vineri, 12 august 2011

poezii de silviana cojocarasu

Poezii de Silvana Cojocăraşu
(Literatură)
Acasa Ce usurare departe de soare, sa ma întorc la mine înca o data, în insula mea cu tenebre obscure si luna deasupra, unde linistea se priveste în oglinda ploii pe drumuri stiute, si lumina patrunde perfecta. Marea sterge nisipul templelor albe, mâini racoroase cauta spuma scoicilor lasate albastre tarmului sa îi sarute mâna.
Acasa e locul cu chipul cioplit, soarele încalzeste departe, între ziduri groase te nasti împlinit, marii sa-i cânti în versuri albastre. Acasa e biserica mea cu icoane obscure albastre, lumina patrunde perfecta în ea si-aprinde seara, lânga ferestre, candele pe chipul mutelor fresce. Acasa, în insula mea. Violet Tacute toamne violete ramân discrete agatate de garduri vii pe strazi pustii sclipirea apei priveste cerul cu ochi târzii. Marea ramâne rece violeta, închisa în cochilii sidefii, seara te zgârie pe fata neatenta cu vântul cu buze stravezii. Drum violet, umbre tacute înfasurate-n saluri violete se-ascund dupa colt, se-aseaza pe trepte, te-asteapta în lungile toamne discrete, violete. Corabii Se întorc corabiile calatoare din tari îndepartate si insule parfumate, în lemnul lor tare au fosnet de cedri si chiparosi, împrastie lamâile si portocalele si mandarinele din mandarini care rodesc pe an de doua ori ramuri de maslini îsi scutura lacrimile frunze de dafin topesc curmalele si mirodenii aduc miresmele din mari gradini cu flori. Vin lin, gânditoare, spre tarmul cu pomi. Vin de departe, corabii uitate dupa goana îngusta întepând cuvinte furioase în alta ureche, vin rasuflând usurate desculte îsi numara puii si îi lasa sa le mângâie catargele, alearga soptit un verb sec. Necunoscuti ramân muntii din adâncul marii, nescrisele arii rup firul în jur de privire. Troienire Taceri de argint saruta tarâna pestrita, troienire în sunete de clopotei. Noaptea sculpteaza urma în asfalt, pe strazile fara trotuare perle se nasc din ranile scoicilor sub clarul de luna. Siraguri aluneca, umplu gradinile, strazile, portile, casele, îmbraca noaptea cu aripi de fluturi copacii au brate perlate de raze de luna. Stelele cad, constelatii vegheaza sa vindece ranile scoicilor, ninge, si clinchetul perlelor aluneca sanii trase de luna. Stelele cad, copacii si oamenii ies împreuna pe drumuri cu perle trimise de scoici de pe fata ascunsa de luna. Aproape înviere Întoarsa clepsidra zbate tacerea între pereti, cerul e zavorât, închise sunt cetatile, faptura de lut nesatul arde clipe de tamâie, ziua e culcusul în care dorm gândul si vorba deopotriva. Cocosii cânta de trei ori în noapte: încalzeste-ti trupul cu vin si desfa-ti privirile peste timp. Ei mi-au lasat linisti fara sânge si nu îi pot iubi decât traind. Oamenii tin minte frica, boala, molima, anonimi fericiti savurând fiarele din Colosseum hohote de râs umplu cimitirele. Nimic nu mai e ca înainte în timpul dintre viitor si trecut. Ca un poet obosit ma înstrainez de cel care am fost iubirea singura nu încalzeste padurea tot ce s-a întâmplat, m-a schimbat, aproape orb, vorbesc de lumina verii, aproape surd, simt muzica cum vine, în fata amintirii am devenit egali. Infinit Nesfârsitele clepsidre din nisipul marii cuvintele pe buzele noastre ard ruga departarii. Literele se dezbraca de sunet, pamântul se-acopera cu marea, petalele stau sa se scuture, soarele îsi termina chemarea. Bratele noastre, liane se-agata de pasari si fluturi în locul unde copacii ne zgârie pe frunte cu gânduri. Stare de dimineata ...secundele se misca, se misca, clinchete, clinchete dulci, e vântul prin clopoteii de la intrare... o stare continua de dimineata intra pe usa deschisa mare si se aud tropote adânci, tot mai aproape, sute de copite macina pamântul zdruncina linistea, secundele, gândul, par ca vor trece pe-aici, chiar prin casa, Doamne, unde sa ma ascund, ce se întâmpla, cine sunt caii acestia nevazuti, asurzitori, navalind în galop tocmai în aceasta zi în starea mea de dimineata continua... dar nu, au trecut, se-ndeparteaza, cutremurul scade, zgomotul se sparge, cred ca au trecut chiar pe-aici, lânga mine, si mi se pare ca s-au dus spre mare... vuietul ei adânc, ca o jale, sunt caii închisi în cetatile ei din adâncuri, zbatându-se cu coamele albe si negre în soare sunt caii albi, sunt caii negri, trec prin noi cu zgomot tare se zbat cu copitele în doua picioare tropotul lor se simte adânc, ca o jale, pâna când vuietul marii cade, ca o racoare. Din volumul Cantabis

joi, 11 august 2011

În volumul “Brâncuşi - Amintiri şi exegeze”, semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi titani, autorul publicând multe amănunte picante. “Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziţie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. - cum era alintat sculptorul de apropiaţi)”, spune Pandrea.

Artistul a numit-o «bocitoare»
Tot el dezvăluie şi că o parte importantă a relaţiei lor s-a consumat apoi la New York, cu prilejul unei alte expoziţii, World Fair, desfăşurată în primăvara anului 1939. La despărţirea de Maria, care - la un moment dat - nu a mai suportat ironiile iubitului ei celebru, de genul “Maria nu cântă, ea boceşte!”, Brâncuşi nu a regretat nimic, considerând că dragostea pentru cântăreaţă a venit la momentul oportun şi a durat exact cât trebuia, “până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt”. Şi asta deşi marele Brâncuşi rostise, în faţa mai multor prieteni, în momentul în care s-a amorezat de “privighetoarea muzicii româneşti” următoarea frază: “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”.

«Era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el»

Brâncuşi a mai avut de-a lungul timpului relaţii cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (toate cunoscute colecţionare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) şi Peggy Guggenheim. “Brâncuşi detesta să fie vizitat. Totuşi, între vizita unui bărbat şi cea a unei femei, o prefera pe ultima”, scria Ricouy despre artist, în timp ce Peggy Guggenheim (foto mic), celebra colecţionară, scria despre relaţia lor: “A fost un privilegiu să îl cunosc. Din păcate, era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el. Îmi spunea Pegitza... M-a iubit foarte mult”.

Vera Moore i-a dăruit un fiu

Libertatea v-a prezentat luni, 14 februarie, în exclusivitate, povestea fiului secret al lui Brâncuşi. John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse, are azi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acesta e rodul iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, o femeie pe care a întâlnit-o în 1930.

Domnişoara Pogany, prima mare dragoste a sculptorului

În martie 2007, cercetătoarea Siena Miller publica în revista britanică Apollo un material incitant despre femeile care i-au marcat viaţa sentimentală lui Brâncuşi. Poveşti de dragoste născute în atelierul său parizian, într- o epocă în care iubirea se mărturisea în răvaşe şi se risipea dureros din cauza distanţelor.

Cea mai cunoscută iubire a lui Brâncuşi a fost cea pentru pictoriţa maghiară Margit Pogany. Cei doi s-au cunoscut în 1911, când artistul i-a cerut să-i pozeze pentru un bust ce avea să devină, peste ani, celebra sculptură “Domnişoara Pogany”, cu o valoare de 7 milioane de dolari.

Apropierea dintre Brâncuşi şi Margit s-a transformat repede într- o poveste de dragoste. “Mă gândesc tot timpul la tine şi la felul în care mi-ai arătat cât eşti de sensibil. Aş dori să-ţi ofer tot atâta bucurie cât mi-ai oferit şi tu”, îi scria Pogany lui Brâncuşi în ianuarie 1911.

După Primul Război Mondial, Pogany s-a mutat în Australia, astfel că iubirea s-a transformat, încet-încet, în amiciţie şi a continuat într-o corespondenţă febrilă, ce s-a întins pe o perioadă de 26 de ani. Ultimul semn al relaţiei dintre Brâncuşi şi Pogany este o carte poştală datată 1 octombrie 1937, prin care Margit Pogany îl anunţa pe Brâncuşi că a venit la Paris şi că vrea să-l întâlnească.

Călătorie în doi, de o lună, în România

O altă mare dragoste a lui Brâncuşi a fost, conform scrisorilor studiate de Siena Miller, Eileen Lane, o americancă de origine irlandeză, venită în Europa după o logodnă eşuată. Brâncuşi a invitat- o în România, într-o călătorie de aproape o lună, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1923, perioadă în care au vizitat Sinaia şi Hobiţa-Peştişani (judeţul Gorj), satul natal al artistului. La întoarcerea spre Paris, cei doi îndrăgostiţi s-au mai oprit la Roma şi la Marseille. Apoi, Eileen s-a întors în America, unde mai târziu s-a măritat, trimiţându-i lui Brâncuşi o scrisoare răvăşitoare.

“Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”.
Ieri s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi
Constantin Brâncuşi a venit pe lume pe 19 februarie 1876, la Hobiţa, în judeţul Gorj. Ieri, la 135 de ani de la naşterea sculptorului, au avut loc mai multe manifestaţii la Bucureşti şi Tg. Jiu. În plus, motorul de căutare pe internet Google a marcat, ieri, acest eveniment prin înlocuirea literelor de la logo cu imaginile celor mai cunoscute opere ale artistului român.

C. BRANCUSI CONVORBIND CU MARIA TANASE

C. BRÂNCUŞI: He-he!… spune-mi dacă nu ţi-am ghicit măcar una din dorinţele tale?
MARIA TĂNASE: Ca de exemplu?
C. BRÂNCUŞI: „Dulce-i sărutul de la iubit, de-l primeşti pe fân cosit…”
MARIA TĂNASE: Neicuţă, eşti pe-aproape, dar fiindcă suntem aproape de Masa Tăcerii, ce-mi poţi spune despre ea? Îţi promit că n-am să scot niciun cuvânt, doar te ascult.
C. BRÂNCUŞI: În nopţi lungi de vară, când cerul este plin cu stele, pe bolta cerului se vede în galaxia Lactee DRUMUL ROBILOR, al celor care şi-au încredinţat sufletul veşniciei… Tocmai de acolo, de la mii de ani lumină, coboară şi Eroii Neamului Românesc, alunecând pe raza stelelor până în parcul în care ne plimbăm noi.
Vin în şiruri-şiruri, şiruri nesfârşite… şi, fiindcă sunt obosiţi de atâta drum, se aşează cuminţi pe scaunele de piatră de pe Aleea Scaunelor şi cele din jurul mesei rotunde „Masa Tăcerii”. Fiinţa lor fiind zeificată nu mai vorbeşte, doar priveşte ţinutul patriei în care s-au născut şi crescut, plaiul drag pentru care s-au jertfit. După ce s-au odihnit şi au prins puteri, precum legendarul Anteu care, în momentul când atingea pământul, prindea puteri; tot la fel se întâmplă şi cu ei: devin plini de vigoare şi încep să se ridice spre înălţimi.
Sunt împovăraţi de gloria nepieritoare de care s-au acoperit pentru neatârnarea neamului, iar cărările pe unde trec sunt inundate de lumini fantastice; ceea ce ne întregeşte credinţa noastră şi obiceirile strămoşeşti: atunci când privim în noape stele căzătoare, nu sunt altceva decât sufletele aprinse de dor ale eroilor noştri.
Mai întâi trec pe sub Poarta Recunoştinţei… Primind sărutări de la urmaşii lor, pe care i-au lăsat să le ducă mai departe numele şi renumele de români viteji, shufletele lor se uşurează. Sunt mulţumiţi că au locul lor de veşnică pomenire… unde pot să fie fericiţi. După acest botez tainic, căci lacrimile noastre le umezesc mâinile şi obrajii când îi sărutăm cu drag, încep să se urce purificţi spre slăvile ceruli.
MARIA TĂNASE: Dumnezeu să-i aibă-n grija Sa.
C. BRÂNCUŞI: Coloana Infinituluiu le este ca un far al recunoştinţei nemului, este Stâlpul crestat ce stă de strajă la capul eroilor care s-au stins fără lumânare. După cum vezi, nu-i nicio taină în tot ce am făcut; este munca şi sudoarea unui împătimit al artei. Mă înclin cu adâncă veneraţie în faţa lor şi a patriei, fiindcă sunt un om recunoscător poporului meu şi-mi slăvesc Eroii Neamului ca orice bun român.
MARIA TĂNASE: Doamne!… câtă măreţie, câtă credinţă şi iubire pentru patrie şi popor. Nimeni nu poate opri timpul pe loc…
C. BRÂNCUŞI: Poate-l opreşti tu cu un cântec.
MARIA TĂNASE: Ce n-aş da Timului, să-mi stea! (cântă)

«După Vera, Brâncuşi nu a mai atins nici o femeie»

15 februarie 2011

Mama lui John Moore, fiul secret al celui mai mare sculptor roman, a avut o influenţă uriaşă asupra genialului artist.

Pictoriţa franceză Sonia Delaunay (1885-1979), contemporană cu Brâncuşi, i-a fost confidentă marelui sculptor în ultimii ani de viaţă ai acestuia. Într-una din însemnările Soniei e descrisă relaţia profundă dintre Brâncuşi şi Vera Moore, o mare pianistă, cu care artistul a avut, la 58 de ani, singurul său copil, John, nerecunoscut însă de părintele său celebru.
Prietenă apropiată a lui Brâncuşi (1876- 1957), prezenţă constantă în atelierul artistului din cartierul parizian Montparnasse, Sonia Delaunay a fost uimită de influenţa pe care o avea Vera Moore (1896-1997) în viaţa sculptorului.
“La o întâlnire de câteva ore din studioul lui Brâncuşi, el mi-a povestit mai multe despre Vera Moore, pe care a numit-o «vrăjitoare ». Mi-a mărturisit că puterea Verei a fost atât de mare, încât după încheierea relaţiei lor nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi nici psihic. Că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Această transformare a fost remarcată de toţi, însă nimeni nu a pus-o în legătură cu Vera", a notat Sonia Delaunay în însemnările sale.
Foarte afectat după despărţire
Bărbat charismatic, Brâncuşi - care nu s-a căsătorit niciodată - a fost totuşi subjugat de pianista pe care o cunoscuse în 1930 şi care- i făcuse un copil, pe John Moore, patru ani mai târziu, când artistul împlinise 58 de ani.
“Brâncuşi mi-a spus că nici un personaj feminin, din multele personaje atrăgătoare ce i-au călcat pragul atelierului, nu a reuşit să-l mişte şi să-i accelereze bătăile inimii aşa cum a făcut- o Vera". Sonia Delaunay remarcă, plină de tristeţe, faptul că după povestea de dragoste cu Vera Moore, Brâncuşi nu a mai fost acelaşi om.
“Sculptorul plin de viaţă ce ştia să facă atmosferă la petreceri, ce gătea mâncăruri fantastice şi care ştia ce fel de vin sau de băutură se potriveşte cu ce fel de mâncare, s-a transformat într-un personaj desprins parcă din cărţile cu poveşti. Se metamorfozase într-un fel de călugăr bătrân, cu barbă albă, îmbrăcat de obicei în alb, cu saboţi de lemn în picioare... un vegetarian ce-şi petrecea timpul filozofând şi contemplând lumea", povestea Sonia în memoriile sale.
I-a scris 40 de scrisori de dragoste
Influenţa Verei Moore în viaţa lui Brâncuşi este remarcată şi de cercetătoarea Siena Miller, într-un articol din revista Apollo despre femeile din viaţa artistului.
“Cea mai puţin cunoscută, dar cea mai importantă femeie din viaţa lui Brâncuşi a fost pianista Vera Moore, pe care a cunoscut-o în 1930 la un concert de-al ei. În 1934 i-a născut un fiu sculptorului, John Moore, pe care acesta nu l-a recunoscut niciodată. În arhiva lui Brâncuşi sunt aproape 40 de scrisori ce relevă relaţia pasională cu Vera. În contrast cu alte poveşti de dragoste pe care le-a trăit, despre care s-a aflat din mai multe surse, cea cu Vera Moore, datorită naturii sale delicate, a rămas un secret păstrat cu atenţie".
Libertatea vi l-a prezentat, ieri, pe fiul secret al lui Brâncuşi
În numărul de ieri, ziarul nostru v-a prezentat, în exclusivitate, povestea lui John Moore (77 de ani), fiul marelui Constantin Brâncuşi şi al pianistei Vera Moore. Născut pe 15 septembrie 1934, John Moore, care trăieşte în Franţa, lângă Paris, nu a fost niciodată recunoscut de tatăl său. Singurul copil pe care l-a avut marele sculptor a fost fotograf de meserie, ajungând să lucreze la celebrul cabaret parizian Crazy Horse.

John Moore: "Brâncuşi e tatăl meu"

Autor: Vlad Odobescu

Deşi n-a fost recunoscut de marele sculptor român, John Moore poartă o "amprentă": are trecut în certificatul de naştere şi prenumele Constantin.

John Moore, într-o fotografie publicată de revista franceză „Reporter Objectif”, în 1972

Sursa: LIBERTATEA

John Moore şi-a văzut o singură dată tatăl: îşi condusese mama până la atelierul artistului şi l-a zărit în uşă. Nu şi-au spus nimic, iar legătura de sânge dintre ei a rămas multă vreme un secret.

Fiul nelegitim al lui Constantin Brâncuşi - de altfel singurul său urmaş - are acum 76 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o mică localitate din coasta Parisului.

Am vorbit cu el ieri, în ziua în care fotografia sa a fost publicată de "Libertatea". La vârsta lui, John Moore nu mai are multe lucruri de ascuns.

EVZ: Mama dumneavoastră a fost ultima mare iubire a lui Brâncuşi. V-a spus vreodată cum s-au întâlnit?
John Moore: Aveau mulţi prieteni comuni. S-au cunoscut prin intermediul acestor prieteni, la unul dintre concertele ei.

A fost o poveste înconjurată de mister pentru publicul larg. Dumneavoastră ce vă spunea despre Brâncuşi?
Nu vorbea prea des pe subiectul ăsta. Voia să păstreze secretul, pe cât posibil. Erau alte mentalităţi la vremea aceea.

V-aţi întâlnit o singură dată cu el. Ce i-aţi spus, ce v-a spus?
Nu ne-am spus nimic. O dusesem pe mama cu maşina într-o vizită la atelierul lui din Paris - rămăseseră prieteni şi mergea la el destul de des -, şi atunci l-am văzut în uşă.

A vrut vreodată să vă vadă?
N-a vrut niciodată.

Trebuie să fi fost foarte ciudat să aveţi un tată atât de faimos şi să nu-l fi cunoscut vreodată.
Toţi suntem faimoşi, într-un fel sau altul. (Râde)

Brâncuşi n-a spus niciodată de ce nu vă recunoaşte.
Nu. Dar în certificatul meu de naştere, mama mi-a trecut totuşi şi numele lui. Deci în paşaportul meu scrie: "John Constantin Brâncuşi Moore".

Ce simţiţi acum în legătură cu el?
Nu s-a schimbat mare lucru pentru mine. Ştiam că nu pot face nimic să mă apropii de el.

Când v-aţi apucat de fotografie?
Pe la 19-20 de ani. Am făcut apoi o profesie din asta, am lucrat 35 de ani în domeniu. Acum am terminat cu fotografia, mă ocup de electronică. Am lăsat fotografia imediat ce am auzit că va începe "epoca digitală". Nu mi-a plăcut ideea de a-mi petrece două ore în faţa computerului pentru a obţine o fotografie care nu poate fi imprimată cum trebuie.

În plus, oamenii nu prea mai vor să plătească pentru fotografie, pentru că ştiu că pot face "o treabă profesionistă" cu un Polaroid. Totul s-a terminat.

Aţi fost vreodată în România?
Nu, dar o să ajung într-o zi.

RELAŢIA DINTRE BRÂNCUŞI ŞI VERA MOORE

O poveste de dragoste intensă şi învăluită în mister

Pianista Vera Moore a fost ultima mare iubire a lui Brâncuşi. A cunoscut-o în 1930, la un concert susţinut de Vera la Londra, eveniment la care sculptorul fusese invitat de curatorul şi colecţionarul Jim Ede. Informaţia apare într-un articol publicat în martie 2007, de revista de arte vizuale "Apollo".

Arhiva Brâncuşi cuprinde aproximativ 40 de scrisori care conturează relaţia pasională cu Vera. Pe site-ul casei de licitaţii Christie’s, în dreptul prezentării unei versiuni a lucrării "Prometeu", e menţionată relaţia dintre cei doi, precum şi faptul că "Verei îi plăcea să ţină «Prometeu» pe pian, poate pentru a căuta inspiraţia în timp ce cânta, iar Brâncuşi îi lăuda alegerea. În acest context, capul ca de copil al lui Prometeu poate fi interpretat atât ca un alter-ego al lui Brâncuşi, cât şi ca o reprezentare a fiului nou-născut". Având în vedere "natura delicată" a relaţiei, iubirea dintre Constantin Brâncuşi şi Vera Moore a rămas învăluită în mister. Vera refuza să vorbească despre relaţie, chiar dacă-l iubise pe Brâncuşi vreme de 15 ani, scria prestigiosul cotidian "Le Monde", în 1972. De altfel, era prima oară când informaţia privind existenţa unui urmaş al lui Brâncuşi era publicată în presă.

Marele artist avea să rămână un singuratic, dedicat întru totul muncii sale. Chiar în timpul relaţiei cu Vera, pe 25 februarie 1933, nepoata sa Iana, care se oferise să vină la Paris pentru a-l îngriji pe de acum bătrânul Brâncuşi, primea următorul răspuns: "Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci, dar dorinţa asta (care ar fi fost şi a mea) e imposibil de realizat. În primul rând, nu am o casă propriu-zisă, separată de studioul în care lucrez. Este imposibil să te muţi aici, iar să stai în vreo pensiune, undeva, iese din discuţie. În al doilea rând, mi-am dus toată viaţa singur şi-mi este peste puteri să-mi schimb obiceiurile acum. În al treilea rând şi cel mai important, nu cred că o să mai stau mult timp aici şi nu văd cum ai putea să-ţi organizezi viaţa aici".

TRASEU. În ultima parte a vieţii, după relaţia cu Vera Moore, Constantin
Brâncuşi s-a dedicat întru totul sculpturii

Brâncuşi s-a iubit cu Maria Tănase!

CE PARERE AI?

Interesant

Amuzant

Uimitor

Scandalos

Ingrozitor

Ciudat

100%romanesc

20 februarie 2011

Doi dintre cei mai cunoscuţi romani ai tuturor timpurilor, Constantin Brancuşi şi Maria Tănase, au format un cuplu de senzaţie in 1938, cand s-au îndrăgostit la o expoziţie, la Paris. Tumultuoasa relaţie nu a durat însă prea mult.

Când l-a cunoscut pe Brâncuşi, în 1938, Maria Tănase (1913-1963) avea 25 de ani şi era orbită de notorietatea mondială a marelui sculptor, de care fusese fascinată încă de mică.

Aflat la apogeul creaţiei, Brâncuşi (1876-1957) era un bărbat cu experienţă, ce tocmai împlinise 62 de ani. Totuşi, n-a rezistat farmecului irezistibil al Mariei, căreia putea să-i fie cu uşurinţă tată.

În volumul “Brâncuşi - Amintiri şi exegeze", semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi titani, autorul publicând multe amănunte picante. “Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziţie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. - cum era alintat sculptorul de apropiaţi)", spune Pandrea.

Artistul a numit-o «bocitoare»
Tot el dezvăluie şi că o parte importantă a relaţiei lor s-a consumat apoi la New York, cu prilejul unei alte expoziţii, World Fair, desfăşurată în primăvara anului 1939. La despărţirea de Maria, care - la un moment dat - nu a mai suportat ironiile iubitului ei celebru, de genul “Maria nu cântă, ea boceşte!", Brâncuşi nu a regretat nimic, considerând că dragostea pentru cântăreaţă a venit la momentul oportun şi a durat exact cât trebuia, “până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt". Şi asta deşi marele Brâncuşi rostise, în faţa mai multor prieteni, în momentul în care s-a amorezat de “privighetoarea muzicii româneşti" următoarea frază: “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!".

«Era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el»

Brâncuşi a mai avut de-a lungul timpului relaţii cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (toate cunoscute colecţionare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) şi Peggy Guggenheim. “Brâncuşi detesta să fie vizitat. Totuşi, între vizita unui bărbat şi cea a unei femei, o prefera pe ultima", scria Ricouy despre artist, în timp ce Peggy Guggenheim (foto mic), celebra colecţionară, scria despre relaţia lor: “A fost un privilegiu să îl cunosc. Din păcate, era prea posesiv, mă dorea mereu lângă el. Îmi spunea Pegitza... M-a iubit foarte mult".

Vera Moore i-a dăruit un fiu

Libertatea v-a prezentat luni, 14 februarie, în exclusivitate, povestea fiului secret al lui Brâncuşi. John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse, are azi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acesta e rodul iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, o femeie pe care a întâlnit-o în 1930.

Domnişoara Pogany, prima mare dragoste a sculptorului

În martie 2007, cercetătoarea Siena Miller publica în revista britanică Apollo un material incitant despre femeile care i-au marcat viaţa sentimentală lui Brâncuşi. Poveşti de dragoste născute în atelierul său parizian, într- o epocă în care iubirea se mărturisea în răvaşe şi se risipea dureros din cauza distanţelor.

Cea mai cunoscută iubire a lui Brâncuşi a fost cea pentru pictoriţa maghiară Margit Pogany. Cei doi s-au cunoscut în 1911, când artistul i-a cerut să-i pozeze pentru un bust ce avea să devină, peste ani, celebra sculptură “Domnişoara Pogany", cu o valoare de 7 milioane de dolari.

Apropierea dintre Brâncuşi şi Margit s-a transformat repede într- o poveste de dragoste. “Mă gândesc tot timpul la tine şi la felul în care mi-ai arătat cât eşti de sensibil. Aş dori să-ţi ofer tot atâta bucurie cât mi-ai oferit şi tu", îi scria Pogany lui Brâncuşi în ianuarie 1911.

După Primul Război Mondial, Pogany s-a mutat în Australia, astfel că iubirea s-a transformat, încet-încet, în amiciţie şi a continuat într-o corespondenţă febrilă, ce s-a întins pe o perioadă de 26 de ani. Ultimul semn al relaţiei dintre Brâncuşi şi Pogany este o carte poştală datată 1 octombrie 1937, prin care Margit Pogany îl anunţa pe Brâncuşi că a venit la Paris şi că vrea să-l întâlnească.

Călătorie în doi, de o lună, în România

O altă mare dragoste a lui Brâncuşi a fost, conform scrisorilor studiate de Siena Miller, Eileen Lane, o americancă de origine irlandeză, venită în Europa după o logodnă eşuată. Brâncuşi a invitat- o în România, într-o călătorie de aproape o lună, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1923, perioadă în care au vizitat Sinaia şi Hobiţa-Peştişani (judeţul Gorj), satul natal al artistului. La întoarcerea spre Paris, cei doi îndrăgostiţi s-au mai oprit la Roma şi la Marseille. Apoi, Eileen s-a întors în America, unde mai târziu s-a măritat, trimiţându-i lui Brâncuşi o scrisoare răvăşitoare.

“Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc".
Playerul flash nu este instalat.

Ieri s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi

Constantin Brâncuşi a venit pe lume pe 19 februarie 1876, la Hobiţa, în judeţul Gorj. Ieri, la 135 de ani de la naşterea sculptorului, au avut loc mai multe manifestaţii la Bucureşti şi Tg. Jiu. În plus, motorul de căutare pe internet Google a marcat, ieri, acest eveniment prin înlocuirea literelor de la logo cu imaginile celor mai cunoscute opere ale artistului român.

marți, 9 august 2011

dali

GALA ...PRIVIGHETOAREA DIVINULUI DALI

"Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis odata-n viata ta
Poti ca sa vezi icoana radioasa,
In strai de-argint a unui elf de nea"
"Aveam o muza"de Mihai Eminescu

   Astazi mi-am dat intalnire cu Salvador Dali si delirul artistic al acestuia ,am trcut pe la el dar nu era acasa decat ....delirul.Am stat de vorba indelung ,mi-a spus printre multe lucruri uimitoare... o stranie poveste de iubire. Nu pot sa va spun tot ce mi-a destainuit delirul si nu pot sa va spun multe despre Dali in mod special, ar fi si foarte greu dealtfel de facut,desi au facut-o multi de cand el "a plecat"de-acasa...,in pastelate culori ale cunoasterii si necunoasterii.
   Cum ar putea cineva in cuvinte sa atinga nebunia geniala a "divinului"Dali,cum el insusi ii placea sa-si spuna vorbind despre el la persoana a treia,mandru si fericit ca atunci cand se trezeste dimineata din somn este Salvador Dali ,confeseaza artistul.
   O sa incerc sa ating macar cu piscul gandului mesagera prin excelenta a unei povesti de dragoste eterna, idealul artistic intruchipat de forma feminina, femeia necunoscuta lumii dar pe care o gasim tacuta si rabdatoare intruchipand idealul de femeie suprema dincolo de opera artistului,in lucrarile lui,dincolo de el si chiar de cautarile lui,femeia invaluita in mister,muza acestuia, acea minunata femeie care in tacere,a facut dintr-o minte nebuna si un suflet ravasit o catedrala...Gala,femeia lui Dali.

Multi au incercat de-a lungul timpului sa ridice valul de mister care pluteste in preajma muzei pentru a dezlega taina izvorului creatiei dar cararile s-au dovedit intortocheate si ....fara sfarsit. S-a spus despre ea ,ca poate fi iubita ideala niciodata-ntanlita,ca poate fi o zeita buna si blanda,ca poate fi o divinitate in care artistul crede si-i slujeste sau ca pur si simplu este idealul artistic insusi ,intruchipat de o forma feminina inexistenta fizic si totusi omniprezenta, sau iubita din taina,femeia din vis,ascunsa ochiului uman pe care artistul o aduce in patul lui prin forta creatiei sale.Alti "experti in muze"spun ca nu poate fi reala,ca ea nu poate fi sclava pasiunilor fizice ale artistului asta ucigand pasiunea lui artistica,stingand flacara vie a harului.
Divinul Dali insa nu poate fi supus niciunui altgoritm,el rastoarna orice teorie despre muze ,Gala,pe numele ei adevarat Elena Ivanovna Diakonova,prima femeie din viata lui devenindu-i muza,iubita si mai tarziu sotie :"O iubesc mai mult decat pe mama mea,mai mult decat pe tatal meu,mai mult decat pe Picasso si mai mult decat banii"spunea artistul despre dragostea pe care i-o purta Galei amintind faptul ca era urmarit de frica de saracie, nascandu-se cu privilegiul de a fi fiul unui bogat notar din Catalunia.

Spaima de moarte si libidoul sunt motorul creatiei sale,recunoaste artistul insusi ceea ce face ca timpul si sexualitatea sa fie cei doi stalpi de sustinere a intregii sale opere.

Gratie Galei Dali cunoaste implinirea sexuala,straina lui pana atunci,salvandu-l de
la nebunie si aprinzand lumina calauzitoare in actul creatiei

Gala,"Eul lui Dali..",rusoaica de origine, isi petrece copilaria la Moscova,devine o studenta eminenta cu vadite afinitati pentru arta casatorindu-se mai tarziu cu omul de litere , poetul francez suprarealist Paul Eluard.
Divinul Dali o cunoaste pe Gala la Paris ocazional,la o prezentare cinematografica unde aceasta participa impreuna cu sotul ei.Dali ii invita la Cadaques,o fantastica localitate de pe Costa Brava cu port la Marea Mediterana din provincia Girona ,unde artistul isi avea resedinta.Cadaquesul si portul din Cadaques isi gaseste loc in multe din lucrarile lui,fiind locul copilariei artistului.

Paul Eluard si Gala vin in vara aceluiasi an,1929,la Cadaques unde petrec clipe de neuitat alaturi de Dali,familia acestuia si cercul lui de prieteni.
Dali cunoscand-o se indragosteste de ea subit,gasind-o predestinata sa-i stea alaturi atat in actul creator cat si in viata .

"Un sarut a pecetluit noul meu viitor!..Gala a devenit sarea vietii mele,fiinta prin care personalitatea mea se caleste,lumina mea calauzitoare,dublura mea.....Eu insumi"..spunea divinul Dali asa explicandu-se faptul ca inafara de lucrarile dedicate Galei in exclusivitate, in mai toate celelalte exista un corp de femeie,o linie feminina,o umbra,un chip, o silueta,un profil...o Gala ascunsa cu mestesug pe undeva,prin locurile cele mai putin banuite.

Portul din Cadaques- destul de reprezentat in lucrarile sale fiind locul de suflet al lui Dali.

Suprarealistii timpului simt odata cu inceputurile afirmarii lui Dali ca............ le fuge pamantul de sub picioare,care o fi pamantul de sub picioare al suprarealistilor?!?!?..:))"Diferenta dintre suprarealisti si mine este ca eu sunt un suprarealis."spunea Dali,sigur si mandru de el si de divinitatea lui.

Leda Atomica-Chipul Galei
Dali reuseste cu usurinta sa o desparta pe Gala de Paul Eluard aceasta fiind fascinanta de vartejul delirant din jurul artistului dar sunt obligati sa traiasca exilati in New York 8 ani pana ce tatal lui Dali este dispus sa-i accepte relatia cu frumoasa rusoaica despartita el fiind cu 11 ani mai tanar decat ea..Saracia,smerenia si anonimatul sunt lucrurile de care Dali fuge tot timpul ceea ce-l determina, mergand pe stazile New York-ului sa agite un clopotel pentru ca oamenii sa-l priveasca,sa-l priveasca cu orice chip.In aceasta perioada Gala reprezinta suportul moral,material,...este femeia care-i canta,care-l iubeste,care-i citeste povesti si care-i face orice joc al subcostientului lui,este ..TOTUL artistului.

Dupa 8 ani de exil ,Gala impreuna cu Dali ,se intorc in Catalunia unde acesta primeste titlul nobiliar de Marquiz de Puból si ii cumpara Galei un Castel in localitatea cu acelasi nume,loc unde aceasta petrece foarte mult timp din viata ei.
Inainte de-a se casatori cu Dali Gala se supune unui proces de sterilizare ceea ce face ca ei sa nu poata aduce pe lume urmasi,o decizie pe care muritorii de rand ai timpului au despicat-o in multe fire......

Gala,femeia care a raspuns prezent subcostientului lui Dali, ramane permanent intermediara celor doua dimensiuni ale artistului lumea suprarealista in care plutea si cea realista pe care numai ea putea sa o perceapa.
O numeste Galuchka,Gradiva,Oliva,Oliveta(maslina in castillana)si multe alte diminutive delirante.
El insusi marturiseste ca Gala este cea care i-a adus cartea rara de magie ce-i hraneste imaginatia,ca este imaginea paranoica pe care subconstientul lui o doreste.

O numeste" Clopotelul de piele"pentru vocea-i calda si suava cu care-i citeste in lungile sedinte de pictura.

Alegoria primaverii
Gala,muza,iubita si sotia lui Dali, moare in 1982 si este inmormantata in cripta din interiorul Castelului Puból,castel oferit ei de catre Dali si care mai tarziu,in 1996, este deschis publicului vizitator.
Gala, de-a lungul vietii alaturi de Dali de care a ramas unita,a fost de nenumarate ori aratata cu degetul de oameni mai mari sau mai mici pe buna dreptate sau nu spunandu-i-se printre altele......manipulatoare,dominanta,materialista,egoista,posesiva si nu in ultimul rand "devoratoare de barbati" suspectata ca ar fi avut mai multe relatii extraconjugale cu care artistul insa ar fi fost de acord,ba mai mult chiar oferind cadouri costisitoare celor care se "atingeau"de Gala....

Cand steaua calauzitoare a divinului Dali s-a stins, universul i-a fost cutremurat iar izvorul creatiei a secat,si odata cu moartea Galei moare si Dali ca artist.Mai reuseste sa picteze un singur tablou:"Coada randunicii"plecand......sa o caute,in 1989.