POEZII DE ELISABETA ISANOS
DESPLETIRE DE SEARĂ
O despletire-nopţi o mie una,
e sângele singurătăţii plin,
puzderii ce s-apropie întruna,
cu murmur de picioare de mulţimi.
Cu sângele zvâcnind plural, nu-mi vine
să spun că „dorm” aici, spun doar „dormim”...
Ca muştele când faci un bec să ardă,
am cucerit în veacuri o mansardă,
cum cruciaţii un Ierusalim.
Aş da-ndărăt acum, despresurându-le,
periferiile înfumurându-le,
râvnind din nou mansardele cereşti...
Mergând înspre departe din aproape,
tai drumul înapoi, prin cârd de nunţi,
şi pier în urmă ca-necată-n ape...
Copilărie, ce mulţime eşti!
Ce singură-am ieşit, din cât de mulţi!
MOLIA
Captivă sunt în tinereţea ta:
pe molii, noaptea înspre lămpi le-mpinge...
Tot ţie, vorba să se spună vrea,
cu toate că se arde când te-atinge.
Se anulează primăveri trecute,
au fost în floare şi se fac pustii,
sunt părăsiri acum, din ochi pierdute,
grădinile pe care nu le ştii.
Pierd sărbătoarea mai demult trăită:
pe-atunci n-aveam ştiinţă că exişti,
şi mă credeam din plin blagoslovită...
Brusc, ochii veseli de mai ieri sunt trişti.
Iar „mâine”-mi stă de-asemenea departe...
Nemaisperând că totul reîncepe,
încenuşată, stau lângă ce arde.
MIRARE DE LUNĂ
Asta nu-i lumină, ci mirare de lună.
N-avem ştiri
despre ce vede ea pe pământ,
de nu se mai desmiră
decât târziu, apunând.
Dar tu vino să te miri cu mine,
să ne fim miri,
fără păstrare de sine,
vechi în iubiri
şi de mirare tineri,
să fim de mirul lunii
cu sprâncene de mir !
Şi poate că mirând-o mai tare,
văzându-ne-mbrăcaţi în miri,
alergând în voaluri şi-n pantofi subţiri,
printre silozuri cu ziduri de-nchisoare,
se va face dinspre lună mirare ca ziua,
din noi o să cadă umbra sub rază,
şi, uşori, ca să-i întoarcem mirarea,
vom sui spre luna din amiază.
MINUNEA
Minunea mea, trup bogat n-a mai fost pentru tine,
altora marmura le pune căluşul,
dar simţi ce dulce-n gură s-a făcut rumeguşul?
Dacă-l mesteci mult, e ca scârna de-albine.
Minunea mea, pân’ la tine s-au sfârşit toate cele,
a rămas numai zegras cu parfum de demult,
foşnetul de paie înverzite-n saltele,
pun urechea pe tine şi drept cântec l-ascult.
Cum să nu murmure dacă-i iarbă de mare?
Şi-i atât de uşoară-n trupul tău umplutura,
în timp ce-arama, lor le cade greu în picioare,
şi pietrele reci le-ncrâncenează gura.
S-au buhăit, s-au lăţit, s-au umflat, au dospit,
mâine-poimâine vezi cum din forme erup,
de pe-acum, coapte, cojile de pe dânşii se rup...
Ai să durezi mai mult decât un trup de-mprumut!
Minunea mea, dacă-mpietriri ţi-au lipsit, să nu
plângi,
pentru că eu oricum te-mbălsămez cu sărut.
MÂNIA CELOR FRAGEZI
Vorbind în limbă ca lumina lunii,
devreme se vor răzbuna murind,
cu lacrimi rătăcite sfredelind,
şi pălmuindu-ne cu moartea lor,
şi n-au nevoie de nimic mai mult,
au lacrimi pietre şi săgeţi din gene,
în loc de paloşe de-oţel – palori...
Ne pedepsesc pe toţi murind devreme.
Demultul munţilor îi ţine fragezi
în supernordul cu nimic în floare,
şi-ar trebui să urci fără suişuri,
doar biruind ceva, un aer gol,
tot mai curat, din ce în ce mai tare.
Te-mpingi în barierele mâhnite,
şi însăşi carnea spune să te-opreşti,
orice le-ai face, ei ţi-o iau-nainte:
tu spui ceva, dar ei cunosc urmarea,
tu plângi, ei ning îmbătrânind plânsoarea,
tot ce fac ei c-un pas mai iute este,
fugiţi din toate vorbele prea coapte,
către amiaza stelelor de noapte,
ţi se eliberează din poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu