joi, 29 iulie 2010

MONTALE SI MILANO VAZUTI DE A.E. BACONSKy

Eugenio Montale şi Milano văzuţi de A. E. Baconsky
Întors de la Milano „unde eram şi nu eram” mi-am amintit că superbul oraş a fost şi ultima patrie a marelui poet Eugenio Montale – laureal al Premiului Nobel 1975,unul din poetii mei preferati “deslusit” multă vreme pe una din ultimile lui cărţi bilingve, cu titlu de “maculator” de şcolar: CAIET PE PATRU ANI; şi căruia A.E, Baconsky, aflat şi el la Milano prin anii 70 ai călătoriilor sale apusene, i-a făcut o vizită în apartamentul „mai mult decât elegant, modern, cu încăperi despărţite prin trepte de stejar şi cu plante ce pălesc în lumina aurie a ultimelor raze primăvăratece” (era în martie n.n.), fiind primit mai mult decât cordial, căci amintindu-şi de România îşi de Rebreanu şi Goga, pe care-i „i-a întâlnit undeva la un Congres internaţional”… De altfel, AEB, îi găsea mai puţine „cusururi” oraşului Milano, decât discipolul său Oct. Paler (căruia mă recomandase şi pe mine, tânăr poet ajuns la Bucureşti „să cuceresc Parisul”)…Dimpotrivă, seniorul melancolic AEB, a găsit cea de a doua capitală a Italiei drept un oraş excelent, simţindu-se în el, cu fina ironie ce-l caracteriza, şi după o expresie a lui Valery Larbaud: „Un riche amateur.” „Da, fantezia e un viciu nepedepsit”, adaugă AEB după Larbaud. „Pieta Rondanini” văzută la Castello Sforzesco „poate anume prin aspectul ei e o operă ce vorbeşte mai mult, şi dezvăluie mai multe şi ascunse laturi ale artistului, care dacă e unic în sine, în schimb după cuvintele unui sonet al lui Michelangelo: „Non sempre a noi si montra per un verso,/E grazie spande variate e nuove.”

(“pe sursă”): “Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano) a fost poet, prozator, editor şi translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975. Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecţi ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este iniţiatorul şi reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori “halucinant”, evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspiraţia spre libertate dar şi dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti şi Umberto Saba.”


POEZII DE EUGENIO MONTALE IN ROMANESTE
Aspasia

| Înscris în bibliotecă de Ada Ionescu
Noaptea târziu oamenii
intrau în odaia ei
pe fereastră. Stătea la parter.
Îi spuneam Aspasia şi era fericită.
Apoi ne-a părăsit. A fost barman, coafeză şi multe altele
Rareori se-ntâmpla s-o-ntâlnesc.
O strigam atunci cu voce tare: Aspasia!
şi ea, trecând fără să se oprească, zâmbea.
Fusesem colegi; o fi moartă de ceva vreme
Când voi intra în iad, aşa… din obişnuinţă
o să-i strig Aspasia primei umbre care-mi va zâmbi.
Ea va trece, desigur. Niciodată
nu vom şti ce a fost şi ce nu a fost
acel fluture care abia avea un nume
pe care il dădusem eu.


Calul troian

| | Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar
Nu era aşa de uşor să locuieşti
în calul troian.
Era înăuntru aşa de strâmt
încât păream sardele în saramură.
Apoi ceilalţi au ieşit, eu am rămas înăuntru,
nesigur asupra regulilor de luptă.
Dar asta o ştiu acum, nu atunci
când am ţinut în rezervă pentru ultimul act,
hotărâtor, cea mai bună parte a forţelor mele.
A fost un act nemărginit, aproape mişcarea
sacramentală a laşilor în pielea unui
patruped care n-a fost construit niciodată.

În parc

| Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar
În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de ţeavă,
săgeata m-atinge şi se pierde.
O frunză părea, ce porneşte
din plop şi se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeaţă.
Un râs ce nu-mi aparţine
străbate frunzişul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înţepând vinele,
şi râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os
şi mă joc peste faţa ta cu un pai…

Martorii lui Iehova

Înscris în bibliotecă de Iulian Poetrycă
Aproape în fiecare zi îmi scrie
un martor al lui Iehova
să mă pregătesc pentru Eveniment.
Partea proastă e că această totală
răsturnare
nu-mi oferă perspective prea încurajatoare.
Dacă moare cine trăieşte
viu nefiind niciodată
şi reînvie în modul cel mai plăcut
pentru mine fiind invizibil
mă tem că semnalele lui o să-mi parvină
cel puţin cifrate
pentru a mă avertiza că adevărata despărţire
este totdeauna în probă.
Dacă este trist gândul morţii
gândul că Totul durează
e cel mai înfricoşător.
(STUDII DE STIINłĂ SI CULTURĂ ANUL IV, NR. 3 (14), SEPTEMBRIE 2008)
“Genialitatea,spunea Eugenio Montale, constă în a fi înteles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi,si în a fi reusit să ne scufunde în acea lume ca si când ar fi fost a noastră.” Aceasta e într-adevăr marea metaforă (edenul) a lui Kavafis.Spre deosebire de poetul grec,Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia. Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseste edenul. La poetii europeni, inclusiv cei din spatiul carpato-danubiano-pontic, descoperim dimensiunea ratională al sublimului, cum spunea Kant, dar si jocul de fugă către teritorii sublime. La Eugenio Montale, poetul italian, ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică si de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, coplesit fiind de anodin sau răvăsit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri.(Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică,dar si marea ca suveran principiu al existentei si al vietii:”Tu prima mi-ai spus/că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă.”A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc.Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convietuiesc cu tendinta spre înăltimi,spre lumină,spre bănuite zone de combustie purificatoare sau reviviscentă miraculoasă,această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden:”Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparente răsar/si ziua –ntreagă să răsfrângă,în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină”. Planeta visată este edenul ,pe când” înebunită de lumină” este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen,din aceeasi generatie cu Montale.In timp ce la Montale edenul este lumina,luată ca întelepciune,la T.S.Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp...” Etc., etc.,



luni, 19 iulie 2010

POEZII DE ELISABETA ISANOS


POEZII DE ELISABETA ISANOS

DESPLETIRE DE SEARĂ

O despletire-nopţi o mie una,
e sângele singurătăţii plin,
puzderii ce s-apropie întruna,
cu murmur de picioare de mulţimi.

Cu sângele zvâcnind plural, nu-mi vine
să spun că „dorm” aici, spun doar „dormim”...
Ca muştele când faci un bec să ardă,
am cucerit în veacuri o mansardă,
cum cruciaţii un Ierusalim.

Aş da-ndărăt acum, despresurându-le,
periferiile înfumurându-le,
râvnind din nou mansardele cereşti...

Mergând înspre departe din aproape,
tai drumul înapoi, prin cârd de nunţi,
şi pier în urmă ca-necată-n ape...

Copilărie, ce mulţime eşti!
Ce singură-am ieşit, din cât de mulţi!





MOLIA

Captivă sunt în tinereţea ta:
pe molii, noaptea înspre lămpi le-mpinge...
Tot ţie, vorba să se spună vrea,
cu toate că se arde când te-atinge.

Se anulează primăveri trecute,
au fost în floare şi se fac pustii,
sunt părăsiri acum, din ochi pierdute,
grădinile pe care nu le ştii.

Pierd sărbătoarea mai demult trăită:
pe-atunci n-aveam ştiinţă că exişti,
şi mă credeam din plin blagoslovită...
Brusc, ochii veseli de mai ieri sunt trişti.

Iar „mâine”-mi stă de-asemenea departe...
Nemaisperând că totul reîncepe,
încenuşată, stau lângă ce arde.








MIRARE DE LUNĂ

Asta nu-i lumină, ci mirare de lună.
N-avem ştiri
despre ce vede ea pe pământ,
de nu se mai desmiră
decât târziu, apunând.
Dar tu vino să te miri cu mine,
să ne fim miri,
fără păstrare de sine,
vechi în iubiri
şi de mirare tineri,
să fim de mirul lunii
cu sprâncene de mir !
Şi poate că mirând-o mai tare,
văzându-ne-mbrăcaţi în miri,
alergând în voaluri şi-n pantofi subţiri,
printre silozuri cu ziduri de-nchisoare,
se va face dinspre lună mirare ca ziua,
din noi o să cadă umbra sub rază,
şi, uşori, ca să-i întoarcem mirarea,
vom sui spre luna din amiază.





MINUNEA

Minunea mea, trup bogat n-a mai fost pentru tine,
altora marmura le pune căluşul,
dar simţi ce dulce-n gură s-a făcut rumeguşul?
Dacă-l mesteci mult, e ca scârna de-albine.

Minunea mea, pân’ la tine s-au sfârşit toate cele,
a rămas numai zegras cu parfum de demult,
foşnetul de paie înverzite-n saltele,
pun urechea pe tine şi drept cântec l-ascult.

Cum să nu murmure dacă-i iarbă de mare?
Şi-i atât de uşoară-n trupul tău umplutura,
în timp ce-arama, lor le cade greu în picioare,
şi pietrele reci le-ncrâncenează gura.

S-au buhăit, s-au lăţit, s-au umflat, au dospit,
mâine-poimâine vezi cum din forme erup,
de pe-acum, coapte, cojile de pe dânşii se rup...

Ai să durezi mai mult decât un trup de-mprumut!
Minunea mea, dacă-mpietriri ţi-au lipsit, să nu
                                                           plângi,
pentru că eu oricum te-mbălsămez cu sărut.


MÂNIA CELOR FRAGEZI

Vorbind în limbă ca lumina lunii,
devreme se vor răzbuna murind,
cu lacrimi rătăcite sfredelind,
şi pălmuindu-ne cu moartea lor,

şi n-au nevoie de nimic mai mult,
au lacrimi pietre şi săgeţi din gene,
în loc de paloşe de-oţel – palori...
Ne pedepsesc pe toţi murind devreme.

Demultul munţilor îi ţine fragezi
în supernordul cu nimic în floare,
şi-ar trebui să urci fără suişuri,
doar biruind ceva, un aer gol,
tot mai curat, din ce în ce mai tare.

Te-mpingi în barierele mâhnite,
şi însăşi carnea spune să te-opreşti,
orice le-ai face, ei ţi-o iau-nainte:

tu spui ceva, dar ei cunosc urmarea,
tu plângi, ei ning îmbătrânind plânsoarea,
tot ce fac ei c-un pas mai iute este,


fugiţi din toate vorbele prea coapte,
către amiaza stelelor de noapte,
ţi se eliberează din poveste.


(poezii inedite dintr-un viitor volum aflat in lucru)

STEFAN IOANID/JURNAL CU ANSELMUS/REVERIA CONCEPTELOR


Ştefan Ioanid: „Jurnal cu Anselmus”



„Unul din cei mai tulburători poeţi pe care i-am gustat în ultima jumătate de veac când glorii s-au desfăcut cu Nichita Stănescu, orgolii cu Cezar Ivănescu, redempţiunea cu Daniel Turcea, teribila forţă a Angelei Marinescu; iar acest poet vine dintr-o extraordinară discreţie – acest Ioanid, acest „Bietul Ioanide” al liricii noastre, puternic şi sigur pe sine, şi orgolios când în Scriptorium îşi dictează Metafizica Sieşi”. Nu mai ştiu exact când am scris aceste rânduri despre Ştefan Ioanid, dar în mod sigur, după apariţia „Prolegomenelor morţii (Jurnal cu Anselmus)”, în 1998, când lucram în aceeaşi redacţie, la Bucureşti, şi am făcut pentru poezia lui o adevărată pasiune, iar pentru om un fel de „coupe de foudre”, ceva cum văzusem doar la Nichita Stănescu, atunci când, îmi închipui, că ne lua la rând, să se îndrăgostească de fiecare, asumându-şi doar sieşi rolul cesaric, de rege şi domn, sau chiar de imperator (în sensul roman şi de comandant suprem), al poeziei momentului. Cu noi însă n-a fost aşa; o caldă fraternitate, dintr-un confort sufletesc al imposibilei trădări, chiar atunci când ignobila libertate prea des clamată din exterior, pre mulţi îi trăda, ori îi gâlcevea, dintr-o interioritate abandonată „beţiei de cuvinte”. Ştefan Ioanid, berbecele „lânii de aur” (n. 18 aprilie 1949 în Braşov), tipărise până atunci alte trei cărţi, după absolvirea Facultăţii de filozofie din Bucureşti, şi debutul său la revista Astra ( 1966), cea de la Braşov, fireşte. Cele trei cărţi, rostind, încă din titluri, o artă poetică total descâlcită de poncifele vremii: „Cuvântul unic” , Editura Albatros, 1976; Mersul pe ape, Editura Albatros, 1980; Al doilea vis din pădurea de cedri, Editura Cartea Românească, 1986, afirmau un poet venind de departe, relevat de o epifanie scurtcircuitată într-o biografie aproape comună, de nu ar fi fost şi boema, mama răniţilor, a poeţilor dintotdeauna, chiar dacă ea însăşi cauzatoare de boală. „Prolegomenele morţii”, Editura Cartea Românească, 1998, veni ca un dictat al Destinului deci. Între multe altele, mult mai tânărul nostru prieten, îmi vorbise despre o călătorie în China, şi poate glumisem: „Nu cred că pe Anselmus l-ai adus de acolo?!” Dar hotărât, i-am spus amical, nu că dezavuam prea speciosul titlu al noii sale cărţi, „Prolegomenele morţii” , doar că ar fi fost de-ajuns numai „Jurnal cu Anselmus”. În noua sa carte, apărută la Editura Paideia (altundeva nici nu s-ar fi putut!), mi se re-dă satisfacţia titlului cel mai potrivit: Jurnal cu Anselmus, însoţit şi de o Interfaţă: „ În anul 1996, o maladie stranie a artrizilor seara, care m-a ţintuit şase luni la pat, timp în care nu am dormit aproape deloc, şi în care am citit mai toate cărţile pe care nu le citisem niciodată până la capăt, am făcut o călătorie cu Anselmus ( născut la 1033, în Aosta. A intrat în ordinul benedictin, devenind arhiepiscop de Canterbury în 1093. Ulterior, cei mai mulţi ani şi i-a petrecut în exil. A interpretat mântuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu). Din acea călătorie s-a născut cartea Prolegomenele morţii, publicată la editura Cartea românească în 1998. În anul 2005 am luat de la capăt acea călătorie, mai mult dintr-o evidentă stare de prostraţie şi inchietudine, nicidecum dintr-o exaltare mistică, stare care mi-a fost întotdeauna străină, făcând cu totul alte opţiuni în infinitatea confuză a alternativelor posibile, crezând că istoria se va schimba…Nu s-a schimbat. L-am ucis încă o dată pe Anselmus…”
Am transcris întreg acest text, atât de ştefanioanidian, ca pe-o unică, şi atât de rară fişă de istorie literară. Poetului, care aruncă în treacăt, cu-n fel de insolenţă virilă, o umbră „confuză” pe stările de exaltare mistică, dumnezeul măreţiei insultată de oameni i-a dăruit, în răstimp, o relativ-longevivă suferinţă, pentru a-şi releva darul şi harul, a-şi scrie deci poezia, în aceeaşi stare, pe care misticii o consideră starea de graţie, cea mai propice rugăciunii: suferinţa de pe cruce a Mâtuitorului…Faptul că Ştefan Ioanid se fereşte de aura „poetului mistic”, atât de jucată, mai ales în ultima vreme, de cohortele de versificatori ce insultă-n scamatorii ieftine măreţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că-l şi absolvă de ea. Ştefan Ioanid este în literatura română de azi, un poet mistic integral, şi conţinut cu bună ştiinţă, în aura misticii dialectice a arhiepiscopului de Canterbury, Anselmus. Numai că stările misticii sale nu sunt convulsive, căci redempţinea ce se produce în actul poieticii, e un dar făcut dinainte: o abandonare de sine în transmisia unor stări de maximă tensiune: „De la un timp/ nu mai ştiam nimic / despre oameni Anselmus/ toţi semănau cu pata/ aceea umedă/ şi rece// a viitorului” – maxima maximorum…
Jurnalul lui Anselmus începe cu data de 1 ianuarie 2005 şi sfârşeşte cu data de 18 aprilie 2006, când poetul împlinea exact vârsta de 57 de ani: „Astăzi dimineaţă la ora patru/ l-am ucis pe Anselmus// în timp ce visa// - Ce visa oare Anselmus / în timp ce murea?” Ultimele texte ale volumului de poezii al lui Ştefan Ioanid se referă exclusiv la Anselmus ( 1033-1109) fiind localizate şi datate Canterbury, în anul morţii „părintelui scolasticii”, şi atribuite zilei de 18 aprilie…sau poate că aceasta să fi fost ziua reală a morţii lui Anselmus?! 18 aprilie, ora 4: „Ultimele cuvinte/ din jurnalul lui Anselmus/ citându-l pe Eckhart: //Nu trebuie/ să vă fie frică de moarte// nu se duce în Iad/ decât acea parte a omului/ care nu vrea să moară”. În 18 aprilie, ora 21, epica subtilei construcţii e abandonată biografului contemporan, şi regăsim, integral, vocea lui Anselmus, translată poetului nostru, cu o epistolie trimisă din propriul Scriptorium Maestrului său: „Ca în fiecare zi/ şi astăzi a venit seara/ Anselmus// pe picioarele ei/ de cârtiţă veche// afară ploua torenţial/ peste tot omul// m-am dus în Scriptorium/ mă uitam în oglindă// la toate animalele/ acelea de dincolo/ şi nu vedeam nimic// se duseseră toate/ în acea cauză finală/ din care omul/ nu a înţeles niciodată/ mare lucru”
Dintre toţi oamenii poetul a înţeles totuşi câte ceva. 9 decembrie 2005: „Ştiu Anselmus: de la un timp/ am început să mă repet am vrut/ să reconstitui în cuvinte/ Arta fugii Tocata şi Fuga în Re Minor / de Bach din Biserica Neagră/ nu a ieşit mai nimic/ doar pustiul şi frigul// sunt cuvintele mai puţine ca fiinţa?”/ s.mea/ O întrebare tulburătoare cât un tratat de ontologie încă nescris. Şi ce potrivire: Bacovia cânta la vioară în utopia de-a fi atins pe strunele plânsului ei total melodia versului eminescian…E şi ceva de Bacovia uneori în versul „scolasticei” lui Ştefan Ioanid: 25 decembrie 2005: „Ca orice om/ care a uitat când s-a născut/ şi nu ştie când va muri/ am început să cred/ că toate cărţile din bibliotecă le-am scris eu” Dar unele consemnări strict biografice - amintesc de un altfel de Bacovia ( un Bacovia mai îndelung stilizat): 11 martie 2006: „Astăzi am cumpărat primele frezii/ anul trecut pe vremea aceasta/ cumpăram lucruri mai mari// creşteau singure în zăpada letală” iar pe contrapagină - ceva apropiat prin reflexie de Kavafis: 13 martie 2006: „Epoca miceniană abia se sfârşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul / genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea aproape nimic”
Trebuie să ai curajul nu să-l citeşti, ci să-l interpretezi „la orgă” pe Ştefan Ioanid, ascultându-i vocile interioare, urcând dintr-un adânc peremptoriu, stând o clipă în aerul rarefiat, ca nişte fine halouri, ca îndată să se prăpăstuiască spre alte adâncuri…


Reveria conceptelor
de Gheorghe Grigurcu



E vădit din capul locului aerul intemporal al poeziei lui Ştefan Ioanid, aşezat sub patronajul prelatului benedictin Anselmus, devenit arhiepiscop de Canterbury în 1033, care, “a interpretat mîntuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu”. Dar n-avem a face cu o “exaltare mistică”, stare ce, conform confesiunii autorului, i-a rămas totdeauna străină. Capitolul spiritual căruia i se poate ataşa acest lirism totodată avîntat şi refrigerat este cel al presocraticilor. Aidoma lor, poetul nostru încearcă a reconstitui, în spatele ecranului aparenţelor, principiile naturale elementare, substanţele primordiale ce ar fi în stare a aproxima, pe o scală a concretului, ordinea universală. Renunţînd a recurge la o cheie propriu-zis mitologică pentru a explica originea cosmică, d-sa mitologizează, mai din adînc, materia pe care o contemplă înfiorat-speculativ: “Cu grecii era cel mai greu/ mai ales cînd acolo/ în Antichitate era dimineaţă// iar pe carnea mării plutea// încă vie Substanţa Universală” (11 decembrie 2005). O sondare a obîrşiilor ultime e fatalmente descărnată, conceptuală (de observat că aci conceptele posedă vibraţia unor entităţi concomitent materiale şi spirituale precum atomii în viziunea reprezentanţilor Şcolii din Abdera): “în depresiunile/ acelea montane/ elementul dominant/ era noaptea// uneori dimineaţa/ pe lacurile îngheţate./ Acolo Focul şi Perla/ nu înfloreau/ decît în umbră” (2 ianuarie 2005). Uneori materia e adnotată brevilocvent, în înfăţişarea sa compactă: “Noaptea trecută nu mi-a plăcut deloc// niciodată materia nu a fost mai urîtă” (21 martie 2006). Alteori ea inspiră nevoia tulburătoare a stabilirii raporturilor dintre sensibil şi suprasensibil, operaţie pe care avea s-o săvîrşească abia Platon. Consemnarea diaristică sugerează în simplitatea-i vag compasională o reverie fiolosofică: “Astăzi 31 martie 2006 o femeie/ din salonul 342 de la Spitalul/ de Urgenţă nu vroia să moară// cu toate că Moartea/ era în mod evident acolo// a fost prima oară cînd am înţeles/ de ce are nevoie carnea de spirit şi spiritul de carne” (31 martie 2006). Sau cu un dramatism dialectic: “S-a făcut şi aşa/ destul de tîrziu Anselmus/ poate lămurim acum/ toată gîlceava aceasta// dintre Spirit şi Animal// atunci în Canterbury/ nu prea am avut vreme// azi-noaptea în Scriptorium/ le-am visat pe amîndouă” (6 decembrie 2005). întregul demers poetic în chestiune se află pe buza acestui proces al desprinderii sensului din masa fenomenală, a stabilirii abstracţiunii din nebuloasa concretului. Nu sentimentul îl atrage pe autor, ci epura spirituală a lucrurilor, imaginea lor ce se adresează intelectului. Dincolo de dansul efemer al cazurilor particulare, omul contează ca esenţă ontologică: “O mulţime de ape în letargie/ printre pini şi raţe sălbatice// pe care nu le mai vedea nimeni// fiinţa omului era pretutindeni/ iar omul nicăieri” (30 decembrie 2005). Existenţa şi moartea alcătuiesc un ghem inextricabil, urmărit cu un ochi glacial ce-şi asumă cruzimile interpenetrării lor aleatorii: “Ca acum aproape cincizeci de ani/ priveam prin geamul îngheţat/ în zăpada adîncă la acvila// sălbatică şi cirenaică// prăbuşindu-se peste porumbelul de stîncă// astăzi 12 ianuarie 2006 după/ aproape cincizeci de ani de insomnie/ mă uit în oglindă// ŤUnde este Moartea?/ şi unde Existenţa?ť” (12 ianuarie 2006). în locul florilor, atenţia acestui bard sever e solicitată de inflorescenţa conceptelor: “Pentru prima oară// după Renatus// azi dimineaţă// în iarba îngheţată// au înflorit// toate conceptele” (16 decembrie 2005). Aşadar avem a face cu o filosofie în stadiu de reverie conceptuală, din care decurge o sensibilitate congelată. N-avem intenţia, caracterizînd-o, a-i diminua semnificaţia lirică, ci doar a-i sublinia natura intrinsecă, aptă de-o valorificare la antipodul curentei formule expansive, afectiv invazive, întemeiată pe satisfacţia disciplinei de sine, pe o fervoare a austerităţii. Astfel ia naştere o poetică severă, constrînsă de datele arhetipale, orientată spre profunzimile albe şi, prin urmare, separîndu-se prin gesturi decise de policromia vană a superficiilor adnotate cu parcimonie: “Acum sînt obosit. Aproape/ cred că nu o să mai vină seara.// Dimineaţa am ieşit// în Pădurea de Pini pe care/ tu o ştii la fel de bine./ Spre lacuri. Vremea era mohorîtă.// Peste toată carnea omului ploua.// Mi-am adus aminte de Monte Casino./ De Domini-cani. Şi Colanul. Mort/ pe rug în anul Domnului 1601. între// monadele reci./ Şi lumile infinite” (Din jurnalul lui Anselmus). Poetul se mişcă în parametrii unor factori fundamentali care geometrizează existenţialul şi se interoghează indirect în temeiul lor: “Vorba domnului Di Grandi îngrijitorul/ din ce în ce mai ambiguu/ al Grădinii: ŤCe naiba/ o mai fi şi cu existenţa aceasta/ care se transformă mereu/ în non-existenţă?ť” (14 iunie 2005). }inta urmărită e un soi de matematizare a sensibilităţii, o apropiere a figurii poetice de certitudinea implacabilă a teoremelor. Pare a se confirma aci o afirmaţie a lui Benn potrivit căreia n-ar exista decît două transcendenţe verbale înrudite, “teoremele matematice şi cuvîntul ca artă”. Poezia aspiră spre echivalarea sa cu o construcţie numerică, numerele fiind în vederile pitagoreicilor principii materiale (presocraticii se rezemau mereu pe materie), cu toate că insesizabile sub raport empiric: “Anselmus ce crezi că a fost/ acel număr l-am întrebat/ pe Anselmus: o fi fost/ Fiara? Un Diablero? Dimineaţa/ pe lîngă ape oamenii plătiseră/ mulţi bani ca să vadă proporţia aceasta” (13 ianuarie 2006). De unde un hieratism, o înţepenire solemnă, o ceremonioasă stagnare a discursului cufundat într-o vechime paradigmatică, într-un clasicism numeral. Istoria e dată la o parte deopotrivă cu devenirea biografică a fiinţei: “M-am trezit destul de tîrziu/ afară ceaţa era veche/ pînă şi lui Anselmus// i se întîmpla ceva/ cu fiinţa morţii// numai acolo în Samos/ în Anamnesia nu se pierdea/ aproape niciodată nimic// în apele acelea/ numerice şi calde// de unde plecau/ mai întotdeauna grecii/ în călătoriile lor// spre Ahelios” (15 decembrie 2005). Prin suspendarea atît de presocratică a Olimpului, transpare o ordine cosmogonică ţesută din principii elementare, secularizînd aparent tabloul universal: “deasupra cerurile erau/ tot mai multe şi reci/ iar zeii tot mai puţini// ceva rămînea totuşi acolo/ o triadă încă incertă/ peste apele vii// de care omului îi era/ tot mai puţin frică” (13 aprilie 2006). Cu toate că – să precizăm – mentalitatea presocra¬ticilor nu se subsuma ateismului, substanţelor primordiale atribuindu-li-se o sorginte divină… Putem spune, în consecinţă, că un misticism păgîn, de lume incipientă, străbate aceste stihuri ce riscă însă, tocmai prin tiparul lor abreviat, de inscripţie a se plasa într-un spaţiu prea larg, vidat prin neglijarea fenomenologiei curente a eterogeniei celor ce sînt. Intuind o atare primejdie a plonjării în excesivă abstragere, autorul îşi compune o înfăţişare de personaj ce mediază, “umanizează” experienţa iniţierii în intelect. Această postură epicizată a sa e cea de ins cufundat în bibliotecă, de studios desprins din curgerea vremelniciei, cu alura borgesiană: “Canterbury, 7 decembrie 1107. Ştiu/ vei citi cuvintele acestea/ mult prea tîrziu, prietene.// Azi-noapte ca în toate/ nopţile am căutat iarăşi// Paradigma Eternă a Bibliotecii” (Din jurnalul lui Anselmus). Evadat din timp, poetul îşi permite un cocteil de timpuri istorice, delicios precum o sfidare a timpului ce-l circumscrie: “Epoca Miceniană abia se sfîrşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul/ genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea nimic” (13 martie 2006). Sau cu o ironică implicare personală: “Iarna mi-a plăcut cel mai mult/ eram cu Pieter Breugel/ la o vînătoare cu cîini// în zăpezile mari din Evul Mediu// pe rîul îngheţat patinau/ fetele de la Liceul Carmelitelor” (21 decembrie 2005). Mediul cărţilor îl modelează pe devotul lor, îi imprimă un comportament specific prin intruziunea referinţei livreşti în proza ocupaţiilor cotidiene. Aşa cum unui copil i se cîntă cîntece de leagăn, autorul îşi alintă plantele cu lecturi rafinate, id est printr-un protocol pedant-sublim: “Zilele acestea am fost/ foarte ocupat în patio/ cu un trandafir japonez/ l-am cultivat ani întregi/ i-am citit din Cussanus/ de pe terasă din Raymundus/ Lullus şi Pierre Vicot” (27 mai 2005). O persiflatoare fantazare erudită aduce totuşi un suflu de scepticism asupra relaţiei dintre fiinţă şi Carte, ultima mărginindu-se a masca fatalitatea noastră biologică: “La peste 11 mii de metri/ sub pămînt stăteau/ bibliotecarii şi cele/ peste 27 de milioane/ de cărţi ale omului// şi unii care păzeau totul/ nici ei nu ştiau ce:// metafizica sau fiziologia?” (13 decembrie 2005). în definitiv la ce e utilă Cartea? Cum am putea împăca impersonalitatea ei funciară, ca o expresie a Celuilalt, cu inexorabila sete de expresie personală a scriptorului? Soluţia n-ar putea fi decît următoarea utopie graţios halucinantă: “Ca orice om// care a uitat cînd s-a născut// şi nu ştie cînd va muri// am început să cred// că toate cărţile din Bibliotecă// le-am scris eu” ( 20 decembrie 2005). Adică o situaţie-limită a Bibliotecii. Ştefan Ioanid are aerul unui actor dintr-un film de epocă ce ne dă iluzia presantă a retrăirii acesteia.


sâmbătă, 17 iulie 2010

EUGENIO MONTALE SI MILANO VAZUTI DE A.E.BACONSKY

Eugenio Montale şi Milano văzuţi de A. E. Baconsky






Întors recent de la Milano „unde eram şi nu eram” mi-am amintit că superbul oraş a fost şi ultima patrie a marelui poet Eugenio Montale – laureal al Premiului Nobel 1975 şi căruia A.E, Baconsky, aflat şi el la Milano prin anii 70 ai călătoriilor sale apusene, i-a făcut o vizită în apartamentul „mai mult decât elegant, modern, cu încăperi despărţite prin trepte de stejar şi cu plante ce pălesc în lumina aurie a ultimelor raze primăvăratece” (era în martie n.n.), fiind primit mai mult decât cordial, căci amintindu-şi de România şi de Rebreanu şi Goga, pe care-i „i-a întâlnit undeva la un Congres internaţional”... De altfel, AEB, îi găsea mai puţine „cusururi” oraşului Milano, decât discipolul său Oct. Paler (caruia mă recomandase şi pe mine, tânăr poet ajuns la Bucureşti „să cuceresc Parisul”...Dimpiotrivă, AEB, a găsit cea de a doua capitală a Italiei drept un oraş excelent, simţindu-se în el, cu fina ironie ce-l caracteriza, şi după o expresie a lui Valery Larbaud: „Un riche amateur.” „Da, fantezia e un viciu nepedepsit”, adaugă AEB după Lasrbaud. „Pieta Rondanini” văzută la Castello Sforzesco „poate anume prin aspectul ei e o operă ce vorbeşte mai mult, şi dezvăluie mai multe şi ascunse laturi ale artistului, care dacă e unic în sine, în schimb după cuvintele unui sonet al lui Michelangelo: „Non sempre a noi si montra per un verso,/E grazie spande variate e nuove.”
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano) a fost poet, prozator, editor şi translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975. Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecţi ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este iniţiatorul şi reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori "halucinant", evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspiraţia spre libertate dar şi dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti şi Umberto Saba.

Laszlo Alexandru

EXERCIŢII DE STIL

.....De altminteri lipograma, foarte îndrăgită şi intens practicată de partizanii grupului “Oulipo”, constituie nu doar un simplu exerciţiu distractiv. Prin performanţele lexicale şi metrice pe care le implică utilizarea sa, îi atrage atenţia artistului asupra exigenţelor draconice ale expresiei. Este în măsură să-i semnaleze unui traducător cît de importantă e respectarea conţinutului ideatic al textului literar, chiar şi în condiţiile variaţiilor sale formale.
Pentru a sublinia această idee, Umberto Eco îşi prelungeşte explicatiile şi în recenta sa carte dedicată problemelor traductologiei: A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere. De dragul demonstraţiei, scriitorul reia o cunoscută poezie a lui Eugenio Montale:
Spesso il male di vivere ho incontrato:
era il rivo strozzato che gorgoglia,
era l’incartocciarsi della foglia
riarsa, era il cavallo stramazzato.

Bene non seppi, fuori del prodigio
che schiude la divina Indifferenza:
era la statua nella sonnolenza
del meriggio, e la nuvola, e il falco alto levato.
(“Cu-al vieţii rău ades m-am întîlnit: / era rîu gîtuit ce clocoteşte, / era o frunză ce se răsuceşte / uscată, era calul prăvălit. // Bine n-am cunoscut, decît minunea / ‘ntredeschizînd divina Indiferenţă: / era statuia calmă-n somnolenţă / de-amiazi, norul, şi şoimul în înălţimi zvîrlit.” – vezi Eugenio Montale, Poezii, trad. M. Papahagi, Cluj, Ed. Dacia, 1988, p. 32)


POEZII DE EUGENIO MONTALE IN ROMANESTE



Aspasia
poezie [ ]
trad. A.I.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Eugenio Montale [Eugenio_Montale ]
2010-05-11 | | Înscris în bibliotecă de Ada Ionescu

Noaptea târziu oamenii
intrau în odaia ei
pe fereastră. Stătea la parter.
Îi spuneam Aspasia şi era fericită.
Apoi ne-a părăsit. A fost barman, coafeză şi multe altele
Rareori se-ntâmpla s-o-ntâlnesc.
O strigam atunci cu voce tare: Aspasia!
şi ea, trecând fără să se oprească, zâmbea.
Fusesem colegi; o fi moartă de ceva vreme
Când voi intra în iad, aşa... din obişnuinţă
o să-i strig Aspasia primei umbre care-mi va zâmbi.
Ea va trece, desigur. Niciodată
nu vom şti ce a fost şi ce nu a fost
acel fluture care abia avea un nume
pe care il dădusem eu.
Calul troian
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Eugenio Montale [Eugenio_Montale ]
2005-05-21 | | Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar

Nu era aşa de uşor să locuieşti
în calul troian.
Era înăuntru aşa de strâmt
încât păream sardele în saramură.
Apoi ceilalţi au ieşit, eu am rămas înăuntru,
nesigur asupra regulilor de luptă.

Dar asta o ştiu acum, nu atunci
când am ţinut în rezervă pentru ultimul act,
hotărâtor, cea mai bună parte a forţelor mele.
A fost un act nemărginit, aproape mişcarea
sacramentală a laşilor în pielea unui
patruped care n-a fost construit niciodată.
În parc
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Eugenio Montale [Eugenio_Montale ]
2005-05-27 | | Înscris în bibliotecă de Alexandru Sitar

În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de ţeavă,
săgeata m-atinge şi se pierde.

O frunză părea, ce porneşte
din plop şi se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeaţă.

Un râs ce nu-mi aparţine
străbate frunzişul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înţepând vinele,

şi râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os

şi mă joc peste faţa ta cu un pai...




Martorii lui Iehova
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Eugenio Montale [Eugenio_Montale ]
2006-06-16 | | Înscris în bibliotecă de iulian poetrycă

Aproape în fiecare zi îmi scrie
un martor al lui Iehova
să mă pregătesc pentru Eveniment.
Partea proastă e că această totală
răsturnare
nu-mi oferă perspective prea încurajatoare.
Dacă moare cine trăieşte
viu nefiind niciodată
şi reînvie în modul cel mai plăcut
pentru mine fiind invizibil
mă tem că semnalele lui o să-mi parvină
cel puţin cifrate
pentru a mă avertiza că adevărata despărţire
este totdeauna în probă.
Dacă este trist gândul morţii
gândul că Totul durează
e cel mai înfricoşător.


(STUDII DE STIINłĂ SI CULTURĂ ANUL IV, NR. 3 (14), SEPTEMBRIE 2008)

“Genialitatea,spunea Eugenio Montale, constă în a fi înteles că elinul de atunci corespunde
cu homo europaeus de astăzi,si în a fi reusit să ne scufunde în acea lume ca si când ar fi fost a
noastră.” Aceasta e într-adevăr marea metaforă (edenul) a lui Kavafis.Spre deosebire de poetul grec,Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia. Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne,pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseste edenul.
La poetii europeni, inclusiv cei din spatiul carpato-danubiano-pontic, descoperim
dimensiunea ratională al sublimului, cum spunea Kant, dar si jocul de fugă către teritorii sublime. La Eugenio Montale, poetul italian, ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică si de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden,coplesit fiind de anodin sau răvăsit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri.(Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică,dar si marea ca suveran principiu al existentei si al vietii:Tu prima mi-ai spus/că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă.A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc.Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convietuiesc cu tendinta spre înăltimi,spre lumină,spre bănuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscenŃă miraculoasă,această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden:Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde
transparente răsar/si ziua –ntreagă să răsfrângă,în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui
înnebunită de lumină. Planeta visată este edenul iar,pe când înebunită de lumină este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen,din aceeasi generatie cu Montale.In timp ce la Montale edenul este lumina,luată ca întelepciune,la T.S.Eliot edenul este o glosare pe margineaideii de timp. Etc., etc.,


miercuri, 14 iulie 2010

FEDERICO GARCIA LORCA






Federico García Lorca
Federico García Lorca, después de viajar por Andalucía, Extremadura y Cataluña, recogió y puso música a muchas de las canciones de tradición oral, y en 1931 aparecieron cinco discos gramofónicos para “La Voz del Amo”; diez temas en los que interpretaba las canciones Encarnación López “La Argentinita”32 acompañada por Lorca al piano. Estos discos aparecieron en el mercado en 1931, bajo el título Colección de Canciones Españolas Antiguas. Los diez temas eran:
“Zorongo gitano”, “Anda jaleo”, “Sevillanas del siglo XVIII”, “Los cuatro muleros”, “Nana de Sevilla”, “Romance de los Pelegrinitos”, “En el café de Chinitas”, “Las morillas de Jaén”, “Romance de los mozos de Monleón” y “Las tres monjas”33.
Balada lunei, lunei
poezie [ ]
traducere de Teodor Bals
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Federico Garcia-Lorca [Federico_Garcia-Lorca ]
2005-01-29  |     | 

În fusta ei de chiparoase
veni la fierărie luna.
Copilul o priveşte lung,
Copilul stă privind-o-ntruna.
În aerul tremurător
luna braţele îşi mişcă
ivindu-şi, lubrică şi pură,
sânii ei tari de cositor.
Fugi tu, lună, lună, lună.
Dacă vor veni ţiganii
din inima ta vor face
salbe şi inele albe.
Lasă-mă să joc, copile.
Când ţiganii au să vină
te-or gasi pe nicovală
cu ochii-nchişi, fără lumină.
Fugi tu, lună, lună, lună !
Le-aud caii ca un zvon.
Nu-mi călca, copile, lasă-mi
albul meu de amidon.

Sosea-n goană călăreţul
bătând surd toba câmpiei.
Are ochii-nchişi copilul
înlăuntrul fierăriei

Prin livada de măslini,
bronz şi vis, veneau ţiganii.
Capetele ridicate,
ochii-ntredeschişi şi-i ţin.

Cum mai cântă cucuveaua,
ay, cum cântă ea în pom !
Lunecă, de mână, luna
peste cer c-un pui de om.

Plâng ţiganii-n fierărie
plâns cu ţipăt, hohotit.
Vântul priveghează, vântul
în priveghi a-ncremenit


Federico
García Lorca

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Statuia lui García Lorca în Plaza de Santa Ana din Madrid
Federico García Lorca (n. 5 iunie 1898, Fuente Vaqueros, Granada - d. 18 august 1936, între Víznar şi Alfacar, ibidem) a fost un, poet, prozator şi dramaturg spaniol, cunoscut şi pentru talentul său în alte domenii ale artei. Încadrat în generaţia lui 27 a literaturii spaniole, este cel mai popular şi influent scriitor spaniol din secolul XX. Ca dramaturg este considerat una dintre figurile de referinţă ale teatrului spaniol din secolul XX, alături de Valle-Inclán şi Buero Vallejo. A murit executat în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), datorită simpatiei sale pentru Frontul Naţional şi condiţiei sale de homosexual declarat.

Colaboraţi la Wikicitat
„Pero el 2 no ha sido nunca un número
porque es una angustia y su sombra...”

Pequeño poema infinito. Nueva York, 10 de enero de 1930.
Colaboraţi la Wikicitat
„Dar 2-ul nu a fost niciodată un număr
deoarece este doar o angoasă şi umbra ei...”

Mic poem infinit. New York, 10 ianuarie 1930.

Cuprins

 

Biografie

 

 

S-a născut în municipiul Fuente Vaqueros dn Granada (Spania), în sânul unei familii înstărite, pe 5 iunie 1898 şi a fost botezat Federico del Sagrado Corazón de Jesús García Lorca. Tatăl său a fost Don Federico García Rodríguez, un moşier, iar mama sa, Doña Vicenta Lorca, profesoară, a fost cea care i-a stimulat lui Federico gustul pentru literatură.
Încă de la vârsta de doi ani, conform biografului Edwin Honig, Federico García Lorca şi-a demonstrat abilitatea de a învăţa cântece populare şi tot la o vârstă a început să organizeze mici reprezentaţii de slujbe religioase. Sănătatea lui era şubredă şi a început să meargă de-abia la patru ani. Mai târziu avea să citească, obligat fiind să rămână în casă, operele lui Victor Hugo şi Miguel de Cervantes.
Ca şi student evoluţia sa a oscilat, dar, după ce abandonase Facultatea de Drept din Granada pentru a se instala în Rezidenţa Studenţilor din Madrid, s-a întors la Universitatea din Granada şi a obţinut diploma de avocat.
Localizarea meridională a Granadei, care încă păstra vie moştenirea maură, folclorul şi caracterul rural, au lăsat urme vizibile în creaţia lui Lorca, în care se îmbină proza cu romanţele. Don Fernando de los Ríos a fost cel care l-a îndrumat pe atunci pianistul Lorca către poezie; astfel, în 1917, Lorca avea să scrie primul său articol despre José Zorrilla, cu ocazia aniversării sale.
Spania din timpul lui Lorca era moştenitoarea generaţiei lui 98, cu o viaţă intelectuală în care nume precum Francisco Giner de los Ríos, Benito Pérez Galdós, sau Miguel de Unamuno, şi ceva mai târziu José Ortega y Gasset îşi puseseră amprenta, luptând împotriva problemelor cu care se confrunta Spania în acea perioadă. Au influenţat de asemenea sensibilitatea în formare a poetului Lope de Vega, Juan Ramón Jiménez, Antonio Machado, Manuel Machado, Ramón del Valle-Inclán, Azorín şi chiar şi antologiile de poezie populară.

 

Tinereţe şi primele opere

În 1918 şi-a publicat prima carte, „Impresii şi peisaje”, cu banii primiţi de la tatăl său. În 1920 a avut loc premiera operei dramatice „El maleficio de la mariposa” („Fluturele vrăjit”) iar în 1921 şi-a publicat prima carte de poezii. În 1923 s-au pus în scenă comediile de teatru de păpuşi „La niña que riega la Albahaca y el príncipe preguntón” („Fetiţa care udă Busuiocul şi principele curios”). În 1927, la Barcelona, şi-a expus pentru prima oară picturile.
În această perioadă comunică intens cu poeţi din generaţia lui rămaşi în Spania : Jorge Guillén, Pedro Salinas, Gerardo Diego, Dámaso Alonso, sau Rafael Alberti, dar în primul rând cu regizorul Luis Buñuel şi cu pictorul Salvador Dalí, de care se pare că a fost îndrăgostit şi căruia i-a dedicat o odă. Dalí a fost cel care a pictat decoraţiunile pentru prima dramă a lui Lorca, „Mariana Pineda”. În 1928 Lorca a publicat revista literară „Gallo” („Cocoş”), dar a trebuit să abandoneze proiectul după doar două numere.
În 1929 Lorca s-a decis să plece la New York. Deja i se publicaseră, pe lângă operele menţionate, „Canciones” (1927) şi „Primer romancero gitano” (1928), considerată opera sa poetică cea mai accesibilă, deci cea mai populară. Lorca se simţea deranjat de cei care îl considerau ţigan. De asemenea se spune că în această perioadă l-a cunoscut pe Picasso.

 

New York

 

 

Rodul călătoriei în New York a fost cartea de poezii „Poeta en Nueva York” („Poet în New York”). Se pare că a fost o etapă fericită din viaţa sa, chiar dacă nu a reuşit să înveţe engleză. Cu toate acestea a rămas indignat de nedreptatea socială din Statele Unite. În 1930 a plecat la Havana, unde a scris o parte din operele sale „Así pasen cinco años” şi „El público”, iar în acelaşi an s-a întors la Madrid. Acolo a aflat că se va pune în scenă farsa sa „La zapatera prodigiosa” („Pantofara prodigioasă”).

 

A doua republică şi „La Barraca”

În 1931 a fost instaurată a doua republică spaniolă, iar Don Fernando de los Ríos a fost numit Ministrul Instrucţiunii Publice. García Lorca a fost numit codirector al companiei statale de teatru „La barraca” („Baraca”) şi a dispus de fonduri pentru producerea şi organizarea a numeroase opere de teatru, de toate tipurile. A compus în această perioadă „Bodas de Sangre” („Nunta însângerată”), „Yerma” şi „Doña Rosita la soltera”.
În 1933 a călătorit în Argentina ca director de teatru, fapt ce a atras atenţia asupra acestei ramuri a artei. De exemplu, punerea în scenă a operei „La dama boba” de Lope de Vega a atras un public de mai bine de 60.000 de persoane. Între 1933 şi 1936 Lorca a scris opere precum „Diván de Tamarit” şi „Llanto por Ignacio Sánchez Mejías” („Plânset pentru Ignacio Sánchez Mejías”), care au mişcat profund sensibilitatea lumii hispanice. De această perioadă mai aparţine şi drama „La casa de Bernarda Alba”. Pe când a izbucnit Războiul civil spaniol, Lorca muncea la opera sa „La destrucción de Sodoma”.

 

Războiul Civil şi asasinatul

García Lorca a refuzat să se refugieze în Columbia sau în Mexic atunci când a izbucnit Războiul Civil. Ambasadorii acestor state îi oferiseră acest ajutor deoarece intuiseră că poetul ar putea deveni victima unui atentat, pentru că era un funcţionar înalt în cadrul Republicii. Poetul însă a refuzat acele oferte şi a ales să-şi petreacă vara în casa sa din Granada.
În acele momente critice din punct de vedere politic, cineva l-a întrebat în privinţa orientării sale politice, iar el a răspuns că se simte în acelaşi timp catolic, comunist, anarhist, libertarian, tradiţionalist şi monarhist; de altfel nici nu s-a afiliat vreunei formaţiuni politice şi nici nu s-a distanţat de vreunul dintre prietenii săi din motive de preferinţe politice. El se simţea, după cum a declarat pentru ziarul „Sol” din Madrid cu puţin timp înainte de a fi asasinat, „în mod integral spaniol”.
Yo soy español integral y me sería imposible vivir fuera de mis límites geográficos; pero odio al que es español por ser español nada más, yo soy hermano de todos y execro al hombre que se sacrifica por una idea nacionalista, abstracta, por el sólo hecho de que ama a su patria con una venda en los ojos. El chino bueno está más cerca de mí que el español malo. Canto a España y la siento hasta la médula, pero antes que esto soy hombre del mundo y hermano de todos. Desde luego no creo en la frontera política.”
Eu sunt în mod integral spaniol şi ar fi imposibil pentru mine să trăiesc dincolo de hotare; dar îl urăsc pe cel care este spaniol doar de dragul de a fi spaniol, eu sunt fratele tuturor şi îl detest pe omul care se sacrifică pentru o idee naţionalistă, abstractă, din simplul motiv că îşi iubeşte ţara cu o legătură la ochi. Mă simt mai apropiat de chinezul bun decât de spaniolul rău. Cânt Spania şi o simt până în măduva oaselor, dar înainte de asta sunt cetăţean al lumii şi frate cu toată lumea. În nici un caz nu cred în graniţele politice.”
În urma unui denunţ anonim, pe 16 august 1936 Lorca a fost arestat pe când se afla în casa unui amic, poetul Luis Rosales. Acesta a obţinut din partea autorităţilor naţionaliste promisiunea că Lorca va fi pus în libertate „si no existía denuncia en su contra”, dacă nu va exista nici un denunţ împotriva sa. Acest denunţ a venit din partea unor moşieri care priveau cu ochi răi ideile progresiste ale tatălui lui Lorca. Ordinul de execuţie a fost dat de guvernatorul civil al Granadei, José Valdés Guzmán, şi în zorii zilei de 18 august 1936 Federico García Lorca a fost asasinat între Víznar şi Alfacar şi cadavrul său încă zace undeva, într-o groapă comună.
S-au publicat postum operele sale „Primeras canciones” şi „Amor de Don Perlimplín con Belisa en su jardín”.

 

Opera

Universul lorchian se caracterizează printr-o sistematizare palpabilă : poezia, drama, proza sunt alimentate de obsesii şi chei stilistice constante. Varietatea formelor şi tonalităţilor nu atentează niciodată împotriva acestei unităţi, a cărei chestiuni fundamentale este frustrarea personajelor.

 

Stilul

Simbolurile : în deplin acord cu gustul său pentru elementele tradiţionale, Lorca utilizează în mod frecvent simboluri în poezia sa. Ele se referă adesea la moarte, deşi, în funcţie de context, nuanţele variază. Simboluri centrale în opera lui Lorca ar fi :
  • Luna : este simbolul care apare cel mai frecvent în opera lui Lorca. Semnificaţia sa este cel mai adesea moartea, dar de asemenea poate reprezenta erotism, fecunditate, sterilitate sau frumuseţe.
  • Apa : apa curgătoare este simbol de vitalitate, cea stătătoare de moarte
  • Sângele : reprezintă viaţa, şi, prin urmare, vărsarea sa reprezintă moartea. Este de asemenea simbol de fertilitate şi sexualitate
  • Calul (şi călăreţul) : apare adesea în opera lui Lorca şi reprezintă de cele mai multe ori moarte, deşi poate reprezenta şi viaţa şi erotismul masculin
  • Ierburile : de cele mai multe ori sunt simbol al morţii
  • Metalele : de cele mai multe ori reprezintă moartea. Metalele apar sub formă de arme albe, prevestind mereu o tragedie.
Metafora este procedeul retoric central al stilului său. Influenţat de Góngora, Lorca „manevrează” metafore îndrăzneţe : distanţa dintre termenul real şi cel imaginar este considerabilă. Uneori este folosită chiar metafora pură. Cu toate acestea, spre deosebire de Góngora, Lorca este un poet conceptist, în sensul că poezia sa se caracterizează prin condensarea expresivă şi de conţinut, utilizând adesea elipsa. Metaforele lorchiene relaţionează elemente opuse ale realităţii, transmiţând senzaţii amestecate.
O altă caracteristică a stilului său este neopopularismul. Deşi Lorca asimila fără probleme noutăţile literare, opera sa este presărată de elemente tradiţionale, care printre altele îi demonstrează imensa cultură literară. Muzica şi cânturile tradiţionale se regăsesc în operele sale. Cu toate acestea, Lorca este departe de a putea fi considerat un poet tradiţionalist; el caută esenţa spiritului tradiţional al meleagurilor sale şi al poporului său : disperarea în dragoste, curajul, melancolia, pasiunea...

 

Poezie

 

 

 

Opera poetică a lui Lorca constituie una dintre culmile liricii Generaţiei lui 27 şi a literaturii spaniole. Lirica lorchiană este rezultatul sentimentului tragic al vieţii şi este relaţionată cu alţi autori, alte tradiţii şi curente literare. În ea se îmbină armonios tradiţia populară cu cea cultă. Deşi împărţirea în epoci este puţin forţată, unii critici literari au considerat că există două etape : cea de tinereţe şi cea de maturitate.
În cea de tinereţe ar intra „Impresii şi peisaje” (operă în proză, ce conţine însă procedee caracteristice limbajului poetic) şi „Libro de Poemas” („Carte de poeme”), operă scrisă sub influenţa lui Rubén Darío, Antonio Machado şi a lui Juan Ramón Jiménez; are ca temă dragostea imposibilă, care înseamnă o condamnare la suferinţă.
Epoca de maturitate
Începe cu „Poema del cante jondo” („Poema cântului andaluz”) (1931), care, prin intermediul unităţii tematice, formale şi conceptuale, precum şi a manierei de exprimare a sentimentelor, datorată parţial inspiraţiei folclorice, reprezintă lirica neopopularistă a Generaţiei lui 27.
În „Primeras canciones” (1927) şi „Canciones” (1936) utilizează ambele forme : cântec şi romanţă. Temele timpului şi a morţii sunt reprezentate prin intermediul zorilor zilei, a nopţii, a oraşului andaluz şi a peisajelor selenare.
Moartea şi incompatibilitatea morală dintre lumea ţiganilor şi societatea burgheză sunt temele principale abordate în „Romancero gitano”. Se remarcă unele procedee specifice liricii populare, precum şi influenţa compozitorului Manuel de Falla. Nu este vorba de o operă folclorică, ci de una bazată pe chestiuni relaţionate cu lumea ţiganilor şi cu cea andaluză. Lorca îl înalţă pe ţigan la rang de mit literar, aşa cum va face mai târziu cu negrul şi cu evreul (n.t. e o traducere mot-a-mot) în „Poeta en Nueva York”. În „Romancero gitano” este folosită romanţa în toate variantele sale : epică, lirică şi dramatică; limbajul este rezultatul fuziunii dintre cel cult şi cel popular.
Lorca a compus „Poeta en Nueva York” în urma experienţei din Statele Unite, unde a trăit în 1929 şi 1930. Pentru Lorca civilizaţia modernă şi Natura sunt incompatibile. Viziunea sa asupra New York-ului este una de coşmar şi dezolare, proprie unui vis urât. Pentru a îşi exprima angustia şi setea de comunicare foloseşte imagini vizionariste, specifice limbajului suprarealist. Libertatea de exprimare este maximă, deşi pe lângă versul liber mai foloseşte şi octosilabul, endecasilabul şi versul alexandrin.
Divanul de Tamarit” (1940) este un volum de poezii care recreează o atmosferă orientală, inpirându-se dintr-o antologie de poezie arabico-andaluză. Tema principală este dragostea care duce la trăirea unor experienţe frustrante şi amare; limbajul folosit este foarte apropiat de cel din „Poeta en Nueva York”.
Llanto por la muerte de Ignacio Sánchez Mejías” (1935) este o elegie încărcată de durere şi emoţie, ce reprezintă un omenagu adus toreadorului sevilian Ignacio Sánchez Mejías, care i-a susţinut mereu pe poeţii Generaţiei lui 27.
Opera poetică a lui Lorca se încheie cu „Seis poemas gallegos” („Şase poeme galiciene”) şi cu cele unsprezece poeme de dragoste din „Sonetos del amor oscuro” („Sonete ale dragostei obscure”, aluzie la cum erau văzute relaţiile homosexuale în epoca sa). Lorca a fost un poet admirat de generaţiile posterioare Războiului Civil. Considerat un poet blestemat, influenţa sa s-a făcut simţită printre poeţii spanioli ai „blestemismului” („malditismo”).
  • Impresiones y paisajes (1918)
  • Libro de poemas (1921)
  • Oda a Salvador Dalí (1926)
  • Romancero gitano (1928)
  • Poeta en Nueva York (1930)
  • Poema del cante jondo (1931)
  • Llanto por Ignacio Sánchez Mejías (1935)
  • Seis poemas gallegos (1935)
  • Diván de Tamarit (1936)
  • Sonetos del amor oscuro (1936)

[modifică] Teatru

Teatrul lui Lorca este, alături de cel al lui Valle-Inclán, cel mai important teatru de expresie castiliană din secolul XX. Ese vorba de un teatru poetic, în sensul că se dezvoltă în jurul unor simboluri principale, cum ar fi sângele, cuţitul sau trandafirul, şi în cadrul unr spaţii mitice sau de un realism transcendentalizat, abordând problemele principale ale existenţei. Limbajul, influenţat de Valle-Inclán, este tot poetic. Lorca a fost de asemenea influenţat de drama modernistă (folosirea versului), de teatrul lui Lope de Vega (folosirea calculată a cântecelor populare), de cel al lui Calderón (sfâşierea tragică, alegoria) şi de tradiţia spectacolelor de păpuşi. Creaţia dramatică a lui Lorca poate fi grupată în patru categorii : farse, comedii „nereprezentabile” (conform autorului), tragedii şi drame.
Dintre farsele scrise între 1921 şi 1928 se remarcă „La zapatera prodigiosa”, în care atmosfera andaluză ajută la intensificarea conflictului cervantesc între imaginaţie şi realitate, precum şi „Amor de don Perlimplín con Belisa en su jardín”, un ritual complex de iniţiere în dragoste, care anunţă dramele „nereprezentabile” din 1930 şi 1931, anume „El público” şi „Así que pasen cinco años”, operele sale cele mai ermetice. Prima este o meditaţie asupra lumii teatrului, a conceptului de revoluţie şi a homosexualităţii, în vreme ce a doua o meditaţie asupra fiinţei umane şi a sensului vieţii.
Conştient de succesul dramelor rurale poetice, Lorca compune tragediile „Bodas de sangre” (1933) şi „Yerma” (1934), combinaţii de mit, poezie şi substanţă reală.
În general, problemele umane sunt cele care au determinat scrierea dramelor. De exemplu, tema „domnişoarei bătrâne” spaniole în „Doña Rosita la soltera” (1935) sau discriminarea femeii şi intoleranţa în „La casa de Bernarda Alba”, una din operele sale cele mai apreciate.

[modifică] Bibliografie

  • A. Álvarez de Miranda: «Poesía y religión», en Revista de Ideas Estéticas, t. XI (1953), págs. 221-251;
  • C. Ramos-Gil: Claves líricas de García Lorca: ensayos sobre la expresión y los climas poéticos lorquianos (Madrid, 1967);
  • M. Laffranque: Les idées esthétiques de Federico García Lorca (París, 1967);
  • I.-M. Gil (ed.): Federico García Lorca (Madrid, 1973);
  • F. Colecchia: García Lorca. A selectively annotated bibliography of criticism (Nueva York-Londres, 1979);
  • M. García-Posada, Lorca: Interpretación de «Poeta en Nueva York» (Madrid, 1982);
  • Mery:Raramente, una versión infantil de sus obras Viendo a las flores crecer (Gallicia,1937)
  • L. Fernández Cifuentes: García Lorca en el teatro: la norma y la diferencia (Zaragoza, 1986);
  • I. Gibson: Federico García Lorca, 2 vols. (Barcelona, 1985 y 1987);
  • Félix Grande: García Lorca y el flamenco (Madrid, 1992);
  • J. Salazar Rincón: Por un anfibio sendero. Los espacios simbólicos de Federico García Lorca (Barcelona, 1998).
  • J. Salazar Rincón: Rosas y mirtos de luna. Naturaleza y símbolo en la obra de Federico García Lorca (Madrid, 1999).


Lorca trăieşte
poezie [ ]
Traducere în limba română de Şerban Foarţă şi Cristina Chevereşan
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Leonard Cohen [Leonard_Cohen ]
2009-07-08  |     |  Înscris în bibliotecă de Bot Eugen

Lorca stă în New York City
Spania-i departe hăt
A mai stat şi-n Cuba însă-n
City-ntorsu-s-a-ndărăt

L-au cam obosit gitanii
Ca şi marea; şi-o încheie
Cu cântatul la ghitară
Pusă, -n husa ei, sub cheie

I s-a spus c-a fost ucis
Dar n-a fost şi pace
Lorca stă în New York City
Chiar dacă nu-i place
Romancero Gitano
(1924-1927)


Federico Garc
a Lorca
(1898-1936)


1
Romance de la luna, luna
A Conchita Garc
a Lorca
La luna vino a la fragua
con su polis
n de nardos.
El niño la mira, mira.
El niño la est
mirando.
En el aire conmovido
mueve la luna sus brazos
y enseña, l
brica y pura,
sus senos de duro estaño.
-Huye luna, luna, luna.
Si vinieran los gitanos,
har
an con tu corazn
collares y anillos blancos.
-Niño, d
jame que baile.
Cuando vengan los gitanos,
te encontrar
n sobre el yunque
con los ojillos cerrados.
-Huye luna, luna, luna,
que ya siento sus caballos.
-Niño, d
jame, no pises
mi blancor almidonado.
El jinete se acercaba
tocando el tambor del llano.
Dentro de la fragua el niño
tiene los ojos cerrados.
*
Por el olivar ven
an,
bronce y sueño, los gitanos.
Las cabezas levantadas
y los ojos entornados.
C
mo canta la zumaya,
¡ay, c
mo canta en el rbol!
Por el cielo va la luna
con un niño de la mano.
Dentro de la fragua lloran
dando gritos, los gitanos.
El aire la vela, vela.
El aire la est
velando.

2
Preciosa y el aire
A D
maso Alonso
Su luna de pergamino
Preciosa tocando viene
por un anfibio sendero
de cristales y laureles.
El silencio sin estrellas,
huyendo del sonsonete,
cae donde el mar bate y canta
su noche llena de peces.
En los picos de la sierra
los carabineros duermen
guardando las blancas torres
donde viven los ingleses.
Y los gitanos del agua
levantan por distraerse
glorietas de caracolas
y ramas de pino verde.
*
Su luna de pergamino
Preciosa tocando viene.
Al verla se ha levantado
el viento que nunca duerme.
San Cristobal
n desnudo,
lleno de lenguas celestes,
mira a la niña tocando
una dulce gaita ausente.
- Niña, deja que levante
tu vestido para verte.
Abre en mis dedos antiguos
la rosa azul de tu vientre.
Preciosa tira el pandero
y corre sin detenerse.
El viento-hombr
n la persigue
con una espada caliente.
Frunce su rumor el mar.
Los olivos palidecen.
Cantan las flautas de umbr
a
y el liso gong de la nieve.
¡Preciosa, corre, Preciosa,
que te coge el viento verde!
¡Preciosa, corre, Preciosa!
¡M
ralo por dnde viene!
S
tiro de estrellas bajas
con sus lenguas relucientes.
*
Preciosa, llena de miedo,
entra en la casa que tiene,
m
s arriba de los pinos,
el c
nsul de los ingls.
Asustados por los gritos
tres carabineros vienen,
sus negras capas ceñidas
y los gorros en las sienes.
El ingl
s da a la gitana
un vaso de tibia leche,
y una copa de ginebra
que Preciosa no se bebe.
Y mientras cuenta, llorando,
su aventura a aquella gente,
en las tejas de pizarra
el viento, furioso, muerde.

3
Reyerta
A Rafael M
ndez
En la mitad del barranco
las navajas de Albacete,
bellas de sangre contraria,
relucen como los peces.
Una dura luz de naipe
recorta en el agrio verde
caballos enfurecidos
y perfiles de jinetes.
En la copa de un olivo
lloran dos viejas mujeres.
El toro de la reyerta
se sube por las paredes.
Angeles negros tra
an
pañuelos de agua y de nieve.
Angeles con grandes alas
de navajas de Albacete.
Juan Antonio el de Montilla
rueda muerto la pendiente,
su cuerpo lleno de lirios
y una granada en las sienes.
Ahora monta cruz de fuego,
carretera de la muerte.
El juez, con guardia civil,
por los olivares viene.
Sangre resbalada gime
muda canci
n de serpiente.
-Señores guardias civiles:
aqu
paso lo de siempre.
Han muerto cuatro romanos
y cinco cartagineses.
*
La tarde loca de higueras
y de rumores calientes
cae desmayada en los muslos
heridos de los jinetes.
Y
ngeles negros volaban
por el aire de poniente.
Angeles de largas trenzas
y corazones de aceite.

4
Romance son
mbulo
A Gloria Giner
Y a Fernando de los R
os
Verde que te quiero verde.
verde viento. Verdes ramas.
El barco sobre el mar
y el caballo en la montaña.
Con la sombra en la cintura
ella sueña en su baranda,
verde carne, pelo verde,
con ojos de fr
a plata.
Verde que te quiero verde.
Bajo la luna gitana,
las cosas la est
n mirando
y ella no puede mirarlas.
*
Verde que te quiero verde.
Grandes estrellas de escarcha
vienen con el pez de sombra
que abre e camino del alba.
La higiene frota su viento
con lija de sus ramas,
y el monte, el gato garduño,
eriza sus pitas agrias.
Pero ¿qui
n vendr? ¿Y por donde...?
Ella sigue en su baranda,
verde carne, pelo verde,
soñando en la mar amarga.
*
-Compadre, quiero cambiar
mi caballo por su casa,
mi montura por su espejo,
mi cuchillo por su manta.
Compadre, vengo sangrando,
desde los puertos de Cabra.
-Si yo pudiera, mocito,
este trato se cerraba.
Pero yo ya no soy yo.
ni mi casa es ya mi casa.
-Compadre, quiero morir
decentemente en mi cama.
De acero, si puede ser,
con las s
banas de holanda.
¿No ves la herida que tengo
desde el pecho a la garganta
-Trescientas rosas morenas
lleva tu pechera blanca.
Tu sangre rezuma y huele
alrededor de tu faja.
Pero yo ya no soy yo,
ni mi casa es ya mi casa.
-Dejadme subir al menos
hasta las altas barandas;
¡dejadme subir!, dejadme,
hasta las verdes barandas.
Barandales de la luna
por donde retumba el agua.
*
Ya suben los dos compadres
hacia las altas barandas.
Dejando un rastro de sangre.
Dejando un rastro de lagrimas.
Temblando en los tejados
farolillos de hojalata.
Mil panderos de cristal
her
an la madrugada.
*
Verde que te quiero verde,
verde viento verde ramas.
Los dos compadres subieron.
El largo viento dejaba
en la boca de un raro gusto
de hiel, y de menta y de albahaca.
¡Compadre! ¿D
nde est, dime,
d
nde est tu niña amarga?
¡Cu
ntas veces te esper!
¿Cu
ntas veces te esperara,
cara fresca, negro pelo,
en esta verde baranda!
*
Sobre el rostro del aljibe
se mec
a la gitana.
Verde carne, pelo verde,
con los ojos de fr
a plata.
Un car
mbalo de luna
la sostiene sobre el agua.
La noche se puso
ntima
como una pequeña plaza.
Guardias civiles, borrachos
en la puerta golpeaban.
Verde que te quiero verde.
Verde viento, verdes ramas.
El barco sobre el mar.
Y el caballo en la montaña.

5
La monja gitana
A Jos
Moreno Villa
Silencio de cal y mirto.
Malvas en las hierbas finas.
La monja borda alhel
es
sobre una tela pajiza.
Vuelan en la araña gris
siete p
jaros del prisma.
La iglesia gruñe a lo lejos
como un oso panza arriba.
¡Qu
bien borda! ¡Con qu gracia!
Sobre la tela pajiza
ella quisiera bordar
flores de su fantas
a.
¡Qu
girasol! ¡Qu magnolia
de lentejuelas y cintas!
¡Qu
azafranes y qu lunas,
en el mantel de la misa!
Cinco toronjas se endulzan
en la cercana cocina.
Las cinco llagas de Cristo
cortadas en Almer
a.
Por los ojos de la monja
galopan dos caballistas.
Un rumor
ltimo y sordo
le despega la camisa,
y, al mirar nubes y montes
en las yertas lejan
as,
se quiebra su coraz
n
de az
car y yerbaluisa.
¡Oh, qu
llanura empinada
con veinte soles arriba!
¡Qu
ros puestos de pie
vislumbra su fantas
a!
Pero sigue con sus flores,
mientras que de pie, en la brisa,
la luz juega el ajedrez
alto de la celos
a.




6
La casada infiel
A Lydia Cabrera
Y a su negrita
Y que yo me la llev
al ro
creyendo que era mozuela,
pero ten
a marido.
Fue la noche de Santiago
y casi por compromiso.
Se apagaron los faroles
y se encendieron los grillos.
En las
ltimas esquinas
toqu
sus pechos dormidos,
y se me abrieron de pronto
como ramos de jacintos.
El almid
n de su enagua
me sonaba en el o
do
como una pieza de seda
rasgada por diez cuchillos.
Sin luz de plata en sus cepas
los
rboles han crecido,
y un horizonte de perros
ladra muy lejos del r
o.
*
Pasadas las zarzamoras,
los juncos y los espinos,
bajo su mata de pelo
hice un hoyo sobre el limo.
Yo me quite la corbata.
Ella se quit
el vestido.
Yo el cinturn con revlver.
Ella sus cuatro corpiños.
Ni nardos ni caracolas
tienen el cutis tan fino,
ni los cristales con luna
relumbran con ese brillo.
Sus muslos se me escapan
como peces sorprendidos,
la mitad llenos de lumbre,
la mitad llenos de fr
o.
Aquella noche corr

el mejor de los caminos,
montando en potra de n
car
sin bridas y sin estribos.
No quiero decir, por hombre,
las cosas que ella me dijo.
La luz del entendimiento
me hace ser muy comedido.
Sucia de besos y arena,
yo me la lev
al ro.
Con el aire se bat
an
las espaldas de los lirios.
Me port
como quien soy.
Como un gitano leg
timo.
Le regal
un costutero
grande, de raso pajizo,
y no quise enamorarme
porque teniendo marido
me dijo que era mozuela
cuando la levaba al r
o.

7
Romance de la pena negra
A Jos
Navarro Pardo
Las piquetas de los gallos
cavan buscando la aurora,
cuando por el monte oscuro
baja Soledad Montoya.
Cobre amarillo, su carne
huele a caballo y a sombra.
Yunques ahumados sus pechos,
gimen canciones redondas.
-Soledad, ¿Por quien preguntas
sin compañ
a y a estas horas?
-Pregunte por quien pregunte,
dime: ¿a ti qu
se te importa?
Vengo a buscar lo que busco,
mi alegr
a y mi persona.
-Soledad de mis pesares,
caballo que se desboca
al fin encuentra la mar
y se lo tragan las olas.
-No me recuerdes el mar
que la pena negra brota
en las tierras de la aceituna
bajo el rumor de las hojas.
-¡Soledad, qu
pena tienes!
¡Qu
pena tan lastimosa!
Lloras zumo de lim
n
agrio de espera y de boca.
-¡Qu
pena tan grande! Corro
mi casa como una loca,
mis dos trenzas por el suelo,
de la cocina a la alcoba.
¡Qu
pena! Me estoy poniendo
de azabache carne y roja.
¡Ay, mis camisas de hilo!
¡Ay, mis muslos de amapola!
-Soledad, lava tu cuerpo
con agua de alondras,
y deja tu coraz
n
en paz, Soledad Montoya.
*
Por abajo canta el r
o:
volante de cielo y hojas.
Con flores de calabaza
la nueva luz se corona.
¡Oh pena de los gitanos!
Pena limpia y siempre sola.
¡Oh pena de cauce oculto
y madrugada remota!

8
Sanmiguel
(Granada)
A Diego Buigas de Dalm
u
Se ven desde las barandas,
por el monte, monte, monte,
mulos y sombras de mulos
cargados de girasoles.
Sus ojos en las umbr
as
se empañan de inmensa noche.
En los recodos del aire,
cruje la aurora salobre.
Un cielo de mulos blancos
cierra sus ojos de azogue
dando a la quieta penumbra
un final de corazones.
Y el agua se pone fr
a
para que nadie la toque.
Agua loca y descubierta
por el monte, monte, monte.
*
San Miguel lleno de encajes
en la alcoba de su torre,
enseña sus bellos muslos
ceñidos por los faroles.
Arc
ngel domesticado
en el gesto de las doce,
finge una c
lera dulce
de plumas y ruiseñores.
San Miguel canta en los vidrios;
efebo de tres mil noches,
fragante de agua colonia
y lejano de las flores.
*
El mar baila por la playa,
un poema de balcones.
Las orillas de la luna
pierden juncos, ganan voces.
Vienen manolas comiendo
semillas de girasoles,
los culos grandes y ocultos
como planetas de cobre.
Vienen altos caballeros
y damas de triste porte,
morenas por la nostalgia
de un ayer de ruiseñores.
Y el obispo de Manila,
ciego de azafr
n y pobre,
dice misa con dos filos
para mujeres y hombres.
*
San Miguel se estaba quieto
en la alcoba de su torre,
con las enaguas cuajadas
de espejitos y entredoses.
San Miguel, rey de los globos
y de los n
meros nones,
en el primor berberisco
de gritos y miradores.




9
San Rafael
(C
rdoba)
A Juan Izquierdo Croselles
I
Coches cerrados llegaban
a las villas de juncos
donde las ondas alisan
romano torso desnudo.
Coches, que el Guadalquivir
tiende en su cristal maduro,
entre l
minas de flores
y resonancia de nublos.
Los niños tejen y cantan
el desengaño del mundo,
cerca de los viejos coches
perdidos en el nocturno.
Pero C
rdoba no tiembla
bajo el misterio confuso,
pues si la sombra levanta
la arquitectura del humo,
un pie de m
rmol afirma
su casto fulgor enjuto.
P
talos de lata dbil
recaman los grises puros
de la brisa, desplegada
sobre los arcos de triunfo.
Y mientras el puente sopla
diez rumores de Neptuno,
vendedores de tabaco huyen
por el roto muro.

II
Un solo pez en el agua
que a las dos C
rdobas junta:
Blanca C
rdoba de juncos.
C
rdoba de arquitectura.
Niños de cara impasible
en la villa se desnudan,
aprendices de Tob
as
y Merlines de cintura,
para fastidiar al pez
en ir
nica pregunta
si quiere flores de vino
o saltos de media luna.
Pero el pez, que dora el agua
y los m
rmoles enluta,
les da lecci
n y equilibrio
de solitaria columna.
El Arc
ngel aljamiado
de lentejuelas oscuras,
en el mitin de las ondas
buscaba rumor y cuna.
*
Un solo pez en el agua.
Dos C
rdobas de hermosura.
C
rdoba quebrada en chorros.
Celeste C
rdoba enjuta.

10
San Gabriel
(Sevilla)
I
Un bello niño de junco,
anchos hombros, fino talle
piel de nocturna manzana,
boca triste y ojos grandes,
nervio de plata caliente,
ronda la desierta calle.
Sus zapatos de charol
rompen las dalias del aire,
con los dos ritmos que cantan
breves lutos celestiales.
En la ribera del mar
no hay palma que se le iguale,
Ni emperador coronado
ni lucero caminante.
Cuando la cabeza inclina
sobre su pecho de jaspe,
la noche busca llanuras
porque quiere arrodillarse.
Las guitarras suenan solas
para San Gabriel Arc
ngel,
domador de palomillas
y enemigo de los sauces.
San Gabriel: El niño llora
en el vientre de su madre.
No olvides que los gitanos
te regalaron el traje.
II
Anunciaci
n de los Reyes,
bien lunada y mal vestida,
abre la puerta al lucero
que por la calle ven
a.
El Arc
ngel San Gabriel,
entre azucena y sonrisa,
bisnieto de la Giralda,
se acercaba de visita.
En su chaleco bordado
grillos ocultos palpitan.
Las estrellas de la noche
se volvieron campanillas.
San Gabriel: Aqu
me tienes
con tres clavos de alegr
a.
Tu fulgor abre jazmines
sobre mi cara encendida.
Dios te salve, Anunciaci
n.
Morena de maravilla..Tendr
s un niño ms bello
que los tallos de la brisa.
¡Ay San Gabriel de mis ojos!
¡Gabrielillo de mi vida!
Para sentarte yo sueño
un sill
n de clavelinas.
*
Dios te salve, Anunciaci
n,
bien lunada y mal vestida.
Tu niño tendr
en el pecho
un lunar y tres heridas.
¡Ay San Gabriel que reluces!
¡Gabrielillo de mi vida!
En el fondo de mis pechos
ya nace la leche tibia.
Dios te salve, Anunciaci
n.
Madre de cien dinast
as.
ridos lucen tus ojos,
paisajes de caballista.
*
El niño canta en el seno
de Anunciaci
n sorprendida.
Tres balas de almendra verde
tiemblan en su vocecita.
Ya San Gabriel en el aire
por una escala sub
a.
Las estrellas de la noche
se volvieron siemprevivas.

11
Prendimiento de
Antoñito El Camborio
en el camino de Sevilla
A Margarita Xirgu
Antonio Torres Heredia,
hijo y nieto de Camborios,
con una vara de mimbre
va a Sevilla a ver los toros.
Moreno de verde luna
anda despacio y garboso.
Sus empavonados bucles
le brillan entre los ojos.
A la mitad del camino
cort
limones redondos,
y los fue tirando al agua
hasta que la puso de oro.
Y a la mitad del camino,
bajo las ramas de un olmo,
guardia civil caminera
lo llev
codo con codo.
*
El d
a se va despacio,
la tarde colgada a un hombro,
dando una larga torera
sobre el mar y los arroyos.
Las aceitunas aguardan
la noche de Capricornio,
y una corta brisa, ecuestre,
salta los montes de plomo.
Antonio Torres Heredia,
hijo y nieto de Camborios,
viene sin vara de mimbre
entre los cinco tricornios.
Antonio, ¿qui
n eres t?
Si te llamaras Camborio,
hubieras hecho una fuente
de sangre con cinco chorros.
Ni t
eres hijo de nadie,
ni leg
timo Camborio.
¡Se acabaron los gitanos
que iban por el monte solos!
Est
n los viejos cuchillos
tiritando bajo el polvo.
A las nueve de la noche
lo llevan al calabozo,
mientras los guardias civiles
beben limonada todos.
Y a las nueve de la noche
le cierran el calabozo,
mientras el cielo reluce
como la grupa de un potro.

12
Muerte de Antoñito El Camborio

A Jos
Antonio Rubio Sacristn
Voces de muerte sonaron
cerca del Guadalquivir.
Voces antiguas que cercan
voz de clavel varonil.
Les clav
sobre las botas
mordiscos de jabal
.
En la lucha daba saltos
jabonados de delf
n.
Bañ
con sangre enemiga
su corbata carmes
,
pero eran cuatro puñales
y tuvo que sucumbir.
Cuando las estrellas clavan
rejones al agua gris,
cuando los erales suenan
ver
nicas de alhel,
voces de muerte sonaron
cerca del Guadalquivir.
*
Antonio Torres Heredia,
Camborio de dura crin,
moreno de verde luna,
voz de clavel varonil:
¿Qui
n te ha quitado la vida
cerca del Guadalquivir?
Mis cuatro primos Heredias
hijos de Benamej
.
Lo que en otros no envidiaban,
ya lo envidiaban en m
.
Zapatos color corinto,
medallones de marfil,
y este cutis amasado
con aceituna y jazm
n.
¡Ay Antoñito el Camborio,
digno de una Emperatriz!
Acu
rdate de la Virgen
porque te vas a morir.
¡Ay Federico Garc
a,
llama a la Guardia Civil!
Ya mi talle se ha quebrado
como caña de ma
z.
Tres golpes de sangre tuvo
y se muri
de perfil.
Viva moneda que nunca
se volver
a repetir.
Un
ngel marchoso pone
su cabeza en un coj
n.
Otros de rubor cansado,
encendieron un candil.
Y cuando los cuatro primos
llegan a Benamej
,
voces de muerte cesaron
cerca del Guadalquivir.

13
Muerto de amor
A Margarita Manso
¿Qu
es aquello que reluce
por los altos corredores?
Cierra la puerta, hijo m
o,
acaban de dar las once.
En mis ojos, sin querer,
relumbran cuatro faroles.
Ser
que la gente aquella
estar
fregando el cobre.
*
Ajo de ag
nica plata
la luna menguante, pone
cabelleras amarillas
a las amarillas torres.
La noche llama temblando
al cristal de los balcones,
perseguida por los mil
perros que no la conocen,
y un olor de vino y
mbar
viene de los corredores.
*
Brisas de caña mojada
y rumor de viejas voces,
resonaban por el arco
roto de la media noche.
Bueyes y rosas dorm
an.
S
lo por los corredores
las cuatro luces clamaban
con el furor de San Jorge.
Tristes mujeres del valle
bajaban su sangre de hombre,
tranquila de flor cortada
y amarga de muslo joven.
Viejas mujeres del r
o
lloraban al pie del monte,
un minuto intransitable
de cabelleras y nombres.
Fachadas de cal, pon
an
cuadrada y blanca la noche.
Serafines y gitanos
tocaban acordeones.
Madre, cuando yo me muera,
que se enteren los señores.
Pon telegramas azules
que vayan del Sur al Norte.
Siete gritos, siete sangres,
siete adormideras dobles,
quebraron opacas lunas
en los oscuros salones.
Lleno de manos cortadas
y coronitas de flores,
el mar de los juramentos
resonaba, no s
donde.
Y el cielo daba portazos
al brusco rumor del bosque,
mientras clamaban las luces
en los altos corredores.

14
Romance del emplazado
Para Emilio Aladr
n
¡Mi soledad sin descanso!
Ojos chicos de mi cuerpo
y grandes de mi caballo,
no se cierran por la noche
ni miran al otro lado
donde se aleja tranquilo
un sueño de trece barcos.
Sino que limpios y duros
escuderos desvelados,
mis ojos miran un norte
de metales y peñascos
donde mi cuerpo sin venas
consulta naipes helados.
*
Los densos bueyes del agua
embisten a los muchachos
que se bañan en las lunas
de sus cuernos ondulados.
Y los martillos cantaban
sobre los yunques son
mbulos,
el insomnio del jinete
y el insomnio del caballo.
*
El veinticinco de junio
le dijeron a el Amargo:
Ya puedes cortar si gustas
las adelfas de tu patio.
Pinta una cruz en la puerta
y pon tu nombre debajo,
porque cicutas y ortigas
nacer
n en tu costado,
y agujas de cal mojada
te morder
n los zapatos.
Ser
de noche, en lo oscuro,
por los montes imantados,
donde los bueyes del agua
beben los juncos soñando.
Pide luces y campanas.
Aprende a cruzar las manos,
y gusta los aires fr
os
de metales y peñascos.
Porque dentro de dos meses
yacer
s amortajado.
*
Espad
n de nebulosa
mueve en el aire Santiago.
Grave silencio, de espalda,
manaba el cielo combado.
*
El veinticinco de junio
abri
sus ojos Amargo,
y el veinticinco de agosto
se tendi
para cerrarlos.
Hombres bajaban la calle
para ver al emplazado,
que fijaba sobre el muro
su soledad con descanso.
Y la s
bana impecable,
de duro acento romano,
daba equilibrio a la muerte
con las rectas de sus paños.

15
Romance de la guardia civil española

A Juan Guerrero
C
nsul General de la Poesa
Los caballos negros son.
Las herraduras son negras.
Sobre las capes relucen
manchas de tinta y de cera.
Tienen, por eso no lloran,
de plomo las calaveras.
Con el alma de charol
vienen por la carretera.
Jorobados y nocturnos,
por donde animan ordenan
silencios de goma oscura
y miedos de fina arena.
Pasan, si quieren pasar,
y ocultan en la cabeza
una vaga astronom
a
de pistolas inconcretas.
*
¡Oh ciudad de los gitanos!
En las esquinas banderas.
La luna y la calabaza
con las guindas en conserva.
¡Oh ciudad de los gitanos!
¿Qui
n te vio y no te recuerda?
Ciudad de dolor y almizcle,
con las torres de canela.
Cuando llegaba la noche,
noche que noche nochera,
los gitanos en sus fraguas
forjaban soles y flechas.
Un caballo malherido,
llamaba a todas las puertas.
Gallos de vidrio cantaban
por Jerez de la Frontera.
El viento, vuelve desnudo
la esquina de la sorpresa,
en la noche platinoche
noche, que noche nochera.
*
La Virgen y San Jos
,
perdieron sus castañuelas,
y buscan a los gitanos
para ver si las encuentran.
La Virgen viene vestida
con un traje de alcaldesa
de papel de chocolate
con los collares de almendras.
San Jos
mueve los brazos
bajo una capa de seda.
Detr
s va Pedro Domecq
con tres sultanes de Persia.
La media luna, soñaba
un
xtasis de cigeña.
Estandartes y faroles
invaden las azoteas.
Por los espejos sollozan
bailarinas sin caderas.
Agua y sombra, sombra y agua
por Jerez de la Frontera.
*
¡Oh ciudad de los gitanos!
En las esquinas banderas.
Apaga tus verdes luces
que viene la benem
rita.
¡Oh ciudad de los gitanos!
¿Qui
n te vio y no te recuerda?
Dejadla lejos del mar, sin
peines para sus crenchas.
*
Avanzan de dos en fondo
a la ciudad de la fiesta.
Un rumor de siemprevivas
invade las cartucheras.
Avanzan de dos en fondo.
Doble nocturno de tela.
El cielo, se les antoja,
una vitrina de espuelas.
*
La ciudad libre de miedo,
multiplicaba sus puertas.
Cuarenta guardias civiles
entran a saco por ellas.
Los relojes se pararon,
y el coñac de las botellas
se disfraz
de noviembre
para no infundir sospechas.
Un vuelo de gritos largos
se levant
en las veletas.
Los sables cortan las brisas
que los cascos atropellan.
Por las calles de penumbra
huyen las gitanas viejas
con los caballos dormidos
y las orzas de monedas.
Por las calles empinadas
suben las capas siniestras,
dejando atr
s fugaces
remolinos de tijeras.
En el portal de Bel
n
los gitanos se congregan.
San Jos
, lleno de heridas,
amortaja a una doncella.
Tercos fusiles agudos
por toda la noche suenan.
La Virgen cura a los niños
con salivilla de estrella.
Pero la Guardia Civil
avanza sembrando hogueras,
donde joven y desnuda
la imaginaci
n se quema.
Rosa la de los Camborios,
gime sentada en su puerta
con sus dos pechos cortados
puestos en una bandeja.
Y otras muchachas corr
an
perseguidas por sus trenzas,
en un aire donde estallan
rosas de p
lvora negra.
Cuando todos los tejados
eran surcos en la sierra,
el alba meci
sus hombros
en largo perfil de piedra.
*
¡Oh ciudad de los gitanos!
La Guardia Civil se aleja
por un t
nel de silencio
mientras las llamas te cercan.
¡Oh ciudad de los gitanos!
¿Qui
n te vio y no te recuerda?
Que te busquen en mi frente.
Juego de luna y arena.










Tres romances hist
ricos

16
Martirio de Santa Olalla
A Rafael Mart
nez Nadal
I
Panorama de M
rida
Por la calle brinca y corre
caballo de larga cola,
mientras juegan o dormitan
viejos soldados de Roma.
Medio monte de Minervas
abre sus brazos sin hojas.
Agua en vilo redoraba
las aristas de las rocas.
Noche de torsos yacentes
y estrellas de nariz rota,
aguarda grietas del alba
para derrumbarse toda.
De cuando en cuando sonaban
blasfemias de cresta roja.
Al gemir, la santa niña
quiebra el cristal de las copas.
La rueda afila cuchillos
y garfios de aguda comba:
Brama el toro de los yunques,
y M
rida se corona
de nardos casi despiertos
y tallos de zarzamora.
II
El martirio
Flora desnuda se sube
por escalerillas de agua.
El C
nsul pide bandeja
para los senos de Olalla.
Un chorro de venas verdes
le brota de la garganta.
Su sexo tiembla enredado
como un p
jaro en las zarzas.
Por el suelo, ya sin norma,
brincan sus manos cortadas
que aun pueden cruzarse en tenue
oraci
n decapitada.
Por los rojos agujeros
donde sus pechos estaban
se ven cielos diminutos
y arroyos de leche blanca.
Mil arbolillos de sangre
le cubren toda la espalda
y oponen h
medos troncos
al bistur
de las llamas.
Centuriones amarillos
de carne gris, desvelada,
llegan al cielo sonando
sus armaduras de plata.
Y mientras vibra confusa
pasi
n de crines y espadas,
el C
nsul porta en bandeja
senos ahumados de Olalla.
III
Infierno y gloria
Nieve ondulada reposa.
Olalla pende del
rbol.
Su desnudo de carb
n
tizna los aires helados.
Noche tirante reluce.
Olalla muerta en el
rbol.
Tinteros de las ciudades
vuelcan la tinta despacio.
Negros maniqu
es de sastre
cubren la nieve del campo,
en largas filas que gimen
su silencio mutilado.
Nieve partida comienza.
Olalla blanca en el
rbol.
Escuadras de n
quel juntan
los picos en su costado.
*
Una Custodia reluce
sobre los cielos quemados,
entre gargantas de arroyo
y ruiseñores en ramos.
¡Saltan vidrios de colores!
Olalla blanca en lo blanco.
ngeles y serafines dicen:
Santo, Santo, Santo.

17
Burla de Don Pedro a caballo

Romance con lagunas
A Jean Cassou

Romance de Don Pedro a caballo
Por una vereda
ven
a Don Pedro.
¡Ay c
mo lloraba
el caballero!
Montado en un
gil
caballo sin freno,
ven
a en la busca
del pan y del beso.
Todas las ventanas
preguntan al viento,
por el llanto oscuro
del caballero.

Primera laguna
Bajo el agua.siguen las palabras.
Sobre el agua
una luna redonda
se baña,
dando envidia a la otra
¡tan alta!
En la orilla,
un niño,
ve las lunas y dice:
-¡Noche; toca los platillos!

Sigue
A una ciudad lejana
ha llegado Don Pedro.
Una ciudad de oro
entre un bosque de cedros.
¿Es Bel
n? Por el aire
yerbaluisa y romero.
Brillan las azoteas
y las nubes. Don Pedro
pasa por arcos rotos.
Dos mujeres y un viejo
con velones de plata
le salen al encuentro.
Los chopos dicen: No.
Y el ruiseñor: Veremos.

Segunda laguna
Bajo el agua
siguen las palabras.
Sobre el peinado del agua
un c
rculo de pjaros y llamas.
Y por los cañaverales,
testigos que conocen lo que falta.
Sueño concreto y sin norte
de madera de guitarra.

Sigue
Por el camino llano
dos mujeres y un viejo
con velones de plata
van al cementerio.
Entre los azafranes
han encontrado muerto
el sombr
o caballo
de Don Pedro.
Voz secreta de tarde
balaba por el cielo.
Unicornio de ausencia
rompe en cristal su cuerno.
La gran ciudad lejana
est
ardiendo
y un hombre va llorando
tierras adentro.
Al Norte hay una estrella.
Al Sur un marinero.

ltima laguna
Bajo el agua
est
n las palabras.
Limo de voces perdidas..Sobre la flor enfriada,
est
Don Pedro olvidado,
¡ay!, jugando con las ranas.


18
Tham
r y Amnn

Para Alfonso Garc
a-Valdecasas
La luna gira en el cielo
sobre las sierras sin agua
mientras el verano siembra
rumores de tigre y llama.
Por encima de los techos
nervios de metal sonaban.
Aire rizado ven
a
con los balidos de lana.
La sierra se ofrece llena
de heridas cicatrizadas,
o estremecida de agudos
cauterios de luces blancas.
*
Tham
r estaba soñando
p
jaros en su garganta
al son de panderos fr
os
y c
taras enlunadas.
Su desnudo en el alero,
agudo norte de palma,
pide copos a su vientre
y granizo a sus espaldas.
Tham
r estaba cantando
desnuda por la terraza.
Alrededor de sus pies,
cinco palomas heladas.
Amn
n, delgado y concreto,
en la torre la miraba,
llenas las ingles de espuma
y oscilaciones la barba.
Su desnudo iluminado
se tend
a en la terraza,
con un rumor entre dientes
de flecha reci
n clavada.
Amn
n estaba mirando
la luna redonda y baja,
y vio en la luna los pechos
dur
simos de su hermana.
*
Amn
n a las tres y media
se tendi
sobre la cama.
Toda la alcoba sufr
a
con sus ojos llenos de alas.
La luz, maciza, sepulta
pueblos en la arena parda,
o descubre transitorio
coral de rosas y dalias.
Linfa de pozo oprimida
brota silencio en las jarras.
En el musgo de los troncos
la cobra tendida canta.
Amn
n gime por la tela
fresqu
sima de la cama.
Yedra del escalofr
o
cubre su carne quemada.
Tham
r entr silenciosa
en la alcoba silenciada,
color de vena y Danubio,
turbia de huellas lejanas.
Tham
r, brrame los ojos
con tu fija madrugada.
Mis hilos de sangre tejen
volantes sobre tu falda.
D
jame tranquila, hermano.
Son tus besos en mi espalda
avispas y vientecillos
en doble enjambre de flautas.
Tham
r, en tus pechos altos
hay dos peces que me llaman,
y en las yemas de tus dedos
rumor de rosa encerrada.
*
Los cien caballos del rey
en el patio relinchaban.
Sol en cubos resist
a
la delgadez de la parra.
Ya la coge del cabello,
ya la camisa le rasga.
Corales tibios dibujan
arroyos en rubio mapa.
*
¡Oh, qu
gritos se sentan
por encima de las casas!
Qu
espesura de puñales
y t
nicas desgarradas.
Por las escaleras tristes
esclavos suben y bajan.
mbolos y muslos juegan
bajo las nubes paradas.
Alrededor de Tham
r
gritan v
rgenes gitanas
y otras recogen las gotas
de su flor martirizada.
Paños blancos enrojecen
en las alcobas cerradas.
Rumores de tibia aurora
p
mpanos y peces cambian.
*
Violador enfurecido,
Amn
n huye con su jaca.
Negros le dirigen flechas
en los muros y atalayas.
Y cuando los cuatro cascos
eran cuatro resonancias,
David con unas tijeras cort

las cuerdas del arpa.








.  |