joi, 11 noiembrie 2010

PROPUNERI DECENTE SI URGENTE


PROPUNERI DECENTE SI URGENTE

 



Iubite Dle Tuca,

Revin. Scrisoarea deschisă pe care nu demult v-am trimis-o, recomandându-vă şi susţinând includerea în noua serie BPT a "familiei literare" de fapt şi de drept, Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos, nu a ramas fără ecouri;singura supravieţuitoare, Dna Elisabeta Isanos mi-a scris, la fel, pe suport electronic, emoţionată faţă de gestul meu, şi sperând, ca şi mine, de altfel, în receptivitatea Dvs. generoasă şi competentă; scrisoarea fiind postată şi pe Reţeaua literară , am primit şi alte ecouri, mai ales de la iubitorii poeziei Magdei Isanos;dar nu numai atât. Între timp s-a petrecut tragica şi mult prea "grăbita" plecare a poetului Adrian Păunescu, fenomen unic şi irepetabil în literatura românească, pe care l-am cunoscut încă din anii debuturilor noastre,  intersectându-ne şi după aceea, după cum veţi putea vedea şi din articolul meu din 2007, cu un titlu anume "în dungă": "Avem o problemă: Adrian Păunescu"; vă las dvs. plăcerea să vedeţi cum tranşam eu atunci "problema Păunescu"; el ştiu că a cetit articolul meu şi, ca de obicei, mi-a transmis un semnal pozitiv (cum altfel?!)...Vă pun la dispoziţie articolul meu (şi) pentru Jurnalul Naţional, la fel cum şi celelalte două medalioane, despre Magda Isanos şi fiica ei Elisabeta Isanos; din ele puteţi desluşi mai bine şi mai exact "ce mă leagă" pe mine de "ele", şi de fapt de toată fmilia Camilar! Între timp m-am familiarizat şi cu vasta activitate de scriitor total (poet, prozator, traducător, academician, "clasic în viaţă" ) a lui Eusebiu Camilar; în aceaşi carte cu "Cordun" aţi putea tipări şi "Pădurea arsă" şi "Cartea de piatră", apărute în colecţia de Restituiri a Editurii Dacia, Cluj-napoca, 1981;titluri perene şi profund elocvente pentru creaţia lui Camilar cei "uitat", sau acoperit poate de un prea nedemn "blam" al "obsedantului deceniu" , de care, când nu s-a rupt total, s-a distanţat totuşi la timp, şi a şi polemizat cu actanţii lui cei mai notorii şi agresivi, cum veţi putea vedea din foarte  competenta prefaţă a criticului Constantin Călin.
     Medalionul despre Magda Isanos a apărut, la fel, prin anii 2000, la "Meridianul românesc"-C.A/USA; medalionul despre Elisabeta Isanos e scris, după cum veţi observa, după scrisoarea deschisă pe care v-am adresat-o, din proprie voinţă şi iniţiativă, şi dintr-un sentiment de dreptate, în numele unor mari şi adevăraţi scriitori, nu prea înţeleg de ce, ignoraţi!
Poate că am învăţat şi noi ceva de la AP: să fim generoşi acolo unde exista valoare! Aşa să  ne ajute Dumnezeu! Iar pe poetul "Ultrasentimentelor" să-l aşeze Domnul printre drepţii Săi cei mai aleşi! Cu stimă şi aleasă preţuire, ION MURGEANU  




 

 

 

 

 

MERIDIANUL ROMANESC /ANAHEIM C.A. USA/Supliment cultural

 

 

Despre mine

Ion Murgeanu
Bucuresti, Romania
Poet, prozator, jurnalist, nascut la Zorleni, judetul Tutova, 07.06.1940. Redactor coresp. România liberă, 1971-1974. Redactor Tribuna României, 1979-89; Curierul românesc, serie nouă. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Românesc, Anaheim, California USA, 1997-2009. Debut literar: primele versuri salutate de G. Călinescu în revista Contemporanul, articolul POEZIE , Cronica optimistului Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu... Urmărit și obstrucționat de fosta Securitate mai ales la venirea în Capitală: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132). Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuză certificatul de revoluționar, ( cf. romanul Carla în decembrie, E.Cetatea literară, 2002). OPERA: 12 volume de versuri, 1969-2004, 3 romane, un eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat. Ediţii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p.; METAFIZICA PRACTICĂ, 285 p., HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p.

 

 

 

octombrie 20, 2007

EXCELSIOR

Avem o problemă: Adrian Păunescu


de ION MURGEANU
Adrian Păunescu ne-a făcut nu de puţine ori să ne simţim vinovaţi că avem un mare poet cu numele lui Adrian Păunescu. Vrem nu vrem el este, alături de Ion Gheorghe,  unul din cei doi, poate ultimii cei mai mari poeţi români în viaţă. Sigur, ca orice vinovăţie şi aceasta e discutabilă. Adrian Păunescu – poetul este un personaj hugolian, sau chiar un Hugo român, care nu s-a decis încă să-şi scrie şi el „Mizerabilii” săi. Ca la Victor-Marie Hugo însă, geniul Franţei post-napoleoniene, 1892-1875, debitul poetului român, n. 1943, este enorm, din care unii extrag greşalele lui ca poet şi chiar şi ca om. Pentru că are şi vrea tot timpul mai mult. Dar aceasta este şi cea mai originală particularitate a sa: această cumulativă vorbire declamatorie,  pe un portativ monoton şi totuşi seducător ; muzica subtextuală, dar şi muzica vocii, atât de cald şi uman exprimată pe toate durerile şi nedreptăţile lumii, dar nu în ultimul rând pe jubilaţiile ei.
Când era foarte tânăr Adrian Păunescu s-a repezit să cucerească lumea şi gloria cu un singur gest, oarecum repezit, propriu firii sale pandure care-l conţine prin naşterea olteană, dar şi prin aleanul basarabean, după mamă,  cum aveam să aflăm mai târziu. Ni-l aducem aminte pe hol la revista Luceafărul din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, victima unei mici farse din care a izbândit până la urmă firea sa comprehensivă: „Mă băieţi, de ce mi-aţi făcut asta? Nu v-aţi dat seama că am glumit?” Am fi dorit să stăm de vorbă cu redactorul-şef (eram doi, mereu câte doi, cum se întâmplă la prima vârstă a tinereţii) iar el ne-a spus de pe sală, din faţa biroului redactorului- şef: „Eu sunt redactorul şef”. Deci am intrat intempestivi la adevăratul redactor- şef care era atunci Dan Deşliu. Ne-a luat tare de guler: „Cum daţi buzna aşa în biroul redactorului – şef?” „Pentru că tocmai am vorbit cu redactorul şef  pe sală”. Dan Deşliu a deschis uşa lui de mare şi „legitim”şef în trombă şi s-a burzuluit la tânărul poet, un debutant ca şi noi, un frate al nostru în fond.
Era un băiat subţire şi înalt şi preocupat tot timpul să se afirme după cum s-a şi dovedit în continuare. A fost eroul cenaclului „Nicolae Labiş” de la Casa Scriitorilor condus de Eugen Barbu. Pe faza aceasta îl decupăm din amintirile altora. Se reprezenta de la început enorm nu încă şi „monstruos”. El nu ilustra propriu zis sentimente; el exprima „ultrasentimente”, cuvânt „inventat” de poet pentru a-şi înscrie debutul în carte, 1965, col. Luceafărul a Editurii pentru literatură. Venea în urma deschizătorilor de colecţie, şi de drum, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, 1960, după lunga şi secetoasa noapte proletcultistă,  cinci ani mai târziu deci, timp în care colecţia îi mai lansase şi pe Ion Alexandru, Ana, Blandiana, Marin Sorescu, iar lucrurile în  ce priveşte eterna „libertate de expresie” la poeţi, păreau să se fi tranşat pozitiv. „Se dăduse drumul la peisaj”, cum ar fi spus în acelaşi anotimp al istoriei, pictorii. Păruse a se desprimăvăra ideologic. Norocul sau nenorocul tânărului poet Adrian Păunescu a fost să-i iasă înainte noul lider comunist Nicolae Ceauşescu. El lui sau invers, lururile sunt încă de cercetat. În unele emisiuni de televiziune de la posturi liberale şi deci şi comerciale, capitaliste, poftim,  tot mai îngrămădite, o vreme, către, sau după miezul nopţii, Adrian Păunescu a povestit cu „picanterii” această întâlnire, efectele ei directe dar şi pe cele secundare. Cert este că Adrian Păunescu a rămas marcat pe viaţă de această întâlnire. Onest sau chiar nobil este că după catastrofala cădere a dictatorului comunist poetul nu s-a dezis, nu se dezice cel puţin şi sentimental de el. A-i mai susţine geniul politic fostului „coducător” va fi o vreme din ce în ce mai greu. Adrian Păunescu însă cu inteligenţa lui naturală, firească, cu farmec chiar, şi acea „sinceritate” proprie marilor  poeţi, care „mint frumos ca să se ţină minte” ce vor numai ei să exprime, se întoarce tot timpul, şi din te miri ce la Ceauşescu şi epoca lui, retrasându-i dimensiunile umane, fazele „creatoare”, motivaţia istorică, inclusiv parantezele între care s-a şi sinucis politic, şi pe urmă a fost ucis cu disperare de foştii lui tovarăşi şi „pretini”. Adrian Păunescu nu-i iartă lui Ceauşescu faptul că ne-a lăsat în faţa istoriei „descoperiţi”, nu şi faptul că nu s-a putut opri la timp, deşi insistă că din 1985 încolo nu l-a mai însoţit, ba dimpotrivă. El însuşi nu învaţă nimic din tragedia „idolului” său, căci insistă să facă politică alături de asasinii lui Ceauşescu!
Ce relevanţă are acest lucru în faţa adevărurilor poeziei aşa cum le ilustrează poetul în opera sa? Aici trebuie nuanţat dar nu sărit „peste rânduri”. Păunescu a fost printre principalii actori dar şi regizori care l-au interpretat şi l-au pus în scenă pe „primul N. Ceauşescu”,  în opereta naţionalistă care i-a conferit, iniţial, un mare succes de public, dar l-a şi înebunit de cap în aşa hal, până la urmă. „Sunt voievozii înşişi” clama tânărul A. Păunescu, însoţind „istoricele”  vizite de lucru ale „conducătorului” prin noile judeţe ale ţării, nedecupat încă din echipa biroului politic. Poetul s-a bucurat de nişte gratificaţii care-i vor fi obnubilat atenţia „selectivă”. Sau credea şi el că este bine, sau că „marele conducător” face bine, ca să ne amintim mereu de o vorbă a părintelui Galeriu despre Ceauşescu: „Sărmanul, el crede că face bine ce face”.
În curând a văzut şi poetul că idolul său nu înainta bine dar era prea târziu poate să se retragă; jocurile erau făcute, marele scandal numit „Cenaclul Flacăra” îşi urma voga deja câştigată, numai că acum tiranul cerea poate mereu mai mult, nu numai bănuţul de trecut puntea, „Cesarului ce-i al Cesarului”, două- trei lozinci circumstanţiale de cauză şi o odă scrisă direct între microfoane. Este interesant ce fel a fost „exclus” poetul deoarece din penumbra anecdotelor circulă şi alte zvonuri decât le ştie dânsul; Ceauşescu s-ar fi săturat întâiul de Păunescu şi nu invers;  cineva din anturajul  Dr. Păun medicul personal al dictatorului ne-a povestită câte ceva din „memoriile” nescrise ale medicului; cum Ceauşescu, amator de filme la televizor, aşteptând să înceapă filmul se mira de ce întârzie; Ce este la televizor? Ar fi întrebat. De ce nu începea filmul odată?! Era o emisiune „Antena vă aparţine” excluisiv încă A. Păunescu. „Nu mai termină ăstă odată?!” Şi i-ar fi aplicat cuvântul pe care noi nu vrem să-l repetăm dar îl repetă în răsfăţ detractorii de azi ai poetului. În excese cei doi se contrabalansau, dar înclinăm că poetul avea toate resursele să-l domine pe dictator, de nu cu „dictatura poeziei” sale, în mod precis cu enormul său debit, despre care am şi pomenit de la început.
De altfel nu „biografii” , sau exegeţii de mai târziu, ai incontinentului „versificator”, l-au definit primii, şi l-au descris aşa cum este de ieri şi până azi, şi cum va rămâne pesemne şi mâine şi poimâine. Încă din  Prefaţa cărţii de debut „Ultrasentimente”, 1965, Matei Călinescu remarca: „Rostogolind valuri înspumate, tulburi şi vuitoare, fluxul imaginaţiei poetice pare uneori gata să inunde şi să smulgă cu violenţă cheiurile geometric ordonate ale lucidităţii şi autocontrolului artistic. Adrian Păunescu n-a învăţat  încă să se domine, să-şi reprime impulsurile excesive. Dintr-o calitate, capacitatea de invenţie metaforică, de care dă dovadă poetul, se poate transforma într-un defect; căci, la urma urmelor, personalitatea unui artist nu o alcătuieşte suma gesturilor sale spontane – şi, într-un fel pasive – ci puterea de a le ordona; de a le unifica.” Aceste rânduri scrise de Matei Călinescu în 1965 sunt în definitiv la fel de „proaspete” şi adevărate ca şi când ar fi fost scrise ieri sau aseară. Nici vârsta nici întâmplările convulsionatei istorii prin care a trecut nu pare să-l fi schimbat prea tare pe poetul „ultrasentimenteleor”. Matur el a fost la fel de tânăr şi „inconştient”, dar şi bătrân el rămâne la fel de nepotolit, prea puţin dispus să se oprească „la timp”.
Care timp?! Timpul însuşi pare a i se fi fost dăruit în exces intempestivului poet. În mod paradoxal „excesele” lui chiar acum când par a nu mai fi actuale sunt necesare. Fireşte trecerea vremii şi profesarea îndelungă a poesiei l-a temperat ca metodă iar nu ca zel. Într-o emisiune la televizor un Adrian Păunescu în braţe cu ultima lui culegere, un florilegiu tematic, „Rugă pentru părinţi”. Acolo unde gheara leului se simte în poezia lui cel mai mult: în sentimentalitate versus sentimentaliasm. O sinteză şi o „simbioză” greu de egalat. Nu pot muri sentimentul de părinţi, sentimentul de amintirea primelor iubiri, a paradisului copilăriei şi de ţară, sentimentul unei durate în mod artificial „destructurate” de noile jocuri ale istoriei. Pe crolul televizorului defilau afirmaţii şocante despre om dar mai ales despre poet. Un Eminescu al secolului XX. Exclus. Un părinte al patriei. Intr-un fel hugolian, cum spuneam de la început, da. Un meşter retor fără ambiguităţi şi subterfugii. Extrovertitul Păunescu de la care oricând putem cere şi aştepta o emoţie sub formă de poezie chiar atunci când aceasta ne poate părea o improvizaţie. El este un poet născut să se se exprime direct, să stea cu noi de vorbă lungă şi de veghe, la focul de tabără al neamului, al naţiunii. În aşteptarea barbarilor, cum ar fi spus grecul Kavafis, sau poate a unor vremuri mai bune pentru neamul şi ţara sa.
Care este atunci problema lui Adrian Păunescu, dacă nu-l  place nici noua serie de „elitişti”?! Numai colaboraţionismul în totalitarism pe care nici cel puţin nu-l ascunde? (Şi cum ar putea?!) El are bunul simţ să-i placă în schimb pe noii „elitişti” acolo unde găseşte valoare. El are generozitatea de a recunoaşte „geniul” unui contemporan, Ion Gheorghe, aşa cum a recunoscut geniul lui Nichita Stănescu şi pe al lui Ioan Alexandru. În condiţiuni normale împreună ar fi fost cei patru stâlpi de boltă ai poeziei române din postbelic! Comunismul aplatizează cel puţin conjunctural această realitate. Problema lui Adrian Păunescu este aceea  de-a ne interzice el însuşi, apoi, prin excesele lui, să recunoaştem adevărul elementar al marelui său talent poetic. Acum, când patriotismul este o cârpă de şters pantofii tuturor  impostorilor străini şi autohtoni, poezia caldă, colocvială despre ţară şi neam, despre limbă şi adevărurile eterne, despre iubire în fine şi la nesfârşit, le simţim tot mai necesare. Problema numită Adrian Păunescu este, în rest, una falsă şi inventată, cum spunea pe crolul emisiunii citate, cineva, de nişte „păcălici”.
EXCELSIOR




 

Magda Isanos – frenezia solară



Cazul poetei Magda Isanos (1916-1944) pune serios în discuţie catalogul clasicilor români (dacă există aşa ceva), dar şi ideea în sine de clasicism, aşa cum a fost ea judecată şi disociată, sau identificată, în fine, „defi nită” de bătrânii critici interbelici, atunci când ei înşişi erau tineri şi neliniştiţi. Deşi neinclusă în istoriile literare, şi în curentele vremii, Magda Isanos lasă o operă poetică substanţială, dar mai ales profund originală, durabilă, faţă de multe „valori” ce s-au prăfuit între timp, căzând, iremediabil, în  desuetudine, sau chiar în uitare. Ori Magda Isanos este citită şi azi, dar mai ales neuitată, fără a fi neapărat pusă în legătură cu cu cei numai 29 de ani cât a trăit, răpusă în plin avânt al tinereţii, se poate spune, de o intratabilă, pe atunci, boală de inimă. O plachetă de Poezii scoasă la Iaşi în 1943, un an înaintea morţii, care cuprindea treizeci şi opt de titluri. Şi un freamăt lung de vitalitate, o frenezie solară, o sete şi un dor de viaţă rare, cum nu mai fuseseră surprinse în poezia noastră nici până atunci, şi nici după aceea, de fapt.”Existenţa Magdei Isanos e imaginea unui destin întrerupt”, scrie criticul ieşean Constantin Ciopragga, în prefaţa sa la volumul Cartea munţilor, apărut în 1988 la Editura Minerva, în cea mai populară colecţie de carte românească, Biblioteca pentru toţi. O carte care, de data aceasta adună cam tot ce a putut da poeta, în scurta şi frenetica sa existenţă: Poeziile din 1943 inluzând şi ciclul Spital; apoi postumele din Cântarea munţilor, 1945; Ţara luminii, 1946; şi din periodice, Antume şi Postume; cele mai nou descoperite, publicate abia în volumul de Versuri, 1964. S-au pus în circulaţie, în fine, şi Proza, Publici
Constantin Ciopraga  apreciază just: „Poetă a vieţii totale, ea cădea fulgerată de moarte la mai puţin de douăzeci şi nouă de ani. Deşi învederând mari freamăte interioare, confesiunile sale sunt de o linearitate clasică. Melancoliei de substructură i se opune un optimism raţional, un nealterat sentiment al luminii triumfătoare. În aceeaşi ordine a antinomiilor, cutezătoarea năpădită de obstacole, cardiacă, vrea să ajungă „cea dintâi” sus pe munţi. Ea, cea atât de concret implantată în istoria concretă, trece-postum- într-un timp al mitului. De la înaintaşii în linie paternă, cu sânge grecesc, „iluştri nebuni” pasionaţi de adevăr şi frumos”, credea a fi moştenit elanuri solare şi fervoare”. Sigur, că fiica medicilor Elisabeta şi Mihail Isanos din Iaşi, născută primăvara, în luna aprilie, va fi putut fabula ca orice poet ce srespectă „pe linia srăbunilor”, - adevărul şi-n cazul ei, cea mai talentată poetă, probabil, dintre poetele noastre, vai, de istorie literară, stă ca deobicei în cuta unui declic  metafizic, dacă putem zice aşa, dintr-un indefinit  flach cosmic, când „sângele moştenit din străbuni” se desparte de noua realitate a fiinţei întrupate pentru un destin special, pe cât de urgent. De aceea a şi „trăit repede”, cum ar fi spus Maiorescu, dar retrăită „pe text” viaţa ei se reface în chip miraculos, plină, sau  gâlgâitoare chiar, dând la iveală numai esenţele. Viaţa ei a dat, cu alte cuvinte, tot ce ar fi putut da şi o viaţă trăită „până la adânci bătrâneţi”,  eludând singurătatea şi lenea, mai ales lenea de spirit, năclăiala în care atâţi se complac.
„Uneori, în dimineţile clare,/ mă uit drept în soare râzând/ şi nu pot crede că am să mor în curând:/ viaţa mea sună înalt, fără întristare.” După 90 de ani de la naştere sa,  viaţa Magdei Isanos, postum  „sună” la fel. „Cred în ea, cred în numele ei”, adaugă poeta în versul următor al poeziei citate. Avea şi de ce să creadă; o prevestea sufletul nemuritor al poetei , dar şi credinţa în eternitatea clipei sale, ca dat unic şi univoc. Alcătuirea acestui suflet avea ceva miraculos, nu „tainic”; totul era expus, deschis în afară, într-o contopire cu firea, cu elementele, în creuzetul iubirii neprefăcute şi atoatecuprinzătoare. Cum să crezi că ai să mori dacă iubeşti. Ar fi aiurea.
Studiase la Chişinău şi la Iaşi şi devenise deja un avocat de renume  ( şi de „temut”) în capitala Moldovei. Se căsătorise „la timp” şi avu o fetiţă, Elisabeta Isanos, care îi moşteni harul, fiind ea însăşi poetă şi prozatoare, înmulţind,cum se spune, talantul părinţilor, ca poetă, chiar amplitudinea talentului mamei, timbrul atât de particular al poetei „munţilor”, fiind totuşi, numai „al ei”, a dimineţilor senine, a soarelui „cântând” parcă dintr-o mie de flaute nevăzute. Deşi trebuie să fi suferit, condamnată la moarte atât de timpuriu, lăsă în urma ei o imensă dâră de bucurie şi optimism. În anii când poezia românească se „intelectualiza” grăbit, fugind pur şi simplu din labirintul curentelor  posteminesciene, din bătaia pasului pe loc, în seria de „isme” ce-i urmară ultimului mare romantic european, ( sămănătorism, poporanism, simbolism, modernismul), Magda Isanos „cânta” pur şi simplu, liberă de prejudecăţi, pe înălţimi,  şi din din toată inima ei copilăroasă şi sinceră, îmbătată de soare şi seve. Motivele ei au fost pomii tineri, sevele câmpuluui, anotimpurile, dragostea, freamătul zilei, munţii, lumina, florile, viaţa şi moartea  dansând împreună, şi indistincte, la un moment dat, în cercul rotund, în care trupul ei tânăr se închidea. Nu şi spiritul, deschis, cum spuneam, în afară; ce efect cosmic a putut da îmbinarea aceasta de viaţă şi moarte „frăţească” aproape şi fără nici o ranchiună. „Mâinile micilor flori intră în pământ./ Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt,/ şi pe dânsele sorb ploaia şi veştile./ Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile…” O viziune uluitoare şi atât de simplu exprimată…mai departe,  florile poetei devin „vijelioase”   iar „în mijlocul lor, bolnav de vis,/ ochiul lui Dumnezeu şade deschis”.
Acest animism trăit, iar nu citit, sau „făcut”, transmite acea autenticitate pe care nu o fac nici şcolile literasre, şi nu se învaţă nici în cenaclurile, oricât de renumite, în care poeţii se influenţează adesea reciprioc, pentru a se recunoaşte, ori a se sprijini unii de alţii. Magda Isanos trăind urgent, încă de-atunci, timpul ce i s-a dat, a reuşit  în poezie să-i transmită haloul unic şi irepetabil, dincolo de accidentul morţii sale, atât de grăbite. În poeziile ei respiră şi astăzi splendoarea tinereţii de aprilie, putem zice. Se scaldă în zi. „ Şi cerul ce fără grabă căzu  mirosind albastru lângă ea” o adulmecă  însuşi ca pe un vânat special, o vietate fragedă, născută pentru sacrificiu ritual ,  în onoarea unui zeu  al „fecioriei” şi al „bunei-vestiri”.  „Apoi de-odată zările-nfloresc/ şi clopote  mari, clopote se-aud/ departe-n cerul vesel şi rotund/ hulubii albi şi roşii se rotesc”.  „Soarele ca un inel subţire, de undeva din pământ suie spre tine”…”Mă scald ca un copil în râu./ N-am ieri nici mâine, şi voioasă-n uliţi,/ privesc cum suie soarele cu suliţi,/ şi mă gândesc la soare şi la grâu.// Voi scrie despre-acea necruţătoare/ bucurie de-a fi tânăr  sub soare;/ cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă./ Tu, sărută-mi cartea, dimineaţă…/ Fereastra se umple  de-amurg şi îngândurată /se uită la mine cum mă bucur şi cred - / ca şi când eu am scornit grădina-ntomnată,/ şi stelele nalte, şi coarnele scunde de ied…”
În această frenezie a vieţii trăite plenar auzi clar muzica sferelor. Şi săruţi cartea poetei şi tu cititorule, ca pe un talisman. Lucian Blaga a practicat şi el acest animism „total”, dar frără frenezia senzuală, totuşi, a tinerei poete de la Iaşi. Uneori, recitind-o pe Magda Isanos, gândul duce la Rainer Maria Rilke, care crede şi se bucura la fel, cu o octavă poate ceva mai gravă, mai înaltă, dar şi el  cu tot sufetul dăruit lui Dumnezeu şi luminilor sale, vieţii, care respiră şi palpită, din orice, şi fără nici o risipă aiurea. Cuvintele sunt la locul lor şi la Magda Isanos ca la orice mare şi adevărat poet ivit spre a dăinui. „Mon verre n’est pas grand, mais je bois dans mon verre” spunea Alfred de Musset. undeva. Magda Isanos confirmă acest deziderat de modestie, dar şi de aplicaţie, foarte  exactă a rostirii unui mesaj urgent.
Oricând putem selecta un mănunchi de poezii de Magda Isanos valabile în oricare antologie clasică şi modernă în acelaşi timp. Pomii cei tineri, Flori, Confesiuni, Bărbatul, Sapho, Rochia, Copilul meu, să nu mă cauţi, Ultima zi. „Doamne, n-ajung până la tine?/Doamne n-am isprăvit?/ Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi?”
Sunt interogaţii care ne ating inima până azi şi mereu.  Fără forţări de literă, fără mistificări, fără  flori de stil inutile. Poeta care a iubit atât de puternic tinereţea, soarele, dimineţile, primăvara, ne-a lăsat, după Testamentul arghezian, adresat fiului, un tulburător “Testament pentru fata mea”, unic prin transparenţă şi mesaj unic între generaţii; un manifest al dăinuirii prin urmaşi, prin “înmulţirea talantului”; a optimismului funciar al unei poete, care credea în ceva special, nemurirea harului divin al talentului în urmaşi.

TESTAMENT PENTRU FATA MEA
Să nu uitaţi, oameni,
că eu am secerat pentru voi
grâne, din toate hotarele.
Toate veştile mari
vouă întâi vi le-am spus,
cântând vi le-am spus
toate veştile mari.
Steaguri şi imnuri am împletit,
aici, printre coase şi seceri,
numai steaguri si imnuri,
pentru zorile Binelui.
Eu mă cobor acum,
adânc, în verzile ierburi.
Copila mea, vino pe creştetul munţilor,
coroniţă, cunună,
să te-ncredinţez viitorului.
Să fii cu oamenii blândă si bună.
Să nu uite ochii tăi miraţi
că toţi au fost odată fraţi,
dar străbătând prin cicluri nisipurile,
si-au uitat unii altora graiul
si chipurile.
Fata mea, draga mea.
Mânile tale mici,
paşii tăi mici
să lase urme de aur aici,
unde eu am plâns si-am gemut,
pe-atâtea prispe de lut.
Ţi-am împletit steaguri si imnuri,
pentru ziua când te vei ivi,
mirată, pe creştetul munţilor,
printre steaguri si imnuri.






Excelsior
DE CE ESTE ELISABETA ISANOS UNFENOMEN”?




Nu numai “Testament” de Tudor Arghezi atacă „ideea legăturii între generaţii” (G. Călinescu); „Nu iubirea fiului pentru străbuni e tema „testamentului” arghezian, conclude „Divinul”, cât „o viziune de sus a germinaţiei antropologice”. Corect. Există în literatura română şi un „Testament pentru fata mea” a poetei Magda Isanos (17 aprilie 1916-17 noiembrie 1944), tipărit în volumul postum „Cântarea munţilor”, 1945. Vizionara poetă, taxată, în timp, „o precursoare a poeziei politice” (v. Magda Ursache, Postfaţă, la Magda Isanos: Poezii, antologie, Editura Minerva, 1974), de  fapt şi de drept  cea mai pură, implicit genială, voce lirică feminină din literatura românească; presimţindu-şi prematurul sfârşit, îi compune fiicei sale de numai 3 ani, o „lăsată” testamentară, în aceşti termeni: „Eu mă cobor acum,/adânc, în verzile ierburi./ Copila mea, vino pe creştetul munţilor,/ coroniţă, cunună,/ să te-ncredinţez viitorului./ Să fii cu oamenii blândă şi bună./ Să nu uite ochii tăi miraţi/ că toţi au fost odată fraţi,/ dar străbătând prin cicluri nisipurile,/ şi-au uitat unii altora graiul/şi chipurile.” O viziune de jos, căci mai concretă şi explicită, „ a germinaţiei antropologice” argheziene…”de sus”. Şi viitorul rodi înmiit în fiica poetei: „Fata mea, draga mea,/ Mâinile tale mici,/ paşii tăi mici/ să lase urme de aur aici,/ unde eu am plâns şi-am gemut,/ pe-atâtea prispe de lut.// Ţi-am împletit steaguri şi imnuri,/ pentru ziua când te vei ivi,/ mirată, pe creştetul munţilor,/ printre steaguri şi imnuri.” Elisabeta Isanos, n. Camilar, 1941, din povestea de iubire a soţilor Magda şi Eusebiu Camilar, nu numai că va păstra, ca scriitoare, numele mamei, dar îl va şi „lumina”, tălmăcindu-l din greacă, prin „mai sus”, de unde preluarea aspiraţiei testamentare spre culmi: „pe creştetul munţilor”…
… O mirobolantă întâmplare a făcut să o (re)descopăr pe Elisabeta Isanos  la o vârstă când, amândoi, mai bătrâni de ani ca părinţii noştri, şi în termenii generaţiei noastre, răvăşite de vitregia istoriei postbelice, mai înţelepţi cât se  poate, am reuşit o comunicare interesantă pe suport electronic. Pornisem de la medalionul „Magda Isanos – o frenezie solară”, scris şi publicat în anii 2000, cred, în spaţiul rubricii „Clasicii noştri” a Suplimentului Cultural lunar/Meridianul Românesc, Anaheim CA,USA, pe care îl scriam singur, în formatul unei reviste cu şapte rubrici, întrerupt brusc în 2009, în urma unui AVC, care m-a pus în situaţiunea unei „stagnări” la domiciliu, şi-a unor cvasi-evaluări, să le zicem şi noi aşa, testamentare. Comunicarea cu Elisabeta Isanos a venit pentru mine ca un dar divin; moştenitoarea de drept şi de fapt a unui vast pre cât de autentic domeniu cultural (iniţial îl numisem trecandpeste hiperbolă: ”imperiu”), ea însăşi poetă şi prozatoare, dar şi eseistă subtilă şi inteligentă, bună comunicatoare, mi-a reîncălzit inima, i-a „reglat” pulsul, obişnuit cu lucrul la zi, şi sufletul mi l-a umplut de tainele „imperiului” ei, într-o vreme când atâtea sofisticate şi false imperii culurale se prăbuşesc lamentabil, subt ochii noştri măriţi de groază sau silă… Dovadă cruciaţii justiţari de ultima oră, între care şi numita mai sus  autoare, care în postfaţa din 1974 o citează pe marea poetă „pe lista persoanelor periculoase”, în atenţiunea Siguranţei, ca „infiltraţiuni comuniste”, alături de G. Ivaşcu, Eusebiu Camilar, Al Piru..; la 1974 o asemenea abordare „critică”, sau şi de istorie literară, dădea bine; astăzi, aceeaşi nu vede cu ochi buni „chestia aia de la Udeşti”… O „viziune” radical opusă, în pas cu noua modă a demolărilor cu orice preţ chiar şi din nimic!…
Ce vream să spun; cum s-a înfiripat în doi şi în trei, cu intermediarul de Lazu, şi definitiv, şi-n „câte câţi vrei”,  un fel de „club de lectură”, de genul „cercul poeţilor dispăruţi”, mai ales după ce lecturilor reciproce, le-am adăugat şi lecturile din părinţii „după trup” şi de acelaşi duh, ai Elisabetei, clasicii scriitori Magda Isanos şi Eusebiu Camilar, din iubirea cărora luă fiinţă, cum am şi spus, noua autoare… Poeziile ei nu-mi erau total necunoscute, însă citind  „Drumul spre Ombria” (la recomandarea lui Lazu, „ardentă”), entuziasmat, la rândul meu, sau exaltat pur şi simplu, de neobişnuita lectură, aveam să-mi amintesc: ” Când am cunoscut-o, în anii tinereţei mele risipitore („oissive jeunesse…”) într-o redacţie, recomandată, mi se pare, de genialoidul pe-atunci poet Ion Crânguleanu( uitat între timp căci ratat de excese din cele mai urâte), mi-a rămas pe secvenţa respectivă fragedul şi îngerescul ei zâmbet de fată frumoasă,  evident înzestrată cu toate darurile; dar „fericirea” aceea din zâmbetul ei nu am putut s-o uit uşor, fiind cu timpul convins că venea din „frenezia solară” a mamei sale, poeta Magda Isanos;  căreia ceva mai târziu aveam să-i proclam, la rând cu generaţia „mea” genialitatea: una din descoperirile şi susţinerile noastre, obstinate, la rând cu susţinerea geniului labişian, dar şi cu „redescoperirea” lui Bacovia, şi chiar a lui Eminescu din Odă/în metrtu antic, Rugăciunea uui dac, din postume…
Am fost o generaţie revelatoare şi „generoasă” – „generaţia 60”, din care observ că şi Elisabeta Isanos face parte (n.1941), „încă, în ciuda aparenţelor, neaşezată satisfăcător, cu unele locuri ocupate abuziv, iar altele vacante”: apud Gh. Grigurcu)… Ea însăşi, în mod cu totul nejustificat şi-a construit umbra în care a stat… dar şi OMBRIA, care o va face sperăm, în final, notorie! Spun cu convingere lucrul acesta bazat pe  o lectură atentă şi mult prea bogată, decât de obicei, şi nu numai dintr-o  carte de  „memoralistică” sau chiar şi „autobiografică”… Apodictica, poezia înaltă, ce poate fi extrasă de pe pagini întregi, inclusă romanului dureros şi aproape tragic „autobiografic” al epocii totalitare ceauşiste – compun,  în „Drunul spre Ombria”, o carte unică, chiar solitară, în năvala cărţilor de gen post-decembriste, ceea ce s-ar putea numi şi „cartea totală” a unei autoare, care şi-a survolat generaţia „în act”- prin scris şi trăit, şi prin anonimat, un fel de Emmily Dickynson valahă, lipsindu-se de privilegii (chiar privilegiul eredităţii geniale, cum l-am numit noi), ducând existenţa anonimă a unei profesoare din învăţământul secundar, de soţie şi mamă, în cercuri „pozitive” de prieteni, excursii ocazionale, la munte şi la mare, dar mai ales „la Dora”, în satul de centură, bucureştean, unde prietenia ei cu un cal- o iapă („cal boieresc” l-au numit localnicii, scăpat nu se ştie cum de la lichidare în deceniul „morţii cailor” etc.) care obişnuise să-i aştepte, mâncându-le pâinea din palmă, şi bucurându-se de bucuria lor, orăşeni care priveau animalele cu alţi ochi, decât asprii şi aspriţii de vremuri grele, ţărani; de altfel, tot mai des jurnalul notează de la un moment dat: ”vreme mohorâtă”, urâtul existenţial, participarea nevoită la obligaţiile extraşcolare ale profesoarei (fie ea şi nemembră!).
La proza propriu zisă a poetei m-am lăsat mai greu, şi totuşi, după lectura „Porţii de Vest” reafirm, că: „După lectura primelor două cărţi ale Elisabetei Isanos, „Duminica devreme”- poezii; „Drumul spre Ombria”-jurnal şi meditaţie asupra vieţii şi a salvării ei prin poezie, deosebi,- ajungem la „Poarta de Vest”, un roman nenumit, dar destăinuit ca atare, de vasta construcţie epică, implicată în istoria clipei şi a faptelor, în fiinţa precară a individului, cu subtitlul: „Aventurile unui cetăţean român”, – devenit fără voia lui erou de roman: un cetăţea român dat la scădere, de „noua noastră libertate”  nimerind, fără voia lui, împreună cu mulţi alţii, în libertatea neţărmurită, dar bine păzită de legi, a Vestului, mai exact, în Spania şi Italia; prilej de a ne înfăţişa nu numai avatarurile românilor risipiţi în toată lumea „la muncă”, felul cum sunt acolo priviţi conaţionalii noştri, dar şi evenimentele terorii planetare, care, după USA şi New York-ul „turnurilor  gemene”, încep să tulbure şi Europa, începând cu Spania   („Telemadrid anunţa: nu, n-a fost vorba de o maşină capcană… Un artefact în AVE… O explozie în gara Atocha… Lovituri letale în El Pozo… Bombe în Alcala de Henares… Existau morţi.” „Până la ora 13 şi 20, fuseseră aduşi din staţia El Payo 67 de morţi adulţi, 20 de femei şi 41 bărbaţi. La 14 şi 30 s-a anunţat că fiecare sacoşă sau rucsac cu explozibil conţinea între 13 şi 15 kg de Titadyne; la ora 15 şi 10, Papa Juan Pablo II a spus că atentatul a fost ‚o ofensă la adresa lui Dumnezeu’”.
În numele aceluiaşi dumnezeu, cu tot atâtea pseudonime, pentru care se moare intensiv şi intens, pentru care, ca mâine, planeta poate fi aruncată în aer, în timp ce televizorul macină ştiri de groază sau transmite mesaje de încurajare… Aceasta e „lumea nouă” descoperită de Columb şi evoluţia ei de până la noi. În acest ocean furtunos şi sălbatic, ce mai înseamnă un individ fără identitate, cu actele pierdute ori furate „în atentat”… Cetăţeanul român „turmentat” în aventura sa vestică, până la pierderea identităţii; naraţiune barocă, în miezul ei eminamente tragică, „Poarta de Vest” este o operă de încununare: a unei familii de scriitori, dar şi darea de seamă asupra lumii „sale”, a scriitoarei  Elisabeta Isanos, într-un sfârşit de lumi, şi la început de Milenium III, când multe apocalipse (gr. revelaţii) se întrevăd…”
Acestea au fost datele iniţiale ale  „clubului de lectură”;  incluzându-l în jocul nostru şi pe Ion Lazu (căci pornind de la el cu „oculta” lui basarabeană),  E.Is. citind şi ea, în ritm cu noi,  „Himera literaturii”/ „Divanul poeţilor” , cum avea să numească dialogul epistolar Ion Lazu-Ion Murgeanu, apoi „Viaţa lui Iisus” a celui din urmă, şi, în finalul, ce trebuia să fie un nou început, „70 de poeme la 70 de ani: Poemele septuagenare” ale aceluiaşi; m-a  îndatorat, cum se spune, pe viaţă; aşa se face că, în ce mă priveşte, am mărit cercul lecturilor mele din „EA”, şi nu numai; o noapte înaintea centenarului Eusebiu Camilar (7 oct. a.c.) am cetit pe net „CORDUN”; revelaţie absolută! (ulterior, în cadrul schimbului nostru de mesaje, citândul pe G. Călinescu: „Domnilor, ignoranţa domniilor voastre este vastă!”, m-am referit fireşte, la mine!)… Exultasem pe poezia Magdei, ani întregi, în care îl ignorasem sec şi total pe Eusebiu Camilar, pe motivul prejudecăţilor bine „setate” pe computerul intim; după „Cordun” urmă  Scrisoarea deschisă (a mea) adresată lui Marius Tucă, la Jurnalul Naţional, cu propunerea de a include în noua serie a BPT, şi pe noii mei autori preferaţi, “familia de artisti”: Magda Isanos, Eusebiu Camilar şi Elisabeta Isanos; a fost înainte de lectura „Cosânzenilor” Elisabetei Isanos: un fenomen de sinteză literară, unic, după cât cunoaştem, în istoria noastra literară, când un urmaş „topeşte” şi  prelucrează într-o formulă originală, geniul poetic al Mamei cu „patentul” epic al Tatălui; o carte „ în căutarea timpului pierdut” al părinţilor, spre a se regăsi pre Sine, Aceea din „Testament pentru fata mea” a Magdei Isanos: „mirată, pe creştetul munţilor,/ printre steaguri şi imnuri”; orişicât, sau chiar dacă „steagurile şi imnurile” în colimatorul istoriei se vor schimba şi preface tot timpul, în „altceva”; nesemănând nici cu visul „solar” al marii poete şi nici cu măsura vigurosului talent epic al autorului „Negurii”, cei doi   eroi „Magda şi Zebi”, al vastului domeniu, adevărat „imperiu cultural” – l-am numit! –, dezgropat cu un uriaş efort de inteligenţă şi concentrare, pe mărturii şi documente, de moştenitoarea testamentară a  Magdei Isanos, rodul iubirii sale cu Zebi, ea însăşi dezmierdată de mama ei (cât a mai avut timp să o facă), Zuţa; pe subiectul global al vastei „anchete”, şi pe temele date, cititorul, neapărat uimit, va descifra o serie de simetrii bulversante, sau nu prea; mai exact adevărul că viaţa nu-şi alege protagoniştii întâmplător, în minunea creaţiei şi în sarcina viitorului; cine va citi „Cosânzenii” revelat, în final, a fi de fapt „Con-sângenii”, va descoperi tot atâtea istorii paralele: a celor două provincii istorice româneşti – Basarabia şi Bucovina, din care provin, ori sunt originari cei doi scriitori; minunata lor iubire, care o va face să exclame pe Magda: „Atâta fericire îl supără şi pe Dumnezeu”; luminoasa poetă care mai exclamă încă, „Soarele este amantul meu”; presentimentul tragic al „lebedei Basarabiei”: „O Ifigenie”, cu rădăcini străbune din insula grecească Samos, educată în „cultul eroic” după Carlyle, dar şi în morala „miraculosului Foerster”; PARTEA I: VISURI; PARTEA II-a: ÎNTÂLNIREA; PARTEA a III-a: CAPCANA, urmăresc cu încetinitorul destinele părinţilor naratoarei, în care se regăseşte pre DÂNSA: o scriitoare vitează, cutezătoare, plină de inteligenţă şi farmec – un fenomen de sinteză literară ; din ultimele mesaje pe net ale E.Is.: „M-am grăbit şi am uitat să-ţi scriu că, în mod cu totul neconvenţional, eu nu fac nici o deosebire între poezie si proză, între poet şi prozator, consider că sunt doar două feluri diferite de punere în pagină. Deci, când spun POET, îi cuprind în cuvânt pe amândoi, în sensul primar, etimologic, de la Aristotel citire! Trebuia să fi scris cu i: “poiet”?”
Oricum, nu numai „Cosânzenii” (tradus: „Con-sângenii”!), dar, cum am sugerat de-a lungul lecturilor, la „Clubul de lectură”, transpuse adesea, din document în sentiment, dar şi invers, transformând sentimentul „baroc” în document, sunt fapta de excepţie a unui aristotelic „poiet”ce merită citit ca atare; filonul grec, oricât de subţire, ar fi, dar şi moştenirea istorică ancestrală, mioritică, pe filiera Basarabiei şi a Bucovinei, sunt vii şi îndeamnă la o lectură de meditaţie, plină de surprinzătoare delicii, „capcane” şi reverii, ca să  putem spune, într-un final improviat: din solari solari răsare, şi din negură, în marginea oceanului de umbre, apare,  în dimineaţa nouă şi  pe cerul nou, biruitorul  Soare; e un efect de „katarsis” de la Aristotel cetire; după care, edictul euripidian, al  proverbialul autor transatlantic de tragedii: „Din jale se întrupează Elektra”. Ifigenia se iluminează din suferinţă!

ION MURGEANU









NOTA BENE: „…este chiar extraordinar; tot răsucind “cosânzenii” pe toate feţele (fiind o lectură care nu se uită uşor: dovadă că i-am recomandat-o, insistent, şi fratelui Lazu, ca şi pe Cordun de altfel,  el fiind acum in focul lecturii!) ajunsesem si eu la “co-sangeni”; mă crezi?! m-am tot gândit că eşti, în fapt, moştenitoarea unui “imperiu” cultural… şi la multiplele simetrii din carte: etnice, etice, istorice, intime, etc., voi dezvolta poate intr-un medialon Elisabeta Isanos! Tot pornisem de la medalionul Magda Isanos! Şi uite ce aventură mirobolantă; imbogăţit cu atâtea lecturi speciale; descoperind in fapt un trio regal, co-sângenii Magda, Zebi, Zuţa (daca-mi este permis sa folosesc şi eu aceste intimităţi ale  “clanului”/ nu, e mai bine “imperiu”!)  Eu vă mulţumesc pentru toate si pentru tot arealul cosmic de co-sângeni adunaţi la un loc într-o carte de exceptie: “COSANZENII”; restul, cum imi place adesea să spun: resturile! Părinţii tăi si-au purtat crucea (deloc uşoară!) cu demnitate, cristic aproape ! Singurul lor copil (“fenomenul”! vai, deloc “coada de câine”; ori coada de câine s-a facut sită deasă de mătase!) îi onorează, cum se spune, cu asupra de măsură. Acum urmăm noi; adesea întorc pe dos ilustrul vers filozofard, al bardului “meu” tutovean Al. Vlahuţă: “Nu de moarte mă cutremur ci de suferinţa ei!” Mulţumesc pentru “macul din  balcon”; l-am transferat pe ecranul computerului meu…s-a putut! Şi îmi cer scuze, pentru eventuale “excese”: “inspiraţia năvalnică şi uneori solemn exaltată” (pecetea călinesciană de la debut!) Pentru amândoi toate urările de bine şi de sănătate! Pentru că meritaţi! IM” (din schimbul de mesaje în format electronic, Ion Murgeanu-Elisabeta Isanos)







miercuri, 10 noiembrie 2010

CERCUL POETILOR DISPARUTI: LUCIAN BLAGA

CERCUL POETILOR DISPARUTI


Lucian Blaga: POEZII; VARA DE NOIEMBRIE, 1962
(1895 - 1961; biografie)

Către cititori
Iubire
Catrenele fetei frumoase
Oglinda din adânc
Catrenele dragostei
Primăvară
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Din părul tău
Dorul
________________________________________

VARĂ DE NOIEMBRIE

Iubito-mbogăţeşte-ţi cântăreţul,
Mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,
Şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul,
Dumbrava, cerbii, trestia şi veacul.
Cum stăm în faţa toamnei, muţi,
Sporeşte-mi inima cu-o ardere, cu-n gând.
Solar e tâlcul ce tu ştii oricând
Atâtor lucruri să-mprumuţi.

O, lumea nu-i o amăgire,
Ne este un senin veşmânt.
Că eşti cuvânt, că eşti pământ,
Nu te dezbraci de ea nicicând.
O, lumea e albastră haină
În care ne cuprindem strânşi în taină,
Ca vara sângelui să nu se piardă,
Ca vraja basmului mereu să ardă.

Către cititori
Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
Şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre ori şi ce poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soarta şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plângă şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să va ies în cale cu ochii închişi.

Din volumul „În marea trecere”, 1924

________________________________________


Iubire
Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci, în durere prin veac
o tii înrămată, ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962

________________________________________


Catrenele fetei frumoase
I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
o fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
desăvârşindu-se pe-o treaptă,
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopţi"
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962

________________________________________


Oglinda din adânc
Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.
Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.
Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.

Din volumul „Poezii”, 1962

________________________________________


Catrenele dragostei
Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului,
firele destinului.

Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962

________________________________________



Primăvară
A cunoaşte. A iubi.
Înc-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte - ce înseamnă?
A iubi - de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primavară.

Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962


________________________________________


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii





Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Din volumul „Poemele lumii”, 1919

________________________________________


Din părul tău



Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un văl, prin care nu putem străbate cu privirea,
păinjeniş, ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi înneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu ameţit de valurile-i negre şi bogate,
visez
că vălul, ce preface în mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Din volumul „Poemele lumii”, 1919

________________________________________


Dorul



Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-asa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.

Din volumul „Poemele lumii”, 1919

Poezii culese din "Lucian Blaga - Poemele luminii", Editura pentru Literatură, 1968


LUCIAN BLAGA/Propus pentru premiul Nobel




În anul 1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga.





TEODOR MIHADAS VERSUS I.OPRISAN



“Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga”
– Circula o legenda despre originea macedoneana a strabunilor îndepartati ai lui L. Blaga. Cunoasteti ceva mai multe amanunte în aceasta privinta ?
– Nu e vorba de nici o legenda, ci de un adevar, adevar pe care-l gasim limpede spus de însusi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul si cîntecul vîrstelor. Mama poetului se tragea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, dupa arderea de catre turci a frumosului oras prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se talmaceste: „orasul pastorilor“), precum atîtea altele. Poetul îsi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromâna si – acum raspund la întrebarea anterioara – îmi marturisea ca dorea sa mearga la locurile de nastere ale înaintasilor lui dupa mama si sa scrie, dupa o anumita sedere acolo, o mare balada despre arderea luminosului oras distrus de turci, Moscopole.
– Evocati, va rog, ultima vizita pe care i-ati facut-o poetului la spital. Marturiseati ca dumneavoastra si Tudor Vianu ati fost cei de pe urma vizitatori care l-au mai apucat în viata. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?
– Ultima vizita i-am facut-o la spital, Medicala II, sectia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj… ca sa îsi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul sau. Altii nu îmi amintesc sa-l fi vizitat.
Am intrat cu sfiala mare în camera de suferinta a poetului. Era alb si nu deosebeai albul oaselor lui – caci doar oasele mai ramasesera din el, de albul cearceafurilor. Din acea masa alba – aratare a mortii –, se detasau farurile ochilor mari, negre si mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl pazeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga si cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fara sens… Apoi i-am aratat fotografia fiului meu, pe care dorise sa-l boteze… Dar… a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, si i-a surîs îndelung, de departe si din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oara, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.
Cînd sa parasesc încaperea, s-a înclestat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut sa ma desprind din acele cleste ale mortii, albe.
Am iesit de-a-ndaratelea, cu fata înspre aratarea aceea alba. A îngaimat: „Mai sînt oameni care ma mai iubesc“.
– Întrucît ati fost unul dintre putinii care l-au însotit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancram, va rog sa vorbiti pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfasurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma ramasitelor pamîntesti ale filosofului ? Ce s-a facut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?
– La cîteva zile dupa ultima mea vizita, a sosit acasa, pe la orele 23 si ceva, postasul cu o telegrama trimisa fulger (asa de fulger încît a ajuns la mine de abia dupa 15 ore!) în telegrama expediata de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înteles. Am facut sumare pregatiri si am alergat la gara, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistrita la orele 1 si ceva si ajungea la Cluj pe la cinci si ceva. Am cumparat un buchet de lacramioare din piata Mihai Viteazul si m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.
Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu bratele suprapuse peste speteaza, dormita paznicul. „Domnule – îl misc usor si îi zic –, pot sa intru în morga?“ „Nu, a mîrîit el cu hotarîre! Numa’ la opt se deschide morga ofitial“.
I-am înmînat niste bani, nu tocmai putini. Norma oficiala a fost data de-o parte. Mi-a deschis poarta si am intrat în morga. A trîntit-o cu raget dupa mine. Era cam întuneric. Am apasat pe un buton si am aprins lumina. Amarnica priveliste! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînza soioasa, neagra, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufletit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revarsau cu mult peste lungimea targii, în neant. Pe pereti: închpuiri fantasmagorice de scurgeri si igrasie. Nici o lumina la capatîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lacramioare. M-au podidit neguri si am pornit a plînge ca un nemernic. Si am tot plîns, pîna ce m-am linistit si înseninat. La scurt timp dupa ce s-a deschis oficial usa, a intrat în morga o fecioara. A depus un buchetel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrata-n reculegere rostea, pe semne, o rugaciune –, apoi a scos din poseta un bloc-notes si un stilou, si a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneza, de marginea targii, hîrtia scrisa. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus sa vad ce sta scris pe biletul acela… Era scrisa acolo, cu litere gingase, poezia Cînele din Pompei.
Întarîtata, atentia mea a devenit mai ascutita. Observ în buzunarul dinlauntru al hainei poetului ceva alb. Si mai curios, iarasi, savîrsesc indiscretia si caut sa vad… Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua nasterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, dupa ce l-a spalat si l-a îmbracat de plecare, a înteles sa-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei… Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua nasterii.
Apoi, s-a strecurat în morga o aratare neagra, gîrbova, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodita toata, de nu i se zarea decît nasul, si s-a asezat pe bancheta. Eu, în continuare, la capatîiul mortului, în picioare. Aratarea întreaba: „?i-e ruda?“ Eu raspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei sa vii sa stai lînga mine?“ ma roaga… M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomanda aratarea. „Am vrut, continua ea, sa-l duc la Ciucea, sa-l asez lînga Tavi…, dar el a tinut sa fie înmormîntat lînga parintii lui, la Lancram… Stii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, graieste pentru ultima data vedenia, si se duce.
Îmi reiau locul la capatîiul mortului. La scurt timp, apare alta aratare: un tînar înalt, cu chica furtunoasa, pasind ca un actor pe scena. Se opreste teatral, face o scurta pauza si se lanseaza-n imprecatii: „Cum!? Lucian Blaga e mort si lumea nu stie?… Blestemata sa fie natia care nu-si cinsteste oamenii alesi pe care i i-a dat Pronia!“ Si a parasit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramuresean Mihai Olos.
Apoi, s-au aratat doi medici, îmbracati în alb clinic, bine dispusi si dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului si au început sa-l palpeze cu buricele degetelor… „Cum va permiteti!?“ am scrîsnit spre ei si… gata-gata sa-i strîng de grumaz. Ei, însa, politicosi si ceremoniosi, mi-au explicat ca este vorba de o chestiune profesionala, în felul acesta executîndu-se ultima proba de verificare si constatare a mortii reale… I-am înteles si mi-am cerut scuze, morocanos.
În fine, au aparut si cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lînga sicriu si, apucînd – unul de picioare iar celalalt de umeri –, au dat sa-1 aseze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu stiu cum anume a prins si-a smucit, ca mîna poetului, lunga si alba, a pornit a se ridica, vroind parca sa-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, dupa ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însa a rasucit-o la locul ei, rapid.
Cînd sa aseze capacul peste sicriu, apare un functionar de la Sanepid. „Ce faceti aici?“, întreaba el cu importanta. „Iaca ce vedeti.“ „Nu permit, nu permit – striga el – deplasarea înainte de a se captusi sicriul cu hîrtie gudronata. Nu permit!“ Cioclii au tacut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireste, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Ma apropii de functionar si încerc sa-i explic : „stiti este un caz special, e poetul Lucian Blaga“… „Lasa, dom’le, iordanele si nu ma vraji pe mine. Eu nu calc legile tarii…“ Am alergat la un telefon public si-i telefonez lui Aurel Rau: „Draga Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancram, fiindca nu este captusit cu hîrtie catranita.” El ma roaga sa revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu presedintele Uniunii si mi-a raspuns ca nu-l intereseaza. «E-al vostru si faceti ce stiti cu el!» Dar am vorbit si cu conducerea locala de partid si s-a dat dezlegarea necesara“.
Mortul a fost dus si asezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu si cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am facut o halta de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, alta situatie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdina marsul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj faceau de garda, îmbracati foarte lejer ca la gradina de vara, cu sandalete-n picioare, haine pestrite si gulerele de la camasi date peste cele de la haina, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarasi m-am aflat slab de înger si iarasi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca sa nu fie vazuta ca sta lînga unul care plînge, s-a departat urgent, la mare distanta de mine.
Ultima garda au facut-o batrînii, îmbracati în negru. A vorbit Aurel Rau si dupa el, gîtuit de emotie, D.D. Rosea8, dupa care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua si Tribuna – naiv cum sînt – daca nu cumva au si pentru mine un loc în masina în care aveau sa mearga ei9… Au dat din cap ca nu. Atunci, spre uimirea acelora care au facut brusc tensiune la ochi si exoftalmie, din doi, trei pasi aruncati în directia camionului si un salt în sus, m-am pomenit iarasi la capatîiul mortului, si-am pornit spre Lancram… În partea cealalta a sicriului, sedea un tînar îmbracat în negru si cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagra suspiciune staruia între noi. El credea despre mine ca…, eu despre el… Cînd ne-am cunoscut, la capatul calatoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Serban –, sa ne dam în cap de ciuda nu altceva.
Era de ziua eroilor, o zi într-adevar napadita de lumini, ce se revarsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Muntii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate si orase, coloane de olovi, însotiti de profesori, în haine de sarbatoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei si nimeni nu-1 vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, daca nu ne-am fi suspectat unul pe celalalt ca straini dusmanosi, eu si cu inginerul Serban.
Am ajuns la Lancram. Satul era strîns în fata bisericii, îmbracat de sarbatoare. Catarig, intendentul care raspundea de camionul Academiei, a disparut, inginerul de asemenea. Cum sa cobor sicriul…? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori oare mi s-au parut a fi mai sfiosi si mai chipesi. I-am rugat sa vie sa ma ajute. Au tacut si au venit si, împreuna eu cei trei feciori curati ca tinerii daci aruncati în suliti, l-am dus pe poet, pe umeri, din sosea pîna-n biserica, Femeile – dar si barbati, parca, între ele – din sat, sub conducerea parintelui Ion Lasita, au cîntat o ciudat de frumoasa litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, si poetul a fost depus în pamîntul din care s-a nascut, alaturi de osemintele parintilor. Textul acelui bocet se afla la parintele Lasita.
Mai sosise, cu autostopul, la Lancram, si foarte tînarul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreuna cu prietenul si consateanul sau Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunata prietena a marilor nostri poeti, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, facîndu-i-se rau.
Nici un delgat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucuresti, nici din celelalte centre culturale ale tarii. S-a aprobat si un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociatiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei…
– Orice alte amanunte despre viata poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.
- Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga.
Dupa zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai draga si mai nobila fiinta din cîte-am cunoscut în viata mea, Zoe. Si în fata statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piata Pacii, astazi în fata Teatrului National10, un copilas o tot tragea de mîneca pe bunica-sa, aratînd spre statuie si întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roaga, scumpul bunicii, se roaga“, a raspuns batrîna.
I. OPRISAN
„Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate”
Editura Minerva, Bucuresti, 1987
februarie 1987


Lancrăm-Locul natal al lui Blaga




Joia trecută în drum spre Timișoara, urmând ruta Cluj-Turda-Alba Iulia-Deva, am trecut prin Lancrăm, locul unde s-a născut și a copilărit Lucian Blaga, locul unde există Muzeul Blaga (casa natală) și locul unde este înmormântat.
La intrarea în sat dinspre Alba Iulia lângă cimitirul "nou" se află statuia lui Blaga, dar mormântul propriu zis al filosofului se află în curtea Bisericii din centru. Aici există o poveste interesantă lăsată cu un proces cusut cu ață. Blaga și-a manifestat în timpul vieții dorința de a fi înmormântat în Lancrăm astfel încăt din locul unde își doarme somnul de veci să "vadă" Râpele Roșii, o formațiune muntoasă unică la noi în țară, evocată în multe din scrierile blagiene. Dorința i-a fost îndeplinită de familie în ciuda contextului politic, dar...la n ani după moartea scriitorului odată cu proiectul sălilor de sport care au apărut instant sub mandatul lui Năstase o astfel de sală și-a găsit locul exact în spatele Bisericii din Lancrăm (lipită practic de cimitir). Astfel că nu doar priveliștea spre râpe este imposibilă, dar și cadrul natural a fost distrus. Toate petițiile semnate de intelectualii români care au înțeles ce mizerie se petrecuse, de familia consternată, de ministerul culturii și cultelor, totul, dar absolut totul a fost în zadar. Sala nu s-a mutat e acolo și continuă să oripileze vizitatorii. Măcar de ar fi folosită, de ar fi justificat oarecum construirea ei tocmai acolo. Să nu mai menționez faptul că Biserica din Lancrăm se află printre monumentele protejate deci se încalcă fragrant o altă lege, dar mă rog...Mormântul e curat și îngrijit ceea ce e bine, nu e pompos ceea ce iarăși e de bine.


De la Biserică dacă o luăm pe strada din dreapta ajungem la Casa Natală Lucian Blaga (str. Veche, nr 243). Deși era ora 18 și am crezut că nu o să mai găsim deschis, domnul amabil care mi-am dat eu seama că e un fel de ghid al Muzeului (deși nu ne-a explicat nimic), ne-a spus că pe timpul verii Casa e deschisă până se lasă întunericul. Practic sunt de vizitat 5 încăperi. Un fel de birou al lui Blaga, cu o masă de lucru, cu un cuier care îi ține paltonul și pălăria, dulap, iar de jur împrejur măsuțe cu manuscrise sau copii ale lucrărilor sale (pe care n-am avut voie să le fotografiez). Altă cameră deține un raft întreg de ediții princeps ale operelor blagiene, colaje cu fotografii de familie și alte lucrușoare. Există mai în spate și 2 cămăruțe cu iz de "copilăria scriitorului" primitoare și aranjate.
Mi-am cumpărat vedere și insignă și chiar am rămas surprinsă că existau suveniruri, pentru că prin România e greu cu turimul ăsta cultural. Nu m-am putut abține și am întrebat dacă sunt vizitatori, iar domnul de acolo mi-a spus că sunt, mai ales în această perioadă. Biletul este 1 leu pentru elevi și studenți și 2 lei pentru restul lumii. Ieftin și merită.


Publicat de Bianca la 11:33