WALT WHITMAN: CANTEC DESPRE MINE

Walt Whitman
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Walter Whitman (n. 31 mai 1819 - d. 26 martie 1892) a fost un poet, eseist, jurnalist şi umanist american. Considerat „cel mai mare poet american” de către mulţi pe când trecuseră doar patru ani de la moartea sa, Whitman este văzut ca primul poet urban. El a fost unul dintre reprezentanţii tranziţiei de la transcendentalism la realism, opera sa arătându-se influenţată de ambele curente. Opera sa a fost tradusă în mai mult de douăzeci şi cinci de limbi străine. Walt Whitman este unul din cei mai influenţi şi controversaţi poeţi din canonul american. Scrierile sale au fost caracterizate drept un „rude shock” („şoc puternic”) şi drept „the most audacious and debatable contribution yet made to American literature” (cea mai îndrăzneaţă şi discutabilă contribuţie adusă până acum literaturii americane). Aşa cum scrie Walt Whitman în „Leaves of Grass (By Blue Ontario's Shore)”, „Rimele şi versificatorii pier... America îşi va justifica existenţa, daţi-i timp...”
Primii ani
Walter Whitman s-a născut pe 31 mai 1819 în West Hills, Long Island, într-o familie de quakeri (persoane aparţinând „Religious Society of Friends”, sectă formată în secolul XVII), avându-i ca părinţi pe Walter şi pe Louisa Van Velsor Whitman. A fost al doilea copil din nouă. Fratele său mai mare nu a supravieţuit dincolo de copilărie. Mama lui, de origine olandeză, era aproape analfabetă, în timp ce tatăl său era un dulgher quaker. În 1823 familia s-a mutat în Brooklyn, unde timp de şase ani Walt a studiat în şcoli publice. Avea să fie singura educaţie oficială primită de poet. Mama sa l-a învăţat despre valorile familiale, iar, după moartea tatălui său, Walt s-a ocupat de protejarea familiei sale. Walt Whitman a moştenit atitudinea de gânditor liber, bazată pe principiile de libertate intelectuală şi politică, din partea tatălui său, care l-a familiarizat cu ideile socialiştilor Frances Wright şi Robert Dale Owen, precum şi ale quaker-ului liberal Elias Hicks, şi ale teistului conte Volney.
Unul dintre avantajele locuirii în Brooklyn a fost ocazia lui Whitman de a vedea oameni faimoşi în zilele în care aceştia vizitau New York City. Astfel, el i-a văzut pe preşedintele Andrew Jackson sau pe marchizul de Lafayette. Acesta din urmă a ajuns personajul principal al uneia din poveştile legate de copilăria lui Whitman, deoarece, în timpul vizitei sale la New York l-a ales pe micuţul Walt (avea pe-atunci doar şase ani) din mulţime şi l-a ridicat pe umerii săi. Whitman avea să interpreteze acest eveniment ca un fel de predare de ştafetă : eroul francez al Revoluţiei Americane, arătându-l pe viitorul poet al democraţiei, imigranţilor din energeticul oraş în care o naţiune se inventa cu fiecare zi.

POEZII DE WALT WHITMAN
În româneşte de Mihnea Gheorghiu
Zile senine

Nu printr-o mare iubire,
Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii,
prin victorii în politică sau în război,
Vei avea zile senine.
Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate
furtunoasele pasiuni se potolesc,
Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute
culori acoperă cerul de seară,
Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia
spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat,
îţi umplu viaţa,
Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate
şi merele coapte atârnă, obosite şi
leneşe, pe crengi,
Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite
zile dintre toate,
Liniştitele şi fericitele zile senine.



Certitudini

Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

Cântec despre mine (24)

Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc,
Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec
ca înspre cele din cap şi din inimi,
Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca
moartea.

Cred în carne şi în pofte,
Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi
fiecare părticică din mine e o minune.
Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi
sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau
care mă atinge,
Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice
rugăciune,
Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii
şi crezuri.

Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul acela ar fi
unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui,
Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela!
Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi!
Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti!

E orişice mădular care mă pune în valoare!
Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb,
esenţă palidă a vieţii mele!
Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu!
Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!

Cuiva, gata să moară

Dintre toţi, te-am ales pe tine, având un mesaj
să-ţi transmit.
Vei muri în curând. Îi las pe alţii să-ţi spună
ce le place. Eu nu pot să te mint.
Te iubesc, dar sunt corect şi fără milă: nu ai scăpare.
Încet, îmi aşez mâna dreaptă pe tine şi tu simţi.
Nu discut nimic. Îmi aplec capul şi aproape îl
acopăr.
Stau liniştit. Îţi rămân credincios,
Îţi sunt mai mult decât o soră de caritate, o
rudă sau un vecin.
Te scap de toate, în afară de existenţa ta
spirituală: e eternă;
de restul, în mod sigur, tu singur vei scăpa.
Trupul pe care îl vei părăsi va fi nimic
altceva decât murdărie.
Soarele izbucneşte în neînchise spaţii.
Te bat gânduri puternice şi eşti plin de încredere. Râzi.
Uiţi că eşti bolnav, aşa cum uit şi eu.
Nu-i mai vezi pe doctori, nu-ţi pasă de
prietenii care plâng,
Sunt eu cu tine.
Îi îndepărtez pe ceilalţi. Nu e nimic de
compătimit.
Eu nu te compătimesc. Te felicit.

În curând, va fi învinsă iarna

În curând, va fi învinsă iarna;
În curând, îngheţatele ferecături vor fi desfăcute
şi topite. Încă puţin
Şi aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins
de plăcerea reînvierii şi a înfloririi; o mie de
forme vor răsări,
Din aceste amorţite movile, din aceste îngheţate
muşuroaie de pământ, ca din adânci
morminte vor răsări.
Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate
însuşiri ale tale – tot ceea ce ia cunoştinţă
de frumuseţea naturii
Se va trezi şi se va umple cu această frumuseţe.
Tu vei observa aspectele simple, delicatele
minuni ale pământului,
Păpădia, trifoiul, smaraldina iarbă,
florile timpurii, primele parfumuri,
Arbustul pe care calci, verdele-galben al
salciei, înflorirea prunilor şi a cireşilor,
Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-şi
auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră...
Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.


.Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur,
sînt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină
satisfacţie?
Crezi că sînt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decît această înfăţisare,
acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către
un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gîndit că
aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?


Citate din Walt Whitman

Vreau soarele splendid şi tăcut cu toate razele sale orbitoare.
În încurcătură ne avem unul pe altul, fericiţi de a fi împreună, vorbind fără să spunem vreun cuvânt.
A vedea, a auzi, a pipăi sunt tot atâtea minuni; fiecare parte, fiecare particulă din făptura mea este o minune.
Eu intreb: cine este cel ce-a trecut inainte? Pentru ca eu vreau sa trec si mai inainte



Cântec despre mine
Fragment
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Versiune romaneasca de Emil Iliescu
E cineva fericit când se naşte?
Mă grăbesc să-i informez şi pe ea şi pe el
că la fel de fericit e unul care moare
şi eu ştiu asta

Eu trec pragul morţii cu cel care pleacă
şi-l trec înapoi cu noul născut la prima scăldătoare
eu nu-s doar acela cuprins între pălărie şi ghete
Şi observ felurite lucruri, nu-s două la fel
şi fiecare-i bun în felul său,
Pământul bun şi bunele stele şi toate
cele bune din sateliţii lor.

Eu nu sunt pământ, nici satelit al
vreunui pământ,
Eu sunt ortacul şi tovarăşul neamurilor
toate la fel de nepătrunse şi nemuritoare ca mine,
(Ele nu ştiu cât sunt, dar eu ştiu)

Fiecare soi e pentru sine şi-al său, pentru mine
şi-ai mei sunt masculinul şi femininul,
Pentru mine sunt cei ce-au fost băieţi şi
iubesc femei,
Pentru mine bărbatul semeţ care simte
cât de tare ustură rana insultei,
Pentru mine ibovnica şi fata bătrână,
pentru mine mamele şi mamele mamelor,
Pentru mine buzele care-au surâs şi ochii
care au plâns,
Pentru mine copiii şi cei ce fac copii.

Dezbrăcaţi-vă! nu sunteţi vinovaţi în ochii mei,
nici dispreţuiţi, nici daţi la rebut,
Văd prin mătase şi prin bumbac
dacă sunteţi voi sau nu sunteţi,
Vă dau târcoale, tenace, neobosit şi receptiv,
şi nu mă pot smulge de-aici.


Poeţi ai viitorului!
Traducere în limba română de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Poeţi ai viitorului! oratori, cântăreţi şi creatori ai melodiei,
Nu ziua de azi dreptate-mi va da şi nici rostului meu nu-i va sta mărturie,
Ci numai voi ce veţi veni pe aceste meleaguri, o nouă, atletică seminţie continentală, mai mare decât cele ce-au fost ori mai sunt încă.
Hai, ridicaţi-vă! Veniţi să-mi daţi mie dreptate!
Eu nu fac altceva decât, cu-o slovă-două, să prevestesc ce mâine va să fie.
Din umbră, o clipă doar răsar şi mă întorc în umbră.
Eu nu sunt decât un om care, trecând fără să se statornicească, îşi aruncă întâmplător spre voi privirea, apoi întoarce capul,
Lăsându-vă pe voi s-o înţelegeţi şi s-o desluşiţi,
Căci de la voi aşteaptă tot ce-i mai de seamă.

LA NUNTA FIULUI DE IMPARAT

La nunta fiului de împărat

Ne ospătăm din tine hrană fără pată.
Ne ospătăm la nunta fiului de împărat.
Dar nu ne temem de risipă şi păcat.
De ce ne-am teme?!Să o facem lată!

Alături e Irod cu danţul cumpărat;
Cu peşti şi cu viţei tăiaţi cu porci
Ne ospătăm dar înghiţim pe sponci
Trupul Botezătorului decapitat...

Şi nimeni nu ne ceartă nu ne dă afară.
E loc de scaune de taină şi fereală.
Pe tine cine – cum de ai intrat?
Pe dânsul nimeni nu l-a întrebat!

Vom fi cu impostorul nemiloşi
(pe care nimeni nu-l cunoaşte) -
Cine e el şi cum s-a strecurat
În tinda nunţii fiului de împărat?!

ION MURGEANU

ANTONIO MACHADO/PROFIL ESPAGNOL&ROMAN

 

 

 

 

Antonio Machado
(1875-1939)

Poeta y prosista español, perteneciente al movimiento literario conocido como generación del 98.
Probablemente sea el poeta de su época que más se lee todavía. Vida Nació en Sevilla y vivió luego
en Madrid, donde estudió. En 1893 publicó sus primeros escritos en prosa, mientras que sus primeros
poemas aparecieron en 1901. Viajó a París en 1899, ciudad que volvió a visitar en 1902, año en el que
conoció a Rubén Darío, del que será gran amigo durante toda su vida. En Madrid, por esas mismas
fechas conoció a Unamuno, Valle-Inclán, Juan Ramón Jiménez y otros destacados escritores con los
que mantuvo una estrecha amistad. Fue catedrático de Francés, y se casó con Leonor Izquierdo,
que morirá en 1912. En 1927 fue elegido miembro de la Real Academia Española de la lengua.
Durante los años veinte y treinta escribió teatro en compañía de su hermano, también poeta, Manuel,
estrenando varias obras entre las que destacan La Lola se va a los puertos, de 1929, y La duquesa
de Benamejí, de 1931. Cuando estalló la Guerra Civil española estaba en Madrid. Posteriormente
se trasladó a Valencia, y Barcelona, y en enero de 1939 se exilió al pueblo francés de Colliure,
donde murió en febrero.

 

---

 

Poezii de Antonio Machado

în româneşte de Darie Novăceanu

(1875 - 1939)

Orizont
Prolog
Plictiseală
Preludiu
Călătorule
Portret

---

         

Orizont

În după-amiaza clară şi amplă, cât plictisul,

când lănciile verii toride-s sfărâmate,

fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,

cu miile pe şesul întins aridicate.

Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie

era, cristal de flăcări, aruncând visarea

gravă-n nemărginirea antică din câmpie...

Iar eu, sonoră graba pasului uşure

simţeam, şi mai departe simţeam, răsfrânt în zarea

însângerată, vesel cântecul zorilor pure.

---

         

Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!

Vrăjit e parcă aerul

şi barza albă

adoarme zburând,

iar rândunicile cu aripi ascuţite

se întretaie peste vântul de aur

şi se îndepărtează în pacea zilei,

zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,

prin aerul cu multă umbră,

să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.

Şi barza albă,

tăcută şi bizară,

atât de-absurdă şi de familiară,

ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade

şi sufletul urlă sub zarea veştedă,

ca un lup flămând. Ce cauţi,

poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu

drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă

şi vine noaptea şi amărăciunea

departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;

în munţii îndepărtaţi,

aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,

poete, în amurg?

---

         

Plictiseală

Bătea ceasul ora unu

în odaia mea. Chip straniu

avea noaptea. Ca un craniu

sclipitor pornise luna

din zenit să se pogoare

printre cipreşi, în grădină,

îmbrăcându-i în lumină

rece şi strălucitoare.

Prin fereastra-ntunecată

ajungeau până la mine

urlete ca de jivine

de muzică-ndepărtată.

Cântec trist de altădată,

o mazurcă săltăreaţă,

inocentă şi glumeaţă,

proastă ea şi prost cântată.

De plictis, simţeam în mine

sufletul atunci cum cască.

Inimă şi cap... de iască.

Şi... să mori e mult mai bine.

---

         

Preludiu

Acum că umbra unei iubiri curate trece,

un psalm aş vrea pupitru-mi bătrân să înfăşoare.

Severă, orga-n fluier acordul să-şi aplece,

aprilie doar murmur, suspin să dea. Şi floare.

Arome distila-vor merele-n lumina

de toamnă şi-ţi va spune smirna psalmodierea.

Şi va pluti parfumul de roze prin grădina

cu umbra împăcată, cu tihna şi tăcerea.

Nobilă şi bătrână, singură ruga mea,

sub armonia gravă de cântec şi miresme,

se va-nălţa ca zborul de porumbel; cu ea,

cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.

---

         

Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale

drumul şi nimic mai mult;

călătorule, nu există drum,

drumul se face mergând.

Mergând doar croieşti cărare,

iar de te uiţi înapoi,

vezi poteca ce nicicând

n-ai s-o mai străbaţi, mergând.

Călătorule, nu există drum,

ci doar urme peste mare.

---

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Portret

Copilăria mea-i doar amintirea unei curţi din Sevilia

şi o grădină unde rodeşte lămâiul sub lumină fierbinte.

Tinereţea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia, 

viaţa mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător şi nici un Bradomin, vreodată

n-am fost – voi îmi cunoaşteţi îmbrăcămintea deloc arătoasă.

Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată

şi am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,

dar versul meu îşi are izvorul clar din pământ;

şi, mai mult ca oricare supus sub obicei şi doctrină,

sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

Ador frumuseţea şi, după cum cere moderna estetică,

am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;

dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică

şi nu-s, precum sunt alţii, o pasăre-cobzar.

Dispreţuiesc romanţele tenorilor goi ca nişte cavouri,

şi corul cel de greieri pe când răsare luna.

Stau nemişcat să pot desluşi vocile de ecouri,

şi dintre voci o voce, atât ascult, doar una.

Sunt clasic sau romantic? Nu ştiu; să las aş vrea

versul cum căpitanul sabia, vestită

numai prin mâna celui ce a ţinut-o-n ea,

şi nu prin măiestria cu care-a fost călită.

Vorbesc cu cel ce drumul şi-l împarte cu mine mereu.

Cine vorbeşte singur, cu Cel de Sus să vorbească aşteaptă.

Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu

azi ştiu ce-i bunătatea şi taina-i înţeleaptă.

Dator, în fine, nu vi-s; îmi datoraţi ce-am scris, şi e puţin.

Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac

hainele de pe mine, din ei casa mi-o ţin,

şi pâinea de pe masă şi patu-n care zac.

Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,

şi gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,

mă veţi vedea într-însa fără nimic la mine,

aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.

În româneşte de Darie Novăceanu

Poezii culese din „Valori eterne ale poeziei hispane”, traducere, prefaţă şi note 

biobibliografice de Darie Novăceanu, Editura Minerva, 1991, Bucureşti

PROFIL: EMILY DICKINSON

Emily Dickinson
s-a născut la Amherst, Massachusetts, în anul 1830. A trăit o viaţă retrasă, din pricina unei mari iubiri la care a trebuit să renunţe. A murit în anul 1886 chiar în casa în care s-a născut. În privinţa operei sale, a păstrat aceeaşi direcţie ca şi în viaţa sa; cât a trăit n-a publicat decât patru poezii. Abia în 1890 i-au editat prietenii, pentru întâia oară, un volum de versuri. În 1924 au apărut, aproape simultan, trei cărţi cu privire la ciudata poetă: The Life and Letters of Emily Dickinson, (Viaţa şi scrisorile Emiliei Dickinson), de Marthe Dickinson Bianchi, o rudă a poetei, “Opere complete” si “Poeme alese” ale Emilei Dickinson Entuziasmul suscitat de publicarea acestor poeme a fost fără precedent în epoca aceea. Criticii au salutat ivirea unui Walt Whitman feminin, spiritual şi concis, au văzut în poetă întruchiparea spiritului şi misticei Noi Anglii. Târziu venita popularitate a „călugăriţei de la Amherst” a fost dintre cele mai meriate; vederi înalte îi însufletesc poemele, cele mai simple fraze ale sale au accentul finalităţii.

Emily Dickinson a scris toata viata poezii, fara sa doreasca sa le si publice. Cea ce aramas de de pe urma ei au fost caietele de notite si un ierbar de 66 de pagini cu peste 400 de plante. Emily Dickinson se imbraca in albm poeziile ei nu au avut initial titluri, desi profund sentimentala, a scris despre spirit si nu despre fizic versurile ei nu sunt doar lirice sunt si ironice, pline de blandetea dura a resemnari. Emily Dickinson a fost semnul singuratati, refuzul ei vehement de a fi persoana publica, extragandu-se intodeuna din panoplia principala a produs legenda dragostei neimplinite, adevarata sau nu o va insoti spre eternitate. Emily Dickinson este aproape imposibila de tradus, nuantele sunt atat de fine incat si vorbitorii de Engleza perfecta pot pierde intelesul alambicat al cuvintelor ei.

Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20).
Tags: Emily Dickinson, Femei, Poezie
trackback

NOTA BENE: Tematica liricii sale curpinde: dragostea, singuratatea, moartea. Prin forta novatoare a operei, concentrarea expresiei poetice in forme epigramatice si densitate metaforica, este o precursoare a imagismului secolului al XX-lea. Poeziile sale au fost publicate postum sub titlul Poems "Poezii".



Această ţărână tăcută a fost domni şi doamne

Această Ţărână tăcută a fost Domni şi Doamne
Şi Flăcăi şi Fete - şi Abilitate,
Şi Hohot de Râs şi Suspin,
Şi Rochii şi Bucle-ondulate.

Acest Loc fără Fapte - un Vesel Castel de Vară
Cu Albine şi Flori de Viaţă-
Există un Circuit Oriental, ce va fi
Îndreptat - ca şi cele de faţă.
Traducere în limba română de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin
Ce fericită-i piatra mică

Ce fericită-i Piatra mică
Umblând pe Drumuri singurică,
Nu-i pasă nici de Cariere,
De ce se Cade şi se Cere.
Veşmântu-i - Univers fugar
De-un cafeniu elementar;
Ca soarele - ea nu depinde
De nimeni - singură se-aprinde
Şi Absolutul împlineşte
Şi simplu - cum o fi - trăieşte.
Traducere în limba română de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin

După o mare durere urmează nepăsarea

După o mare durere, urmează nepăsarea -
Nervii-s solemni asemeni Criptelor în Cimitire -
Inima împietrită se-ntreabă - Eu am îndurat
De Ieri, de Secole - n-am ştire -

Înţepenite Picioarele mă poartă
În Hăţişuri şi Zări
Şi-n Tot ce n-a fost să fie vreodată -
Asemeni sînt Cristalului de Cuarţ
Ajuns o Piatră

Acesta e Ceasul de Plumb -
De scapi de ucigaşa-i apăsare
Ţi-l aminteşti - la fel cum Degeraţii
Rememorează încremenire în Ninsoare
Frigul întîi - o Amorţire apoi -
Şi-n urmă - Nepăsare


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)
Doriţi Vară? Gustaţi-o pe a noastră

Doriţi Vară? Gustaţi-o pe a noastră.
Mirodenii? De aici cumpăraţi!
Suferiţi? De fierbinţeli avem boabe!
De oboseală! Permisii de puf să luaţi!
Ameţeli! Cîmpii de violete şi răul v-a lăsat!
Captiv! Graţieri de la flori, aduc eu!
Anemie! Carafe cu aer!
Chiar şi pentru Moarte, un leac minunat.
O care este leacul, domnul meu?


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


Would you like summer? Taste of ours.
Spices? Buy here!
Ill! We have berries, for the parching!
Weary! Furlongs of down!
Peplexed! Estates of violet trouble ne'er looked on!
Captive! We bring reprieve of roses!
Fainting! Flasks of air!
Even for Death, a fairy medicine.
But, wich is it, sir?





“Credinta este indoiala.”
“Speranta este lucrul cu pene asezat in suflet si care canta melodia fara cuvinte si nu se opreste niciodata.”
“Moartea este o noapte furtunoasa si un inceput nou.”

POEZII DE ELISABETA ISANOS

O FAMILIE LITERARÃ
Onoratã în picturã si muzicã, stimatã în alte literaturi, familia de autori este rãu privitã în literele românesti. Faptul ar merita o analizã amãnuntitã, cu contributia psihologiei, a sociologiei si chiar a psihanalizei, deoarece motivele aversiunii par sã tinã de un domeniu mai profund si mai obscur. Totusi, de ce ar fi rãu sã existe legãturi de rudenie între scriitori? La urma urmei, fiecare din ei are, oricum, mai mult sau mai putin talent, un dram mai subtire sau mai consistent de noroc, si trãieste, literar vorbind, sub zodie proprie. Familia este însã importantã pentru cã înseamnã continuitate, punte peste timp, într-un cuvânt: traditie. Si, mai ales, modelul ei ar putea contribui la instaurarea, într-o arie plinã de discordii, a ideii de solidaritate, aducând putinã uitare de sine, în folosul slujirii celuilalt.

Magda Isanos		Eusebiu Camilar		Elisabeta Isanos

         

IMPORTANT:

Materialele prezentate în paginile urmãtoare pot fi folosite si reproduse numai în scopuri necomerciale si cu mentionarea sursei si a autorului!

Contact: contact@isanos.ro

CARPE DIEM/BUCURIA SCRISULUI ZILNIC

Carpe diem (bucuria versului)


CANON

GREU CANON NE DAI VINECĂTORULE
PENTRU SLAVA TA SI AL TĂU NIMB:
NICI PE TATĂ NICI PE MAMĂ
SĂ IUBIM MAI MULT DECÂT PE TINE/

SCHIMB PENTRU ACESTEA NU EXISTĂ
ŞI NICI TÂRG TU DESPARŢI PE FIU
DE TATĂL LUI DE PE PĂMÂNT PE FIICĂ
DE MAMĂ ŞI DE SOACRA EI PE NORĂ

PENTRU SECERIŞUL DE ARAMĂ SFÂNT
AL CREDINŢEI CARE-N POALA TA NE ŢINE
ŞI NOI NE SUPUNEM NU CÂRTIM CEL CE
CÂRTEŞTE VREDNIC NU ESTE DE TINE!


CANON DE ZIUA URMATOARE

Un pahar de apă rece unuia din aceştia mici
Care au străbătut drum lung pe arşiţă grea
Însă drumul greu nu ajunge până la mine
Mă întreb dacă sunt aşa făcut să nu fac binele ;

Şi atunci cum aş grăi în nume de prooroc
Dacă nici de la depărtare nu semăn cu tine?!
Rasa mea este ceva între plantă şi dobitoc
Insist dacă sunt anume făcut aşa să nu fac binele...

Hulpav şi lacom şi rău la privire
Cum aş putea să-ţi port crucea cea grea,
Când de niciunde nu am măcar o amintire
Că aş mai fi purtat-o şi eu altcândva?!




PSALM

voi chiar credeti ca ei nu stiu ce stiti voi
voi chiar credeţi că ei nu ştiu ce ştiţi voi că limba calului stă în copitele lui agere şi a vacii în ugerul plin numai omul cu aroganţa lui le poate stăpâni
şi plantele pe care le striveşte cu picioarele trandafirul jertfit singurul ce se împotriveşte cu ţepii lui dar aroganţa omului a gasit ac şi de cojocul împotrivirii lui l-a altoit adică l-a castrat pe trandafir cum a castrat şi calul şi taurul şi tot ce lui i s-a îmopotrivit lui şi copiilor omului
care aleargă pe caii putere acum calculaţi pe puterea unui cal viu
voi chiar credeţi că acestea sunt jocuri şi jucării că isteaţa natură va fi ostatecă la infinit aroganţei omului voi chiar credeţi lucrul acesta? rău credeţi prost credeţi fals credeţi că vine timpul împotrivirii şi el a şi venit timpul revelaţiei numit apocalipsa când omul şi fiara vor fi deopotrivă fraţi şi deopotrivă se vor ajuta şi se vor iubi...



FRICA


Frica ne dă târcoale în timpul vieţii numai
Din când în când. Ce culoare o fi având frica
Nimeni nu se întreabă. O punem în pământ
Cu moartea din ladă. Râde sau plânge frica atunci?

Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem
Peste care se toarnă pământ. Cei vii au inventat ritualuri.
Pe margini plîng impocrfiţii iar popa cădelniţează.
Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem.

Frica umblă pe întuneric la miezul nopţii
Dând târcoale pe lângă cei singuri: le numără
Paşii le ascultă bătăile inimii. Nu-i opreşte din mers
Le iuţeşte pasul până ce ies din pădure sau din tufiş.

Frica e curioasă de laşitatea lor. Ea ştie că poate lua
Tot ce doreşte din buzunarele lor le numără paşii frânţi
Şi împiedicaţi le împânzşte vederea îi aruncă în îndoială
Şi în cumpănă-i pune de rostul ce şi l-au propus.

Există şi o frică de evenimente cum şi istoria lumii
Are frica şi fricile ei; ea a inventat bulăul
Bătaia acolo la tălpi percheziţia corporală
În lagăre torturi imaginaţia lor o cam ia razna.

Frica de necunoscut frica de fiară frica de om
Care nu ştii niciodată ce i se năzare şi se vede
Pe rând fiară şi necunoscut ascunzând cuţitul în sân.
Frica de necunoscut a fecioarei în noaptea nunţii.

Vor naşte cei doi necunoscuţi fii şi fiice care sunt crescuţi
De frică mai mult decât de laptele mamei de umbre
De întunericul nopţii din dormitor atunci când
Rămân singuri şi-l cheamă pe Dumnezeu la patul lor.


Dar cei fără cămin cei fără dormitor cei părăsiţi
Cei fără mamă şi tată au şi ei frica lor? O, ei râd
De aceasta şi o înfruntă cu teribilismul celui
Ce neavând nimic nu are ce pierde. Frica sub pod

Frica pe câmp frica de pe platformele trenurilor
Pe care se ascund călătorind clandestin mici glorii
Ale fricii fără teamă şi fără prihană au şi ei frica lor
Frica de ziua de mâine teama că nu vor mai fi manglitori...




PIAŢA UNIVERSITĂŢII

(ALTAR)


Am fost prezenţi la Piaţa Universităţii
Şi am îngenuncheat cu toţi şi ne-am rugat
Şi am spus Tatăl Nostru am strigai Jos comunismul
A fost-cum să vă spun-fructul biodiversităţii

Cei răi ajunşi între cei buni o clipă
Dar rezultatul fu cumplit: o zi ca o tornadă
În 13 iunie din acel an de pripă şi risipă
Peste splendoare-au asmuţit sumbra mineriadă...

Apoi n-am mai putut ingenunchea
Am fost numiţi „golani” mândrindu-ne
Cu eticheta prinsă-n piept ca pe-o cocardă
Doar inima lăsând ea singură să salte şi să ardă...

Ceeea ce am făcut se poate repeta
În vis orice „golan” are un mic altar
Domnul ne vede şi ne ştie după nume
Că nu am fost acolo în zadar: noi fremătam...

Iubi-vom şapte vieţi până la cea din urmă lume
Şi-aceea pentru care noi cântam acolo şi anume
Lumea din tine şi a mea un râu flăcări în spume
Jos comunismul Tatăl nostru un atlas de nume...


CE SĂ MĂ FAC CU TIMPUL

Ce să mă fac cu timpul care a trecut?
Ce să fac cu timpul dacă mi-a trecut?


Aş tăia din el cu un cuţit felii
Şi ieşind pe drum le-aş împărţi


Celor fără soartă fără timp
Celor care plâng în prag de zi

Cu tot plânsul meu i-aş înveli
Cu toată splendoarea i-aşi înveseli


Mai apoi am coborî în cramă
Unde vinul vechi stă să n-adoarmă

Unde şi noi vom fi treji când adormi-vom
Treji de vin şi de cât mult liubi-vom

Treji şi dezmierdaţi de-o briză de uitare
Mai miloasă decât ortice dezmierdare;

Trezi şi dezmierdaţi de vreo uitare
Mai miloasă decât orice soare...






Ion Murgeanu