EMINESCU IN CONTIINTA POPORULUI ROMAN

“DILEME” DIN PREZENT

 “CAZUL EMINESCU”

“CAZUL POPORUL ROMAN”

                                                lui Ion Lazu, răspuns la o sesizare...

 Nu înţeleg ce este „devastator” şi de ce mulţi au găsit acest articol „scandalos”. Poate din cauza că este scrs de Mircea Cărtărescu – el însuşi candidat la condiţia de „geniu” fără nici o şansă de altfel?! Datele sunt cunoscute, iar montajul lor nu este neapărat „supărător” prin apăsata lor obiectivitate. Eminescu era, ca orice geniu, un om al contrariilor şi o „aparfiţie” uneori ciudată. Ca post-eminescan ce am cunoscut la viaţa mea cel puţin două genii poetice, dovedite şi acestea (şi-i am în vedere aici pe Nichita Stănescu şi pe Cezar Ivănescu), pot spune că şi „ciudăţeniile” acestora nu erau puţine şi nu prea departe de ale „modelului ideal” pentru orice poet român, de altfel; ceea ce poate contraria în articolul lui Cărtărescu este faptul că el merge numai pe latura „neagră” sau „negativă” a biografiei eminesciene. Omul Eminescu avea şi reversuri, nu puţine, de superbie, când era văzut îmbrăcat elegant şi învârtind la danţ cucoane din înalta societate (apud: Al. Paleologu, după o mărturie a bunicului său, care îl cunoscuse bine şi direct pe poet, lucrând şi el la „Timpul”, în direcţia administrativă, şi avându-l uneori invitat pe Erminescu la seratele sale mondene. Şi pe urmă nimic depre perioada vieneză a poetului, întâlnirea cu Veronica Micle într-o expoziţie, freneyia tânărfului studios şi a patriotului.  Episodul  Mite Kremnitz se susţine numai atât cât şi G. Călinescuj îl înfăţişează în momentul cunoştinţei, la fel; însă pe urmă, în timp  ce lua lecţii de limba română de la Eminescu, poetul nu-i mai păru chiar aşa „monsruos”, din moment  ce au insinuat chiar o relaţie intimă! În fine, sunt şi inexactităţi în materialul lui Cărtărescu.. Exclamaţia „Am fost sunt şi voi fi” nu a fost făcută în faţa „unei tinere”, ci în faţa unei oglnizi la  Mănăstirea Agafton de lângă Botoşani, unde poetul avea o mătuşă de mamă, măicuţă, şi care îl surprinsese în ipostaza respectivă, reţinând exclamaţia , simptomatică, pe bună dreptate, din moment ce i-o comunică şi surorii sale rakluca de la Ipoteşti.

Sfârşitul lui Eminescu, atât de disputat în ultima vreme, seamănă întrucâtva şi cu sfârşitul lui Nichita Stănescu, ros şi el de excese, dar mai ales de alcoolism, până la dependenţa totală; însă geniul lui Eminescu, clădit pe un fond melancolic şi contemplativ (poftim, dacă vrerţi:depresiv), diferă de geniul ploieşteanului vivace,  în bună parte „solar”. Cezar Ivănescu, „eminescian” declarat, suferrea şi el, de manii de grandoare, închipuindu-se reîncarnarea, bunăoară, a lui Iulius Cesa, la fel cum Eminscu se credea...Matei   Basarab!

Pe Nichita l-am auzit eu: „Numai cât nu mă aşez undeva nu mă dor toate” şi am mai descris lucrul acesta, că faţa , tenul lui, aveau culoarea maronie a furnirului de mobilă; e sigur că Eminesu a avut îngrozitoare dureri de cap, în urma unui surmenaj inelectual neîntrerupt şi greu de potolit ani de zile; şi mai greu de închipuit pentru scriitorii, sau numai interpreţii comozi ai unei biografii de geniu...

Şi apoi, în privinţa lui Eminescu tânăr, pe cine să credem: speculaţiile lui  Cărtărescu anume culese parcă spre a-l „înjosi”, sau pe  Caragiale, colegul de la „Timpul” şi contemporanul poetului „de la tinereţe pân-la bătrâneţe”.. Amintim, din portretul pe care i-l face, după cunoştinţa lor la Bucureşti, la recomandaea unchiului său Iorgu, când tânărul Eminescu ajunsese mai întâi în capitală ca sufleur într-o trupă ambulantă: „Era o frumuseţe!...” Vă amintiţi! Şi ochii: „La aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru!”

Nu am căderea „să-i iau apărarea” lui Eminecu şi ar şi inutil sau chiar excesiv din partea mea; şi nici să-l „înjur” pe Cărtărescu nu se merită, un scriitor secundar în raport cu categoria grea a lui Eminescu; ce  nu am priceput  a fost de la început de ce a scris acest articol otentativ în „faimosul” număr de ruşine al „Dilemei” din 5 martie 1998, laolaltă cu alţi detractori de duzină ai marelui poet, dar mai ales de ce  reluat , observ, în 28 februarie 2010. Poate că „Dilema veche” trece şi ea printr-o criză de subiecte sau redactorii ei  s-au lenevit?! Le sugerez, fiind vorba despre condiţia geniului, un număr dedicat lui Nichita Stănescu şi un asltul lui Cezar Ivănescu.

Fireşte, cu aceeaşi „obiectivitate” pronunţat-valahă, ca şi în „cazul Eminescu”! Pentru că,  cea ce  m-a consternat atunci, şi îmi aduc aminte destul de bine, a fost titlul tematic al nujmărului „Dilemei”: CAZUL EMINESCU”. Eminescu, deci, devenise „un caz”ca orice subiect de fapt divers.

Între timp şi poporul român a devenit „un caz”. Săriţi pe el „la jugulară”!.

Mircea CĂRTĂRESCU | Dileme de altădată 

28 Aprilie 2010

 

Fapte

(aparut în Dilema, nr. 265, 27 februarie - 5 martie 1998, Tema numărului: Eminescu)

În copilărie era „mic şi îndesat”¹, foarte negricios, ca toţi fraţii săi. La Cernăuţi avea o frică patologică de stafii².
Adolescent, „era un tînăr sănătos ca piatra”, care la scaldă „punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înnot”³.
La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64 - 1,65 m), cu „musculatura herculitană”⁴ şi deosebit de păros: „Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”⁵. Avea platfus la ambele picioare. În timpul episodului ardelean „avea aparenţa unui om vagabund” (Grigore Dragoş). N. Densuşianu se sperie de el: „O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci în adevăratul înţeles al cuvîntului, curgeau zdrenţele de pe el”. Era pe atunci „un tînar cu faţa negricioasă, cu ochi mari deschişi, cu un zîmbet pe buze”⁶.

După zece ani, Mite Kremnitz îl priveşte cu detaşare: „Mai mult scund decît înalt, mai mult voinic decît zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţisarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire”. Primul dejun luat împreună o şochează: „la masă, mîncă cu zgomot, rîse cu gura plină, un rîs care îmi suna brutal... Un om cu totul lipsit de maniere”. Rîsul său, de altfel, era proverbial printre amici: „rîdea mult, cu lacrimi şi zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci rîsetele îi erau deseori oarecum scandaloase”⁷. Mite revine de mai multe ori la un amănunt: „O mînă mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată”.

Abuza de excitante: cafea şi tutun. Pîna în 1883 nu a băut exagerat. Viaţa îi era complet dezordonată: „Uneori era atît de adîncit în lucru, că scria pînă foarte tîrziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cina, ci trimetea pe cineva să-i cumpere pîine, brînză, o sticla de bere şi lucra mai departe. Cînd veneau apoi colegii săi acasă, aflau în cameră un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt şi de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu nu îl puteau zări prin norii de fum”⁸. Ducea, prin urmare, „un fel de viaţă de boemian”⁹. Avea voce de tenor şi îi plăcea să fredoneze. La „Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul „simpatic, sonor şi cadenţat”¹⁰. Cînd recita, „el ridica totdeaună ochii cu duioşie spre podele”. Folosea numeroase cuvinte germane şi pronunţa germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Înjura într-un singur fel: „Tu-i neamul nevoii!”.

Nu arăta în nici un fel a poet. Toţi cei ce-l cunoşteau din scris sînt dezamăgiţi cînd îl întîlnesc: „În general Eminescu era tăcut, gînditor... Figura lui cea plină şi dulce de mocan respira blîndeţea... Nimic nu te putea face să ghiceşti în el pe marele poet”¹¹. „Eram atît de decepţionată – scrie şi Mite Kremnitz –, încît mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea... unde-i poezia?” Russu-Sirianu îl întîlneşte în 1882. Şi-l imaginase ca pe un „Făt-Frumos din basme”. Cunoaşte în schimb „un bărbat cu înfăţişare neobişnuită, cu privirea ostenită, tristă şi dreaptă, pîlpîind sub pleoape grele, vădit pretimpuriu îmbătrînit, cu umerii trişti, puţin adus de spate, cu gura amară, stufită de o mustaţă neîngrijită, cu chipul palid brăzdat şi barba uitată”.

Veronicăi îi spunea Nicuţa, iar ea, lui – Titi. Colegii îi ziceau Emin sau Eminache.

Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodată (singura sursă, necreditabilă, este sora lui, Harieta). Boala sa mintală nu a fost paralizia generală progresivă, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac-depresivă ereditară, aşa cum i s-a pus, de fapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Întreaga viaţă a fost un cicloid, pendulînd între extreme: „Vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru”¹². Frapă combinaţia de modestie şi (hiper)conştiinţă a valorii sale: „Acest amestec straniu, de sfială şi trufie, îl făcea susceptibil, iritabil, solitar. Toată atitudinea sa în societate ca şi în literatură părea a zice: „noli me tangere”¹³. Ştia perfect cine este: „Eminescu nu este un vanitos mărunt, de felul celor care abundă în lumea literelor, are însă un sentiment înaintat despre sine şi nu mai este îndoială că se socoteşte cel mai mare poet al vremii”¹⁴. „Eu am fost, sînt şi voi fi”, îi spune el, la 25 de ani, unei tinere¹⁵.

Simptome fizice bizare l-au însoţit toată viaţa. Otita de la 12 ani recidivează la 20 şi 30. Picioarele sînt acoperite de ulceraţii. Cauza morţii va fi nu nebunia, ci o endocardită învechită. Dar înspăimîntătoare cu adevărat sînt simptomele psihice care au precedat boala mintală, datorate probabil sumernajului intelectual din vremea cînd scria la Timpul („această masturbaţie intelectuală”¹⁶): „Pe un scaun, gîrbovit, cu capul în pămînt, Eminescu părea propria sa umbră... Ce privire stinsă! Cît e de palid... Ce mişcări chinuite avea. Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriaşă. Cu buzele în amara frămîntare, măcina încet firele mustaţei, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit încet şi greu grumazul... şi privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care şi-a frînt picioarele şi aşteaptă să moară... Deodată, ca scuturat de friguri, sălta din şold şi braţe, mă loveşte cu capul. Se sfredeleşte din mijloc şi se opreşte o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sînt? Pleoapele ridicate în sus au pierit înghiţite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neacă. Îşi izbeşte pumnii în tîmple... Deodată s-a întors, şi-a înfipt mîinile în păr, ochii se cască într-o spaima grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat... Aud un şoptit cumplit. Cumplit şoptit: - Smulge-mi capul!”¹⁷ Alteori discursul i se curma subit: „povestea multe şi cu haz, deodată însă el se opria de a mai vorbi, lăsa în jos buza inferioară şi nici un cuvînt nu mai putea scoate din gură.”18 Ştia bine ce avea să urmeze: „Şi... deodată îl scutura o cutremurare. Bustul tresălta, capul se proiecta în sus, ca pe un resort. Fruntea se încreţea, sprîncenele se strîngeau, tot chipul se deforma într-o haină crispare. Cu ochii albi de spaimă privea scurt, cu alarmă, înapoi... Desigur şi el simţea că se pierde. Se prindea repede cu palmele de fălci, se încorda, parcă să oprească o alunecare. Şi ochii i se lăsau pe spate, ca o cădere, ca o răstignire.”¹⁹

Cu o lună înainte de prima criză Maiorescu ştie. Cu o săptămînă înainte, la Union, poetul îi spune lui E. Ocasianu: „Eu mă apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţi grijă de mine.” Totuşi, pînă în ultima zi, el scrie la „Timpul” şi redactează scrisori perfect coerente (ceea ce ruinează diagnosticul de PGP luetic).

Prima criză este maniacală şi durează trei luni. Următoarele vor fi predominant depresive. În ultimii ani ai vieţii destructurarea morală e totală, iar corpul se distruge cu desăvîrşire. Poetul e altul, de nerecunoscut. Dar, pentru că abia în acei ani celebritatea sa depăşeşte micul cerc al „Junimii”, mulţi şi-l vor aminti doar în acea ultimă, sfîşietoare ipostază: „Cînd l-am văzut atunci, nu-l mai recunoscui pe poetul de odinioară... El era micşorat, scăzut sufleteşte... Intra şi stătea în mijlocul cunoscuţilor într-un mutism complet, într-o absenţă totală de inteligenţă şi voinţă.”²⁰ Chiar şi în această stare, însă, pare conştient de soarta sa: „La ce să mai porţi prin lume un om mort!”, îi spune lui Vlahuţă, care vroia să-l ia cu el la ţară. Închis în repetate rînduri, forţat, pentru tulburarea liniştii publice, manifesta în cele din urmă gatism şi tendinţe clastice. După un şir de sincope, inima îi cedează.

Autopsia revelează un adevărat „om al durerii”: „Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţă grăsoasă a ţesutului muscular... degenerescenţă grăsoasă s-a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesuturile ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare ipertrofică şi degeneraţiune.” Alcoolismul şi supradozele de mercur au fost cauzele principale. Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderenţe meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stîngă era mai dezvoltată decît cea dreaptă. Lobii fontali erau hipertrofiaţi²¹.

Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat şi „a trebuit să fie aruncat în lada cu rămăşiţe, frunze şi ingrediente...”²²
___________________________

1. Th. Stefanelli, 1861. / 2. Th. Stefanelli, 1909. / 3. Ștefan Cacoveanu, 1904. / 4. Matei Eminovici, 1886. / 5. Idem. / 6. N. Densușianu, 1899. / 7. Stefanelli, 1909. / 8. Idem. / 9. Maiorescu, 1894. / 10. Iacob Negruzzi, 1889. / 11. Al. Ciurcu, 1911. / 12. Caragiale, 1889. / 13. Slavici, 1909. / 14. G. Panu, 1908. / 15. S. Tautu, 1909. / 16. Eminescu, 1878. / 17. V. Russu-Sirianu, 1969. 18. S. Secula, 1899. / 19. V. Russu-Sirianu, 1969. / 20. N. Petrașcu, 1892. / 21. Dr. Alexianu şi Sutu, 1989. / 22. Dr. Ion Nica, 1972 (din a cărui carte, Eminescu, structura somato-psihică, am preluat o parte din date).

În Nirvana de Ion Luca Caragiale

În Constituţionalul din 20 iunie 1889, ca editorial, semnat C. În Note şi schiţe, 1892, p. 7. Reprodus în Momente, schiţe, amintiri, 1908.

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.

Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:

— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.

În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

În închipuirea mea, văzlndu-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.

Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tînărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

-Mă recomand, Mihail Eminescu.

Aşa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!

Hotărît, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat.

Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.

—Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris.

—Da, am scris.

—Atunci — şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat... D-abia mai ţiu minte. Ştiu atîta, că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întîlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorît, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţa, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cîntat doina.

Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, şi d-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.

Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin.

Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blînd şi de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke^[1]să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:

— Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!

Peste cîţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.

L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.

Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un viţiu.

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.

Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.

Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Qakiamuni.

O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită.

În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.

Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.

1889, iunie 18