STEFAN IOANID/JURNAL CU ANSELMUS/REVERIA CONCEPTELOR

Ştefan Ioanid: „Jurnal cu Anselmus”



„Unul din cei mai tulburători poeţi pe care i-am gustat în ultima jumătate de veac când glorii s-au desfăcut cu Nichita Stănescu, orgolii cu Cezar Ivănescu, redempţiunea cu Daniel Turcea, teribila forţă a Angelei Marinescu; iar acest poet vine dintr-o extraordinară discreţie – acest Ioanid, acest „Bietul Ioanide” al liricii noastre, puternic şi sigur pe sine, şi orgolios când în Scriptorium îşi dictează Metafizica Sieşi”. Nu mai ştiu exact când am scris aceste rânduri despre Ştefan Ioanid, dar în mod sigur, după apariţia „Prolegomenelor morţii (Jurnal cu Anselmus)”, în 1998, când lucram în aceeaşi redacţie, la Bucureşti, şi am făcut pentru poezia lui o adevărată pasiune, iar pentru om un fel de „coupe de foudre”, ceva cum văzusem doar la Nichita Stănescu, atunci când, îmi închipui, că ne lua la rând, să se îndrăgostească de fiecare, asumându-şi doar sieşi rolul cesaric, de rege şi domn, sau chiar de imperator (în sensul roman şi de comandant suprem), al poeziei momentului. Cu noi însă n-a fost aşa; o caldă fraternitate, dintr-un confort sufletesc al imposibilei trădări, chiar atunci când ignobila libertate prea des clamată din exterior, pre mulţi îi trăda, ori îi gâlcevea, dintr-o interioritate abandonată „beţiei de cuvinte”. Ştefan Ioanid, berbecele „lânii de aur” (n. 18 aprilie 1949 în Braşov), tipărise până atunci alte trei cărţi, după absolvirea Facultăţii de filozofie din Bucureşti, şi debutul său la revista Astra ( 1966), cea de la Braşov, fireşte. Cele trei cărţi, rostind, încă din titluri, o artă poetică total descâlcită de poncifele vremii: „Cuvântul unic” , Editura Albatros, 1976; Mersul pe ape, Editura Albatros, 1980; Al doilea vis din pădurea de cedri, Editura Cartea Românească, 1986, afirmau un poet venind de departe, relevat de o epifanie scurtcircuitată într-o biografie aproape comună, de nu ar fi fost şi boema, mama răniţilor, a poeţilor dintotdeauna, chiar dacă ea însăşi cauzatoare de boală. „Prolegomenele morţii”, Editura Cartea Românească, 1998, veni ca un dictat al Destinului deci. Între multe altele, mult mai tânărul nostru prieten, îmi vorbise despre o călătorie în China, şi poate glumisem: „Nu cred că pe Anselmus l-ai adus de acolo?!” Dar hotărât, i-am spus amical, nu că dezavuam prea speciosul titlu al noii sale cărţi, „Prolegomenele morţii” , doar că ar fi fost de-ajuns numai „Jurnal cu Anselmus”. În noua sa carte, apărută la Editura Paideia (altundeva nici nu s-ar fi putut!), mi se re-dă satisfacţia titlului cel mai potrivit: Jurnal cu Anselmus, însoţit şi de o Interfaţă: „ În anul 1996, o maladie stranie a artrizilor seara, care m-a ţintuit şase luni la pat, timp în care nu am dormit aproape deloc, şi în care am citit mai toate cărţile pe care nu le citisem niciodată până la capăt, am făcut o călătorie cu Anselmus ( născut la 1033, în Aosta. A intrat în ordinul benedictin, devenind arhiepiscop de Canterbury în 1093. Ulterior, cei mai mulţi ani şi i-a petrecut în exil. A interpretat mântuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu). Din acea călătorie s-a născut cartea Prolegomenele morţii, publicată la editura Cartea românească în 1998. În anul 2005 am luat de la capăt acea călătorie, mai mult dintr-o evidentă stare de prostraţie şi inchietudine, nicidecum dintr-o exaltare mistică, stare care mi-a fost întotdeauna străină, făcând cu totul alte opţiuni în infinitatea confuză a alternativelor posibile, crezând că istoria se va schimba…Nu s-a schimbat. L-am ucis încă o dată pe Anselmus…”
Am transcris întreg acest text, atât de ştefanioanidian, ca pe-o unică, şi atât de rară fişă de istorie literară. Poetului, care aruncă în treacăt, cu-n fel de insolenţă virilă, o umbră „confuză” pe stările de exaltare mistică, dumnezeul măreţiei insultată de oameni i-a dăruit, în răstimp, o relativ-longevivă suferinţă, pentru a-şi releva darul şi harul, a-şi scrie deci poezia, în aceeaşi stare, pe care misticii o consideră starea de graţie, cea mai propice rugăciunii: suferinţa de pe cruce a Mâtuitorului…Faptul că Ştefan Ioanid se fereşte de aura „poetului mistic”, atât de jucată, mai ales în ultima vreme, de cohortele de versificatori ce insultă-n scamatorii ieftine măreţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că-l şi absolvă de ea. Ştefan Ioanid este în literatura română de azi, un poet mistic integral, şi conţinut cu bună ştiinţă, în aura misticii dialectice a arhiepiscopului de Canterbury, Anselmus. Numai că stările misticii sale nu sunt convulsive, căci redempţinea ce se produce în actul poieticii, e un dar făcut dinainte: o abandonare de sine în transmisia unor stări de maximă tensiune: „De la un timp/ nu mai ştiam nimic / despre oameni Anselmus/ toţi semănau cu pata/ aceea umedă/ şi rece// a viitorului” – maxima maximorum…
Jurnalul lui Anselmus începe cu data de 1 ianuarie 2005 şi sfârşeşte cu data de 18 aprilie 2006, când poetul împlinea exact vârsta de 57 de ani: „Astăzi dimineaţă la ora patru/ l-am ucis pe Anselmus// în timp ce visa// - Ce visa oare Anselmus / în timp ce murea?” Ultimele texte ale volumului de poezii al lui Ştefan Ioanid se referă exclusiv la Anselmus ( 1033-1109) fiind localizate şi datate Canterbury, în anul morţii „părintelui scolasticii”, şi atribuite zilei de 18 aprilie…sau poate că aceasta să fi fost ziua reală a morţii lui Anselmus?! 18 aprilie, ora 4: „Ultimele cuvinte/ din jurnalul lui Anselmus/ citându-l pe Eckhart: //Nu trebuie/ să vă fie frică de moarte// nu se duce în Iad/ decât acea parte a omului/ care nu vrea să moară”. În 18 aprilie, ora 21, epica subtilei construcţii e abandonată biografului contemporan, şi regăsim, integral, vocea lui Anselmus, translată poetului nostru, cu o epistolie trimisă din propriul Scriptorium Maestrului său: „Ca în fiecare zi/ şi astăzi a venit seara/ Anselmus// pe picioarele ei/ de cârtiţă veche// afară ploua torenţial/ peste tot omul// m-am dus în Scriptorium/ mă uitam în oglindă// la toate animalele/ acelea de dincolo/ şi nu vedeam nimic// se duseseră toate/ în acea cauză finală/ din care omul/ nu a înţeles niciodată/ mare lucru”
Dintre toţi oamenii poetul a înţeles totuşi câte ceva. 9 decembrie 2005: „Ştiu Anselmus: de la un timp/ am început să mă repet am vrut/ să reconstitui în cuvinte/ Arta fugii Tocata şi Fuga în Re Minor / de Bach din Biserica Neagră/ nu a ieşit mai nimic/ doar pustiul şi frigul// sunt cuvintele mai puţine ca fiinţa?”/ s.mea/ O întrebare tulburătoare cât un tratat de ontologie încă nescris. Şi ce potrivire: Bacovia cânta la vioară în utopia de-a fi atins pe strunele plânsului ei total melodia versului eminescian…E şi ceva de Bacovia uneori în versul „scolasticei” lui Ştefan Ioanid: 25 decembrie 2005: „Ca orice om/ care a uitat când s-a născut/ şi nu ştie când va muri/ am început să cred/ că toate cărţile din bibliotecă le-am scris eu” Dar unele consemnări strict biografice - amintesc de un altfel de Bacovia ( un Bacovia mai îndelung stilizat): 11 martie 2006: „Astăzi am cumpărat primele frezii/ anul trecut pe vremea aceasta/ cumpăram lucruri mai mari// creşteau singure în zăpada letală” iar pe contrapagină - ceva apropiat prin reflexie de Kavafis: 13 martie 2006: „Epoca miceniană abia se sfârşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul / genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea aproape nimic”
Trebuie să ai curajul nu să-l citeşti, ci să-l interpretezi „la orgă” pe Ştefan Ioanid, ascultându-i vocile interioare, urcând dintr-un adânc peremptoriu, stând o clipă în aerul rarefiat, ca nişte fine halouri, ca îndată să se prăpăstuiască spre alte adâncuri…


Reveria conceptelor
de Gheorghe Grigurcu

E vădit din capul locului aerul intemporal al poeziei lui Ştefan Ioanid, aşezat sub patronajul prelatului benedictin Anselmus, devenit arhiepiscop de Canterbury în 1033, care, “a interpretat mîntuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu”. Dar n-avem a face cu o “exaltare mistică”, stare ce, conform confesiunii autorului, i-a rămas totdeauna străină. Capitolul spiritual căruia i se poate ataşa acest lirism totodată avîntat şi refrigerat este cel al presocraticilor. Aidoma lor, poetul nostru încearcă a reconstitui, în spatele ecranului aparenţelor, principiile naturale elementare, substanţele primordiale ce ar fi în stare a aproxima, pe o scală a concretului, ordinea universală. Renunţînd a recurge la o cheie propriu-zis mitologică pentru a explica originea cosmică, d-sa mitologizează, mai din adînc, materia pe care o contemplă înfiorat-speculativ: “Cu grecii era cel mai greu/ mai ales cînd acolo/ în Antichitate era dimineaţă// iar pe carnea mării plutea// încă vie Substanţa Universală” (11 decembrie 2005). O sondare a obîrşiilor ultime e fatalmente descărnată, conceptuală (de observat că aci conceptele posedă vibraţia unor entităţi concomitent materiale şi spirituale precum atomii în viziunea reprezentanţilor Şcolii din Abdera): “în depresiunile/ acelea montane/ elementul dominant/ era noaptea// uneori dimineaţa/ pe lacurile îngheţate./ Acolo Focul şi Perla/ nu înfloreau/ decît în umbră” (2 ianuarie 2005). Uneori materia e adnotată brevilocvent, în înfăţişarea sa compactă: “Noaptea trecută nu mi-a plăcut deloc// niciodată materia nu a fost mai urîtă” (21 martie 2006). Alteori ea inspiră nevoia tulburătoare a stabilirii raporturilor dintre sensibil şi suprasensibil, operaţie pe care avea s-o săvîrşească abia Platon. Consemnarea diaristică sugerează în simplitatea-i vag compasională o reverie fiolosofică: “Astăzi 31 martie 2006 o femeie/ din salonul 342 de la Spitalul/ de Urgenţă nu vroia să moară// cu toate că Moartea/ era în mod evident acolo// a fost prima oară cînd am înţeles/ de ce are nevoie carnea de spirit şi spiritul de carne” (31 martie 2006). Sau cu un dramatism dialectic: “S-a făcut şi aşa/ destul de tîrziu Anselmus/ poate lămurim acum/ toată gîlceava aceasta// dintre Spirit şi Animal// atunci în Canterbury/ nu prea am avut vreme// azi-noaptea în Scriptorium/ le-am visat pe amîndouă” (6 decembrie 2005). întregul demers poetic în chestiune se află pe buza acestui proces al desprinderii sensului din masa fenomenală, a stabilirii abstracţiunii din nebuloasa concretului. Nu sentimentul îl atrage pe autor, ci epura spirituală a lucrurilor, imaginea lor ce se adresează intelectului. Dincolo de dansul efemer al cazurilor particulare, omul contează ca esenţă ontologică: “O mulţime de ape în letargie/ printre pini şi raţe sălbatice// pe care nu le mai vedea nimeni// fiinţa omului era pretutindeni/ iar omul nicăieri” (30 decembrie 2005). Existenţa şi moartea alcătuiesc un ghem inextricabil, urmărit cu un ochi glacial ce-şi asumă cruzimile interpenetrării lor aleatorii: “Ca acum aproape cincizeci de ani/ priveam prin geamul îngheţat/ în zăpada adîncă la acvila// sălbatică şi cirenaică// prăbuşindu-se peste porumbelul de stîncă// astăzi 12 ianuarie 2006 după/ aproape cincizeci de ani de insomnie/ mă uit în oglindă// ŤUnde este Moartea?/ şi unde Existenţa?ť” (12 ianuarie 2006). în locul florilor, atenţia acestui bard sever e solicitată de inflorescenţa conceptelor: “Pentru prima oară// după Renatus// azi dimineaţă// în iarba îngheţată// au înflorit// toate conceptele” (16 decembrie 2005). Aşadar avem a face cu o filosofie în stadiu de reverie conceptuală, din care decurge o sensibilitate congelată. N-avem intenţia, caracterizînd-o, a-i diminua semnificaţia lirică, ci doar a-i sublinia natura intrinsecă, aptă de-o valorificare la antipodul curentei formule expansive, afectiv invazive, întemeiată pe satisfacţia disciplinei de sine, pe o fervoare a austerităţii. Astfel ia naştere o poetică severă, constrînsă de datele arhetipale, orientată spre profunzimile albe şi, prin urmare, separîndu-se prin gesturi decise de policromia vană a superficiilor adnotate cu parcimonie: “Acum sînt obosit. Aproape/ cred că nu o să mai vină seara.// Dimineaţa am ieşit// în Pădurea de Pini pe care/ tu o ştii la fel de bine./ Spre lacuri. Vremea era mohorîtă.// Peste toată carnea omului ploua.// Mi-am adus aminte de Monte Casino./ De Domini-cani. Şi Colanul. Mort/ pe rug în anul Domnului 1601. între// monadele reci./ Şi lumile infinite” (Din jurnalul lui Anselmus). Poetul se mişcă în parametrii unor factori fundamentali care geometrizează existenţialul şi se interoghează indirect în temeiul lor: “Vorba domnului Di Grandi îngrijitorul/ din ce în ce mai ambiguu/ al Grădinii: ŤCe naiba/ o mai fi şi cu existenţa aceasta/ care se transformă mereu/ în non-existenţă?ť” (14 iunie 2005). }inta urmărită e un soi de matematizare a sensibilităţii, o apropiere a figurii poetice de certitudinea implacabilă a teoremelor. Pare a se confirma aci o afirmaţie a lui Benn potrivit căreia n-ar exista decît două transcendenţe verbale înrudite, “teoremele matematice şi cuvîntul ca artă”. Poezia aspiră spre echivalarea sa cu o construcţie numerică, numerele fiind în vederile pitagoreicilor principii materiale (presocraticii se rezemau mereu pe materie), cu toate că insesizabile sub raport empiric: “Anselmus ce crezi că a fost/ acel număr l-am întrebat/ pe Anselmus: o fi fost/ Fiara? Un Diablero? Dimineaţa/ pe lîngă ape oamenii plătiseră/ mulţi bani ca să vadă proporţia aceasta” (13 ianuarie 2006). De unde un hieratism, o înţepenire solemnă, o ceremonioasă stagnare a discursului cufundat într-o vechime paradigmatică, într-un clasicism numeral. Istoria e dată la o parte deopotrivă cu devenirea biografică a fiinţei: “M-am trezit destul de tîrziu/ afară ceaţa era veche/ pînă şi lui Anselmus// i se întîmpla ceva/ cu fiinţa morţii// numai acolo în Samos/ în Anamnesia nu se pierdea/ aproape niciodată nimic// în apele acelea/ numerice şi calde// de unde plecau/ mai întotdeauna grecii/ în călătoriile lor// spre Ahelios” (15 decembrie 2005). Prin suspendarea atît de presocratică a Olimpului, transpare o ordine cosmogonică ţesută din principii elementare, secularizînd aparent tabloul universal: “deasupra cerurile erau/ tot mai multe şi reci/ iar zeii tot mai puţini// ceva rămînea totuşi acolo/ o triadă încă incertă/ peste apele vii// de care omului îi era/ tot mai puţin frică” (13 aprilie 2006). Cu toate că – să precizăm – mentalitatea presocra¬ticilor nu se subsuma ateismului, substanţelor primordiale atribuindu-li-se o sorginte divină… Putem spune, în consecinţă, că un misticism păgîn, de lume incipientă, străbate aceste stihuri ce riscă însă, tocmai prin tiparul lor abreviat, de inscripţie a se plasa într-un spaţiu prea larg, vidat prin neglijarea fenomenologiei curente a eterogeniei celor ce sînt. Intuind o atare primejdie a plonjării în excesivă abstragere, autorul îşi compune o înfăţişare de personaj ce mediază, “umanizează” experienţa iniţierii în intelect. Această postură epicizată a sa e cea de ins cufundat în bibliotecă, de studios desprins din curgerea vremelniciei, cu alura borgesiană: “Canterbury, 7 decembrie 1107. Ştiu/ vei citi cuvintele acestea/ mult prea tîrziu, prietene.// Azi-noapte ca în toate/ nopţile am căutat iarăşi// Paradigma Eternă a Bibliotecii” (Din jurnalul lui Anselmus). Evadat din timp, poetul îşi permite un cocteil de timpuri istorice, delicios precum o sfidare a timpului ce-l circumscrie: “Epoca Miceniană abia se sfîrşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul/ genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea nimic” (13 martie 2006). Sau cu o ironică implicare personală: “Iarna mi-a plăcut cel mai mult/ eram cu Pieter Breugel/ la o vînătoare cu cîini// în zăpezile mari din Evul Mediu// pe rîul îngheţat patinau/ fetele de la Liceul Carmelitelor” (21 decembrie 2005). Mediul cărţilor îl modelează pe devotul lor, îi imprimă un comportament specific prin intruziunea referinţei livreşti în proza ocupaţiilor cotidiene. Aşa cum unui copil i se cîntă cîntece de leagăn, autorul îşi alintă plantele cu lecturi rafinate, id est printr-un protocol pedant-sublim: “Zilele acestea am fost/ foarte ocupat în patio/ cu un trandafir japonez/ l-am cultivat ani întregi/ i-am citit din Cussanus/ de pe terasă din Raymundus/ Lullus şi Pierre Vicot” (27 mai 2005). O persiflatoare fantazare erudită aduce totuşi un suflu de scepticism asupra relaţiei dintre fiinţă şi Carte, ultima mărginindu-se a masca fatalitatea noastră biologică: “La peste 11 mii de metri/ sub pămînt stăteau/ bibliotecarii şi cele/ peste 27 de milioane/ de cărţi ale omului// şi unii care păzeau totul/ nici ei nu ştiau ce:// metafizica sau fiziologia?” (13 decembrie 2005). în definitiv la ce e utilă Cartea? Cum am putea împăca impersonalitatea ei funciară, ca o expresie a Celuilalt, cu inexorabila sete de expresie personală a scriptorului? Soluţia n-ar putea fi decît următoarea utopie graţios halucinantă: “Ca orice om// care a uitat cînd s-a născut// şi nu ştie cînd va muri// am început să cred// că toate cărţile din Bibliotecă// le-am scris eu” ( 20 decembrie 2005). Adică o situaţie-limită a Bibliotecii. Ştefan Ioanid are aerul unui actor dintr-un film de epocă ce ne dă iluzia presantă a retrăirii acesteia.