joi, 11 noiembrie 2010

PROPUNERI DECENTE SI URGENTE


PROPUNERI DECENTE SI URGENTE

 



Iubite Dle Tuca,

Revin. Scrisoarea deschisă pe care nu demult v-am trimis-o, recomandându-vă şi susţinând includerea în noua serie BPT a "familiei literare" de fapt şi de drept, Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos, nu a ramas fără ecouri;singura supravieţuitoare, Dna Elisabeta Isanos mi-a scris, la fel, pe suport electronic, emoţionată faţă de gestul meu, şi sperând, ca şi mine, de altfel, în receptivitatea Dvs. generoasă şi competentă; scrisoarea fiind postată şi pe Reţeaua literară , am primit şi alte ecouri, mai ales de la iubitorii poeziei Magdei Isanos;dar nu numai atât. Între timp s-a petrecut tragica şi mult prea "grăbita" plecare a poetului Adrian Păunescu, fenomen unic şi irepetabil în literatura românească, pe care l-am cunoscut încă din anii debuturilor noastre,  intersectându-ne şi după aceea, după cum veţi putea vedea şi din articolul meu din 2007, cu un titlu anume "în dungă": "Avem o problemă: Adrian Păunescu"; vă las dvs. plăcerea să vedeţi cum tranşam eu atunci "problema Păunescu"; el ştiu că a cetit articolul meu şi, ca de obicei, mi-a transmis un semnal pozitiv (cum altfel?!)...Vă pun la dispoziţie articolul meu (şi) pentru Jurnalul Naţional, la fel cum şi celelalte două medalioane, despre Magda Isanos şi fiica ei Elisabeta Isanos; din ele puteţi desluşi mai bine şi mai exact "ce mă leagă" pe mine de "ele", şi de fapt de toată fmilia Camilar! Între timp m-am familiarizat şi cu vasta activitate de scriitor total (poet, prozator, traducător, academician, "clasic în viaţă" ) a lui Eusebiu Camilar; în aceaşi carte cu "Cordun" aţi putea tipări şi "Pădurea arsă" şi "Cartea de piatră", apărute în colecţia de Restituiri a Editurii Dacia, Cluj-napoca, 1981;titluri perene şi profund elocvente pentru creaţia lui Camilar cei "uitat", sau acoperit poate de un prea nedemn "blam" al "obsedantului deceniu" , de care, când nu s-a rupt total, s-a distanţat totuşi la timp, şi a şi polemizat cu actanţii lui cei mai notorii şi agresivi, cum veţi putea vedea din foarte  competenta prefaţă a criticului Constantin Călin.
     Medalionul despre Magda Isanos a apărut, la fel, prin anii 2000, la "Meridianul românesc"-C.A/USA; medalionul despre Elisabeta Isanos e scris, după cum veţi observa, după scrisoarea deschisă pe care v-am adresat-o, din proprie voinţă şi iniţiativă, şi dintr-un sentiment de dreptate, în numele unor mari şi adevăraţi scriitori, nu prea înţeleg de ce, ignoraţi!
Poate că am învăţat şi noi ceva de la AP: să fim generoşi acolo unde exista valoare! Aşa să  ne ajute Dumnezeu! Iar pe poetul "Ultrasentimentelor" să-l aşeze Domnul printre drepţii Săi cei mai aleşi! Cu stimă şi aleasă preţuire, ION MURGEANU  




 

 

 

 

 

MERIDIANUL ROMANESC /ANAHEIM C.A. USA/Supliment cultural

 

 

Despre mine

Ion Murgeanu
Bucuresti, Romania
Poet, prozator, jurnalist, nascut la Zorleni, judetul Tutova, 07.06.1940. Redactor coresp. România liberă, 1971-1974. Redactor Tribuna României, 1979-89; Curierul românesc, serie nouă. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Românesc, Anaheim, California USA, 1997-2009. Debut literar: primele versuri salutate de G. Călinescu în revista Contemporanul, articolul POEZIE , Cronica optimistului Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu... Urmărit și obstrucționat de fosta Securitate mai ales la venirea în Capitală: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132). Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuză certificatul de revoluționar, ( cf. romanul Carla în decembrie, E.Cetatea literară, 2002). OPERA: 12 volume de versuri, 1969-2004, 3 romane, un eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat. Ediţii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p.; METAFIZICA PRACTICĂ, 285 p., HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p.

 

 

 

octombrie 20, 2007

EXCELSIOR

Avem o problemă: Adrian Păunescu


de ION MURGEANU
Adrian Păunescu ne-a făcut nu de puţine ori să ne simţim vinovaţi că avem un mare poet cu numele lui Adrian Păunescu. Vrem nu vrem el este, alături de Ion Gheorghe,  unul din cei doi, poate ultimii cei mai mari poeţi români în viaţă. Sigur, ca orice vinovăţie şi aceasta e discutabilă. Adrian Păunescu – poetul este un personaj hugolian, sau chiar un Hugo român, care nu s-a decis încă să-şi scrie şi el „Mizerabilii” săi. Ca la Victor-Marie Hugo însă, geniul Franţei post-napoleoniene, 1892-1875, debitul poetului român, n. 1943, este enorm, din care unii extrag greşalele lui ca poet şi chiar şi ca om. Pentru că are şi vrea tot timpul mai mult. Dar aceasta este şi cea mai originală particularitate a sa: această cumulativă vorbire declamatorie,  pe un portativ monoton şi totuşi seducător ; muzica subtextuală, dar şi muzica vocii, atât de cald şi uman exprimată pe toate durerile şi nedreptăţile lumii, dar nu în ultimul rând pe jubilaţiile ei.
Când era foarte tânăr Adrian Păunescu s-a repezit să cucerească lumea şi gloria cu un singur gest, oarecum repezit, propriu firii sale pandure care-l conţine prin naşterea olteană, dar şi prin aleanul basarabean, după mamă,  cum aveam să aflăm mai târziu. Ni-l aducem aminte pe hol la revista Luceafărul din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, victima unei mici farse din care a izbândit până la urmă firea sa comprehensivă: „Mă băieţi, de ce mi-aţi făcut asta? Nu v-aţi dat seama că am glumit?” Am fi dorit să stăm de vorbă cu redactorul-şef (eram doi, mereu câte doi, cum se întâmplă la prima vârstă a tinereţii) iar el ne-a spus de pe sală, din faţa biroului redactorului- şef: „Eu sunt redactorul şef”. Deci am intrat intempestivi la adevăratul redactor- şef care era atunci Dan Deşliu. Ne-a luat tare de guler: „Cum daţi buzna aşa în biroul redactorului – şef?” „Pentru că tocmai am vorbit cu redactorul şef  pe sală”. Dan Deşliu a deschis uşa lui de mare şi „legitim”şef în trombă şi s-a burzuluit la tânărul poet, un debutant ca şi noi, un frate al nostru în fond.
Era un băiat subţire şi înalt şi preocupat tot timpul să se afirme după cum s-a şi dovedit în continuare. A fost eroul cenaclului „Nicolae Labiş” de la Casa Scriitorilor condus de Eugen Barbu. Pe faza aceasta îl decupăm din amintirile altora. Se reprezenta de la început enorm nu încă şi „monstruos”. El nu ilustra propriu zis sentimente; el exprima „ultrasentimente”, cuvânt „inventat” de poet pentru a-şi înscrie debutul în carte, 1965, col. Luceafărul a Editurii pentru literatură. Venea în urma deschizătorilor de colecţie, şi de drum, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, 1960, după lunga şi secetoasa noapte proletcultistă,  cinci ani mai târziu deci, timp în care colecţia îi mai lansase şi pe Ion Alexandru, Ana, Blandiana, Marin Sorescu, iar lucrurile în  ce priveşte eterna „libertate de expresie” la poeţi, păreau să se fi tranşat pozitiv. „Se dăduse drumul la peisaj”, cum ar fi spus în acelaşi anotimp al istoriei, pictorii. Păruse a se desprimăvăra ideologic. Norocul sau nenorocul tânărului poet Adrian Păunescu a fost să-i iasă înainte noul lider comunist Nicolae Ceauşescu. El lui sau invers, lururile sunt încă de cercetat. În unele emisiuni de televiziune de la posturi liberale şi deci şi comerciale, capitaliste, poftim,  tot mai îngrămădite, o vreme, către, sau după miezul nopţii, Adrian Păunescu a povestit cu „picanterii” această întâlnire, efectele ei directe dar şi pe cele secundare. Cert este că Adrian Păunescu a rămas marcat pe viaţă de această întâlnire. Onest sau chiar nobil este că după catastrofala cădere a dictatorului comunist poetul nu s-a dezis, nu se dezice cel puţin şi sentimental de el. A-i mai susţine geniul politic fostului „coducător” va fi o vreme din ce în ce mai greu. Adrian Păunescu însă cu inteligenţa lui naturală, firească, cu farmec chiar, şi acea „sinceritate” proprie marilor  poeţi, care „mint frumos ca să se ţină minte” ce vor numai ei să exprime, se întoarce tot timpul, şi din te miri ce la Ceauşescu şi epoca lui, retrasându-i dimensiunile umane, fazele „creatoare”, motivaţia istorică, inclusiv parantezele între care s-a şi sinucis politic, şi pe urmă a fost ucis cu disperare de foştii lui tovarăşi şi „pretini”. Adrian Păunescu nu-i iartă lui Ceauşescu faptul că ne-a lăsat în faţa istoriei „descoperiţi”, nu şi faptul că nu s-a putut opri la timp, deşi insistă că din 1985 încolo nu l-a mai însoţit, ba dimpotrivă. El însuşi nu învaţă nimic din tragedia „idolului” său, căci insistă să facă politică alături de asasinii lui Ceauşescu!
Ce relevanţă are acest lucru în faţa adevărurilor poeziei aşa cum le ilustrează poetul în opera sa? Aici trebuie nuanţat dar nu sărit „peste rânduri”. Păunescu a fost printre principalii actori dar şi regizori care l-au interpretat şi l-au pus în scenă pe „primul N. Ceauşescu”,  în opereta naţionalistă care i-a conferit, iniţial, un mare succes de public, dar l-a şi înebunit de cap în aşa hal, până la urmă. „Sunt voievozii înşişi” clama tânărul A. Păunescu, însoţind „istoricele”  vizite de lucru ale „conducătorului” prin noile judeţe ale ţării, nedecupat încă din echipa biroului politic. Poetul s-a bucurat de nişte gratificaţii care-i vor fi obnubilat atenţia „selectivă”. Sau credea şi el că este bine, sau că „marele conducător” face bine, ca să ne amintim mereu de o vorbă a părintelui Galeriu despre Ceauşescu: „Sărmanul, el crede că face bine ce face”.
În curând a văzut şi poetul că idolul său nu înainta bine dar era prea târziu poate să se retragă; jocurile erau făcute, marele scandal numit „Cenaclul Flacăra” îşi urma voga deja câştigată, numai că acum tiranul cerea poate mereu mai mult, nu numai bănuţul de trecut puntea, „Cesarului ce-i al Cesarului”, două- trei lozinci circumstanţiale de cauză şi o odă scrisă direct între microfoane. Este interesant ce fel a fost „exclus” poetul deoarece din penumbra anecdotelor circulă şi alte zvonuri decât le ştie dânsul; Ceauşescu s-ar fi săturat întâiul de Păunescu şi nu invers;  cineva din anturajul  Dr. Păun medicul personal al dictatorului ne-a povestită câte ceva din „memoriile” nescrise ale medicului; cum Ceauşescu, amator de filme la televizor, aşteptând să înceapă filmul se mira de ce întârzie; Ce este la televizor? Ar fi întrebat. De ce nu începea filmul odată?! Era o emisiune „Antena vă aparţine” excluisiv încă A. Păunescu. „Nu mai termină ăstă odată?!” Şi i-ar fi aplicat cuvântul pe care noi nu vrem să-l repetăm dar îl repetă în răsfăţ detractorii de azi ai poetului. În excese cei doi se contrabalansau, dar înclinăm că poetul avea toate resursele să-l domine pe dictator, de nu cu „dictatura poeziei” sale, în mod precis cu enormul său debit, despre care am şi pomenit de la început.
De altfel nu „biografii” , sau exegeţii de mai târziu, ai incontinentului „versificator”, l-au definit primii, şi l-au descris aşa cum este de ieri şi până azi, şi cum va rămâne pesemne şi mâine şi poimâine. Încă din  Prefaţa cărţii de debut „Ultrasentimente”, 1965, Matei Călinescu remarca: „Rostogolind valuri înspumate, tulburi şi vuitoare, fluxul imaginaţiei poetice pare uneori gata să inunde şi să smulgă cu violenţă cheiurile geometric ordonate ale lucidităţii şi autocontrolului artistic. Adrian Păunescu n-a învăţat  încă să se domine, să-şi reprime impulsurile excesive. Dintr-o calitate, capacitatea de invenţie metaforică, de care dă dovadă poetul, se poate transforma într-un defect; căci, la urma urmelor, personalitatea unui artist nu o alcătuieşte suma gesturilor sale spontane – şi, într-un fel pasive – ci puterea de a le ordona; de a le unifica.” Aceste rânduri scrise de Matei Călinescu în 1965 sunt în definitiv la fel de „proaspete” şi adevărate ca şi când ar fi fost scrise ieri sau aseară. Nici vârsta nici întâmplările convulsionatei istorii prin care a trecut nu pare să-l fi schimbat prea tare pe poetul „ultrasentimenteleor”. Matur el a fost la fel de tânăr şi „inconştient”, dar şi bătrân el rămâne la fel de nepotolit, prea puţin dispus să se oprească „la timp”.
Care timp?! Timpul însuşi pare a i se fi fost dăruit în exces intempestivului poet. În mod paradoxal „excesele” lui chiar acum când par a nu mai fi actuale sunt necesare. Fireşte trecerea vremii şi profesarea îndelungă a poesiei l-a temperat ca metodă iar nu ca zel. Într-o emisiune la televizor un Adrian Păunescu în braţe cu ultima lui culegere, un florilegiu tematic, „Rugă pentru părinţi”. Acolo unde gheara leului se simte în poezia lui cel mai mult: în sentimentalitate versus sentimentaliasm. O sinteză şi o „simbioză” greu de egalat. Nu pot muri sentimentul de părinţi, sentimentul de amintirea primelor iubiri, a paradisului copilăriei şi de ţară, sentimentul unei durate în mod artificial „destructurate” de noile jocuri ale istoriei. Pe crolul televizorului defilau afirmaţii şocante despre om dar mai ales despre poet. Un Eminescu al secolului XX. Exclus. Un părinte al patriei. Intr-un fel hugolian, cum spuneam de la început, da. Un meşter retor fără ambiguităţi şi subterfugii. Extrovertitul Păunescu de la care oricând putem cere şi aştepta o emoţie sub formă de poezie chiar atunci când aceasta ne poate părea o improvizaţie. El este un poet născut să se se exprime direct, să stea cu noi de vorbă lungă şi de veghe, la focul de tabără al neamului, al naţiunii. În aşteptarea barbarilor, cum ar fi spus grecul Kavafis, sau poate a unor vremuri mai bune pentru neamul şi ţara sa.
Care este atunci problema lui Adrian Păunescu, dacă nu-l  place nici noua serie de „elitişti”?! Numai colaboraţionismul în totalitarism pe care nici cel puţin nu-l ascunde? (Şi cum ar putea?!) El are bunul simţ să-i placă în schimb pe noii „elitişti” acolo unde găseşte valoare. El are generozitatea de a recunoaşte „geniul” unui contemporan, Ion Gheorghe, aşa cum a recunoscut geniul lui Nichita Stănescu şi pe al lui Ioan Alexandru. În condiţiuni normale împreună ar fi fost cei patru stâlpi de boltă ai poeziei române din postbelic! Comunismul aplatizează cel puţin conjunctural această realitate. Problema lui Adrian Păunescu este aceea  de-a ne interzice el însuşi, apoi, prin excesele lui, să recunoaştem adevărul elementar al marelui său talent poetic. Acum, când patriotismul este o cârpă de şters pantofii tuturor  impostorilor străini şi autohtoni, poezia caldă, colocvială despre ţară şi neam, despre limbă şi adevărurile eterne, despre iubire în fine şi la nesfârşit, le simţim tot mai necesare. Problema numită Adrian Păunescu este, în rest, una falsă şi inventată, cum spunea pe crolul emisiunii citate, cineva, de nişte „păcălici”.
EXCELSIOR




 

Magda Isanos – frenezia solară



Cazul poetei Magda Isanos (1916-1944) pune serios în discuţie catalogul clasicilor români (dacă există aşa ceva), dar şi ideea în sine de clasicism, aşa cum a fost ea judecată şi disociată, sau identificată, în fine, „defi nită” de bătrânii critici interbelici, atunci când ei înşişi erau tineri şi neliniştiţi. Deşi neinclusă în istoriile literare, şi în curentele vremii, Magda Isanos lasă o operă poetică substanţială, dar mai ales profund originală, durabilă, faţă de multe „valori” ce s-au prăfuit între timp, căzând, iremediabil, în  desuetudine, sau chiar în uitare. Ori Magda Isanos este citită şi azi, dar mai ales neuitată, fără a fi neapărat pusă în legătură cu cu cei numai 29 de ani cât a trăit, răpusă în plin avânt al tinereţii, se poate spune, de o intratabilă, pe atunci, boală de inimă. O plachetă de Poezii scoasă la Iaşi în 1943, un an înaintea morţii, care cuprindea treizeci şi opt de titluri. Şi un freamăt lung de vitalitate, o frenezie solară, o sete şi un dor de viaţă rare, cum nu mai fuseseră surprinse în poezia noastră nici până atunci, şi nici după aceea, de fapt.”Existenţa Magdei Isanos e imaginea unui destin întrerupt”, scrie criticul ieşean Constantin Ciopragga, în prefaţa sa la volumul Cartea munţilor, apărut în 1988 la Editura Minerva, în cea mai populară colecţie de carte românească, Biblioteca pentru toţi. O carte care, de data aceasta adună cam tot ce a putut da poeta, în scurta şi frenetica sa existenţă: Poeziile din 1943 inluzând şi ciclul Spital; apoi postumele din Cântarea munţilor, 1945; Ţara luminii, 1946; şi din periodice, Antume şi Postume; cele mai nou descoperite, publicate abia în volumul de Versuri, 1964. S-au pus în circulaţie, în fine, şi Proza, Publici
Constantin Ciopraga  apreciază just: „Poetă a vieţii totale, ea cădea fulgerată de moarte la mai puţin de douăzeci şi nouă de ani. Deşi învederând mari freamăte interioare, confesiunile sale sunt de o linearitate clasică. Melancoliei de substructură i se opune un optimism raţional, un nealterat sentiment al luminii triumfătoare. În aceeaşi ordine a antinomiilor, cutezătoarea năpădită de obstacole, cardiacă, vrea să ajungă „cea dintâi” sus pe munţi. Ea, cea atât de concret implantată în istoria concretă, trece-postum- într-un timp al mitului. De la înaintaşii în linie paternă, cu sânge grecesc, „iluştri nebuni” pasionaţi de adevăr şi frumos”, credea a fi moştenit elanuri solare şi fervoare”. Sigur, că fiica medicilor Elisabeta şi Mihail Isanos din Iaşi, născută primăvara, în luna aprilie, va fi putut fabula ca orice poet ce srespectă „pe linia srăbunilor”, - adevărul şi-n cazul ei, cea mai talentată poetă, probabil, dintre poetele noastre, vai, de istorie literară, stă ca deobicei în cuta unui declic  metafizic, dacă putem zice aşa, dintr-un indefinit  flach cosmic, când „sângele moştenit din străbuni” se desparte de noua realitate a fiinţei întrupate pentru un destin special, pe cât de urgent. De aceea a şi „trăit repede”, cum ar fi spus Maiorescu, dar retrăită „pe text” viaţa ei se reface în chip miraculos, plină, sau  gâlgâitoare chiar, dând la iveală numai esenţele. Viaţa ei a dat, cu alte cuvinte, tot ce ar fi putut da şi o viaţă trăită „până la adânci bătrâneţi”,  eludând singurătatea şi lenea, mai ales lenea de spirit, năclăiala în care atâţi se complac.
„Uneori, în dimineţile clare,/ mă uit drept în soare râzând/ şi nu pot crede că am să mor în curând:/ viaţa mea sună înalt, fără întristare.” După 90 de ani de la naştere sa,  viaţa Magdei Isanos, postum  „sună” la fel. „Cred în ea, cred în numele ei”, adaugă poeta în versul următor al poeziei citate. Avea şi de ce să creadă; o prevestea sufletul nemuritor al poetei , dar şi credinţa în eternitatea clipei sale, ca dat unic şi univoc. Alcătuirea acestui suflet avea ceva miraculos, nu „tainic”; totul era expus, deschis în afară, într-o contopire cu firea, cu elementele, în creuzetul iubirii neprefăcute şi atoatecuprinzătoare. Cum să crezi că ai să mori dacă iubeşti. Ar fi aiurea.
Studiase la Chişinău şi la Iaşi şi devenise deja un avocat de renume  ( şi de „temut”) în capitala Moldovei. Se căsătorise „la timp” şi avu o fetiţă, Elisabeta Isanos, care îi moşteni harul, fiind ea însăşi poetă şi prozatoare, înmulţind,cum se spune, talantul părinţilor, ca poetă, chiar amplitudinea talentului mamei, timbrul atât de particular al poetei „munţilor”, fiind totuşi, numai „al ei”, a dimineţilor senine, a soarelui „cântând” parcă dintr-o mie de flaute nevăzute. Deşi trebuie să fi suferit, condamnată la moarte atât de timpuriu, lăsă în urma ei o imensă dâră de bucurie şi optimism. În anii când poezia românească se „intelectualiza” grăbit, fugind pur şi simplu din labirintul curentelor  posteminesciene, din bătaia pasului pe loc, în seria de „isme” ce-i urmară ultimului mare romantic european, ( sămănătorism, poporanism, simbolism, modernismul), Magda Isanos „cânta” pur şi simplu, liberă de prejudecăţi, pe înălţimi,  şi din din toată inima ei copilăroasă şi sinceră, îmbătată de soare şi seve. Motivele ei au fost pomii tineri, sevele câmpuluui, anotimpurile, dragostea, freamătul zilei, munţii, lumina, florile, viaţa şi moartea  dansând împreună, şi indistincte, la un moment dat, în cercul rotund, în care trupul ei tânăr se închidea. Nu şi spiritul, deschis, cum spuneam, în afară; ce efect cosmic a putut da îmbinarea aceasta de viaţă şi moarte „frăţească” aproape şi fără nici o ranchiună. „Mâinile micilor flori intră în pământ./ Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt,/ şi pe dânsele sorb ploaia şi veştile./ Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile…” O viziune uluitoare şi atât de simplu exprimată…mai departe,  florile poetei devin „vijelioase”   iar „în mijlocul lor, bolnav de vis,/ ochiul lui Dumnezeu şade deschis”.
Acest animism trăit, iar nu citit, sau „făcut”, transmite acea autenticitate pe care nu o fac nici şcolile literasre, şi nu se învaţă nici în cenaclurile, oricât de renumite, în care poeţii se influenţează adesea reciprioc, pentru a se recunoaşte, ori a se sprijini unii de alţii. Magda Isanos trăind urgent, încă de-atunci, timpul ce i s-a dat, a reuşit  în poezie să-i transmită haloul unic şi irepetabil, dincolo de accidentul morţii sale, atât de grăbite. În poeziile ei respiră şi astăzi splendoarea tinereţii de aprilie, putem zice. Se scaldă în zi. „ Şi cerul ce fără grabă căzu  mirosind albastru lângă ea” o adulmecă  însuşi ca pe un vânat special, o vietate fragedă, născută pentru sacrificiu ritual ,  în onoarea unui zeu  al „fecioriei” şi al „bunei-vestiri”.  „Apoi de-odată zările-nfloresc/ şi clopote  mari, clopote se-aud/ departe-n cerul vesel şi rotund/ hulubii albi şi roşii se rotesc”.  „Soarele ca un inel subţire, de undeva din pământ suie spre tine”…”Mă scald ca un copil în râu./ N-am ieri nici mâine, şi voioasă-n uliţi,/ privesc cum suie soarele cu suliţi,/ şi mă gândesc la soare şi la grâu.// Voi scrie despre-acea necruţătoare/ bucurie de-a fi tânăr  sub soare;/ cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă./ Tu, sărută-mi cartea, dimineaţă…/ Fereastra se umple  de-amurg şi îngândurată /se uită la mine cum mă bucur şi cred - / ca şi când eu am scornit grădina-ntomnată,/ şi stelele nalte, şi coarnele scunde de ied…”
În această frenezie a vieţii trăite plenar auzi clar muzica sferelor. Şi săruţi cartea poetei şi tu cititorule, ca pe un talisman. Lucian Blaga a practicat şi el acest animism „total”, dar frără frenezia senzuală, totuşi, a tinerei poete de la Iaşi. Uneori, recitind-o pe Magda Isanos, gândul duce la Rainer Maria Rilke, care crede şi se bucura la fel, cu o octavă poate ceva mai gravă, mai înaltă, dar şi el  cu tot sufetul dăruit lui Dumnezeu şi luminilor sale, vieţii, care respiră şi palpită, din orice, şi fără nici o risipă aiurea. Cuvintele sunt la locul lor şi la Magda Isanos ca la orice mare şi adevărat poet ivit spre a dăinui. „Mon verre n’est pas grand, mais je bois dans mon verre” spunea Alfred de Musset. undeva. Magda Isanos confirmă acest deziderat de modestie, dar şi de aplicaţie, foarte  exactă a rostirii unui mesaj urgent.
Oricând putem selecta un mănunchi de poezii de Magda Isanos valabile în oricare antologie clasică şi modernă în acelaşi timp. Pomii cei tineri, Flori, Confesiuni, Bărbatul, Sapho, Rochia, Copilul meu, să nu mă cauţi, Ultima zi. „Doamne, n-ajung până la tine?/Doamne n-am isprăvit?/ Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi?”
Sunt interogaţii care ne ating inima până azi şi mereu.  Fără forţări de literă, fără mistificări, fără  flori de stil inutile. Poeta care a iubit atât de puternic tinereţea, soarele, dimineţile, primăvara, ne-a lăsat, după Testamentul arghezian, adresat fiului, un tulburător “Testament pentru fata mea”, unic prin transparenţă şi mesaj unic între generaţii; un manifest al dăinuirii prin urmaşi, prin “înmulţirea talantului”; a optimismului funciar al unei poete, care credea în ceva special, nemurirea harului divin al talentului în urmaşi.

TESTAMENT PENTRU FATA MEA
Să nu uitaţi, oameni,
că eu am secerat pentru voi
grâne, din toate hotarele.
Toate veştile mari
vouă întâi vi le-am spus,
cântând vi le-am spus
toate veştile mari.
Steaguri şi imnuri am împletit,
aici, printre coase şi seceri,
numai steaguri si imnuri,
pentru zorile Binelui.
Eu mă cobor acum,
adânc, în verzile ierburi.
Copila mea, vino pe creştetul munţilor,
coroniţă, cunună,
să te-ncredinţez viitorului.
Să fii cu oamenii blândă si bună.
Să nu uite ochii tăi miraţi
că toţi au fost odată fraţi,
dar străbătând prin cicluri nisipurile,
si-au uitat unii altora graiul
si chipurile.
Fata mea, draga mea.
Mânile tale mici,
paşii tăi mici
să lase urme de aur aici,
unde eu am plâns si-am gemut,
pe-atâtea prispe de lut.
Ţi-am împletit steaguri si imnuri,
pentru ziua când te vei ivi,
mirată, pe creştetul munţilor,
printre steaguri si imnuri.






Excelsior
DE CE ESTE ELISABETA ISANOS UNFENOMEN”?




Nu numai “Testament” de Tudor Arghezi atacă „ideea legăturii între generaţii” (G. Călinescu); „Nu iubirea fiului pentru străbuni e tema „testamentului” arghezian, conclude „Divinul”, cât „o viziune de sus a germinaţiei antropologice”. Corect. Există în literatura română şi un „Testament pentru fata mea” a poetei Magda Isanos (17 aprilie 1916-17 noiembrie 1944), tipărit în volumul postum „Cântarea munţilor”, 1945. Vizionara poetă, taxată, în timp, „o precursoare a poeziei politice” (v. Magda Ursache, Postfaţă, la Magda Isanos: Poezii, antologie, Editura Minerva, 1974), de  fapt şi de drept  cea mai pură, implicit genială, voce lirică feminină din literatura românească; presimţindu-şi prematurul sfârşit, îi compune fiicei sale de numai 3 ani, o „lăsată” testamentară, în aceşti termeni: „Eu mă cobor acum,/adânc, în verzile ierburi./ Copila mea, vino pe creştetul munţilor,/ coroniţă, cunună,/ să te-ncredinţez viitorului./ Să fii cu oamenii blândă şi bună./ Să nu uite ochii tăi miraţi/ că toţi au fost odată fraţi,/ dar străbătând prin cicluri nisipurile,/ şi-au uitat unii altora graiul/şi chipurile.” O viziune de jos, căci mai concretă şi explicită, „ a germinaţiei antropologice” argheziene…”de sus”. Şi viitorul rodi înmiit în fiica poetei: „Fata mea, draga mea,/ Mâinile tale mici,/ paşii tăi mici/ să lase urme de aur aici,/ unde eu am plâns şi-am gemut,/ pe-atâtea prispe de lut.// Ţi-am împletit steaguri şi imnuri,/ pentru ziua când te vei ivi,/ mirată, pe creştetul munţilor,/ printre steaguri şi imnuri.” Elisabeta Isanos, n. Camilar, 1941, din povestea de iubire a soţilor Magda şi Eusebiu Camilar, nu numai că va păstra, ca scriitoare, numele mamei, dar îl va şi „lumina”, tălmăcindu-l din greacă, prin „mai sus”, de unde preluarea aspiraţiei testamentare spre culmi: „pe creştetul munţilor”…
… O mirobolantă întâmplare a făcut să o (re)descopăr pe Elisabeta Isanos  la o vârstă când, amândoi, mai bătrâni de ani ca părinţii noştri, şi în termenii generaţiei noastre, răvăşite de vitregia istoriei postbelice, mai înţelepţi cât se  poate, am reuşit o comunicare interesantă pe suport electronic. Pornisem de la medalionul „Magda Isanos – o frenezie solară”, scris şi publicat în anii 2000, cred, în spaţiul rubricii „Clasicii noştri” a Suplimentului Cultural lunar/Meridianul Românesc, Anaheim CA,USA, pe care îl scriam singur, în formatul unei reviste cu şapte rubrici, întrerupt brusc în 2009, în urma unui AVC, care m-a pus în situaţiunea unei „stagnări” la domiciliu, şi-a unor cvasi-evaluări, să le zicem şi noi aşa, testamentare. Comunicarea cu Elisabeta Isanos a venit pentru mine ca un dar divin; moştenitoarea de drept şi de fapt a unui vast pre cât de autentic domeniu cultural (iniţial îl numisem trecandpeste hiperbolă: ”imperiu”), ea însăşi poetă şi prozatoare, dar şi eseistă subtilă şi inteligentă, bună comunicatoare, mi-a reîncălzit inima, i-a „reglat” pulsul, obişnuit cu lucrul la zi, şi sufletul mi l-a umplut de tainele „imperiului” ei, într-o vreme când atâtea sofisticate şi false imperii culurale se prăbuşesc lamentabil, subt ochii noştri măriţi de groază sau silă… Dovadă cruciaţii justiţari de ultima oră, între care şi numita mai sus  autoare, care în postfaţa din 1974 o citează pe marea poetă „pe lista persoanelor periculoase”, în atenţiunea Siguranţei, ca „infiltraţiuni comuniste”, alături de G. Ivaşcu, Eusebiu Camilar, Al Piru..; la 1974 o asemenea abordare „critică”, sau şi de istorie literară, dădea bine; astăzi, aceeaşi nu vede cu ochi buni „chestia aia de la Udeşti”… O „viziune” radical opusă, în pas cu noua modă a demolărilor cu orice preţ chiar şi din nimic!…
Ce vream să spun; cum s-a înfiripat în doi şi în trei, cu intermediarul de Lazu, şi definitiv, şi-n „câte câţi vrei”,  un fel de „club de lectură”, de genul „cercul poeţilor dispăruţi”, mai ales după ce lecturilor reciproce, le-am adăugat şi lecturile din părinţii „după trup” şi de acelaşi duh, ai Elisabetei, clasicii scriitori Magda Isanos şi Eusebiu Camilar, din iubirea cărora luă fiinţă, cum am şi spus, noua autoare… Poeziile ei nu-mi erau total necunoscute, însă citind  „Drumul spre Ombria” (la recomandarea lui Lazu, „ardentă”), entuziasmat, la rândul meu, sau exaltat pur şi simplu, de neobişnuita lectură, aveam să-mi amintesc: ” Când am cunoscut-o, în anii tinereţei mele risipitore („oissive jeunesse…”) într-o redacţie, recomandată, mi se pare, de genialoidul pe-atunci poet Ion Crânguleanu( uitat între timp căci ratat de excese din cele mai urâte), mi-a rămas pe secvenţa respectivă fragedul şi îngerescul ei zâmbet de fată frumoasă,  evident înzestrată cu toate darurile; dar „fericirea” aceea din zâmbetul ei nu am putut s-o uit uşor, fiind cu timpul convins că venea din „frenezia solară” a mamei sale, poeta Magda Isanos;  căreia ceva mai târziu aveam să-i proclam, la rând cu generaţia „mea” genialitatea: una din descoperirile şi susţinerile noastre, obstinate, la rând cu susţinerea geniului labişian, dar şi cu „redescoperirea” lui Bacovia, şi chiar a lui Eminescu din Odă/în metrtu antic, Rugăciunea uui dac, din postume…
Am fost o generaţie revelatoare şi „generoasă” – „generaţia 60”, din care observ că şi Elisabeta Isanos face parte (n.1941), „încă, în ciuda aparenţelor, neaşezată satisfăcător, cu unele locuri ocupate abuziv, iar altele vacante”: apud Gh. Grigurcu)… Ea însăşi, în mod cu totul nejustificat şi-a construit umbra în care a stat… dar şi OMBRIA, care o va face sperăm, în final, notorie! Spun cu convingere lucrul acesta bazat pe  o lectură atentă şi mult prea bogată, decât de obicei, şi nu numai dintr-o  carte de  „memoralistică” sau chiar şi „autobiografică”… Apodictica, poezia înaltă, ce poate fi extrasă de pe pagini întregi, inclusă romanului dureros şi aproape tragic „autobiografic” al epocii totalitare ceauşiste – compun,  în „Drunul spre Ombria”, o carte unică, chiar solitară, în năvala cărţilor de gen post-decembriste, ceea ce s-ar putea numi şi „cartea totală” a unei autoare, care şi-a survolat generaţia „în act”- prin scris şi trăit, şi prin anonimat, un fel de Emmily Dickynson valahă, lipsindu-se de privilegii (chiar privilegiul eredităţii geniale, cum l-am numit noi), ducând existenţa anonimă a unei profesoare din învăţământul secundar, de soţie şi mamă, în cercuri „pozitive” de prieteni, excursii ocazionale, la munte şi la mare, dar mai ales „la Dora”, în satul de centură, bucureştean, unde prietenia ei cu un cal- o iapă („cal boieresc” l-au numit localnicii, scăpat nu se ştie cum de la lichidare în deceniul „morţii cailor” etc.) care obişnuise să-i aştepte, mâncându-le pâinea din palmă, şi bucurându-se de bucuria lor, orăşeni care priveau animalele cu alţi ochi, decât asprii şi aspriţii de vremuri grele, ţărani; de altfel, tot mai des jurnalul notează de la un moment dat: ”vreme mohorâtă”, urâtul existenţial, participarea nevoită la obligaţiile extraşcolare ale profesoarei (fie ea şi nemembră!).
La proza propriu zisă a poetei m-am lăsat mai greu, şi totuşi, după lectura „Porţii de Vest” reafirm, că: „După lectura primelor două cărţi ale Elisabetei Isanos, „Duminica devreme”- poezii; „Drumul spre Ombria”-jurnal şi meditaţie asupra vieţii şi a salvării ei prin poezie, deosebi,- ajungem la „Poarta de Vest”, un roman nenumit, dar destăinuit ca atare, de vasta construcţie epică, implicată în istoria clipei şi a faptelor, în fiinţa precară a individului, cu subtitlul: „Aventurile unui cetăţean român”, – devenit fără voia lui erou de roman: un cetăţea român dat la scădere, de „noua noastră libertate”  nimerind, fără voia lui, împreună cu mulţi alţii, în libertatea neţărmurită, dar bine păzită de legi, a Vestului, mai exact, în Spania şi Italia; prilej de a ne înfăţişa nu numai avatarurile românilor risipiţi în toată lumea „la muncă”, felul cum sunt acolo priviţi conaţionalii noştri, dar şi evenimentele terorii planetare, care, după USA şi New York-ul „turnurilor  gemene”, încep să tulbure şi Europa, începând cu Spania   („Telemadrid anunţa: nu, n-a fost vorba de o maşină capcană… Un artefact în AVE… O explozie în gara Atocha… Lovituri letale în El Pozo… Bombe în Alcala de Henares… Existau morţi.” „Până la ora 13 şi 20, fuseseră aduşi din staţia El Payo 67 de morţi adulţi, 20 de femei şi 41 bărbaţi. La 14 şi 30 s-a anunţat că fiecare sacoşă sau rucsac cu explozibil conţinea între 13 şi 15 kg de Titadyne; la ora 15 şi 10, Papa Juan Pablo II a spus că atentatul a fost ‚o ofensă la adresa lui Dumnezeu’”.
În numele aceluiaşi dumnezeu, cu tot atâtea pseudonime, pentru care se moare intensiv şi intens, pentru care, ca mâine, planeta poate fi aruncată în aer, în timp ce televizorul macină ştiri de groază sau transmite mesaje de încurajare… Aceasta e „lumea nouă” descoperită de Columb şi evoluţia ei de până la noi. În acest ocean furtunos şi sălbatic, ce mai înseamnă un individ fără identitate, cu actele pierdute ori furate „în atentat”… Cetăţeanul român „turmentat” în aventura sa vestică, până la pierderea identităţii; naraţiune barocă, în miezul ei eminamente tragică, „Poarta de Vest” este o operă de încununare: a unei familii de scriitori, dar şi darea de seamă asupra lumii „sale”, a scriitoarei  Elisabeta Isanos, într-un sfârşit de lumi, şi la început de Milenium III, când multe apocalipse (gr. revelaţii) se întrevăd…”
Acestea au fost datele iniţiale ale  „clubului de lectură”;  incluzându-l în jocul nostru şi pe Ion Lazu (căci pornind de la el cu „oculta” lui basarabeană),  E.Is. citind şi ea, în ritm cu noi,  „Himera literaturii”/ „Divanul poeţilor” , cum avea să numească dialogul epistolar Ion Lazu-Ion Murgeanu, apoi „Viaţa lui Iisus” a celui din urmă, şi, în finalul, ce trebuia să fie un nou început, „70 de poeme la 70 de ani: Poemele septuagenare” ale aceluiaşi; m-a  îndatorat, cum se spune, pe viaţă; aşa se face că, în ce mă priveşte, am mărit cercul lecturilor mele din „EA”, şi nu numai; o noapte înaintea centenarului Eusebiu Camilar (7 oct. a.c.) am cetit pe net „CORDUN”; revelaţie absolută! (ulterior, în cadrul schimbului nostru de mesaje, citândul pe G. Călinescu: „Domnilor, ignoranţa domniilor voastre este vastă!”, m-am referit fireşte, la mine!)… Exultasem pe poezia Magdei, ani întregi, în care îl ignorasem sec şi total pe Eusebiu Camilar, pe motivul prejudecăţilor bine „setate” pe computerul intim; după „Cordun” urmă  Scrisoarea deschisă (a mea) adresată lui Marius Tucă, la Jurnalul Naţional, cu propunerea de a include în noua serie a BPT, şi pe noii mei autori preferaţi, “familia de artisti”: Magda Isanos, Eusebiu Camilar şi Elisabeta Isanos; a fost înainte de lectura „Cosânzenilor” Elisabetei Isanos: un fenomen de sinteză literară, unic, după cât cunoaştem, în istoria noastra literară, când un urmaş „topeşte” şi  prelucrează într-o formulă originală, geniul poetic al Mamei cu „patentul” epic al Tatălui; o carte „ în căutarea timpului pierdut” al părinţilor, spre a se regăsi pre Sine, Aceea din „Testament pentru fata mea” a Magdei Isanos: „mirată, pe creştetul munţilor,/ printre steaguri şi imnuri”; orişicât, sau chiar dacă „steagurile şi imnurile” în colimatorul istoriei se vor schimba şi preface tot timpul, în „altceva”; nesemănând nici cu visul „solar” al marii poete şi nici cu măsura vigurosului talent epic al autorului „Negurii”, cei doi   eroi „Magda şi Zebi”, al vastului domeniu, adevărat „imperiu cultural” – l-am numit! –, dezgropat cu un uriaş efort de inteligenţă şi concentrare, pe mărturii şi documente, de moştenitoarea testamentară a  Magdei Isanos, rodul iubirii sale cu Zebi, ea însăşi dezmierdată de mama ei (cât a mai avut timp să o facă), Zuţa; pe subiectul global al vastei „anchete”, şi pe temele date, cititorul, neapărat uimit, va descifra o serie de simetrii bulversante, sau nu prea; mai exact adevărul că viaţa nu-şi alege protagoniştii întâmplător, în minunea creaţiei şi în sarcina viitorului; cine va citi „Cosânzenii” revelat, în final, a fi de fapt „Con-sângenii”, va descoperi tot atâtea istorii paralele: a celor două provincii istorice româneşti – Basarabia şi Bucovina, din care provin, ori sunt originari cei doi scriitori; minunata lor iubire, care o va face să exclame pe Magda: „Atâta fericire îl supără şi pe Dumnezeu”; luminoasa poetă care mai exclamă încă, „Soarele este amantul meu”; presentimentul tragic al „lebedei Basarabiei”: „O Ifigenie”, cu rădăcini străbune din insula grecească Samos, educată în „cultul eroic” după Carlyle, dar şi în morala „miraculosului Foerster”; PARTEA I: VISURI; PARTEA II-a: ÎNTÂLNIREA; PARTEA a III-a: CAPCANA, urmăresc cu încetinitorul destinele părinţilor naratoarei, în care se regăseşte pre DÂNSA: o scriitoare vitează, cutezătoare, plină de inteligenţă şi farmec – un fenomen de sinteză literară ; din ultimele mesaje pe net ale E.Is.: „M-am grăbit şi am uitat să-ţi scriu că, în mod cu totul neconvenţional, eu nu fac nici o deosebire între poezie si proză, între poet şi prozator, consider că sunt doar două feluri diferite de punere în pagină. Deci, când spun POET, îi cuprind în cuvânt pe amândoi, în sensul primar, etimologic, de la Aristotel citire! Trebuia să fi scris cu i: “poiet”?”
Oricum, nu numai „Cosânzenii” (tradus: „Con-sângenii”!), dar, cum am sugerat de-a lungul lecturilor, la „Clubul de lectură”, transpuse adesea, din document în sentiment, dar şi invers, transformând sentimentul „baroc” în document, sunt fapta de excepţie a unui aristotelic „poiet”ce merită citit ca atare; filonul grec, oricât de subţire, ar fi, dar şi moştenirea istorică ancestrală, mioritică, pe filiera Basarabiei şi a Bucovinei, sunt vii şi îndeamnă la o lectură de meditaţie, plină de surprinzătoare delicii, „capcane” şi reverii, ca să  putem spune, într-un final improviat: din solari solari răsare, şi din negură, în marginea oceanului de umbre, apare,  în dimineaţa nouă şi  pe cerul nou, biruitorul  Soare; e un efect de „katarsis” de la Aristotel cetire; după care, edictul euripidian, al  proverbialul autor transatlantic de tragedii: „Din jale se întrupează Elektra”. Ifigenia se iluminează din suferinţă!

ION MURGEANU









NOTA BENE: „…este chiar extraordinar; tot răsucind “cosânzenii” pe toate feţele (fiind o lectură care nu se uită uşor: dovadă că i-am recomandat-o, insistent, şi fratelui Lazu, ca şi pe Cordun de altfel,  el fiind acum in focul lecturii!) ajunsesem si eu la “co-sangeni”; mă crezi?! m-am tot gândit că eşti, în fapt, moştenitoarea unui “imperiu” cultural… şi la multiplele simetrii din carte: etnice, etice, istorice, intime, etc., voi dezvolta poate intr-un medialon Elisabeta Isanos! Tot pornisem de la medalionul Magda Isanos! Şi uite ce aventură mirobolantă; imbogăţit cu atâtea lecturi speciale; descoperind in fapt un trio regal, co-sângenii Magda, Zebi, Zuţa (daca-mi este permis sa folosesc şi eu aceste intimităţi ale  “clanului”/ nu, e mai bine “imperiu”!)  Eu vă mulţumesc pentru toate si pentru tot arealul cosmic de co-sângeni adunaţi la un loc într-o carte de exceptie: “COSANZENII”; restul, cum imi place adesea să spun: resturile! Părinţii tăi si-au purtat crucea (deloc uşoară!) cu demnitate, cristic aproape ! Singurul lor copil (“fenomenul”! vai, deloc “coada de câine”; ori coada de câine s-a facut sită deasă de mătase!) îi onorează, cum se spune, cu asupra de măsură. Acum urmăm noi; adesea întorc pe dos ilustrul vers filozofard, al bardului “meu” tutovean Al. Vlahuţă: “Nu de moarte mă cutremur ci de suferinţa ei!” Mulţumesc pentru “macul din  balcon”; l-am transferat pe ecranul computerului meu…s-a putut! Şi îmi cer scuze, pentru eventuale “excese”: “inspiraţia năvalnică şi uneori solemn exaltată” (pecetea călinesciană de la debut!) Pentru amândoi toate urările de bine şi de sănătate! Pentru că meritaţi! IM” (din schimbul de mesaje în format electronic, Ion Murgeanu-Elisabeta Isanos)







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu