POETUL IN IARNĂ
de Elisabeta Isanos
„Ion Murgeanu cântă soarele ce face iarba să crească, mustul de soare curgând pe pământ, vântul, dragostea. Inspiraţia sa e năvalnică şi uneori solemn exaltată”.* Puţini au parte de o astfel de primire regească în literatură. Şi mai puţini sunt cei care, ca în cazul de faţă, reuşesc să-şi împlinească destinul, să-şi ducă spre apogeu misiunea pe care le-o impune talentul, să fie la înălţimea aşteptărilor. În plină maturitate, poetul a avut prilejul să audă din gura unui straniu „neguţător din Veneţia” (vorbitor de română), următoarea apreciere, nu lipsită de adevăr: „Sunteţi poate ultimul poet care se adăposteşte încă sub o cascadă de cuvinte. Există în aceste poeme o lene ciudată de genialitate. Un mod de-a aştepta viaţa să vină la dumneavoastră. Nu faceţi nici un efort să o întâmpinaţi. Şi acesta e farmecul dumneavoastră. Nu selectaţi. Însă viaţa v-a şi selectat dinainte. Sunteţi un ales.”** O „lene” sigură de sine, a geniului, a îngerului poetic, care nu se precipită spre lume, ci o aşteaptă să vină la el. O „năvală” în sens invers decât cel obişnuit: nu aleargă în întâmpinarea lumii, nu încearcă să-i forţeze secretele, ci lumea însăşi îl împresoară, în timp ce el aşteaptă ofranda, pentru a alege şi a şlefui apoi imagini şi cuvinte, schimbându-le ritmul şi sensul comun. Ce n-a intuit însă „neguţătorul veneţian” e tocmai esenţa poeziei lui Ion Murgeanu: iubirea, în sensul larg şi străvechi de empatie: puterea de a simţi împreună cu celălalt, de a suferi şi de a se bucura împreună cu lucrurile lumii. Aşadar, nu întâmplător lumea îl copleşeşte pe acest poet cu năvala ei: este atrasă spre el şi se întâlnesc la jumătate de drum, când se întâmplă fulgerul poetic.
Ion Murgeanu este autorul unui număr impresionant de cărţi, dintre care zece volume de poezii ***, şi a rămas până în ziua de azi poetul „năvalnic”, cum bine l-a definit G. Călinescu. El însuşi se vede însă ca un ziditor zilnic: „Această carte zilnic am construit-o din cărămizi fragede. /.../ Am măsurat tensiunea vârstelor mele interioare, febra suia aiuritoare, mercurul sărea peste grilă, lucram! Poezia este mereu altceva, spuma Focului! /.../Este un fluviu majestuoas şi fertil, Nilul, Mississippi, Dunărea /.../ timp devorant, timp oblu, răspicat, scurs în otravă, din ploile acide ale celui mai nebun dintre veacuri; lacrima inimii; limita unui milenium creştin revărsând peste limită... Poezia e cauza Timpului; cauza Poeziei e o ştiinţă exactă uitată.”**** O „artă poetică ” rară în zilele noastre, când a scrie versuri înseamnă a nu te lua pe tine însuţi în serios. Este arta poetică a unui poet adevărat, în sensul antic al cuvântului: nu scrie pur şi simplu ci oficiază. Indiferenţa nu poate naşte niciodată poezie, nici răceala distantă: mintea trebuie să se coboare în inimă, la fel ca în cea mai pură rugăciune. Şi încă ceva: munca dăruită scrisului zi de zi, idee cu atât mai importantă azi cu cât însăşi ideea de muncă literară tinde să dispară, nu mai ştie că o carte poate fi scrisă şi rescrisă, gândită zi şi noapte, visată chiar.
Inspiraţie impetuoasă, refugiul trăirii în vis, entuziasmul pururi tânăr şi treaz, şi nu în ultimul rând melancolia vieţii. În acest sens foarte larg, sinonim cu patimă şi ardere intensă, Ion Murgenu este un temperament „romantic” şi un poet ultramodern. (Ar fi, poate, grăitoare în acest sens adoraţia lui faţă de Mihai Eminescu, căruia îi dedică ciclul „Confesorul”.) A trecut prin toate trăirile specifice temperamentului său poetic. Hedonismul vieţuirii depline, spontane, uneori nesăbuite, îl găsim în „Fugă”, una dintre poeziile de debut citate de G. Călinescu: „Înciudat pe mine am s-alerg prin vânt/Despletindu-mi codrii aprig în furtună/Codrii mei din suflet răvăşiţi de cânt,/Codrii mei de sânge încărcaţi cu lună...” Se îndreaptă apoi spre cadenţa imnică, solemnă, din „Imnurile fiinţei”, cadenţă furată, parcă, din stele: „Întâiul imn l-am ascultat în stele, unic şi grav/Ecou al desprinderii despre care nu mai vorbim/Căci n-ar înţeleg nimeni acest gând tulburat...”. Mai „trăită”, mai personală în sens autobiografic, e poezia din ciclul „Ţara îndepărtată” („Pacea albă”): „Pe întuneric în pacea albă/Să-ţi văd chipul era minunat./Zidurile erau albe de lună./Umblau veşti uşoare prin frunze în parc/Se furişau pisicile umbrelor/Lacul stătea nemişcat./Câteva trepte de piatră: acolo erau trandafirii./Presimţeam în oraş caldarâmul plouat./Frumuseţea serilor gustul lor/Piersici cu puf parfumat.Pofta noastră de a mai rămâne.//Până într-un târziu când/Se-ntâmplă parcă ceva foarte grav./Pornirăm fără a putea să mai ajungem./Parcă tot timpul minţisem./Când am deschis/Totul părea scufundat: era umed.” La fel de firesc se naşte poetic nostalgia din „Insula copilăriei”, pentru că: „De legea pustie a amintirii nu scapă nimeni”, pentru a ajunge apoi, dantesc, „spre amiaza vieţii”, la o ieşire din starea de graţie a primei tinereţi, în ciclul cosmogonic „Marea şi stelele”, compus în terţine: „Priveliştea de vise sta să cadă/În floare pomii scuturau zăpadă/Pământul se făcuse de atlas//Bătrâna stare începu să-şi piardă/Vecia în conturul unui ceas!/Când dau să-l caut văd că-i stins//E mort orice acord de flaut/Iar urma mea pornită-n paradis/S-a şters zadarnic o mai caut.” („VI Metamorfoze”) De la ambiţia marilor proiecte poetice (cosmogonia sa, „Marea şi stelele”, ce ar putea fi decât o încercare în spirit romantic de re-creare a lumii?), prin Imnuri şi nostalgii, poetul îşi afirmă funcţia demiurgică: „Măicuţa mea de lună şi augură;/Îmi furişase acest însemn pe gură/Să-ncânt cuvinte: straniu legământ!” Aşadar, misiune de Orfeu modern, la care poetul se-ncumetă având o zestre bogată: „Sunt plin sunt încărcat de tot trecutul meu/Sunt un ulcior pe care l-ai dus pe umăr mamă.” (”Turnul onoarei”, „Maree”) Astfel, Utopia poetică începe să se contureze: „I-am spus că scriu enorm sunt clipe/În care măsor lumea prin scris iar lumea e mea!/.../Pe urmă ies pe stradă şi sunt searbăd/I-am spus şi acest lucru: surâdea./M-a scos din minţi surâsul nu lumina sa.../Şi-n timp ce îl uram s-a spart oglinda!” („Turnul onoarei”, „Lumina din afară”). „Eu exist!” afirmă, biruitor, în poezia „Turnul onoarei” din volumul omonim, „Eu exist! Nu vă temeţi/Mai mult ca oricând nu vă temeţi!/Sunt scrise acestea cu mâna mea de om./Eu exist! Şi niciodată nimeni nu va muri!”
Parcurgând, parcă, la modul personal, diverse etape religioase ale lumii noastre mediteraneene, Ion Murgeanu ajunge la asceza luminoasă care-l apropie de esenţa credinţei, ceea ce l-a determinat să scrie o carte unică, din câte ştiu, la noi: „Viaţa lui Iisus”. Drumul în poezie (şi în viaţă) al lui Ion Murgeanu se conturează ca un Drum spre Emaus: va avea revelaţia credinţei, întâlnirea în mijlocul aridului cotidian, cu Dumnezeu. „Evanghelia după Ion Murgeanu” este, fără discuţie, opera unui Poet. Bazată pe lectura iluminată a Evangheliilor, aduce o viziune personală asupra lui Iisus Hristos, privit din perspectiva unui om al mileniului abia început. Cartea îl înfăţişează pe Iisus ca „bun conducător” al energiei divine, factor de legătură a bieţilor oameni cu Tatăl ceresc. A crede şi a iubi par să fie cele mai grele lucruri din lume, ceea ce face ca asemenea cărţi să fie azi mai actuale ca oricând. „Viaţa lui Iisus” este o carte plină de smerenie dar şi de foarte multe frumuseţi literare: „În anul 33 al erei noastre, într-o dimineaţă de primăvară, la 7 aprilie, o femeie urca la Ierusalim pe cărarea şerpuitoare dintre grădinile din marginea cetăţii. Acolo fusese săpat nu demult, la poalele dealului numit Golgota (al Căpăţănii) un mormânt nou, într-o grădină cumpărată de Iosif din Arimatreea, unul dintre fruntaşii sinagogii. Arimateea era o cetate la câteva ceasuri bune de Ierusalim, dar evlaviosul Iosif frecventa foarte des marele templu de la Ierusalim, căutând să adauge credinţei şi învăţăturii sale întru Domnul.” Cartea se încheie cu o confesiune a autorului („De ce m-am simţit tulburat”), care îşi povesteşte momentul revelaţiei : „Afară era ceaţă groasă, toamnă putredă. I-am simţit deodată prezenţa, o zguduire-n fereastră ca o bătaie de aripi mari, puternice, dintr-un zbor uriaş, oprit o clipă acolo. Ca o învăluire miloasă şi caldă dinlăuntru, căci am început să plâng. Plângeam ca un copil uitat afară şi regăsit. Mâncam agale şi plângeam. După un vechi obicei şi-n acea dimineaţă muşcam dintr-o bucată de pâine stând la fereastră-n picioare, sorbind totodată lapte cald dintr-o ceaşcă. O bunătate greu de povestit m-a cuprins dar n-am putut ţine la mine acea bunătate decât după măsura vremii vremuitoare: o clipă”. „Când scriu de cine mă cutremur?/Transcriu un testament dintr-o poveste?/Iar dacă ştiu povestea de ce tremur?/Oricine poate crede-această veste!/Sau când voi spune că eram Învinsul/Chiar scrisul meu voind să-mi fie puntea/Atâtea clipe peste tot cuprinsul/Venite să-şi aplece-n scrieri fruntea!//Căci după ce vom arde-aceste zile/Voi sta întins pe crini de-argint sau lotuşi/Cenuşă de magneziu în argile/Un câmp al arderii de sine totuşi!/Cei puri transformă viaţa în menirea/Credinţei vii ce-i leagănă cu firea!” (Sonetul „Luceferi arşi”, în ciclul „Sonetele viei”, din volumul „Turnul onoarei”).
La poeziile lui Ion Murgeanu, cititorul se simte tentat să revină mereu, pentru că au magnetismul poeziei adevărate, care e foarte rară. Fără să se trădeze pe sine, Ion Murgeanu a scris şi romane, dintre care îmi este cunoscut cel intitulat „Carla în decembrie”, roman al revoluţiei din decembrie 1989, carte care ar putea purta subtitlul „Revoluţia zadarnică”. Deşi începe cu povestea unei aventuri erotice, cititorul se lămureşte pe parcurs că personajul titular, Carla, este Himera însăşi: îţi pare mereu că o atingi, dar e de neatins, şi se va dovedi de neposedat de către un muritor. Romanul este scris la persoana I, ceea ce sugerează implicaţii autobiografice, dar nu aceasta este partea care interesează cel mai mult, ci însăşi urmărirea Himerei: personajul central, ego-ul povestitor, începând de la un anumit moment nu mai este niciodată sigur că aceea pe care o vede e chiar ea, o recunoaşte în toate femeile care îi seamănă, de fapt, epifaniile ei; etalonul, care este etern, se întruchipează repetat, împrumutând trupuri tinere. Descrierea revoluţiei, la care autorul a fost participant direct, experienţa scurtei detenţii intr-un birou transformat in puşcărie sunt pline de autenticitate. Viu este şi dialogul dintre deţinut şi paznici, gradat de la tu la dumneavoastră, evoluţie explicabilă prin mersul evenimentelor şi prin teama miliţienilor de a nu greşi, pentru că "nu se ştie niciodată"... Atmosfera este impecabil descrisă: "O fraternitate profundă se înteţea trecând din coloane pe trotuare, urcând la balcoane şi în case. Lucrul devenea parcă întreg, universal." Simetriile conferă prozei o dimensiune poetică (cei doi şobolani morţi descoperiţi în casa scării anticipează uciderea cuplului de dictatori), ca şi antitezele (ultimul care vorbeşte despre aeriana Carla e un hoţ sordid, cu limbaj radical, un chip villonesc)... Şi mereu apare întrebarea obsedantă: Ce punem în loc? (Carla ar putea fi şi o întruchipare a speranţei, de negăsit acum şi aici, ci veşnic acolo şi mâine...) „Revoluţia zadarnică nu a fost decât o etapă spre adevărata luptă, cu duşmanul din noi. "Acum nu ne mai putem apăra de noi înşine". Captivantă este scena unirii dintre manifestanţi şi soldaţi, al cărei iniţiator profetic a fost chiar autorul. Sentimentul zădărniciei a venit abia mai târziu, ca o dumirire, schimbarea profundă, interioară, întârzie mereu. Iar Poetul, cu ce rămâne? El are, ca-ntotdeauna, "peştera scrisului". De ce atunci ieşirea lui în stradă? Din empatie cu cei de acolo, şi ca să-şi apere Poezia. Magistrală e scena rugăciunii de la puşcărie, unde autorul-erou spune Tatăl Nostru, în mijlocul tâlharilor, aluzie la suferinţele cristice, dar şi la posibilitatea convertirii celor care-şi păstrează, sub aparenţe patibulare, sufletele pure.
Cu poemele sale de la 70 de ani, majoritatea publicate, din câte ştiu, numai în format electronic, Ion Murgeanu atinge un înalt stadiu poetic. Discursul îşi leapădă „coaja” aurită din anii mai tineri, pentru a-şi arăta miezul profund, adâncul unde zvâcneşte inima vie. A spune se confundă cu a fi. Acum, poezia nu mai este adulată, râvnită parcă, de la oarecare distanţă, ci inclusă în carnea şi sângele sinelui. Aş îndrăzni să spun că e asumată ca un jurământ, care cere supunere şi umilinţă. Ceea ce a favorizat această coacere se află încă din datele iniţiale: iubirea empatică şi, ceva mai târziu, credinţa. La 70 de ani, Poetul nu mai are superbia celui tânăr, dar glasul lui este mai profund, mai zguduitor. Pentru „Poetul în iarnă”, toate drumurile duc spre Iisus, toate zbaterile sunt spre lumina lui blând tămăduitoare, însă fără a se rupe de lumea pe care o iubeşte la fel de tare, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când vituperează împotriva ei. Cele 70 de poeme de la 70 de ani, adevărate „rafale” poetice, sub care te nărui fericit, se prezintă ca un lucru închegat, gata de tipar. Cu toate astea, Poetul se arată "nemilos" cu poezia lui, o cizelează continuu, cu trudă, scriind şi în gând, atunci când altfel nu se poate... Este tezaurul său poetic din acest moment, structurat pe două teme fundamentale şi eterne: cearta cu vremurile apocaliptice, pe de-o parte, ceartă care aminteşte de "Pedepsele" hugoliene, şi, de altă parte, unda de apropiere de mal, de care se leagă nostalgia firească a altor vârste. La urma urmei, cele două teme sunt complementare. Iar Poetul în cerul căruia se adună ninsorile, ca într-un etern decembrie al himerei visate, continuă să strige: „Am să mă ocup mai departe cu poezia!” sfidând şi vremurile, şi vârsta. Toate ar trebui citate aici, poeme mustind de dorul de Dumnezeu, poeme-spovedanii („Maica Domnului”, „Ora cinei”, „Pactul cu îngerul”, „Pieta”, „In India să pasc un elefant”, „Spovedania unui beţiv”...) „Am aşteptat să mor/Să mă poţi ţine în braţe/Din nou, Mama mea./Să nu mai plângi. Să vezi/Cum ne plâng alţii; cum lacrimi/de sânge cad peste marmura albă,/dar marmura nu se colorează…/E un material dur moartea noastră./Şi marmora e la fel, Mama mea,/Dumnezeul Gloriei e la fel,/Crin fără Neam, fără rasă,/Sfântă Fecioară Miriam! (Pieta)
Cu poemele sale de la 70 de ani, majoritatea publicate, din câte ştiu, numai în format electronic, Ion Murgeanu atinge un înalt stadiu poetic. Discursul îşi leapădă „coaja” aurită din anii mai tineri, pentru a-şi arăta miezul profund, adâncul unde zvâcneşte inima vie. A spune se confundă cu a fi. Acum, poezia nu mai este adulată, râvnită parcă, de la oarecare distanţă, ci inclusă în carnea şi sângele sinelui. Aş îndrăzni să spun că e asumată ca un jurământ, care cere supunere şi umilinţă. Ceea ce a favorizat această coacere se află încă din datele iniţiale: iubirea empatică şi, ceva mai târziu, credinţa. La 70 de ani, Poetul nu mai are superbia celui tânăr, dar glasul lui este mai profund, mai zguduitor. Pentru „Poetul în iarnă”, toate drumurile duc spre Iisus, toate zbaterile sunt spre lumina lui blând tămăduitoare, însă fără a se rupe de lumea pe care o iubeşte la fel de tare, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când vituperează împotriva ei. Cele 70 de poeme de la 70 de ani, adevărate „rafale” poetice, sub care te nărui fericit, se prezintă ca un lucru închegat, gata de tipar. Cu toate astea, Poetul se arată "nemilos" cu poezia lui, o cizelează continuu, cu trudă, scriind şi în gând, atunci când altfel nu se poate... Este tezaurul său poetic din acest moment, structurat pe două teme fundamentale şi eterne: cearta cu vremurile apocaliptice, pe de-o parte, ceartă care aminteşte de "Pedepsele" hugoliene, şi, de altă parte, unda de apropiere de mal, de care se leagă nostalgia firească a altor vârste. La urma urmei, cele două teme sunt complementare. Iar Poetul în cerul căruia se adună ninsorile, ca într-un etern decembrie al himerei visate, continuă să strige: „Am să mă ocup mai departe cu poezia!” sfidând şi vremurile, şi vârsta. Toate ar trebui citate aici, poeme mustind de dorul de Dumnezeu, poeme-spovedanii („Maica Domnului”, „Ora cinei”, „Pactul cu îngerul”, „Pieta”, „In India să pasc un elefant”, „Spovedania unui beţiv”...) „Am aşteptat să mor/Să mă poţi ţine în braţe/Din nou, Mama mea./Să nu mai plângi. Să vezi/Cum ne plâng alţii; cum lacrimi/de sânge cad peste marmura albă,/dar marmura nu se colorează…/E un material dur moartea noastră./Şi marmora e la fel, Mama mea,/Dumnezeul Gloriei e la fel,/Crin fără Neam, fără rasă,/Sfântă Fecioară Miriam! (Pieta)
Volumul e parţial structurat pe două cicluri: "Ion Murgeanu al Toamnelor" şi "Ion Murgeanu al minimei apocalipse". E sfâşietoare revolta împotriva acestor vremuri, de "eon nesimţit", epoca "umanităţii defuncte", când totul e "arid, virtual", pentru oamenii de consum, căzuţi în "robia roză", vremea lui „Michel de Cutra”... "Dar cerul e plin de stele/Ajunge-voi până la ele?/Nimeri-voi pe steaua mea?/Cum voi şti dacă sunt ea?" "In coliba de la etajul 5 stând lângă amintiri", "noaptea când prima frunză pică de brumă", Poetul îşi aduce aminte Zorlenii copilăriei (foarte frumoasa poezie "Spre iarnă"), nemaivoind altceva decât să cucerească gândul, însă cu îndoiala: "Suntem morţi, eram vii?", şi chemând în zori "un altfel de cântec". Deşi transformat de vremuri într-un "poligon de incercare", nemaipurtând "numele niciunei zile şi niciunei nopţi", cu toate că are impresia că nu rămâne "nici urmă de mine, paşi pe nisip", pentru că trăim într-o vreme când "a ajuns de ruşine meseria îngerilor", Ion Murgeanu continuă să scrie, deşi ştie că viaţa e "o traversare de la mine la mine", un fel de işpăşire "până la moarte"... "In act", "Un chihlimbar în mormântul regilor", "Atunci când", "Numai gândul", "În zori", Pieta", "Tăierea sticlei cu diamantul", "Îndrăgostiţii numesc toamna", "Năravul rău", iată tot atâtea poeme „magnetice”, la care eşti mereu tentat să te întorci, şi nu sunt singurele...
”Mai mult decât această zi e amintirea zilei/Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire/Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.//Mai mult decât pot să-mi aduc aminte/Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte/Care-au topit metalul preţios al flintei//Nu-i nimeni decât mine cel mai mult/Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt/Nici cel mai scund nu poate fi ca mine…//Cât mă detest aici atâta sunt şi umilinţei/Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei./Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt/Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă/Şi-al clipei sunt din ce în ce mai mult… („Al clipei”) "Al clipei sunt din ce in ce mai mult" înseamnă, de fapt, a trăi clipa integral, până la ultima diviziune, pentru că în general, mai ales când suntem tineri, trăim neatent, o pierdem, o risipim în vânt. A trăi „în clipă” este suprema, adevărata trăire, înţelepciunea la care poetul a ajuns odată cu apogeul poeziei sale. Să sperăm că vom vedea cât mai curând „Poemele septuagenare” tipărite; între timp, cu sufletul mai uşor, pentru că i "s-a luat totul", poetul continuă să scrie, cu acelaşi entuziasm năvalnic. E o binecuvântare să ştii că Ion Murgeanu se ocupă mai departe cu scrisul, aici şi acum, în clipa lui bogată, din iarna eternă a speranţei noastre.
”Mai mult decât această zi e amintirea zilei/Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire/Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.//Mai mult decât pot să-mi aduc aminte/Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte/Care-au topit metalul preţios al flintei//Nu-i nimeni decât mine cel mai mult/Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt/Nici cel mai scund nu poate fi ca mine…//Cât mă detest aici atâta sunt şi umilinţei/Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei./Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt/Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă/Şi-al clipei sunt din ce în ce mai mult… („Al clipei”) "Al clipei sunt din ce in ce mai mult" înseamnă, de fapt, a trăi clipa integral, până la ultima diviziune, pentru că în general, mai ales când suntem tineri, trăim neatent, o pierdem, o risipim în vânt. A trăi „în clipă” este suprema, adevărata trăire, înţelepciunea la care poetul a ajuns odată cu apogeul poeziei sale. Să sperăm că vom vedea cât mai curând „Poemele septuagenare” tipărite; între timp, cu sufletul mai uşor, pentru că i "s-a luat totul", poetul continuă să scrie, cu acelaşi entuziasm năvalnic. E o binecuvântare să ştii că Ion Murgeanu se ocupă mai departe cu scrisul, aici şi acum, în clipa lui bogată, din iarna eternă a speranţei noastre.
_____________
*G. Călinescu, în „Contemporanul”, „Cronica optimistului, 16 februarie 1962.
**Ion Murgeanu, Postfaţă la volumul „Turnul onoarei”, Editura Vinea, Bucureşti, 2004.
***Volume de poezie: „Repaose” 1969, „Confesiunea” 1971, „Datoria” 1972, „Confesiune patetică” 1976, „Poeme europene” 1980, „Tratatul despre spini şi alte poeme” 1982, „Turnul onoarei” 1987, „Aur şi flacără” (antologie), „Darul” 1997, „Confesorul” 1999.
****Ion Murgeanu, Post-scriptum la volumul „Turnul onoarei”.
