miercuri, 15 septembrie 2010

"ELEGIILE DUINEZE" de RAINER MARIA RILKE

Rainer Maria Rilke






ELEGIILE DUINEZE

* 1923 - Duisener Elegien (Elegiile duineze) (începute în 1912, în Castelul Duino şi, după o lungă întrerupere, încheiate în februarie 1922, la Muzot)







Elegia întâia

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?
Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aş pieri
de prea intensa lui fiinţare. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,
şi dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Şi orice înger e cumplit.
Şi astfel mă înfrânez şi într-un sumbru hohot de plâns înec
ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?
Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu
că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită.
Ne mai rămâne poate vreun arbore
pe-o costişă, pe care zilnic
să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri
şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă
căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat.
O, şi noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg
ne mistuie chipul - cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaş dorită,
lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?
Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiţi?
Ah, dar ei nu fac decât să-şi ascundă unul altuia soarta.
Asta nu o ştii încă? Aruncă din braţele tale golul
către spaţiile pe care le respirăm; poate că păsările
simţi-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor.

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele
doreau să le simţi. Se ridica
spre tine un val din adâncul trecutului, sau
când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,
ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie.
Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu
distrat de-aşteptare, ca şi cum totul îţi prevestea
sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăposteşti,
când în tine marile, străinele gânduri
intră şi ies, iar noaptea adesea rămân).

Dar dacă ţie ţi-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Cântă-le - aproape invidiate de tine - îndrăgostitele care-au fost părăsite
şi pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe
iarăşi şi iarăşi slăvirea ce n-o poţi nicicând desăvârşi;
adu-ţi aminte: eroul durează, - chiar şi căderea lui
e doar un pretext să existe: ultima-i naştere.
Dar pe îndrăgostiţi natura sleită
îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri
pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare
destul la Gaspara Stampa (celebră poetă şi curtezană veneţiană din secolul XVI - n.r.), încât vreo fată de cel drag
părăsită, să-şi spună după sublima pildă
a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin?
N-ar trebui ca în sfârşit aceste cele mai demult dureri
în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,
să ne eliberăm de ce ne e drag şi tremurători să-l depăşim
precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată
să devină mai mult chiar decât ea însăşi? Căci rămânere nu-i nicăieri!

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai
sfinţii odinioară-ascultau: încât uriaşa chemare
îi ridica din ţărână; dar ei, cei peste putinţă, rămâneau îngenuncheaţi
mai departe şi n-o luau în seamă.
Aşa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului
glas. Dar ascultă-acest suflu,
neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.
Un murmur se înalţă acum, dinspre morţii tineri spre tine.
Oriunde mereu ai intrat, în biserici
din Roma sau Neapole, nu ţi-au mărturisit în şoaptă destinul lor?
Sau o inscripţie îţi apărea sublimă
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândeţe
acea aparenţă de nedreptate, ce stinghereşte uneori
a duhurilor curată mişcare.

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie. - Dar cei vii fac toţi
greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii (se spune) adesea nu ştiu prea bine
dacă merg printre cei vii sau printre cei morţi. Curentul eternităţii
târăşte vârstele toate prin amândouă tărâmuri
mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleşeşte.

Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,
se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând,
blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care
avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale
se naşte un suiş fericit -: am putea oare exista fără ei?
Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,
muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;
că, abia în spaţiul înfricoşat pe care tânărul
aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră
în acea vibraţie, care acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută.

Elegia a doua

Orice înger e înfricoşător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului,
ştiindu-vă bine. Unde sunt vremurile
lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora
unul din cei mai strălucitori dintre voi,
puţin travestit pentru călătorie şi care nu mai înfricoşa;
(un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr).
Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni
dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas
coborând şi-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima
încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteţi voi?

Desăvârşiri ale zilei dintâi, voi răsfăţaţi ai Creaţiei,
creste înalte, piscuri împurpurate de auroră
ale oricărei Faceri, - polen al dumnezeirii dând în floare,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii de esenţe, scuturi din desfătări,
tumulturi ale simţirii în furtunoasa-ncântare şi dintr-o dată, solitare
OGLINZI a căror iradiată frumuseţe
se recreează mereu şi mereu întorcându-se pe propriul chip.
Căci pentru noi, a simţi înseamnă să ne cheltuim; ah! noi
ne exalăm fiinţa; de la o flacără la alta
dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva:
da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara
se umplu de tine ... Dar la ce bun? nu ne poate păstra,
dispărem în el şi pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoşi,
o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor
aparenţa se înalţă şi piere. Ca roua de pe iarba dimineţii
ceea ce suntem se ridică din noi, aşa cum se pierde căldura
dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălţată -:
nou şi cald val care pleacă din inimă, se depărtează -:
vai mie: totuşi ACEASTA SUNTEM. Spaţiul fără de margini
în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră?
Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu
sau, uneori, din greşeală, şi puţin din fiinţa noastră?
Suntem amestecaţi în trăsăturile lor, măcar atât cât nedesluşitul
pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea să-şi dea seama?)

Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în al nopţii văzduh. Fiindcă, pe semne, totul
ne tăinuieşte. Iată, arborii SUNT; casele
în care sălăşluim, dăinuie încă. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate
de ruşine, poate, iar jumătate din negrăită speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi care vă sunteţi de ajuns în calda voastră
îmbrăţişare şi care cunoaşteţi mulţumirea: pe voi vă întreb, ce suntem?
Voi vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează
şi îşi dau seama una de cealaltă, sau că faţa mea ofilită
în ele se cruţă. Aceasta îmi dăruie puţină conştiinţă
de mine însumi. Totuşi, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SĂ FIE?
Voi însă, care sporiţi unul în extazul celuilalt
până ce el, covârşit,
imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt
mai îmbelşugaţi deveniţi decât anii rodnici în struguri;
voi care uneori vă absorbiţi în preaplinul celuilalt:
pe voi vă întreb despre noi. Ştiu,
sunteţi atât de fericiţi în atingerea voastră
pentru că alintul vă păstrează,
pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiţi
cu îmbrăţişarea voastră - nu piere; pentru că
sub voi simţiţi acolo vibrând dăinuirea fără prihană.
Astfel, îmbrăţişarea voastră vă făgăduieşte
aproape veşnicia. Şi totuşi, atunci când aţi învins
spaima primelor priviri şi dorul la fereastră tânjind,
şi cea dintâi plimbare-mpreună, O DATĂ doar în grădină:
îndrăgostiţilor, mai SUNTEŢI încă? Când unul pe altul
la buze vă duceţi spre-a vă soarbe: licoare la licoare,
o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă.
Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudenţa
gestului omenesc? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de blând aşezate pe umeri ca şi cum ar fi fost făcute
din altă substanţă decât a noastră? Amintiţi-vă mâinile,
cât de fără greutate se lasă, deşi torsul e-atât de puternic.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi, ştiau: numai
atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AŞA să ne-atingem;
mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor.
De-am putea şi noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare
esenţă de omenesc, o fâşie de pământ roditor care să fie
al nostru între fluviu şi stâncă. Căci inima noastră
ne depăşeşte mereu ca şi ei.
Şi nu mai putem s-o urmărim cu privirile
în imagini în care se potoleşte, nici în
trupuri dumnezeieşti, în care sporind, se domoleşte.


















Elegia a treia

Una este să cânţi iubirea. Alta, vai, să cânţi
acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui.
Iubitul - pe care ea şi-l recunoaşte de departe - ce ştie el
de Domnul-Desfăţului care, adesea, în inima singurătăţii sale,
înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca şi cum ea nu ar exista,
- ah! şiroind cât de adânc din necunoscut - îşi înălţa
fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă?
O, Neptun al Sângelui! Înfricoşătorul său trident!
O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică!
Ascultă cum noaptea se-nvolburează şi abisuri scobeşte. O, voi, stelelor,
nu coboară din voi pătimaşa-ncântare pe care iubitul
o aprinde pe chipul cel drag? Şi lăuntrica iluminare
pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre?

Vai, nici tu, nici mama sa
nu i-aţi încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru aşteptare.
Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine
buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simţirii.
Gândeşti tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană
l-ar fi cutremurat aşa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori?
Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai de demult
l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine.
Cheamă-l ... dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol.
Neîndoielnic, el AR VOI, se desprinde; uşurat, se obişnuieşte puţin
în adăpostul inimii tale, se cuprinde şi se începe.
Dar oare s-a început el vreodată?
Mamă, TU ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început;
ţie nou ţi-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut
să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină.
Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă
îl apărai de clocotitorul haos?
Multe aşa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii,
în lumina duioşiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost,
tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spaţiu.
Nu în beznă aşezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a fiinţei tale auroră,
şi ea strălucea parcă din prietenie.
Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăceşti surâzând,
ca şi cum ai fi ştiut CÂND podeaua are să joace ...
Şi el asculta şi se alina. Aşa de multe prezenţa ta-naltă
gingaş ştia să-mplinească; înapoia dulapului se strecura
ascunsă sub mantie, soarta-i, şi-n pliurile
perdelei se potrivea, uşor şi nesigur, neliniştitul lui viitor.

Şi el însuşi, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele
pleoape topind dulceaţa suavei tale alcătuiri
în preadulcele preludiu al lunecării în somn -:
PĂREA ocrotit... Dar LĂUNTRIC: cine-l apăra,
cine-i stăvilea, în adâncurile fiinţei sale, tălăzuirile începutului său dintâi?

Ah! atunci nici o prudenţă NU VEGHEA în cel ce dormea; dormind, da,
însă în ce visuri, în ce arşiţă: şi cum se lăsa de ele purtat!
El, virginală prezenţă, încă temător, cât era de înlănţuit,
captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice,
a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale
creşterea-i sugurumătoare şi formele sale ameţitor schimbătoare
precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia -. Iubi.
Îşi iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric,
pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbuşire
în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea
pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în
măreaţa-i obârşie, unde mărunta-i naştere deja supravieţuise.

Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile
unde colcăie Înfricoşătorul, încă ghiftuit de strămoşi. Şi fiecare
spaimă îl cunoştea, clipindu-i ca şi cum s-ar fi înţeles între ei.
Da, Înfricoşătorul zâmbit-a ... Rareori,
Mamă, surâs-ai atâta de duios!
Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbeşte?
O, Mamă, ÎNAINTE de-a te iubi pe tine,
l-a iubit, în adevăr; şi când îl purtai în tine,
acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea.

Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an
încheiată; atunci când iubim, o sevă
foarte străveche urcă în braţele noastre. O, copilă află ACEASTA:
că iubit-am ÎN noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci
fermentarea unui noian; nu un singur copil,
ci toţi străbunii care, asemenea unui grohotiş de munte sfărâmat,
stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului
apuselor mame -; ci acest întreg tărâm
fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: ACEASTA
- iată, copilo, fost-a înainte de tine.

Şi tu însăţi ce ştii? Ademenit-ai genunea timpilor duşi
în cel ce ţi-i drag. Ce fel de simţiri
au răzbătut şi izbucniră, eliberându-se,
din toate acele fiinţe captive? Ce femei
te-au urât acolo? Ce fel de bărbaţi
cumpliţi ai aţâţat în vinele adolescentului? Copiii morţi
năzuiau să vină spre tine ... O, lin, cu blândeţe
împlineşte-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi
care să-i dea siguranţă, - du-l, şi-alături de tine fă-l să simtă
de-aproape grădina, dăruieşte-i a nopţilor
precumpănire ...
Păstrează-l! ...


Elegia a patra

O, pomi ai vieţii, o, când iernatici?
Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem
uniţi printr-un acord ca păsările migratoare.
Depăşiţi şi zăbavnici, brusc silnicim vântul
şi ne prăbuşim într-o mlaştină nepăsătoare.
Noi înţelegem înflorirea şi ofilirea ca pe unul şi acelaşi timp.
Şi undeva hălăduiesc încă lei, şi nu cunosc -
atât timp cât maiestuoşi sunt - nici o slăbiciune.

Ci noi, când gândim la Unul, simţim deja în toată plenitudinea
copleşitoarea prezenţă a Celuilalt.
Duşmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiţii
nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care
îşi făgăduiseră largi zarişti, goană fabuloasă, o patrie?
Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic,
un fundal contrastant ni se pregăteşte pentru-a vedea fugara imagine;
căci cu noi totul este foarte desluşit. Dar conturul lăuntric
al simţirii nu-l ştim: doar ceea ce-l modelează din afară.
Cine nu s-a aşezat plin de nelinişte
în faţa cortinei inimii sale?
Ea s-a deschis şi iată: decorul este cel al unui adio.
Uşor de înţeles. Ştiuta grădină,
şi uşor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul.

Dar nu el ÎNSUŞI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mişca,
el e deghizat şi devine un burghez
care intră în casă prin bucătărie.
Dar nu mai vreau aceste măşti umplute pe jumătate.
Nu. Mai curând păpuşa. Măcar ea e plină. Vreau paiaţa
şi sforile ei şi chipul ei
încropit din aparenţă. Aici. Mă aflu înainte-i.
Şi chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când
mi s-ar spune: s-a sfârşit, asta a fost totul! - chiar dacă
dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenuşiu,
chiar de n-aş avea lângă mine nici unul din tăcuţii mei străbuni,
nici o femeie şi nici măcar băieţelul cu ochii căprui şi saşii;
eu totuşi rămân. Rămâne mereu ceva de văzut.

Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut
gustul atât de amar al vieţii, gustând-o pe a mea,
tu, gustând încă pe măsură ce creşteam
primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii;
tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor,
iscodeai privirea-mi înceţoşată;
- o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des
te nelinişteşti în mine, în nădejdea mea,
tu, care renunţi pentru mărunta mea soartă
la seninătatea aceea pe care doar morţii o au, aceste domnii
ale seninătăţii, - nu am dreptate? Şi voi, spuneţi-mi,
nu am dreptate, voi care mi-aţi dăruit iubirea voastră
pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu
mă-ntorceam, căci pentru mine spaţiul din chipul vostru,
atunci când îl iubeam, se pierdea în spaţiile lumii,
în care voi nu mai eraţi ....: când doresc să aştept
în faţa scenei de păpuşi, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens
încât să devin numai privire, astfel ca la urmă
ca actor un Înger trebuie să se arate,
iar el ridică păpuşile din nou să joace.

Înger şi Păpuşă: iată în sfârşit un spectacol!
Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici,
dezbinăm. Şi iată că din hora anotimpurilor noastre
se-nalţă spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci
jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii
nu trebuie să-şi dea seama că tot ce înfăptuim noi
e doar simplu pretext. Nimic
nu-i el însuşi. O, ceasuri ale copilăriei,
când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât
trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul.
Fireşte, noi am crescut şi uneori am fost siliţi
să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste
pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari.
Şi totuşi, în singuratica noastră pribegie,
eram mulţumiţi cu tot ceea ce dăinuie şi stam acolo
în spaţiul care desparte lumea de jucărie,
în locul acela, dintru început
întemeiat pentru un eveniment pur.

Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază
în constelaţie şi-i pune în mâini
măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie,
ce se-ntăreşte, moartea copilului, - sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos?... Ucigaşii lesne
îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte şi chiar ÎNAINTE de viaţă atât
de suav să o porţi şi să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte.

Elegia a cincea
(dedicată doamnei Hertha Koenig)

Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceştia puţin
mai efemeri decât noi, aceştia care de timpuriu dau năvală,
grăbiţi PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziţi de o voinţă mereu
nepotolită? Îi înşfacă, îi aruncă,
îi stoarce, îi încovoaie şi iarăşi îi prinde; ca şi cum aerul
ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos
pe covorul ros şi tot mai subţiat de necontenitele lor salturi,
pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.
Lipit ca un plasture, ca şi cum cerul mahalelor
ar fi rănit în acel loc pământul.
Şi abia, iată, ridicaţi în picioare,
luând acolo chipul majusculei primordiale
a prezenţei..., de-ndată de asemeni bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi iarăşi,
ca dintr-o joacă, îl înşfacă neîncetat,
precum August cel tare, la masă,
o farfurie de cositor.

Ah! şi-n jurul acestui centru,
trandafirul contemplării:
înfloreşte şi se scutură. În jurul
acestui şteamp - pistilul - care, atins de propriu-i
polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct
al nemulţumirii, fără ca el niciodată s-o ştie, -
nemulţumire schiţând un uşor surâs prefăcut
şi lucind cu subţirea sa coajă ce stă să se frângă.
Şi-acolo, veştejitul, zbârcitul halterofil,
care-acum, bătrân, bate doar toba,
scufundat în pielea-i atât de largă
că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul
ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,
aici, i-ar supravieţui, surd şi uneori puţin rătăcit
în pielea sa văduvită.

Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, -
ca şi cum ar fi fiul unei cefe şi al unei călugăriţe, - solid
şi bine-mplinit, în întregime numai muşchi şi naivitate.

O, voi,
de care o suferinţă, ce copil încă era,
se amuza ca de o jucărie,
în una din lungile-i convalescenţe...
Şi tu, cel care într-o cădere
aşa cum numai fructele o cunosc, tu care
fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul
mişcării făurite de ele toate (şi care, mai iute ca apa,
străbate-ntr-o clipă primăvara, vara şi toamna) -
tu care cazi şi te izbeşti de mormânt:
uneori, într-un scurt interludiu, pe faţa ta o icoană-a iubirii
ia naştere, mamei tale, rarei ei duioşii menită;
totuşi, de-a lungul trupului tău,
uzat până la a nu mai avea relief,
acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăceşte, se pierde... Şi iarăşi
bărbatul şi-a lovit palmele pentru un nou salt şi înainte ca pentru tine
o durere să devină vreodată mai desluşită,
aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,
preîntâmpină izvorul suferinţei tale, şi dintr-o dată
în ochii tăi izbucnesc trupeştile lacrimi.
Şi totuşi, orbeşte,
surâsul ...

Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată
floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Aşaz-o printre
acele bucurii nouă ÎNCĂ nedeschise: şi pe graţioasa urnă
slăveşte-o cu o înflorită, înaripată inscripţie:
"SUBRISIO SALTAT"
Apoi tu, fermecătoareo,
tu, ocolită tăcut
de cele mai încântătoare bucurii. Poate că
franjurile tale se bucură pentru tine -,
sau pe sânii tăi zvâcnind de tinereţe
mătasea de un verde metalic
infinit răsfăţată se simte şi nimic nu-i lipseşte.
Tu, mereu altfel, pe toate talerele şovăitoare
ale echilibrului, oferind fructul seninătăţii
în plină lumină sub umeri.

Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă -
unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt
căzând, ca într-un neizbuit salt
a două animale stângaci împerecheate; -
unde greutăţile sunt încă apăsătoare,
unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,
farfuriile încă se clatină ...

Şi dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată,
locul cu totul negrăit, unde Preapuţinul pur
de neînţeles se preschimbă şi brusc
zvâcneşte în acel Preamult golit.
Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre
iese din număr şi-n nimic se preface.

O, pieţe, o! pieţe-n Paris, nesfârşită scenă de spectacole,
unde modista, MADAME LAMORT,
împleteşte şi răsuceşte şi ţese
drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt
din care născoceşte mereu alte noduri şi funde şi flori,
cocarde, fructe artificiale
- toate cu false culori -
pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preţ redus.
.............................................................................................
Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaştem -
şi acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiţii
ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,
şi-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,
turnurile voluptăţii,
scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite
una de alta, - şi AR PUTEA
în faţa spectatorilor din zori, nenumăraţii morţi tăcuţi:
mereu ascunşii, de noi neştiuţii,
micii lor bănuţi de fericire, valoroşi în eternitate, cu-adevărat
înaintea celor doi surâzând în sfârşit
pe alinatul covor?

Elegia a şasea

Smochinule, de mult timp adânc înţeles am aflat în faptul
că tu aproape în întregime înflorirea o depăşeşti, pentru ca
lăuntric, în fructul tău timpuriu împlinit,
nesărbătorit să te pătrunzi de taina-ţi curată.
Asemeni ţevei fântânilor săltătoare, unduitoarele-ţi ramuri
seva o zoresc şi-n jos şi-n înalt, - şi netrezită aproape,
ţâşneşte din somn în bucuria celei mai dulci împliniri.
Iată, aidoma lui Dumnezeu în lebădă.
...Ci noi, ah, zăbovim,
în slava înfloririi şi ajunşi în inima fructului nostru
sosit prea târziu, - suntem trădaţi.
Rari sunt cei în care imboldul înfăptuirii se-avântă cu-atâta putere
că-i înalţă şi-i înflăcărează în deplinătatea inimii,
în timp ce, ca o mai suavă adiere a nopţii,
ispita-nfloririi, ca pe nişte petale, uşor atinge
pleoapa şi buzele adolescentine:
poate eroii şi poate cei aleşi de timpuriu de tărâmul de dincolo,
în vinele cărora moartea, acest Grădinar,
a desenat o cu totul altă arcuire.
Aceştia se-avântă-ntr-acolo, o iau înaintea surâsului lor,
precum atelajul carelor de luptă ale biruitorului rege
pe imaginile delicatelor basoreliefuri de la Karnak.

Uimitor de aproape-i eroul de cei morţi tineri.
Să dăinuie nu-l ispiteşte. Înălţarea sa-i fiinţare. Necontenit
se smulge din el însuşi şi se avântă în constelaţia mereu alta
a necurmatei sale primejdii. Acolo puţini s-ar putea afla. Dar,
destinul, pentru noi învăluit în tăcere şi beznă, dintr-o dată,
cu el se-nflăcărează şi-l cântă în inima învolburatei sale lumi.
Pe nimeni nu aud ca pe DÂNSUL. Dintr-o dată, ca un torent de aer,
mă străbate întunecatul său glas.

Atunci, cât de bucuros m-aş ascunde în faţa unui dor:
o, de-aş fi, de-aş fi un copil încă în devenire,
purtat în braţele a ceea ce voi fi, şi care ar citi despre Samson,
cum mama sa, la început stearpă, zămisli apoi totul.
Nu era el erou încă în sânul tău, o, mamă, nu-şi încerca
încă de-acolo, în adâncurile tale, alegerea?
Mii de alte făpturi în pântecul tău se zbăteau şi voiau EL să fie.
Dar iată: el înşfacă, înlătură, - alese şi izbuti.
Şi când dărâmă coloanele, aşa a fost că din lumea trupului tău
într-o lume mai strâmtă izbucni, în care
din nou alese şi izbuti. O, Mame ale Eroilor,
o, izvor de fluvii ce nu pot fi zăgăzuite! Voi, prăpăstii
în care, de pe crestele inimii lor, deja copile
se-aruncă, jertfe gemând, acestui fiu făgăduite.
Căci, furtunos, eroul străbătu popasurile dragostei,
fiece iubire purtându-l mai înalt, fiece bătaie de inimă
care-i fu închinată; şi, deja întorcându-se,
iată-l la sfârşitul surâsurilor, - altul.

















Elegia a şaptea

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând
că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca şi pasărea
şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte
într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.
Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ...
ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai EA
ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.
Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi VOI, fetelor
cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.
Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,
am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră
are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca şi încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul
de a-l zidi acum LĂUNTRIC cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!
Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.
Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
PE NOI nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. -
Faptul acesta S-A ÎNĂLŢAT odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,
şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
ŢIE ţi-l arăt încă AICI, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,
cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
NOI suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste
spaţii ALE NOASTRE. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,
fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat
este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în faţa ta
într-un gest de apărare şi prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.

Elegia a opta
(Dedicată lui Rudolf Kassner)

Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
DESCHISUL. Numai ochii noştri sunt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce ESTE-n afară noi nu ştim decât
din căutătura animalului; căci până şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor şi nu DESCHISUL, care
pe chipul animalelor atât de adânc e. Liber de moarte.
Noi numai PE EA o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, - şi chiar când el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fântânile.
Ci NOI, nicicând, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfârşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ŞTII că-i fără margini şi nu-l râvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgâlţâie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi ESTE, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci ÎNAFARĂ.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi, mascându-i văzul,
aproape-ar fi de asta, şi-s cuprinşi de uimire...
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt... Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
doar în răsfrângeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate când un animal,
mut ridicându-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
- atât şi nimic mai mult şi mereu în faţă.

Dacă animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea sa.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.

Şi totuşi, această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfârşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
- amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintâi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vântul.
O, fericirea MICII făpturi,
care RĂMÂNE mereu în Sânul care-a purtat-o;
o, noroc al gâzei ce saltă LĂUNTRIC
chiar şi-atunci când nunteşte; căci Sânul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obârşie
întrezăreşte-amândouă tărâmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închisese,
totuşi cu portretul său în veşnică hodină drept capac.
Şi cât de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avântându-se afară dintr-un sân. Ca înfricoşat de sine,
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfâşie porţelanul serii
dâra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatori, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Suntem copleşiţi. Orânduim. Totul se sfarmă.
Din nou rânduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.

Cine ne-a răsucit în aşa fel că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
celui care pleacă? Ca şi cum, ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.

Elegia a noua

De ce, când mai lesne-ar fi să-ţi petreci popasul existenţei
în chip de laur, puţin mai întunecat decât orice
alt verde, cu-acele vălurele (ca un surâs de briză)
pe marginea fiecărei frunze -: de ce atunci
suntem siliţi să fim om - şi destinul ocolindu-l,
să ducem dorul unui destin?
O, NU, pentru că EXISTĂ fericire,
acest pripit câştig al unei apropiate pierderi.
Nici din curiozitate, sau numai pentru deprinderea inimii
ce s-ar AFLA şi în laur...

Ci pentru că a fi aici este mult, şi pesemne
tot ce-i aici, pieritorul acesta, are nevoie de noi,
fiindu-ne în chip ciudat hărăzit. Nouă, cei mai pieritori. O DATĂ
fiecare lucru, O SINGURĂ dată. O DATĂ şi nimic mai mult.
Şi noi, de asemeni O DATĂ. Nicicând încă o dată. Dar aceasta -
O SINGURĂ DATĂ ar fi existat chiar dacă-i numai O DATĂ:
PĂMÂNTEŞTE să fi existat, nu pare cu putinţă a fi tăgăduit.

Şi-astfel ne zorim şi voim această-mplinire,
voim s-o încăpem în mâinile noastre umile,
în preaplinul privirilor şi în inima noastră fără cuvinte.
Să ne preschimbăm în ea însăşi voim. - Cui să o dăruim?
Cel mai drag ni-i să păstrăm totul mereu... Ah! în celălalt raport,
vai, ce-am putea lua cu noi dincolo? Nu privirea, încet-încet
învăţată aici, şi nimic din tot ce s-a petrecut aici. Nimic.
Durerile, deci. Deci, înainte de toate tot ce greu apasă,
deci lunga-ncercare a dragostei, - nimic, deci, decât - pur -
Denegrăitul. Dar, mai apoi
printre stele, la ce bun: ELE sunt CU MULT mai de nespus.
Nici pribeagul, de pe povârnişul muntelui,
nu duce în vale un pumn de pământ, de negrăit orişicui, ci
un cuvânt agonisit - unul pur - galbena şi vioria
genţiană. Suntem poate AICI să spunem: casă,
punte, fântână, ulcior, poartă, livadă, fereastră, -
şi mai înalt: coloană, turn... dar S-O SPUNEM, înţelege!
s-o spunem AŞA cum lucrurile nicicând în adâncul lor
nu şi-au închipuit că sunt. Nu-i oare tainic vicleşug
din partea tăcutului pământ când el îmboldeşte pe-ndrăgostiţi
ca în simţirea lor fiece lucru să suie-n extaz?
Pragul: ce este pentru doi îndrăgostiţi,
dacă tocesc puţin acest vechi prag al uşii,
după atâţia alţii câţi au trecut
şi-naintea celor care-or veni..., atât de uşor.

AICI este vremea ROSTIRII, AICI e patria sa.
Grăieşte şi mărturiseşte. Mai mult ca oricând
se prăbuşesc lucrurile-aici, cele pe care le poţi vieţui, căci
ceea ce le înlocuieşte spulberându-le e-o lucrare fără chip.
O înfăptuire sub cruste gata în orice clipă să crape
de îndată ce impulsul lăuntric creşte
şi astfel se îngrădeşte.
Între ciocane dăinuie
inima noastră, ca limba
între dinţi, dar care totuşi
slăvitoare rămâne.

Îngerului Lumea slăveşte-o şi nu Negrăitul; PE EL
nu-l poţi ului cu măreţe simţiri; în tărâmul
unde el mai deplin se simte, tu eşti doar un începător.
Tocmai de aceea, lui arată-i ceea ce-i simplu, lucrul pe-ncetul modelat din generaţie în generaţie
şi care vieţuieşte ca un bun al nostru, aici la-ndemână şi-n privirile noastre.
Rosteşte-i lucrurile. Se va opri uimit, aşa cum tu uimit ai rămas
în faţa frânghierului din Roma sau a olarului de pe Nil.
Arată-i cât de fericit poate fi un lucru, cât de fără vină şi-al nostru,
cum până şi geamătul durerii pur se-ntruchipează,
slujeşte ca un lucru, sau moare într-un lucru -, şi dincolo,
din trupul viorii, fericit, evadează. Şi aceasta,
că tu le slăveşti, o-nţeleg lucrurile din destrămare trăind;
trecătoare, ele se încred în noi ca într-un mântuitor,
noi, cei mai trecători.
Ele o vor, şi este datoria noastră să le prefacem în inima noastră nezărită,
- o, nesfârşit - în noi înşine! Indiferent ce-am deveni noi până la urmă.

Pământule, oare nu aceasta ţi-i voia: nezărit
în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău
cândva să fii nezărit? Pământule! nevăzut!
Ce altceva dacă nu prefacerea e nepotolita-ţi menire?
Pământule, dragule, voiesc. O, crede-mă,
nu e nevoie de toate primăverile tale pentru a mă câştiga, - UNA,
ah! una singură e sângelui deja prea mult.
Fără de nume ţie îţi sunt hărăzit, şi de foarte departe.
Dreptatea totdeauna fost-a de partea ta şi e descoperirea
ta sfântă moartea în care te poţi încrede.

Iată, trăiesc. Din ce? nici copilăria, nici viitorul
nu se împuţinează... O fiinţare peste măsură
îmi irumpe în inimă.

Elegia a zecea

De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere,
imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş
pe strunele moi, şovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai
anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere,
unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului!
Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracţie: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic...
... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte",
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una...,
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte
şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte
o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
- Departe. Noi locuim acolo, afară...
Unde? şi tânărul o urmează.
Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi
a liniştii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării
finele văluri. - Pe tineri însă
îi însoţeşte tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri
săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată
la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. -
Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor,
şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept
peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi
şi câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş);
i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori
o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat
în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. -
Seara, îl duce la mormintele strămoşilor
din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând
asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor aşează
icoana umană.

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte
nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol:
LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind - marele M,
care-nsemnează Mumele... -

Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licăreşte
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni
acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui.
Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi.
Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâţişorii
atârnând în alunii golaşi sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

Şi noi, care-nţelegem norocul
ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.


traducere şi note George Popa
Editura Polirom, 2000

















Epilog

Mare e moartea
peste măsură.
Suntem ai ei,
cu râsul în gură.
Când, arzătoare, viaţa
ne-o credem în toi,
moartea, în miezul fiinţei
plânge în noi.

(Traducere de Lucian Blaga)


Ceas Solemn
Cine plange acuma, undeva pe lume,
plange fara temei pe lume
ma plange pe mine.

Cine rade-acuma, undeva in noapte,
rade fara temei in noapte,
rade de mine.

Cine umbla-acuma, undeva pe lume,
umbla fara temei pe lume,
vine spre mine.

Cine moare-acuma, undeva pe lume,
moare fara temei pe lume,
priveste la mine.







NOTA BENE: Rainer Maria Rilke s-a nascut la 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar si a murit la 29 decembrie 1926 in sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveţia. A fost un autor austriac si unul din cei mai semnificativi poeti de limbă germană. Pe langa poezii, a scris povestiri, un roman si studii privitoare la artă si cultură. A facut numeroase traduceri în germană din literatura si lirica altor naţiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondenta reprezinaă o componentă majora a creatiei sale literare.
Poeziile in limba germana pot fi gasite aici: http://gutenberg.spiegel.de/autoren/rilke.htm

Din cuprinsul volumului:
Din Poezii De Tinereţe
Povestea iubirii şi morţii stegarului Christoph Rilke
Din Ceaslov
Cartea întâi – Cartea despre viaţa monahală
Cartea a doua– Cartea pelerinajului
Cartea a treia– Cartea despre sărăcie şi moarte
Din cartea imaginilor
Din Poezii Noi
Din Viaţa Mariei
Elegiile Din Duino
Sonete Către Orfeu
Castello di Duino
Da Wikipedia, l'enciclopedia libera.



Il castello di Duino
Il Castello di Duino si trova nel comune di Duino-Aurisina, in provincia di Trieste, nella regione Friuli-Venezia Giulia.
Di proprietà da oltre 420 anni della famiglia Della Torre, ramo Della Torre di Valsassina (von Thurn-Hofer und Valsassina) prima e dei principi della Torre e Tasso poi. Dal 2003 è - assieme al suo parco - aperto al pubblico per visite.
Dal maniero si gode un stupendo panorama sulle ripide pareti rocciose a strapiombo sul mare. Nel parco si trova un bunker utilizzato durante la seconda guerra mondiale.
La storia del casato Thurn und Taxis è legata alla gestione dei servizi postali, in quanto esercitò questa attività in diversi stati europei, tra cui Italia, Austria, Germania, Ungheria e Paesi Bassi dal 1400 in poi, per più di 350 anni.



Storia

Il castello è stato costruito sulle rovine di un avamposto romano, inglobando una torre del XVI secolo.
La sua edificazione fu voluta nel 1389 da Ugone di Duino, capitano di Trieste, in sostituzione del Castelvecchio risalente al X secolo, di cui sono ancora visibili le rovine su uno sperone roccioso a picco sul mare.
Alla morte di Ugone, il castello andò in eredità a Ramberto di Walsee, fratello della prima moglie, che ne curò l'ultimazione nei primi decenni del 1400. Passò poi agli Asburgo che lo diedero a varie famiglie nobili tedesche e italiane e per ultima alla famiglia Hofer von Hoenfels il cui ultimo discendente, Matthaeus, morì nel 1587 lasciandolo a sua volta in eredità alle uniche due figlie femmine, Ludovika e Maria Clara Orsa.
Entrambe furono spose, una dopo la morte dell'altra, del conte Raimondo della Torre di Valsassina che assunse anche il cognome Hofer, adattato poi in lingua tedesca a von Thurn-Hofer und Valsassina. Il castello resta così ininterrottamente ai von Thurn-Hofer und Valsassina per oltre 250 anni.
Nel 1849 la contessa Theresa von Thurn-Hofer und Valsassina, ultima discendente diretta dei Della Torre di Valsassina ed erede del castello duinese, sposò il principe Egon zu Hohenlohe-Waldenburg-Schilligsfürst dal quale ebbe sei figli.
La quarta figlia, Maria, andò sposa a sua volta nel 1875 a Venezia del principe Alexander von Thurn und Taxis, a sua volta lontano discendente dei Della Torre e figlio di Hugo Maximilian del ramo cadetto Thurn und Taxis-Lautschin-Bohemia, portando in dote il castello.
Da loro nacque nel 1881 Alexander che ereditò a sua volta il castello; creato primo Duca di Castel Duino dal Re d'Italia Vittorio Emanuele III di Savoia, si naturalizzò italiano nel 1923 riassumendo per sé e per i suoi discendenti il cognome di della Torre e Tasso duchi di Castel Duino, dove tutt'oggi la famiglia abita.
In quel castello lo scrittore e poeta Rainer Maria Rilke ideò e iniziò la composizione delle Elegie duinesi mentre era in visita dalla Principessa Maria della Torre e Tasso (nata principessa di Hohenlohe). Rilke successivamente dedicò la sua opera alla principessa, che fu una dei suoi maggiori patroni.
A ricordo dell'evento è stato intitolato al poeta anche un sentiero panoramico - il sentiero Rilke - lungo circa 2 km. Inaugurato dopo i lavori di restauro nel 1987, corre alto sul costone roccioso tra Duino e la baia di Sistiana, con splendidi scorci sulla Riserva naturale delle Falesie.
Nel 2008 e 2009 il Castello di Duino è stata la sede del Premio "Città di Trieste", Alabarda d'oro.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu