POEZII DE OCTAVIAN BLAGA

OCTAVIAN BLAGA

Noaptea cu greieri

Nimic n-a mai fost pe urmă la fel. Nici cireşul n-a mai înflorit

Fără spaimă, nici ghiocelul nu şi-a mai ridicat prin zăpadă

Creştetul afară făr-o nevroză, nici o sfadă nu mai fu urmată

De o împăcare adevărată, nici umbrele nu au mai reprodus

Fidel taiectoria paşilor. Eram copil şi credeam , cum cred

Copiii, că întrebările au răspunsuri. Se întâmpla într-o noapte

Şedeam cuuibărit, spre adormire, în braţele Bătrânului meu,

Şi am auizit: cri-crfi. Ce se aude, moşule? Îmi e frică...

Toate zgomotele erau la vremea aceea tulburări ale ordinii firii.

Nu trebuie, dragul moşului, sunt greieri. Crezusem cumva

Cum că toate fiindurile făcuseră pace? Elitrele greierilor trebuie

Să-mi fi părut o declaraţie de război. Şi câţi sunt, moşule?

Prevăzător, evaluam  riscurile. Sunt toţi, dragule. Veniseră toţi.

Trădarea era, deci, generală. Dar cine sunt greierii, moşule,

Ce spun? Mai purtam o speranţă, ca pe un steag alb în faţa

Unei mitraliere setate pe pilot automat. Greierii sunt inimi, care

Ne păzesc noaptea. Oamenii zic că ei cântă. Dar moşul

Are să-ţi spună un secret : greierii nu cântă, greierii întreabă.

Era o noapte atletică, fără nici o ponioarcă pe dânsa. Şi ce,

Întreabă, moşule, ce întreabă? Fânul odora a ambrozie şi tutun.

Întreabă dimineaţa dacă mai vine. Scheletul unei spaime ţâşni

De sub cergă şi o luă la goană ca un andabat. Şi vine dimineaţa,

Moşule, vine? Aveam ani puţini. Atunci şi aşa am crescut cu

Greierii, în braţele Bătrânului meu, atunci şi aşa, întrebările,

Acoperit cu o cergă de sub care  doar ochii ieşeau afară,

Să cunoască stelele, şi urechile, să înveţe vântul, şi nasul,

Să adulmee iarba. Asta nu ştie încă nimeni, dragul moşului.

Oglinzile pentru mai târziu

Când nu am fost este

Foarte aproape de când

Nu mai suntem. Înainte de a fi

Ne amintim să fi fost.

Iar după ce nu mai suntem,

Ne amintim să mai fim.

Amintirile acestea

Sunt ca niste oglinzi călătoare,

Legate între ele de reflecţii

De care ne amintim

Ca de nişte păpădii

Despărţite în zbor.

Vine, însă, o zi, când oglinzile

Nu ne mai cunosc, iar

Reflecţiile lor sunt

Tot mai îndepărtate.

Anonim, secolul XXI

Florile varsă gânduri şi rouă

Şi parcă ar ploua, însă nu plouă.

N-aş auzi nici moartea de-ar veni.

Nici când pământul s-ar opri n-ar şti.

Fericirea e o oglindă cu faţa în soare,

Atunci când nici o rază nu doare.

Trec anonim, ca fumul.

Secolul,  pare-se,  e XXI.