BORIS PASTERNAK

BORIS PASTERNAK
Biografie
Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie (stil vechi) (10 februarie) 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet şi scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.

La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.

În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.

Bibliografie selectivă

Vremea începuturilor -- (1912 - 1914)
Pe deasupra barierelor -- (1914 - 1916)
Anul nouă sute cinci -- (1925 - 1926)
Locotenentul Schmidt -- (1926 - 1927)
A doua naştere -- (1930 - 1931)
Doctor Jivago -- 1957

POEZII DE BORIS PASTERNAK


Definitia poeziei

Suieratura despicata.
Clinchet de turturi, cu fiori.
E noaptea ce-amorteste frunza,
Duel e de privighetori.

E mazarea dulceag-uscata,
Cu plansul boltii in pastai.
E Figaro de pe pupitre
Din flaut, grindina spre vai.

E tot ce-i important ca noaptea
Prin scaldatori scurmand, vioaie,
Sub stresina, s-aduca steaua,
In palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.
Bolta se-nabusa-n arin.
De-ati rade stelelor - ce hohot!
Dar necuprinsul - loc strain.



Vara in oras

Se vorbeste pe soptite,
Glasul parca ti se taie,
Iar femeia, de pe ceafa,
Si-a strans coama-n crestet, claie.

Sta sub pieptenele greu
Ca sub coif, intr-adevar,
Cand pe spate-si da ea capul
Cu podoaba grea de par.

Strada calda, noaptea calda,
Vremea rea se cam abate,
Tarsaitul de picioare
Este o realitate.

Chiar ca tuna! Sus pe bolti,
Bubuitul - ce napasta!
Vantul salta, la un colt,
Perdeluta din fereastra.

S-a instapanit tacerea.
Aerul parca-i de fier
Scapararile de fulger
Scotocesc nervos prin cer.

Cand s-arata dimineata
Si-ncep strazile de ard,
Sugativa prin baltoace
Soarele pe bulevard.

Teii-n floare, secularii,
Teii-nmiresmati - mahmur
Cata: li-i necaz pe vreme
Fiindca n-au dormit destul.


Grădina Ghetsemani

Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos-un râu care Kedron se cheamă.

Şi dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar şi-a tras.
Măslinii-ncărunţiţi şi argintii
În aer dau să facă primul pas.

Era grădina nu ştiu cui aici.
Le spuse El deodată: Nu plecaţi.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneţi pe aproape, mă vegheaţi.

El renunţase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât.

Păreau îndepărtările, în noapte,
Ţinutul nefiinţei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.

Şi tot privind în hăurile negre
Ce nu încep şi nu sfârşesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.

Abia sfârşi, aşa, de nu ştiu unde,
O şleahtă de golani-oşteni, popor,
Făclii şi săbii-iar în faţă Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!

Dar Petru-atunci sări la cuţitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă!

Şi El le zice: V-a fost dat anume
Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!
Bătu şi ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiţi.

Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtă oleacă de ceilalţi.
Discipolii, cuprinşi de toropeală,
Tot moţăiau pe margine de şanţ.

Socoţi că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Şi nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Şi toţi ar fi în praful Palestinii.

Ci cartea vieţii tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Şi trebuie acum să se întâmple
Aşa cum este scris în ea. Amin.

Vezi, secolele merg şi merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoşătă
Pogor în chinul groapei voluntar.

Şi mă înalţ apoi după trei zile,
Şi, tot aşa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieşind din întuneric,
Vin veacurile-n şir la judecată.


Tălmăcire de Marin Sorescu
|