"PENULTIMELE" de Ion MURGEANU

PISICA PE ACOPERIŞ
(romanţă inutilă)

Şi da şi nu şi mai mult da
Aşa intra în viaţa mea
Pe trecere la stop cum traversa
Cu mers uşure şi galiş!
Pisica pe acoperiş...

O chema Lili, Liliana;
I-am spus că sunt de meserie-ndrăgostit.
Şi ea mea spus că-i treaba mea
Se simte bine;
Chiar nu avea niciun iubit.

Fii floarea mea de cactus Liliana!
Mi-a spus că pot să-i spun din prima Lili.
Oh, liliacul înflorit şi-a ridicat sprânceana
„Oare-i adevărat ce voi fi auzit?”

O blondă ca un aur copt ca vinul
Vechi de la Cotnar ca lanul
Când dă în pârg; trecuse anul
Iar eu mergeam la Lili „primul”
Voit intram ca ultimul venit.

Pe urmă mi-am făcut reproşul
Că-n loc să-l dreg stricasem borşul.
O invitase C, la noi; ce arvanit
Dat naibii; o făcuse-anume.

Cum sta pe canapea cu alţii Da şi Nu
Şi mai mult Da cu-atâta lume
Ea şi soţia mea şi-au spus pe num
Şi nu ştiu cum s-au şi-ndrăgit...

Şi da şi nu şi mai mult nu
După serată am luat-o de la capăt cu vrăjirea
Îi promiteam Parisul venea toamna
Ea mă-ntreba „Ce o să zică Doamna?”

Fiind şi singuri toamnă pe furiş
O sărutam să-i simt din nou dulceaţa
Stupoare: Lili era însăşi gheaţa.
Şi da şi nu şi nu şi eu şi tu şi truli truli

Se spulberase visul cu Parisul;evitasem sfada
Făceam curând 60 de ani,când blonda Lili
Pe-o frunză de arţar chiar din Canada
O ilutrată mi-a trimis; o am citit
Pe trecere la stop deloc nostalgic dar „golit”.
Ce repede trec dragostele; amintiri de amintit.
Dintr-un jurnal de pe dulap, găsit pieziş...

Pisica pe acoperiş...

IM („Jurnalul de pe dulap”)


TE IUBESC MUT DAGMARA

TE IUBESC MUT DAGMARA, CÂT DE MULT TE IUBESC;
TE IUBESC CÂT MAREA; TE IUBESC CÂT CERUL;
E DULCE AMARA ATINGEREA TA;
CA UN FLUTURE DUMNEZEIESC;
CA MAREA-N MAREE;
FLUXUL MĂ NINGE; REFLUXUL
CU BUZA TA MĂ ATINGE; ŞI VINE CURÂND
ŞI TAIFUNUL: DIN DOI FACE-VOM UNUL.NU CREZI?!
SAU POATE NU VREI.
ATUNCI TU NU SIMŢI TU NU VEZI;
IUBIREA POATE FI FIERASTRĂUL CU ZIMŢI;
DAR POATE FI CATIFEAUA; LALEAUA ROŞIE;
UN TRANDAFIR ZEFIRUL LUI CUM ŞI TU SIMŢI.
UITE CA MÂINE CÂNTA-VOR COCOŞII;
SE FACE ZIUĂ; CÂTE SE POT ÎNTÂMPLA
DINTR-O STINGERE- A NOPŢII :
FLOARE ŞI PLOI; NINGERE,
ÎNGERE! DUMNEZEU CARE COMBINĂ NU POATE
SĂ NU NE ARUNCE ÎN VINĂ:
UMEZI DE SOARE CUPRINŞI
DE RĂCOARI… ALINĂTOAREA
RĂCOARE DE DUPĂ CLIPA DE-APOI…

Ion Murgeanu

COLIND

O, CE VESTE MINUNATĂ

O, ce veste minunată
În viftleem ni s-arată
Astăzi s-a născut
Cel făr-de-nceput
Cum au spus proorocii.

Că la Vifleem, Maria,
Săvârşind călătoria
într-un mic sălaş
Lâng-acel oraş
A născut pe Hristos
Pe Fiul în al Său nume
Tatăl l-a trimis în lume

Să se nască
Şi să crească
Săne mântuiască

DE CRACIUN 2010-transcris de IM pentru Elisabeta (z.) şi pentru Îngerul ei Gabriel

ELISABETA ISANOS: "PSALMII DIN OMBRIA"

ELISABETA ISANOS

(Psalmii Ombriei)

*

INDURĂ-TE DOAMNE

Îndură-te, Doamne,

şi destupă-mi izvorul

cuvintelor, sunt în mine

şi nu ştiu să le spun. De când m-am trezit

şi până la ruga asta se-ntinde tăcerea.

Toate izvoarele mele sunt în Tine, toată

liniştea mea în Tine se află.

Peste râul de jos e un Argeş în cer

şi un sat ceresc peste cel din câmpie.

Întăreşte-mi mâinile când slăbesc, susţine-mi genunchii

când se clatină. Sub pânza liniştii

câte se-ascund, ca şi cum n-ar fi. Case

cu umbre drept aripi, lei văruiţi, frunze şi struguri,

peste oraş pluteşte oraşul ceresc,

e forfotă mare în cer.

**

Doamne, Tu care faci frunzele

să vorbească, ajută-mă,

adevărul are gust de leşie,

e obosit.

Umbra Ta aruncată

e cântecul meu, Doamne!

Doamne Dumnezeul împlinirilor.

Ce a fost sângele meu

înainte de sânge?

Fantezia e o pasăre grea.

Copil leneş! E prea târziu, prea întuneric,

sori depărtaţi se luminează pe ei.

Poate nu merit lumină, poate

nu merit nimic. Dar tocmai când nu-i pe merit

atunci primeşti: răsuflare

duhnind a cenuşă, penumbră

şi tremurul mâinilor.

***

Doamne, dă-i limbii mele

nevinovăţia dintâi,

puterea mlădierii când nimic

n-o întorsese din fireasca dezordine,

dă-mi Doamne

putere să cred în ziua de mâine,

în ziua pe care se profilează munţii,

în mâinele lacom care pe azi îl devoră.

Sunt singura fiinţă care ştie

că după azi mai vine o zi,

pentru ea o pierd

pe cea de acum şi

nu mai am nimic înafară

de veşnica speranţă.

Sunt singura fiinţă care se hrăneşte

şi bea pentru lumina pe care n-o vede.

Dar ultima care se retrage

de pe pământul umed de sânge e Astarteea,

fecioara Bucuriei,

de mi-ar rămâne sânii

în bulbi cenuşii,

în petele de pe fluturi ochii!

Să caut aşadar fructe ascunse,

alune mândre pe crengi mlădioase!

ÎN GRAIUL DEDAT MÂNGÂIERII

Poate că şi pe tine te-am visat,

dar nu ştiam că eşti tu,

cum să aflu care din siluetele tulburi e-a ta?

Nici o albină să te dezvăluie nu ţi se pune

pe buze. Cum mi-ai fugit din gând?

Ce eliberare ai visat

că nici într-un gând

nu suferi să stai?

O perdea de abur îmi acoperă ochii,

orbită sunt de răsuflare.

Să te am în faţa ochilor

şi să nu pot spune,

să nu pricep cum să spun, stângace mereu!

Tu Doamne

care împarţi tăcerea şi cuvintele,

ajută-mă să schimb

în cuvinte tăcerea!

Şi deodată descopăr că nu te-aş da pe nimic

şi pe nimeni,

limba înfrumuseţează gura

şi blestem frumos, cu imposibila mânie

din graiul dedat mângâierii:

cineva blând

trece totul prin sine

şi-l schimbă să nu doară mult.

Oare chiar nu ştiu fericiţii

ce plină de lucruri suferitoare

e seara prin care calcă?

E încă devreme. Îndrăzneli sunt în mine destule.

O alăturare de cuvinte înseamnă

că s-au iubit, că se căutau

şi au ajuns

unul în altul aproape. Când se întâmplă

e miracol. Nu poţi

sili vântul, nu poţi face frunza să cadă.

Să nu treci printre două cuvinte,

nu simţi cum trag unul spre altul? E încă vie

puterea ce le unea, nu te-aşeza

între ele, va trece un cuţit prin tine.

Apoi din fiinţe strivite se ridică

suflarea netrăită.