi tace.
Timpurile false ale verbelor.
Cine murmură singurul verb eroic, verbul "eram"?
Al nouălea val înfloreşte veşnic deasupra.
Daţi-mi de lucru, ştiu că e nevoie de braţe.
Prezent inutil, de când totul, până şi pădurile,
trebuie să treacă prin gând.Şi totul se desfăşoară într-un spirit.
Plouă în gând, ninge în gând, sună în gând. Doar gurile apei
vorbesc la prezent, restul e un murmur eroic.
Eşti vara pe care o port în gând şi noaptea din ziuă.
Fără argintul care lipsea, o undă de sare,
un cearcăn ud. Cât de trecută e vremea.
Şi este atât de târziu încât aud cum vorbesc
guri de nisip, care folosesc numai trecutul.
Plouă cu ochii închişi. Plouă în gând.
Scriu pentru a nu muri. Scrisul e doar un pretext pentru a nu muri.
Ferestre barate, uşi zidite, iarba bifează pe pământ locul unde au fost. Umbrela albă coboară de-a dreptul din aer. Copacii, megafoanele verii, amplifică soare. Păsări, afişe desprinse.
Lumina şterge timpul pe ceasuri.
Însfârşit, lumini pe întuneric. Însfârşit,
soarele fără a schimba culorile nopţii.
Totul se umple prin repetarea singurătăţii.
Poate m-a învins creionul barbar, poate singurul poem sunt caracterele latine. Dar văd însfârşit la fereastră soarele liber al stelei,
lumina cruţând întunericul.
Văd însfârşit toţi sorii trăind odată cu noaptea.
TU SĂRUŢI NĂLUCILE, IAR EU LE PRIND
Te iubesc atunci când eşti nevăzut,
îmbrăţişat de fetele albe din ierburi,
din care nu se văd decât umerii. Spaţiul
a rămas întreg pentru temple.
La fereastra spitalului, trandafirii
ameţiţi de moarte se clatină.
Mi-e greu să-i privesc, întorc capul, şi zeii se ascund
printre frunze de var pe frontoanele caselor vechi.
Sunet de clopote. Lumina rece. O scară lungă sprijinită de zid.
Tu săruţi nălucile, iar eu le prind.
Toate frumoasele mi se zbat în jurul mijlocului,
ca nişte peşti argintii. Rătăcitoare silabe de iarbă.
Cu unghiile, a mângâiere, îi brăzdez umerii de piatră, îi cânt ca să stea
lângă tine. Tu muşcă, apucă strâns ţâţa ei neagră
ca de căţea. Vezi, în curând vântul spulberă nisipoasele ei clinuri,
părul îi curge în urmă ca o rază de soare.
Îmi place să te văd gol, zugrăvit pe umbra unui vis despre grădini.
Frumuseţea ta e absolută.
M-am topit în tine odată cu gândul ninsorii.
Fericirea are parfum violet sau albastru,
de vopsele pe lemn. Închideţi uşile şi ferestrele:
de afară răbufneşte legenda.
Astăzi nimeni nu va muri:
de pe ziduri s-a suflecat zăbranicul.
Cu lăcomie sorb din ochi ziua primăvăratecă,
învolburatul preot care coboară din autobuz
cu barba fluturând în vânt,
tinerii cu pulovere pe gât,
idila care începe în pantofi care strâng.
Cei doi bătrâni din fereastră
scuturând şi mângâind la nesfârşit
o lungă broboadă neagră,
ca s-o pună la loc în dulap. Ploaie de aur,
te-am zărit din nou.
În unii arbuşti se creează
un fel de sferă de aer binecuvântat,
un pântece vegetal, de fecioară.
Şi într-o zi, începe să cadă în el veşnica ploaie de aur.
Bărbaţii şi-au luat de pe-acum trupul de vară,
dar nici unul nu poartă încă inflamabila cămaşă a eroilor.
Scapără să-şi aprindă ţigările.
Strigătul e încă aramă, poezia e încă sânge în vine.
Deasupra oraşului se roteşte un uliu.
Oraşul întreg e un strigăt de piatră. Statuile
spun versuri de bronz sau suflă în trâmbiţe mute.
Eu întineresc de spaimă. Pe caldarâm
se poate odihni o carte cu foile proaspete.
O stea de mare pâlpâie la rădăcina copacului.
Părul se amestecă vibrând cu nisipul. Copilărie, lene şi somn.
Puii de pasăre cad pocnind din cuiburi.
Şi să nu mă mai iubeşti: ţi-ar trebui veacuri.
Nu mă iubi, lasă-mă cum sunt.
SCĂPÂND DE ARME
Scăpând de arme, mor încet de nimeni,
copil boţit, eu însămi călătorie,
nu mă mai duc nicăieri,gâfâi alcătuită din fugi,
purtând un vis freatic:mimica ironică a lunii, mirarea mărilor,
felul cum murmură lecturile din liniştea ţărânii.
O venă zvâcnind la brăţară
îmi spune că este timp,
dar nu şi ora.
Încă aştept, împreună
cu lucrurile ieşite din uz
şi intrate în şoapte.
De fapt, se termina de mult,
dar ţevi ruginite îmi aduc sânge,
pompele-mi umplu plămânii cu cer,
pentru toate există uzine.
Tremur aici,
dar sunt puternică în depărtări,
meree, tânără, maree,
în loc de muzică, la radio prind marea.
Totul este lăuntric.
Bucuria a mai trecut o dată prin inimă
şi m-a lăsat în pacea care seamănă a fărădelege.
Pe-ntuneric se revine la un an de demult,
de care uitasem,descopăr lucruri vechi,
pahare cu buzele rupte,
înseamnă că nu-i totul pierdut!
Încă sunt de vânzare, dar mă câştig prea încet.
Mă mai ţine faptul că trupurile instant
se toarnă din nou.
Puneţi o vorbă bună pentru mine,
există fabrici anume, motoare,
o lavă lichidă, trecută de caldă prin site severe,
nici praful, nici pulberea să nu scape,
sau dimpotrivă,
nimic preacurat să nu intre.
Nu vreau ceva în schimb,
mă donez, fără bani,
m-am născut cu trupul,
dar nu mor cu el,
nu-i important, dar împovărează,
ocupă spaţiul, tivurile
trotuarelor sunt pline.
Aş putea să-mi cumpăr inima de pe-acum,
dar nu cred că merită
să pui una nouă în vechea carcasă,
continui să te iubesc
cu iubiri dispărute
şi mă acopăr
cu o husă de lacrimi.
O MÂNDRIE APARTE
Parcă nu-mi vine să cred
că asta a fost tot.
Ce ar putea să-i intereseze
pe cei care nu văd aproape nimic
dintr-o zi-lumină?
Toţi au pierdut ca şi mine ceva,
un lucru sau o fiinţă,
li-s văduve braţele.
Nu vreau să încetez lupta inegală.
Când mă uit, e noapte de-acum,
alţii s-au bucurat pentru mine,
pe străzi se scurge lumina,
va îngheţa până-n zori.
Să stai să te păstrezi în întunericul tău
ca un fruct.
Soarele se ridică peste faptele nopţii:
soare de groază,
culegătoarea de rouă îşi strânge de pe câmp
cârpele ude.
O mândrie aparte:
mă ridic deasupra barbarilor.
Trebuie să descopăr o altă armă
decât ale lor.
Ca să vezi cum mă apăr, imaginează-ţi
înjurăturile crinilor.
Meserie de om, atâta tot.
Deşi carnea mea e dureroasă,
mintea e o tăbliţă de ceară,
a înmuiat-o somnul.
Există o anumită cantitate de suferinţă,
şi o anumită doză de moarte,
oricât te-ai feri,
trebuie să-ţi primeşti partea.
Dacă nu o cauţi, dacă nu ţi-o cumperi,
ţi se face cadou
sau o găseşti pe stradă.
Există şi o anumită cantitate de dragoste,
se fabrică un anumit număr de pâini,
unii scormonesc în gunoi
după pâinea ce li se cuvine.
Timpul s-a oprit, să ne iubim,
ca să-l facem să macine iarăşi,
să ne macine.
Şi eu în vremea asta scriu pe aripi de libelulă
şi cred că scrisul nu se va pierde!
Duc un fel de război singuratic,
şi nu se vede.
Poate există totuşi un parfum al victoriei.
E-atât de frumoasă lumea din văz!
Văd adâncimi acolo
unde fiarele văd numai tării, numai ochii mei ştiu
că e un narcis cu capul în jos
în adâncul aburit al luciului.
Felul meu de a lupta nu-l ştie şarpele,
am şi eu armele mele,
el crede că-l mângâi, crede că-l cânt,
lupta se duce pe alt teren,
unde şarpele nici nu ştie că este ucis.
E mort, şi nu ştie.
Nu mi-am murdărit mâinile, nu
m-am bălăcit în noroaie.
Ar fi vrut să mă vadă urlând, implorând
sau pur şi simplu zăcând
pe marginea drumului.
Dar eu nu m-am despărţit de muzici,
n-am încetat să cânt
nici atunci când capul meu
plutea zbârlit pe ape, n-am încetat
să caut lumina
înăbuşită în adâncul moale al ploii.
Întâmplă-se orice, nu voi grăbi pasul.
Uneori, o şoaptă e mai durabilă
decât Ninive,
mai tare ca zidurile.
Am crescut odată cu temniţa,
m-am făcut, m-am copt în umbra ei.
Altfel cum ajungeam să am
asemenea culori nefireşti?
Ar fi nedrept să încerc s-o sfărâm,
subţiraticele colinde ale glasului meu
ar mai fi sunat la fel?
Ar mai suna aşa cum sună
râsul meu îmbogăţit?
Cristal de temniţă,
asta sunt.
Ion MURGEANU: DA, OMBRIA!
DA! OMBRIA! “o zare vizibilă într-un fulger”...Am terminat de citit cartea miercuri 4 iulie 23 h. Vizibil răvăşit. Este un vast concert de orgă pe mai multe registre „înregistrat” într-o
catedrală devastată, în curs de demolare, în timp ce privirea autoarei
–interpretă, complicitară cu cititorul -asociat din start, ţinteşte cerul, mila
şi îndurarea, eventual şi iertarea lui. Deşi: „nimeni nu te poate ierta pentru
crima de a face altceva decât viaţa”...Iar aici este chiar Viaţa Poetei (un
„Orfeu răzvrătit”!), derulată într-un jurnal, pe mari falii de timp: Ce e
amorul?/ 8; Munţii şi marea (1966-1970)/23; Cutremurul (1971-1978)/49; Clovni
şi martiri (1979-1980)/85; Insula ( 1984-1986)/131; Gomora (1984-1986)/ 185;
Evadarea(1987-1988)/ 246.
Există şi o Întâmpinare, pe post de Precuvântare: „Eu sunt o invenţie, trebuie să-mi fabric răsuflarea, extrăgând aerul, topindu-l, bătându-l repede cu ciocanele inimii: o bucăţică de om pe scaunul
şchiop. Ca să fiu trebuie oare să urlu cu lupii? Să stai să te miri a ajuns o
vitejie. Respir, nu respir, oricum trezesc suspiciuni.Dar şederea mea pe aici
se îndulceşte singură!” E bine de precizat că timpul naraţiunii este timpul
celei mai absurde dictaturi din istoria românească, totalitarismul comunist,
sfârşind în demenţa nevindecabilă ceauşistă. Registrele „vastului concert de
orgă” salvează aparenţele, dând totodată măsura unui talent evocator şi
imaginativ fără precedent. Există mai întâi un registru apodictic, din care
poţi extrage tot atâtea aforisme, întrebări şi răspunsuri existenţiale de mare
excepţie. „Ca să te iubesc, trebuie mai întâi să te scriu. Şi dacă nu te
iubesc, nu te pot scrie.” Obstinaţia scrisului este una din temele majore ale
„concertului” instrumentat de poeta Elisabeta Isanos. Urmează la rând, şi-n
complementaritate indusă, poezia, pe mari suprafeţe, uneori pagini întregi, ce
pot fi la rigoare transcrise şi ca poeme- eliberate de forma fixă în care
cunoscuta poetă îşi scrie de obicei poemele: „Scrisul-necesitate fizică. La
stadiul ăsta, nu ştiu dacă nu capătă atributele unei nenorociri. Este şi nu
este în acelaşi timp, dens, bine clădit, adevărat, dar şi gol, materia nu-i
foloseşte decât la întruchiparea absenţei. E ca şi cum ai bea sete şi te-ai
hrăni cu foame. O nefiinţă în carne şi oase. O ieroglifă în care se
întruchipează imposibilul, cărnoasa absenţă.”
Aceste combinaţii savante între aforism şi metaforă dau măsura performanţei poetice la care a ajuns Elisabeta Isanos- cea care este zilnic chinuită de demonul (sau de îngerul) scrisului şi al
scriiturii...Aşa am ajuns să-i citesc cartea cu pixul în mână: prea multe
lucruri de neuitat sunt în ea. Poetă cultivată, cu studii de filologie,
specialitatea limba şi literatura franceză-secundar româna, ea vine, ca să zicem
aşa, dintr-o „ereditate genială”, ca fiică a poetei Magda Isanos , de la care a
păstrat-binecuvântat omagiu!, şi numele : ea spune „pseudonimul”, fiind în
aceeaşi măsură şi fiica cunoscutului prozator Eusebiu Camilar. Noblesse
oblige.
Când am cunoscut-o, în anii tinereţei mele risipitore („oissive jeunesse...”) într-o redacţie, recomandată, mi se pare, de genialoidul pe-atunci poet Ion Crânguleanu ( uitat între timp căci ratat de
excese din cele mai urâte), mi-a rămas pe secvenţa respectivă, fragedul şi
îngerescul ei zâmbet de fată frumoasă,
evident înzestrată cu toate darurile; dar „fericirea” aceea din zâmbetul
ei nu am putut s-o uit uşor, fiind cu timpul convins că venea din „frenezia
solară” a mamei sale, poeta Magda Isanos;
căreia ceva mai târziu aveam să-i proclam, la rând cu generaţia „mea”
genialitatea: una din descoperirile şi susţinerile noastre, obstinate, la rând
cu susţinerea geniului labişian, dar şi cu „redescoperirea” lui Bacovia, şi
chiar a lui Eminescu , din Odă/în metru antic, Rugăciunea unui dac, din
postume...
Am fost o generaţie revelatoare şi „generoasă” – „generaţia 60”, din care observ că şi Elisabeta Isanos face parte (n.1941),/ „încă, în ciuda aparenţelor, neaşezate satsfăcător, cu unele locuri ocupate abuziv,
iar altele vacante”: apud Gh. Grigurcu)... Ea însăşi, în mod cu totul
nejustificat şi-a construit umbra
în care a stat...dar şi OMBRIA, care o va face, în final, nemuritoare! Spun cu
convingere lucrul acesta bazat pe o
lectură atentă şi mult prea bogată, decât de obicei, şi nu numai dintr-o carte de
„memoralistică” sau chiar şi „autobiografică”...
Apodictica, poezia înaltă, ce poate fi extrasă de pe pagini întregi, inclusă romanului dureros şi aproape tragic „autobiografic” al epocii totalitare ceauşiste –compun, în „Drunul spre
Ombria” o carte unicat, ceea ce s-ar putea numi şi „cartea totală” a unei
autoare, care şi-a survolat generaţia „în act”- prin scris şi trăit, şi prin
anonimat/un fel de Emmily Dickynson valahă, lipsindu-se de privilegii (chiar
privilegiul eredităţii geniale, cum l-am numit noi), ducând existenţa
anonimă a unei profesoare din învăţământul secundar, de soţie şi mamă, în
cercuri „pozitive” de prieteni, excursii ocazionale, la munte şi la mare, dar
mai ales „la Dora”, în satul unde prietenia ei cu un cal- o iapă („cal
boieresc” l-au numit localnicii, scăpat nu se ştie cum de la lichidare în
deceniul „morţii cailor” etc.,) care obişnuise să-i aştepte, mâncându-le pâinea
din palmă, şi bucurându-se de bucuria lor, orăşeni care priveau animalele cu
alţi ochi, decât asprii şi aspriţii de vremuri grele, ţărani; de altfel, tot
mai des jurnalul notează de la un moment dat: ”vreme mohorâtă”, urâtul
existenţial, participarea nevoită la obligaţiile extraşcolare ale profesoarei
(fie ea şi nemembră!) ; la „acţiuni” ca recensământul populaţiei, scrierea unei
telegrame omagiale „tovarăşului” trimisă prin ea la sectorul de partid pe post
de curier; întâmpinarea lui „pe traseu” la ore şi în situaţii de-a dreptul
bulversante.
Şi totuşi fiinţa specială a poetei rezistă prin şi pentru scris; apăsarea, lipsa de orizont şi de speranţă, pe ultima sută de metri ai cărţii – ultimul sfert, în
drumul ei revelatoriu „spre Ombria” fac cel mai tragic şi acut roman al (şi
împotriva) dictaturii, care, ar putea umili toată şleatha de „dizidenţi”,
ce şi-au construit trista şi corupta
notorietate prin „datul peste cap” în ultima clipă ... înjurând regimul „sub
acoperire”; Elisabeta Isanos traversează sinistrele vremuri în demnitatea şi
dârzenia susţinută de „arma secretă” a
scrisului şi credinţa în poezia ei ...care atinge la un moment dat dumnezeirea.
...Mi-am îngăduit chiar de aceea să transcriu din paginile mustind de poezie adevărată următorul poem pe care l-am intitulat, în entuziasmul clipei, MIDAS I (POEZIA)
„Noi am inventat acest mod de a fi,/Necunoscut de frunze, existenţă/Pentru care nu-i nevoie să te naşti,/Nu trebuie să respiri:e destul să răsari/Ca aştrii morţi, în gând.//
E destul să se audă despre tine./Cu nimic nu poţi fi vătămat./Să fii viu ca o bucurie posibilă,/Care nu va veni niciodată,/Ca o oglindire a cuiva nevăzut.//
Există deci viaţă pentru care/Nu e nevoie să fii, există spaţiul/Unde regele fricii nu ajunge./Cerbii nu se tem de cenzură,/Privighetoarea nu are rege.//
Lucrurile şoptesc: ”La ce bun/Să scrii, de vreme ce noi existăm?”/Nu le iau în seamă./Sunt în mine/Întâmplări, evenimente./Principalul e să nu te laşi strivit.//
Ceeea ce visez capătă duritate/De lucru real, merg pe pământ/Întărit de gânduri. Un lucru umil,/O cârpă sau o coajă de măr,/Becul arzând limpezit în crengile/Cireşului, masa de lemn, cercul/Tremurător al luminii,dorinţa/De a da,
mai tare ca foamea.//
Frig: când vorbeşti, cuvintele au trup,/Un corp de aer, în sfârşit se văd.//
Asăzi nu cred /Că voi avea timp de scris/Aşa că le scriu cu gura în aer./Astă noapte a căzut zăpadă./A nins, a scris!/Ninsoare, scrisoare!//
Cuvintele spuse rămân/În aer ca fumurile.Deschid uşa/Şi mă uit în urmă intrând:/Aburul gurii mă urmează./Mă evapor cu iuţeala unui alcool.
Departe, casele sunt strivite de cer.//
Şi ce-i dacă vine?/Nu am nevoie de primăvara adevărată./O vreau doar pe aceea din amintiri,/ Întunecoasă, când în curţi se mistuie/Frunzele moarte, iar răcoarea arde sub stele./Lumina e împăienjenită în geamuri tulburi,/Printre
buruienile ude nuiele roşii/Străpung zăpada./ O ramură deformată
Gravidă de muguri./ Întuneric şi ceaţă.//
În toiul unei nopţi fără cuvinte,/Toate străzile duc spre tăcere,/Eu grăiesc, rostesc, spun mereu,/Împotrivindu-mă...//
Ar fi prea simplu să tac./Cerul încă mai poartă fardul,/Crengile se mişcă meşterind ceva la porţi./Pe coridorul întunecat, cineva se întoarce/Cu unghiile pline de pământ,/Apoi aşteaptă în odaie, cu storurile trase,/
Explozia seminţelor.//
Pe cer, curge o mână de sare,/Duşul despletit al duhului sfânt./Totul e scris, mă umplu de cuvinte./Sunt cărţi puţine pe toată strada, simt asta./Ochii mei istoviţi de litere, pe geam un
fluture.//
Undeva,/E o provincie a cuvintelor scrise, departe;/Aici, toţi trec liniştiţi prin tăcerile mele,/Ca şi cum n-ar avea corpuri./Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,/O margine de ziar, să completez bibliotecile arse./Vremea
pare definitiv pierdută,/Ca şi cum nimeni n-ar fi scris niciodată.//
Nu se poate trăi în muţenie./Poetul plutea în tăcere,/Ca un distrugător pe mări,/Lăsând în urmă o brazdă de murmure latine.//
Mişcarea cuvintelor nu e numai gramaticală,/E înaintarea crescătoare a unei frunze,/Întoarcerea înceată a unui obraz.//
Poezia îmi rămâne alături ca un duh,/Oriunde m-aş duce, pe străzi, în infern,/
n-o pot rupe de mine. E obositor/Dar nu mai sunt singură pe uliţe nocturne,/
O port pretutindeni, aşa cum o mamă/Îşi duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.”
I-am trimis poemul astfel paginat autoarei (comunicare virtuală!) primind următorul răspuns:
Dragă Ion Murgeanu,
Gestul tău de a aşeza în versuri fragmentul din Ombria l-am simţit ca fiind de o delicateţe şi de o eleganţă cu totul deosebite, drept pentru care îţi
mulţumesc! A fost şi pentru mine o surpriză să le văd aşa. Mă
bucur foarte mult că îţi place ce scriu,
mai ales că Ombria nu a avut parte de nici o cronică în presa literară la
vremea apariţiei şi nici mai târziu. Cred că titlul "MIDAS" se referă
la prefacerea în aur şi nu la legenda cu trestiile şoptitoare? Titlul e frumos
şi inspirat, eu i-aş spune totuşi OMBRIA, ai să vezi mai încolo de ce. Despre
sânge, ce să-ţi mai spun, în amestecatura cu predominantă ciobănească, firul de
care vorbeşti s-o fi pierdut de tot. Am să încerc lucrul pe care mi l-ai
sugerat, să degajez poemele din text, poate că merită eliberarea asta, după
zeci de ani, au ispăşit totul.
Iţi doresc toate cele bune, noapte bună, mă aşteaptă Himera...
E.I.
DA! OMBRIA! Ajuns la finalul cărţii sunt convins că dreptatea e de partea poetei însăşi, cine îşi cunoşte mai bine “copilul” fiind cea care îl naşte... Motivarea autoarei ţine şi aici de
excelenţa ei: “Nu sunt numai stelele şi planetele. Există şi altfel de lumi, la care
se răzbeşte cu o fulgerare. Resturi din universul în care toate se iubeau. Dacă
spun, de pildă, “stelele crucificate”, între termeni, stâlpi de poartă, apare o
privelişte în care cerul se romanizează şi se creştinează în chinuri îndulcite
prin jertfă. O lume care n-a fost
niciodată şi nu va fi decât în cuvinte, durează cât fulgerarea minţii. Un
spaţiu cu atât mai larg cu cât termenii
sunt mai îndepărtaţi, un timp mai lung sau mai scurt în funcţie de puterea
închipuirii. Dacă aş găsi perechea cea mai îndepărtată a unui cuvânt, aş putea
crea un ţinut care să dureze suficient încât să-l cutreierăm pe îndelete. I-aş
spune Ombria, după numele unei pietre necunoscuute, o pomeneşte Pliniu, azi
nimeni nu mai ştie ce culoare avea şi ce strălucire.”
DA! OMBRIA! E poate cartea cea mai densă, cea mai inspirată, cea mai strălucită şi cea mai strălucitoare din câte am citit după evenimentele din 1989;
tonul poetic al OMBRIEI este şi cel de mai sus- romanul în schimb, se termină prin evocarea unei scene-adevărată lovitură de maestru. Se întorceau de la Dora (iapa care între timp murise)...“Seara la întoarcere, ne-a făcut semn să-l luăm
un preot bătrân. Se ducea la cimitirul de peste calea ferată. De obicei, ne
ferim să luăm în maşină străini (era la anul de dizgraţie 1988 n.n.), am
făcut o excepţie. A tăcut tot drumul, îi
simţeam prezenţa în spate, privirea în ceafă. În dreptul cimitirului a spus
“mulţumesc” şi s-a dat jos. Şi-a suflecat anteriul, să bage mâna-n buzunar.
L-am oprit: “Se poate, părinte?” Nu-i văzusem nici o clipă faţa: în maşină
stătea în unghiul mort al oglinzii, iar acum era vizibil doar trunchiul, încins
peste anteriu cu o curea roasă. A spus cu glas scăzut, dar
limpede:”Ascultaţi-mă pe mine, nu mai e mult până departe! Se va sfârşi în
curând”. L-am înţeles perfect. Sau am crezut că-l înţelegem. Ne-am uitat lung
după el, în timp ce se îndrepta, tot fără faţă, spre poarta cimitirului.”
