Nu vom ocoli tot atâtea definiţii ale poeziei câte presupunem că are şi iubirea, citate celebre şi eclatante despre şi asupra poeziei. "ŞCOALA DE POEZIE" se doreşte a fi un colocviu şi totodată un atelier viu de creaţie...
(Psalmul 49.Al lui Asaf)
Dumnezeu grăit-a şi-a chemat pământul
De la răsăritlul soarelui şi până la apus:
Dumnezeul dumnezeilor – Cuvântul
Strălucirea Lui şi frumuseţa Lui , şi a spus...
Dumnezeul care va veni nu va tăcea
Foc va fi naintea Lui şi vifor mare
Cerul cel de sus şi pământul va chema
Să le judece poporul din popoare...
El pre cuvioşii Lui va aduna
Ce au cu Dânsul legământ nu de inele
Va vesti dreptatea Lui şi îi va judeca:
„Ţie îţi grăiesc poporul meu, ţie Israele!”
„Dumnezeul tău sunt eu: mărtrisit şi viu
Nu din jertfe; pentru arderea de tot te voi mustra:
Nu primesc din casa ta viţei ori ţapi, căci ştiu
Că sunt ale mele toate şi m-aş încrustra
Şi eu ca un idol; toate fiarele câmpului
Dobitoacele din munţi şi e pe vale, boii,
Frumuseţa ţarinii şi înălţimea cerului,
De la mine sunt şi nu de patima nevoii;
De aş flămânzi nu-ţi voi spune ţie
A mea este lumea până la plinirea ei
Sângele de ţap nu voi bea carnea de taur vie
Nu o voi mânca; ani tăi să fie pentru vecii mei
Şi lauda; Cuvântului cu laudă plineşte
Celui Preaînalt făgăduinţa; să mă chemi cu stăruinţă
La ziua necazului când vrăjmaşul greu te pătimeşte;
Te voi izbăvi; iubirea ta îmi va fi Mie biruinţă!
Păcătosuilui i-a zis:”De ce iei tu în gura ta dreptăţile
Mele; legământul Meu ce caută în gura ta fără osteneală?
Cu ură şi cu clevetiri cauţi tu şi cu răutăţile,
Pe fiu, împotriva maicii sale, dându-l de sminteală;
Multe răutăţi ascunde gândul tău şi mult vicleşug
Ai făcut şi am tăcut ai cugetat fărădelegea
Gura ta nu ţi-am legat ca la taurii tăi cu belciug,
Dar în faţa fiicei tale Eu te-am dojenit cu Legea!
Toate astea totuşi au sfârşit; cei ce au uitat de Dumnezeu
De mânia lui vor fi loviţi ca nu cumva să se istovească mila;
Jertfa ta de laudă o voi primi îmi zice: azi şi mâine şi mereu
Este calea-n care vei afla la Vremea de Apoi Mântuirea Mea!
Buze viclene în inimă şi în inima au sămânţat răul;
Deşertăciuni au grăit către aproapele fiecare şi-a sporit săul.
Doamne şi Dumnezeul meu, mântuieşte-mă!
Năcazul săracilor şi suspinul nenorociţilor
l-am auzit, zice Domnul; mă voi scula
voi şterge cu mâna mea suspinul iubiţilor
mei sărmani; aşa grăi Domnul cu gura Sa.
Cuvinte curate argint lămurit în foc
Curăţat de pământ, de şapte ori curăţat,
Cuvântul lui Dumnezeu fără timp în acest loc
Argint în foc lămurit strălucind minunat.
Mântuieşte-mă, Dumnezeul meu, mântuieşte-mă
De neamul acesta din acest veac încrezut;
De nelegiuiţii ce adevărul l-au împuţinat,
Dumnezeul meu minunat, mântuieşte-mă!
MINUNAT ESTE NUMELE TĂU
PE PĂMÂNT MINUNAT
(Psalmul 8/Al lui David)
Minunat este numele Tău Dumnezeul meu.
Slava Ta suie până la ceruri mai presus şi mereu.
Încă din pruncie Te-am lăudat.
L-ai amuţit pe vrăjmaş şi de dânsul m-ai răzbunat..
Cerul când îl privesc lucrul mâinilor Tale
Luna şi stelele tu le-ai pus scut şi zale.
Pentru a mă întreba: Ce este omul
Ca Tu să-ţi aduci aminte de el cu isonul?
Sau fiul omului ce este ca Tu să-l cercetezi?
Mai puţin decât îngerii cu mărire să-L încununezi?.
I-ai dat lucrul mâinilor Tale
Toate le-ai pus sub picioarele sale.
Oile şi boii, dobitoacele câmpului încă
Păsările cerului şi peştii din marea adâncă
Tot ce străbate cărările mării i-ai dat
Minunat este numele Tău pe pământ Minunat.
FII STÂNCA MEA !
(Un psalm al lui David.28)
Doamne, către tine strig:Fii stânca mea!
Nu rămâne surd la glasul meu; nu te depărta!
Ascultă glasul rugăciunilor mele
Pe care-l ridic la Tine până la stele!
Nu mă lua de pe pământ cu nelegiuiţii
Dă crezământ inimii mele şi umilinţii!
Dă-le plata care li se cuvine
Celor răi care grăiesc rău de mine!
Doboară-i Doamne să nu se mai scoale
Inima mea e-n lucrarea mâinlor Tale!
Binecuvântat fie Domnul cel Sfânt
Ascultătorul rugilor mele de pe pământ!
Scutul meu veselia inimii şi tăria
El m-a făcut cântăreţ ca să-i laud vecia!
Domnul este tăria poporului Său
Stânca izbăvitoare a unsului e Dumnezău!
Mntuieşte, binecuvântează-Ţi moştenirea;
Fii păstorul poporului Tău, reazemul lui, Iubirea!
DIN HĂUL TICĂLOŞIEI MĂ SCOATE
(Psalmul 29.Al lui David)
Fericit cel care îşi pune nădejdea în Dumnezeu
De-a minciunii nebunie străin e şi al deşertăciunii tău.
Aşteptând am aşteptat pe preabunul Dumnezeul meu
El s-a plecat spre mine şi rugăciunea îmi primeşte mereu.
Din hăul ticăloşiei mă scoate din tina glodului
Paşii îmi pune pe piatră în calea norodului
Cântare nouă gura mea împle spre slava lui mare
Nădejdea nu se teme mulţi văd şi pizmuiesc a mea cântare.
Dreptate vestit-am în adunarea lor mare
Buzele meu vestit-au acolo cu buzele Tale.
Dreptatea nu am ascuns-o în inima mea
Adevărul tău diamant strălucitor şi mântuirea
Mila Ta şi adevăul Tău în adunarea lor mare;
Nu mă depărta de la îndurări de la milele Tale!
Pururea să mă sprijinească căci m-au împresurat
Rele nenumărate fărădeligile mele s-au adunat
S-au înmulţit mai tare ca perii capului meu
Inima mea simte cum m-a părăsit Dumnezeu
Doamne izbăveşte-mă cu a Ta bunăvoinţă
Ajutorul meu fii sprijin şi tărie-n credinţă
Fii ajutorul meu necontenit ca să ia aminte
Vrăjmaşul înverşunat ruşinează-l şi mi-l şterge din minte
Sufletul meu cel smerit plin să se întoarcă la mine
Să se întoarcă mereu şi tot timpul mai plin de Tine!
Cei care mi-au zis: „Bine,bine”-Smeriţi să se veselească
Cu mine la Tine; să te caute Doamne şi să te găsească;
Să te vestească; mântuirea Ta să o laude să o crească
„Slăvit să fie dumnezeu!” Sărac şi sărman cum sunt eu
Vei avea grijă de mine sufletul inimii să nu-mi putrezească
Apărătorul meu eşti Tu; nu zăbovi, bunul meu Dumnezeu!
ÎMPLINEŞTE-TE ÎN DUMNEZEU (PSALMUL36 . Al lui David)
Fărădelegea, viclenia nu le râvni Căci iarba trece şi curând se va usca; Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu pentru a şti; Locuieşte pământul cu bogăţia sa!
Împlineşte-te în Dumnezeu şi inima ta va rodi. Descoperă calea Lui şi nădejdea se va împlini. Dreptatea şi judecata ca lumina de la amiază Roagă-l pe Dumnezeu sporeşte cu mintea trează!
Mânia şi iuţimea aruncă-le de la tine nu vicleni Cei ce viclenesc pier iar drepţii pământul vor moşteni; Pământul lui Dumnezeu păcătosul nu-l va afla Cei blânzi de mulţimea luminilor păcii se vor desfăta!
Va pândi păcătosul pe cel drept şi va scrăşni cu dinţii Însă degeaba; înainte de el Domnul îi vede părinţii Sabia care crede păcătosul că-l va birui pe sărac Dumnezeu de genunchiul lui o frânge ca pe-un arac...
Mai bine puţinul celui drept decât bogăţia bogatului Cu braţele lor îi va zdrobi Dumnezeu pe hotarul suhaului; Dumnezeu care cunoaşte căile celui fără prihană Va pune pe umerii celui gol haină şi la gura lui hrană;
La vremea cea rea şi în zilele foametei îl va sătura Vor pieri păcătoşii ca fumul înecăcios din calea Sa! Cel ce împrumută şi nu dă înapoi a şi fost văzut Cel ce se îndură va moşteni slava cu împrumut;
O arvună sunt paşii mărunţi de pe căile omului Nu se vor zdruncina; fi-vor tot timpul pe căile Domnului; Tânăr fiind am îmbătrânit dar nu l-am văzut nemiluit Pe cel drept sau părăsit: seminţia lui s-a înmulţit şi a sporit...
Fereşte-te de rau; fă binel;, şi vei fi miluit în veacul Veacului ce va să vină în care deptatea se coasă cu acul De mâna luiDumnezeu; judecata a şi început îi iubeşte pe cuvioşi Îi păzeşte şi va stârpi seminţia celor necredincioşi;
O va arde; iar cei fără de lege vor fi de-a pururea izgoniţi Din hotarele lui Dumnezeu din laturea celor cuvioşi şi cuminţi Drepţii vor moşteni pământul; şi tăriile veacului Dumnezeu le va da pribeagului năpăstuit şi săracului...
Gura dreptului va deprinde cu uşurinţă înţelepciunea Paşii nu se vor poticni Legea desăvârşind minunea! Păcătosul pândeşte pe cel drept ca să-l omoare În zadar; judecata lui Dumnezeu fi-va fără cruţare!
Aşteaptă pe Dumnezeu şi păzeşte căile Lui; te va înălţa Până de-a drepta lui unde păcătosul te va vedea; Văzut-ai pe necredincios ieri falnic ca cedrii Libanuui Unde era? Anul trecu şi fu numai umbra anului...
Iar el nu mai era; locul cedrilor părăginit şi gol... Păzeşte nerăutatea; dreptatea pământului dă ocol Cei fără de lege urmaşii necredincioşilor fi-vor stârpiţi Crede lui Dumnezeu;dreptatea drepţilor pe veci mântuiţi;
Apărătorul celui ajuns la necazul vremii pizmaşe Îl va trece nădejdea în Dumnezeu şi-n puterile Lui uriaşe...
PĂSTORUL MEU ( 89.Un psalm al lui David) Domnul este păstorul meu, Nu voi duce lipsă nimic cu Dumnezeu. În păşuni verzi mă face să mă aşez, Pe mal de ape odihnitoare lângă livezi;
Imi însoţeşte sufletul pe cărările dreptăţii. Pe caile libertăţii pe colina Numelui Său. Chiar de-aş merge printr-o vale întunecoasă, Nu mă tem de rău căci Tu eşti steaua mea luminoasa; Bunul meu Dumnezeu;nuiaua şi toiagul Tău,
MINUNAT ESTE NUMELE TĂU
PE PĂMÂNT MINUNAT
(Psalmul 8/Al lui David)
Minunat este numele Tău Dumnezeul meu.
Slava Ta suie până la ceruri mai sus şi mereu.
Încă din pruncie Te-am lăudat.
L-ai amuţit pe vrăjmaş şi de dânsul m-ai răzbunat.
Cerul când îl privesc lucrul mâinilor Tale
Luna şi stelele mi le-ai pus scut şi zale.
Pentru a mă întreba: Ce este omul
Ca Tu să-ţi aduci aminte de el cu isonul?
Sau fiul omului ce este ca Tu să-l cercetezi?
Mai puţin decât îngerii cu mărire să-L încununezi?
I-ai dat lucrul mâinilor Tale
Toate le-ai pus sub picioarele sale.
Oile şi boii, dobitoacele câmpului încă
Păsările cerului şi peştii din marea adâncă
Tot ce străbate cărările mării i-ai dat
Minunat este numele Tău pe pământ Minunat.
Psalmul 8(un psalm al lui David)
Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este numele Tau in tot pamantul! Ca s-a inaltat slava Ta mai presus de ceruri.
Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator.
Cand privesc cerurile, lucrul mainilor Tale, luna si stelele pe care Tu le-ai intemeiat, imi zic:
Ce este omul ca-Ti amintesti de el? Sau fiul omului ca-l cercetezi pe el?
Micsoratu-l-ai pe dansul cu putin fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el.
Pusu-l-ai pe dansul peste lucrul mainilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.
Oile si boii, toate; inca si dobitoacele campului;
Pasarile cerului si pestii marii, cei ce strabat cararile marilor.
Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este numele Tau in tot pamantul!
Acelasi psalm, in alta traducere:
Doamne, Dumnezeul nostru, cit de minunat este Numele Tau pe tot pamintul! Slava Ta se inalta mai pe sus de ceruri.
Din gura copiilor si a celor ce sug la tita, Ti-ai scos o intaritura de aparare impotriva protivnicilor tai, ca sa astupi gura vrajmasului si omului cu dor de razbunare.
Cind privesc cerurile-lucrarea minilor Tale-luna si stelele pe cari le-ai facut,
imi zic: ,,Ce este omul, ca sa Te gindesti la el? Şi fiul omului, ca sa -l bagi în seama?
L-ai facut cu puţin mai pe jos decit Dumnezeu, si l-ai incununat cu slava si cu cinste.
I-ai dat stapinire peste lucrurile minilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui:
oile si boii laolalta, fiarele cimpului,
pasarile cerului si pestii marii, tot ce strabate cararile marilor.
Doamne, Dumnezeul nostru, cit de minunat este Numele Tau pe tot pamintul!
„Voinţa liberă este aceea care ne îndrumează. Noi nu suntem, cum spun unii, la îndemâna soartei. În limitele a ceea ce voim şi a ceea ce nu voim, se află pentru noi binele şi răul.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur/ „Soarta sau destinul”)
„Atunci când ne ocupăm prea mult de el, prezentul e o iluzie şi poate deveni o capcană; e doar viitorul trcutului.”
( Părintele Arsenie Boca/ „Scriptura în desene:zborul şi tăcerea”)
Al clipei
Mai mult decât această zi e amintirea zilei
Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire
Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit mentalul preţios al flintei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine…
Cât mă detest aici atâta sunt şi umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Şi-al clipei sunt din ce în ce mult…
SPEPTUAGENARY
( „noua stare”)
ASEARĂ UN MOMENT DE CONFUZIE; CLĂTINARE;AM SIMŢIT APĂSAT GREU PE FRUNTE DEGETUL MARE AL MARELUI.
TENSIUNEA ÎMI SCĂZU BRUSC. NU ACUM.
ŢINE MINTE. NU UITA PRINCIPALUL
DIN TOT CE-AI VĂZUT ÎN ACEST VIS.
NOUL VIS VA FI MAI ADEVĂRAT ŞI
MAI MARE: SE VA NUMI „NOUA STARE”.
APROPIEREA MORŢII
Punem în calcul etatea
Punem în calcul şi vâna
Punem în calcul nebuna
Sete de a trăi pietatea.
Nu-i cert dacă e prima dată
Incert să fie ultima oară
Nu mi se pare ciudată
Dacă ori nu o să doară.
Dar cerul e plin de stele...
Ajunge-voi până la ele?
Nimeri-voi pe steaua mea?
Cum voi şti dacă sunt „ea”?
SUMMA Simularea absenţei. Cochetarea clemenţei. Stimularea demenţei. Summa ratării : ( raţa măcăie dar nu scrie şi ea poezii)...
SUNT ÎN NERĂBDAREA MEA TOATE Sunt în nerăbdarea mea toate acestea
Veştile tot mai insistente despre
Iminenţa sfârşitului- salutul satanic
Al şefilor „guvernului universal”; Stăruinţa de a ne manipula în masă
ieftină de manevră; copii ai crizelor
inventate de ei; buzunarele umflate
de bani nu se mai satură: mila şi iertarea sunt perimate şi vechi – ei ţintesc să-i
împace pe Lucifer cu Iisus ei cred
că îmbrăţişarea Binelui cu Răul stă
în puterea băncilor în lingouri de aur. Până când Doamne? Cum aş putea să-ignor? Rugăciunea mea este scuipatul lor!
Prietene
Prietene, venit din depărtare
Cu beutură şi mâncare
Taman de ziua mea;o, ce mirare
Bucheul generos de crini nobila floare
Care se dă la regi sau rude-apropiate
Iubite sau amante, surori sau frate;
Cum m-am simţit atunci nu pot descrie
Refuză chiar claviatura mea să scrie.
Din mic ce sunt mai tare m-am micit.
Ai vrut să mă înalţi însă m-ai nimicit.
Mă simt nimic: nimicu-n mine-i rană
Puroi care exală miasme şi emană
Un gust ce nu-mi dă pace nici să dorm
Că nu am fost ca lumea om de om
Iar restul că aş fi valoare şi aparte
Nici cât un puf de pană pe o carte
La care scriu să o citească: cine-mi?
Căci asta sunt, prietene, un nimeni.
Şi de-aş avea curajul aş întinde mâna
La colţul blocului sau strazii şi totuna.
Să gust numai aşa întreaga umilinţă
Sau preţul pentru lipsa de voinţă
De a minţi de-a nu mă bate-n arte
Căci sunt învins cu fiecare carte
Cu fiecare rând ce-l scriu fără ecou
Şi fără ţintă; un cartuş pe ţeavă
Ce nu ia foc: aşa-i să scrii degeabă.
Ori să te simţi prea umilit de slavă
Pe care n-am dorit-o orişicui
Sau nimănui;cu-atâta mai puţin
celui ce-şi schimbă mutra/ cum
bate vântul cortul lui de vinilin
: nestăvilitului Michele de Cutra!
Valetul întâmplării Nimărui!Amin.
ION MURGEANU AL TOAMNELOR
Exordiu
Ce să mă fac toamnelor pe cine să întreb
despre ziua pierdută ieri printre iluzii?
Ştiu că nu o să-mi daţi nici un răspuns
şi eu de altfel nici nu insist; de la nicăieri
nu mai pot cere nimic, nu pot citi de pe hărţile lui
nicăieri destinaţii rătăcite, cămile moarte în deşert.
Atunci când
Când umblam amândoi braţ la braţ şi seara
oricând era pregătită să ne întâmpine.
Sunt de-atunci câteva ere glaciare
caprifoiul a căzut ars de brumă, înotăm
într-un trecut din ce în ce mai confuz
vocea lui răguşită de contrabas zgârâie
o partitură ce ne-ar fi putut nemuri;
nemurirea n-a fost niciodată partea tare
a iubirii aici pe pământ unde toamnele
ard şi ultima urmă de infinit zările plâng
cu soarele orb dus de mână, povestaşi
atipici îl pun să repete în rolul lui Oedip.
Toamnă în Arabia
Pe sub arcadele unei toamne de-acum 2000 de ani
scrişi în cifre arabe deşi moda romană era
în Iudeea în toiul ei şi rodiile cădeau în Arabia
sub copitele cailor legiunilor lui Pontius Maximus.
Îi vedeam traversând mica piaţă din faţa sinedriului
cu filacteriile fluturând cu gluga trasă pe faţă
să nu fie recunoscuţi de tot mai insistenţii
jertfitori de la templu şi tot mai săraci
mai nemulţumiţi de prestaţia ultimei toamne
dinaintea sau din spatele ultimei răstigniri.
Următoarea avea să facă dintr-un nazarinean un erou
transcendent ieri şi azi în aceeaşi cupă şi mâine
va fi tot ca ieri nu s-a povestit încă nici o toamnă
din vremea aceea pieţile arse de soare fuseseră
părăsite şi precupeţii înfierbântaţi îşi mutaseră
tarabele în faţa templului pe scări foia o lume pestriţă
biciul lui dumnezeu căzu peste ei vara trecută
curcubeul peste legiunile în marş prin Arabia
călcând sub copitele cailor rodii coapte din care
ţâşnea sânge mustos ca din căpăţânile necugetătoare.
Testamentul lui Moise
Când Moise v-a împărţit pământul acesta
era ca acum toamnă pentru el din păcate
a fost ultima dar ştia încă să-şi accentueze bine
discursul vocea lui imita bine vocea lui dumnezeu
dintre spini ca atunci când prima oară i se
puseseră-n braţe cele zece porunci călcate de voi
în picioare de zece mii de ori de atunci ori vândute
pe mere şi pere la robi şi calici comerţul
de înţelepciuni mici parfumate ca strugurii afuzali
din viile Canaanului înainte de-a trece Iordanul
de-atunci înflori şi-i nesecat până azi ca atunci
când prima frunză căzu la picoarele calului roib
a lui Iosua ben Navi când mulţi s-au şi întrebat
de ce calul lui alb se făcu roib într-o singură noapte
de ce înainte de a muri Moise ceru pentru robi
şi calici şi întâii născuţi tot la al şaptelea an
să se facă un an de iertare şi toamna să beţi mustul
de rodii şi mustul de struguri între voi pe hotare?
Febril degeaba
Am îmbătrânit am şaizeci şi şapte de ani
şi nici un prieten pentru mine via
se culege degeaba mustul va ieşi acru
şi toamna aceasta soarele se va prăbuşi
ca de obicei într-o parte făcându-mi loc
să trec ca unui ciumat am încercat
să-i vorbesc toată viaţa febril i-am trimis
scrisori fragede şi scrisori parfumate
şi scrisorici galbene tremurate pe toate
el mi le-a ars voi duce cu mine-n mormânt
un qintal de cenuşă credeţi-mă că nu vă mint
o stare febrilă incontinentă muntele de cenuşă.
Spre iarnă
Noaptea când prima frunză pică de brumă
cât de clar o aud din odaia căsuţei de la Zorleni
în care înoptam singur acolo mi s-au călit
singurătatea şi veacul temporalitatea
încă de-acolo m-a vizitat ca entitate străină
mult timp dar cu timpul m-am învăţat să tac
din ce în ce mai mult şi să aştept
între prima frunză căzută din toamna aceasta
şi prima zăpadă la iarnă se face astfel un pas
tot mai mic trecătorile sunt tot mai largi
albul va deveni orbitor înghiţit de lumină
la grămadă cu alţii voi fi împins…
Demonul toamnei
Nu ştiu multe lucruri nici azi învăţ
să mă umilesc prea târziu smerenia mea
nu de puţine ori semănă cu o caricatură
dintr-un ziar postmodern cu dracul
şi râd ca dementul de toţi demenţii
care populează ecranul lumii aprins
ca un rug tot timpul ard fapte mici întâmplări reci
pe ecranul pe care se plimbă în autodafe o muscă
acolo în cazanul de zmoală fi-vom toţi muşte
eu strig şi mă zbat şi înjur de mamă.
Maica Domnului
Maica Domnului din perete mă vede şi de milă
pune mâna pe fruntea mea: febră mare.
Ce l-a apucat pe copilul acesta să-njure mereu
era atât de curat la suflet de blând atât de
vor fi mai venit şi la el toamnele va fi cules
via de pe podiş la Zorleni ori s-a îmbătat
nevinovat ca atunci când i-am pus mâna
la ochi prima oară şi l-am trezit cu o boare…
Scoală-te ai adormit într-un şanţ nu va fi
ultimul dar în mod precis nu şi oarecarele...
Iar acum înjură fără nici un motiv motivul crezând
că demonul din om cu demoni se-alungă de rând.
Răspunsul
Elegii de toamnă fără nici un răspuns
Resturi de epistole şi epifanii
Zale de lanţ rupte când am ieşit
Din robia Babilonului şi-am căzut
În robia libertăţii ca necesitate
Iar acum scriu din robia roză
A libertăţii deliberate şi râd
Câte feluri de a fi liber am tot ratat
Dar nu mă las dus de nas prea uşor
Adevărul mă va face liber până la urmă
Însă nu-mi dă în scris nimic şi individual
Nu voi primi răspunul atât de mult aşteptat.
Catren
Între definiţia plăcerii de-a te împlini şi a rodi
Stă neputinţa de a vrea când vrei a muri
De ieri până mâine, ca într-o mică vacanţă, pe urmă
la mâine şi la azi vei mai recădea înapoi la viaţă?!
Foaie verde frica
Foaie verde-a crengură de negură
Când se face toamna toamnă şi abis
Cântă o păsăruică tremură din vis
În ea inima mea detunează o armă.
Foaie verde-n trunchi bătrân
Adulmecă iarna cu botul
Ca un lup după un copac dezvrăjit.
Tremură de frig în inima mea iarna.
Foaie verde vânt şi ceaţă
Încă nu am murit: în colibă
La etajul 5 stau lângă amintiri.
Tremură de nerăbdare netrăita mea viaţă.
Şi de ce
Şi de ce m-aş mai duce afară la soare
Avântat ca-n lanul de secară cînd iubeam?
Ultima oară - chinul meu de astă vară eram.
Aşa oare va înceta?!…Ard şi tot ard
Inşelat şi tras pe sfori ca într-un circ, adun
În crivăţul de spre seară vreasc pe vreasc;
Un şes de neghină bate de undeva, vântul
S-a întins acum şi în inima mea.
Totul cu toatele sau şi cu celelaltele,
Cu nechematele ce mă chinuiau altădată;
În pretutindeni, şi numai aşa, călăreţ mort în şa,
Frica a pus stăpânire pe viaţa mea.
Ora cinci
Am început să prind curaj la ora cinci
Sunt acolo înfăşat în pânză şi cu opinci
Pe picioarele goale să nu mă încurci
Crescut lângă ograda cu găini şi curci
La ţară în căsuţa de vălătuci puşi în furci
Să fie tare zidul să-nfrunte potopul.
Îmi caut la tine tăria mea şi norocul
Cântând cu psalţii din radio la ora cinci.
Tatăl nostru să nu fiu ispitit, din turmă
Să mă vezi dinainte: Ai şi venit?
Ai să mă-ntrebi şi-o să mor de ruşine.
Aş mai fi aşteptat dar mi-a fost dor de Tine!
Vezi să nu mă minţeşti cum ştii tu, dumneata.
Mărite şi slăvite îmi zici doar numai cu buzele
În inima ta lăcomie abuz şi pustiu şi abis...
În ceasul al doisprezecelea
În ceasul al doisprezecelea am primit scrisoare
De la cel Mai Mare – Marele mi-a scris
Să închid devreme şi să pun cheia sub preş.
Ea va rugini cât timp nimeni nu mă va înlocui.
.
Atâta pagubă, sunt pline cimitirele de iluzionişti,
Pe unii nu şi-i mai aduce nimeni aminte.
În cărţi au rămas câţiva - plictisitori
Peste măsură pentru noii sosiţi!
Rezistaţi crizantemelor
Rezistaţi fetelor crizantemelor zău!
Pustiul şi cenuşa au vetre şi în inima mea.
Ciudat cum regescul mov a trecut de frunze
Coroana de petale mai stăruie vie încă un timp.
Nu e deloc ciudat deloc ciudat.
Coroana poimâine poate cădea subt gerul spurcat.
Ori mâine chiar rubinele să-i fie aruncate la porci.
Când va fi să te-ntorci va fi tot de sub inefabilul ei neant.
Ultima strigare
A opta zi când bate vântul rece
Când întocmirea încă n-are znagă
A noua zi când pe potecă trece
O vietate vie ca o fragă;
A zecea zi când o culegi în treacăt
Şi vie-o ţii o clipă între buze;
A unsprezecea-n bătălii confuze
Pui tot ce-ai adunat de vis subt lacăt…
Şi tinzi a doisprezecea zi rotundul
De patru runde câte trei sihastre;
Închipuirea ţi-a rodit pe prundul
Călătoriilor din vii albastre.
A treisprezecea zi-i deja târziul.
Un cub-beton să-ţi strângi cenuşa, vidul.
Numai gândul
Nu mă tem de ce n-a fost
Nici de ce nu vine când o chem.
Pentru că dacă ar fi nu i-ar trebui îndemn.
Ar veni şi am mai fi odată şi ce bine ne-am simţi.
Şi ce fluture ieşit din vierme ar dansa cu moartea
În jurul lămpii la bucătărie.
Unde se gândesc tratatele astăzi scripte moarte
Cât păstruga din chiuvetă se mai zbătea vie.
Peştele de aur a-nghiţit argintul.
Florile pământul l-au dat înapoi.
Şi urmăm acum la rând şi noi.
Ce vrem dară noi? Doară gândul!
(aparte)
Vere Ioane
Vere Ioane,
Cad brunele toamne
Brumate de brumă, Ioane,
Şi nu le mai ştim din urmă
Câte vor mai veni…
Chiar acum când ne-am pus
Să nu le mai bem vinul
Să nu mai frigem berbecele
Să ne cetim în finale destinul
Pe mâhnitele lui utopii
Din jăratecul toamnei…
Suntem morţi, eram vii?!
PS. Transmite-i te rog plecăciuni Doamnei.
ION MURGEANU AL MINIMEI APOCALIPSE
Ludicităţi
Câţi n-au fost ca noi de ieri şi mâine
Rugăciunea şi-o înghit cu nodurele
Vor lega fiordul cu lagunele
Pe o nouă hartă-a existenţei mele.
Câţi n-au fost vor regreta de ciudă
Că îngheaţă caldă încă ora planetară
Că nu vor mai prinde strop de vară
Măcar rest de ploaie aşa criminală
Din acele ploi cu mulţi acizi şi
Săruri indigo de ioduri şi exoduri
Ştii că lumea începuse-a se muta
Însă noi întârziam tot timpul ca odinioară
Sărutându-ne sub teiul beat căci înflorit
Sau iubindu-ne ca deobicei subt scară…
Cosmos compromis
Acum toţi derbedeii zilei cad subt ramuri
Cu-o larmă năduşită de alcoolul serii.
Cintezi cu aripi scurte prigorii cu dantele
Privighetori cânta-vor în concert şi greieri.
Acum lumina scade-n lampă şi frunzişul
Spălat cu detergenţi de ultima formulă
Va străluci subt lună pictând o altă lună
Şi stele fără aripi noi ţine-vom de mână.
În marea sală unde inepta forfoteală
Ne-a strâns cu vii şi morţi aici de-a valma
Pretext fiind că va cădea o novă
Din cerul de carton boţit cât palma
Dar prinşi de veşti frenetica aterizare
A fost acum un veac: e drept, tot seara…
Seară de plăcere
Să-mi aduc aminte cu plăcere
Aş dori de tot ce-a fost durere
Mai curând stridenă-mperechere
Stup prădat nainte să fi făcut miere…
Dacă asta a voit să fie inginerul
De inginerii de trupuri şi de look
Eu l-am auzit că-n timp ce noi făceam
El ne urmărea procesul în engleză
Nu ştiu însă cui ce transmitea pe rând
Sus şi jos de-a stânga şi de-a dreapta
Peste care noi ne-mprăştiam confuzi
Pe rachetă era scrisă pe ultima treaptă
Un adagio despre noi scos ca din burtă
Înnotând în beznă goi şi de fapt şi uzi.
Căderea lumii
(Două sonete apocaliptice întoarse pe dos din cauza bubuiturii)
Câtă ipocrizie la floarea ce cădea-n prostie
Sau la gândacul lăcuit în negru de la bucătărie
Care pe rând au rezistat furiei şi bubuiturii.
Eram de fapt tot timpul din seră ocupaţi
Să stabilim cât urcă temperatura urii
Dacă puteam opri războiul dintre taţi şi fraţi.
Nu ne închipuiam că va fi chiar în seara aceea
Gătită ca o zuză cu-atâta kich de nuri şi acareturi
Cu mărunţei miniştri pereche şi cu peltici prelaţi
Căzuţi din imnuri sacre-n sordide şansoneturi.
Cât mai dură deci veacul nici cu-nchipuitura
Că va pica acolo nu ne gândeam nici neam
Chiar din avizierul selectei seri - bubuitura!
Un înger snob cu banderolă pe cosmodrom eram.
***
Şi toate-s uite colea doar pulbere şi praf…
E drept că-s pulberi cosmice şi praf oceanic
Dacă închipuirea vă duce sau vă poartă
Sau dacă poseseţi de-o parte vre o barcă
Cum vă ştiam atât de grijulii ca să puteţi scăpa…
Mă uit mut la colegul fabricant de poezii
Lui nu o barcă i-ar trebui şi poate-nici un lac
Să scape: costumul lui new age/în mov de drac
S-ar strecura pe resturi cu-aceleaşi clovnerii
El nu mai producea măcar obişnuite nerozii
Ca mulţi se amăgea cu ura şi cu tevatura
Nu-i mai luase nimeni pe arcă şi lui temperatura
Şi regele din satul planetar şi el- nişte turişti nebuni.
Căzuse vremea din voinţă-n lene şi rasa-n căpcăuni.
În act
De ce contest de ce detest
De ce negare peste abnegare
Când aş putea să fiu în test
O cât mai simplă întrebare?
Numesc eu poate stele-n univers,
Fac eu o punte între foc şi mare,
Adap eu setea celui ros de mers,
Hrănesc flămâdul ce fărâmă n-are?
Ce aroganţă m-a cuprins ce miez
Mai dulce stoarce-voi în ceşti
Ce trupuri am umbrit: adami inceşti
Sau eve triste şi neroditoare?
Sunt dâra unui şir de aventuri
Foarte puţine cu ieşiri la mare
Am locuit în cort şi am lins sare
Acum de ce să nu mă mulţumesc
Cu acest pasaj - această înserare,
Cu voi, parfum de rouă şi buchet,
De ce şi-o întrebare-antrenament
Că voi rămâne gest sau imitare?
N-am nici un mare ori mic interes
Să nu mă suprapun peste mireasma
Pălmuţei tale-n părul meu zevzec
Urmându-şi lin sau haşurat fantasma
Instinctului nebun nebun nebun…
O, ce mirare! Ce mirare!
C-aş fi chiar de aceasta cel mai bun
Să mă perpetuez suav din ţeava
Unui sanglant tunel de floare
Într-o incontinentă-nvoluburare
De-o clipă şi de-o sacadare…
Tu simţi?
Ce simţi?
Ce facem noi acum?…
VÂRSTA DE AUR
Chiar nu mai este nimic de făcut. Lunec.
De fapt mă rostogolesc la vale ca o sanie
Fără omăt fără tălpi fără ţintă. Şi ani vor trece
Până -din nou- voi atinge apogeul vârtei de aur.
Să-i cânt iar şi din nou: Melancolie tandreţea mea
Şi tu tristeţe rău înţeleasă şi deasă şi rea.
Căci între una şi alta mai e ceva:
Hohotul cel sinistru de la fereastră.
Noaptea pe întuneric îi aud inervat
Tusea tabacică dincolo de perete; ea doarme
Ea spune a doua zi: Tu visezi arme?
Ea care precis niciodată nu a visat.
Chiar nu mai este nimic de făcut. Prea multe
s-au adunat; prea uşoare au devenit multe
şi toate împleticite semănând cu altcineva.
Cârja care nu vrea să ne mai sprijine sau ajute.
O RUGĂCIUNE
O rugăciune Maicii preacurate
Sfinţeniei sau vărului Ioan
Cel ce ne botezase în Iordan
Plătind cu capul dansul Salomeei.
Dezmăţul ce revine ciclic şi nu stă
Mai actual ca astăzi mâine pentru că
Plăcerea şi Puterea sunt surori
Care ucid de seara până-n zori.
Acoperind de-a valma orice gând
Al zorilor trecând la rând
Găsindu-ne smeriţi în rugăciune
Sătui de vuiete şi alungaţi de lume.
ASTRONAUTI REGALI
La un an de la moartea neelucidată a lui Cezar Ivănescu
Prietenul meu Cezar atât de vehement cu nedreptatea
Din fragedă pruncie şi până la mărmânt.
Tineri eram la Baaad şi-n tot ţinutul Canaan
Fiecare dotat cu norocul şi determinarea lui.
Când am survolat primul fără antrenament spaţiul
Ca să ating globul de aur al lunii şi-n tot acest timp
Prietenul meu se antrena singur la trapez fără plasă
Demonstraţia mea a produs fireşte un ecou de arhivă
În timp ce amicul ulterior ameriză la fix fără probleme
Primul din generaţia noastră fără a stârni aclamaţii
Deşi erau la modă aclamaţiile: mai curând duşmănii
Şi grimase; însuşi cu grimasa mâniei pe faţă.
Până la urmă s-au hotărât să-l radă din peisaj
Nu fără a-l umili şi mort refuzându-i trupul
Să-i fie expus după datină şi în turcitul oraş
Muzeul nemaifiind în acest caz „capelă mortuară”...
Hăituit să fie parafat: remis – acum nemuritor şi rece-
În oraşul cu teiul lui Eminescu unde fu îngropat
În mare triumf cu salve de tun şi famfare numai că
La ultima deschidere a sicriului fu găsit desculţ
Pantofii de firmă şi şostele lui trase la sorţi
Şi împărţite loruşi- se purtase în ultima vreme
Elegant ca un mare învingător; ce era de făcut?
Trupul acestui om al durerii fu îngropat aşa cum era -
Desculţ: El care ne purtase în sufletul lui vehement toate
Neputinţele ca însuşi domnul nostru Hristos Iisus.
Puţină paloare
Şi deoată omul care fusesem
A devenit un poligon de încercare
Hapuri şi înţepături dureroase în fese
Un poligon chimic ivit din nimic.
La ore fixe trageri fără prefixe
La ore banale scarpini parale
Pe noi reţete suplimentare
Şi nu te mai vaiţi de nimic.
Cine mă vede mă vede frumos nu mă crede
Puţină paloare un aer mult mai interesant
Ca ieri săptămâna nu m-a căutat nimeni
Nici soarele nici luna: n-aude n-a vede
Ar fi neiertat poate eu să insist
Cât timp nu ştiu dacă sunt mort sau viu
N-am uitat ziua şi ora: înhumat sau incinerat?!
Sunt vechi prieteni - la capătul firului
Piu piu – peste tot „OCUPAT!”
În zori
În zori de zi chem un altfel de cântec
Ceva a triumf şi-a blândă izbândă
Fericiţi cei uitaţi între filele cărţii
Feerici rămân – nimic pentru pântec.
Fericiţi cei ignoraţi azi căci mâine
Se vor citi ei sunt semnele din azur
Sau paşii lăsaţi pe filă de înger
Feerici sunt – puţin vin o fărâmă de pâine.
Treubitu-ne-a ore mai mult? Infim.
Cine pricepe să priceapă până la capăt.
Cum ard morţii cei lipsiţi de sandale
Şi pe cenuşa lor albă zorii de aur vin.
Minunatul avion
pentru Flory din ţara ebree
Tocmai citeam despre îngeri
Numai unu şi unu cei trimişi să însoţească
Minunatul avion dar aleşii lui pasageri
Pot fi copleşiţi îi cuprinde uitarea şi tirania
Ispitei; deodată în urma avionului
Poţi desluşi aripi smulse sau arse
Un huiet enorm şi străpungerea lumii
Cât infinitul adânc al oceanului...
Dumnezeu ce va face cu îngerii lui stewarzi?
Dacă ar mai avea ce să ma adune din ei;
Minunatul avion pe fundul oceanului
Şi cete-cete îngerii păzitori rătăciţi
Înr-o unanimă părere de rău;
Nu a fost cel puţin unul fără păcat:
Ca lumea întreagă de altfel în cădere
Liberă cu îngerul ei global neomologat.
Pactul cu îngerul
La trecerea peste pârâul Iabocului
Cu tot tarhatul: muieri şi plozi şi mulţimea de daruri
Pregătite anume să-l îmbunez pe Isav
Pentru nemernicia de altă dată când îl prădasem
De binecuvântarea tatălui nostru de pre pământ.
Şi-n noaptea aceea în gândul meu se amestecaseră
Toate acestea născând o luptă cumplită
Între mine şi îngerul cel necunoscut...
Către ziuă l-am întrebat: Cine eşti?
Iar el mi-arăspuns: Nu-ţi pot spune,
Numele meu este minunat.
Putea fi Dumnezeu însuşi până la urmă...
Şi mi-a lăsat semn în coapsa piciorului drept
Şi numele meu schimbat fu în: Trezvitul.
De atunci schiopătez dacă puteţi înţelege
De atunci am făcut pact între mine şi înger.
Interzis la cele de până atunci lumeşti-
Nu te mai atingi, căci rugăciumea ta fu ascultată;
Şi de te vei întoarce îţi va fi şi mai rău:
Vai şi amar de tine şi de sufleţelui tău!
Ceaţă pe Eden
De civilizaţiile ics din port
Adăpându-şi tunurile-n mare
Şi ciorapii lor ce put spălând
În Eufrat lângă Dumnezeul mare…
Unde el s-a fost născut
În grădina lui de floare
Şi de ploi cu soare iar aici
Din ele nici ruşine nici mirare.
Aţi venit şi v-aţi borât
Pe străbunul rai delen
Ceaţă deasă s-a lăsat
Seară peste seară pe Eden…
Un mormânt universal
O borală de ics-en
Fără călăreţ şi cal
Ceaţă pe Eden.
Mult şi foarte mult nebun
Pântecele vostru nesătul.
Anusele voastre strănutând
Focuri mici; pârţuri de tun.
La mine în somn
Mă cert cu lumea şi ea mă iartă
Eu nu mai am timp să o iert
Ca mâine stingerea sună
Şi nu mai am aer în piept.
Şi nu mai am arce la mâini
Să le ridic să fac semn.
Opriţi-vă boaite albastre de semeni
Sau mâine vom fi osuare de lemn.
Şi vreascuri de oase de om
Cenuşele unui eon nesimţit
După ce demnul om sări gardul
La mine în somn şi lesne nu pleacă
Ne-mai-visând deci
Aluni şi privighetori….
Sapă şi sapă de veci
Sapă, să dai de izvori...
Viasând mori de vânt
O moarte frumoasă.
Vai câtă mirare
Vai câtă mirare peste aşteptare.
Vai ce aşteptare peste clipa mare.
Peste clipa mică nu mai văd nemică.
Vai câtă mirare peste aşteptare.
Nebunul cu tunul
Omul cu-ale sale
Şi noi cu-ale mele,
Mi se face frig.
Nu mai am să pun
Paie în obiele.
A rămas nearat ogorul.
Nu-l mai ară eurul.
Oh ce om eram
Cât am fost străbun.
Asăzi postmodern sunt
Şi mă tem să
Nu mă credeţi nebun.
Nu mai am nici paie
De pus în obiele
Nici ghiulea să trag
În grauri cu tunul…
Şi deja peste tot
Îmi strigă: Nebunul
Care nu mai dă cu tunul,
Dă din gură bietul!
Voi oameni să ştiţi
Voi oameni să ştiţi
Că am mai sperat
Şi am tot sperat
Şi am tot sperat.
Şi s-au adunat
Mai multe straturi
De speranţe reci
Peste pictura murală.
Precum vedeţi în vacanţă
Precum vedeţi şi la moara
De vânt care macină vânt.
Voi oameni să ştiţi!
O metodă a viului
în noaptea când a murit Nichita
Eu cred că stând de fiecare dată singur
Aş putea începe. Atunci te iveşti tu şi strici totul.
La ce bun s-o iau de la capăt şi totuşi o iau.
Vise dictate de compoziţie. O ştiinţă
Care-mi intră şi astăzi prin pori. Sunt burduşit
De această ştiinţă care va ieşi la iveală cine ştie când.
Vor fi ani de-atunci voi uita clipa infestării mele
Aşa cum o mamă născând uită clipa conceperii…
Scap stiloul din mână. Ce semn poate fi şi acesta?
De oboseală, din neatenţie? Mai bine să trecem
De la una la alta; este mult mai uşor; e un mod
Mult mai practic şi se citeşte mai bine…
Aşa poţi scrie la infinit. Cine citeşte?
Băcanul? Gospodinele, nu; ele tocmai au pus
Să spele şi-au trimis copiii la joacă e codrul plin.
Brazii vin de la munte. Atâtea ninsori. Ceva care
În mod fatal ne încântă. A găsi cu pricepere
Un mod de a zice. A fi eficace. A defini totodată.
E un lucru normal. E la mintea oricui să te
Sprinjini pe definiţia dată. Se luptă se luptă
Toţi devenim eficienţi. Totul devine posibil.
Numărul unu e marele orb! Lumea lui unu
Tainul zilei tutunul. Şi încă ceva…
Exact însă nu-i totul. Graba şi grija.
Aceste sintagme care pot naşte înjurături.
Cine şi-a piedut întâiul credinţa în sine? Mirele
Sau Mireasa? Zilot Românul. Un proverb.
O desfacere spre altceva mult mai sigur ca tine.
Sania curge la vale acum nu mai fuge. E un torent.
Au găsit sub zăpadă cadavrul micuţului. N-au prea
Avut timp de plâns în loc să-l plângă l-au conceput
Pe următorul. O metodă a viului. Astfel,
Şi numai astfel te vindeci. Indiscutabil;
nu avem voie să oprim viaţa pe şina
Căii ferate din mers. Trece şi trenul ăsta.
Dacă nici acesta atunci care altul?
Să nu mai numeşti ce exprimi. Fă-l!
Fă-le pe Toate! Ai carnea lucrului tău
Ţii între dinţii tăi viaţa. Mestecă, rumegă,
Fugi! Ai grijă la sfatul celui viu nu te culca
Prea sătul dacă vrei să te trezeşti devreme,
Dacă vrei să te mai; dacă un singur veac
Vei considera că îţi va fi de-ajuns.Sunt unii
Care vor câteva şi abia se îngrămădesc în ele.
Nu sunt dintre cei mărunţi. Programează-te
Totuşi pe unul - tu…Fii modest. Modestia
Prepară ceva în laboratoarele ei cinice.
Despre geniu să nu discuţi cu ea şi în
General să nu discuţi despre geniu cu cei
Desculţi ca şi dânsa. Înţelege-te singur; e acesta
Un ecou îndepărtat care vine din viaţa ta.
A lua elementele în spinare; a duce tot greul.
A crede şi în altceva locuind însă tot timpul
În credinţa de bază. A fi clar şi distinct.
Cât clar se mai vede azi cu ochiul liber?!
Un nerv. Diseacă un singur nerv
Şi-n rest nu-i nevoie să ştii ce-l compune;
Din câţi nervi eşti compus tu. Apă, aer,
Azot. Mai ales acest imbecil de azot
Care ia foc în aer şi nu se udă în apă,
Acest imbecil până la urmă el singur
Şi cu trufie va păpa tot.
Alcătuirile se continuă. Aşa a fost.
Aşa a fost dintotdeauna. Continuări.
Continuări şi regrete. Reclame
Pe baza regretelor. Nişte cinici.
Un câmp de margarete de panseluţe.
Un câmp artistic moartea aceasta
O depravare plastică un indiciu
Cât de enorm a fost totul şi de data asta.
Gustul rămâne la urmă fără cusur.
Cât pământ. Câtă deprindere cu neantul.
Dacă priveşti cerul dacă vezi bine cerul
Stelele sunt toate la locul lor.
13 decembrie 1983
Iona şi Ion
Tristă soartă e să fii român
Ca să fii uitat de Dumnezeu.
Dumnezeu care e-atât de mare
Cu puţină amintire şi multă uitare.
Dumnezeu când ne-a pecetluit soartea
Ne-a dat schimb la viaţă totuşi moartea;
Nu oricum şi nu oricui la fel de lin
Cât plăteşti e totul şi nu cu puţin.
Ne-a dat pildă Fiul Său pe cruce
Şi eroii morţi de glonţ şi baionete...
Tristă soartă e să fii român: ce dulce
Limbă ne-a dat, dar ascultă şansonete
Cu vicleanul, - rămăşaguri face
Pe Iona, care suferă şi tace;
Şi când Domnul îşi aduce-aminte
Lui Iona îi dă şi puţină minte.
Ridicat din boală el a fost alt om
Bogat şi fertil şi cu vite turmă;
Din Iona cel al suferinţii l-a făcut Ion
Ca românului i-a dat mintea de pe urmă.
Pieta
Am aşteptat să mor
Să mă poţi ţine în braţe
Din nou, Mama mea.
Să nu mai plângi. Să vezi
Cum ne plâng alţii; cum lacrimi
de sânge cad peste marmura albă,
dar marmura nu se colorează…
E un material dur moartea noastră.
Şi marmora e la fel, Mama mea,
Dumnezeul Gloriei e la fel,
Crin fără Neam, fără rasă,
Sfântă Fecioară Miriam!
Seceta din creiere să înceteze
Şi înainte de mine înfloreau trandafirii
Pădurea ardea de la fulgere râul seca
n-am adus nimic nou nu am putut
determina seceta din creiere să înceteze.
Vag peste toate melancolia
A desenat chipul meu alungit
Luând de colea o stea şi de acolo o pară
Sfinţind cu un sentiment viu seara de vară.
Cişmeaua curgea şi au mai fost caii…
Mirosul fierbinte de animal
Ce va mai fi mâine şi fără mine
Şi fără cai ? Totul arid: virtual…
Cântec de om
Zeii nu ne ajungeau tuturor
Şi vântul aspru vuia: Vino! Vino!
Mulţi au murit fără zeii lor; eu strigam:
Vino seara aceasta numai la mine!
Eram transparent auzeam totul
De văzut încă nu ne vedeam.
Fă-te o mie de chipuri, mergi şi la alţii
Cu unul din ele dedică-mi-te!
De cât strigam se depărta mai tare
Şi cele o mie de chipuri erau ocupate.
Pădurea se-ntunecase peste uitare.
Lumini nu mai erau; deci nu se poate.
Atunci pe refuzul ei l-am rugat
Repetând cântecul nopţilor se reseta...
Nu mai veni ducă-se visul în voia sa
Nevoinţei unde morţii şi-a înţărcat!
Şi poate că n-o să mai vină
Se vor opri la un han fără alcool
Şi cu felinarele stinse.
Dobitoace răgând din ocol
Vor infirma naşterea cea din vise.
O lume fără imaginaţie; s-a uscat
Pasărea verde-a uitării m-a imitat
Căzând din cuib; în paiele viselor
eram poate zeul pe care ea l-a visat.
Ştiind să le descriu viaţa misselor;
lucruri adeseaori scandaloase;
cum ar fi să renaşti întâmplător -
ca să mori de o mie şi–o sută de ori
câte şase…firi nărăvaşe de iepe sirepe.
Ceaţa ţâşnind din trupuri fierbinţi.
Şi poate că n-o să mai vină vreodată.
Şi ce aş putea să-i mai fac? Nu insist!
Eva cea mică
El are coşul plin de rodii.
Ea are-n privire lumina.
Eu suflu seara în lumânare
Şi nopţile mă cuprind lângă
ea-n fire şi-n frică vina…
Şi dimineaţa mă scol năucit
Înainte ca soarele să răsară
Şi mă rog şi mă rog şi mă rog
Pănâ ce rugăciunea se face de vară.
Peste rai mărul căzând de povară.
Copt şi dinţii dedaţi la muşcat.
Cine v-a dat merele jos din pom?
Au nu doară pomul s-a aplecat,
Zice Duhul / sfântul jandarm
La datorie; Şarpele ne-a învăţat
Zice Eva cea mică, din subsuara mea,
Şi Duhul se miră de-atâta tupeu.
Oricum ar fi mai bine să vă căraţi
Să nu vă prindă pe-aici Dumnezeu.
O să vă dau peste gard câte ceva de mâncat.
Culmea ar fi după toate astea
Să vă apucaţi să şi beţi!
Să inventaţi uitarea ca să puteţi
Să umpleţi pământul de nespălaţi;
Am să vă trec prin râu o să vedeţi
Cum curge râul la vale ce repede
Trece noaptea şi vine ziua;
Şi pasărea din copac sare pe lespede
Şi tot cântă şi cântă; cum sare peştele
De-a dreptul în undiţă; Şi voi la fel!
Pe rotund
Anotimp. Vară; şi o conjur.
Vara mi-a fost fericirea
Până şi-au copt florile merii.
Pe rotund am ştiut
că nu mă pot aventura;
nici nu-l pot infinit repeta!
Am ştiut. Cum puneam pas
Alunecam până la fund, vivere.
Aruncându-mă de jos-sus!
Şi din nou mai la fund.
Nu am ştiut până când.
Joc a fost totul?! Câtă părere!
Dimineaţa
Cerul fierbinte pătat.
Marea la ţărm obosită de valuri.
Vântul oval. Ceaţă la mal.
Sărutul
În orice consecvenţă
Stă un răspuns afirmativ.
Dar noi? Ucidem iasomia
Vătămăm crinul. Nu îndulcim
Cu nimic situaţia noastră.
Sărutul pierde în intensitate.
Trupurile ne joacă
Destinul pe degete...
Regele afirmaţiei
l-a învnins cu neghaţia lui
pe Regele fricii…
- Hai, înainte de culcare,
să ne sărutăm ca furnicile!
Despre cei aparent fără rost
Cum creşte firul ierbii din nimic
Şi-ajunge de lumină tăvălit,
El e un semn: e degetul Preasfântului
Deci nimeni nu ar trebui hulit
Când râdem şi ne veselim netoţi
De alţii care fac umbră pământului
Degeaba: Credeţi că-i aşa?
Miram-aş şi m-aş îndoi. Au rostul lor.
În India să pasc un elefefant
În India să pasc un elefant
Şi să adap o viperă în Gange
De lene şi căinţă deşirat.
În râul morţii aruncând o cange
Să-mi scot din eră leşul exilat.
Dar înţelege că suntem o dungă
Abia din pliul zeului uitat!
Mai înţelege că sărut în tine
Toţi morţii care m-au abandonat
În Valea Regilor pe Nil: de picioroange
Suit peste mulţimi: un leopard
De umbră-n mii de sori ce ard.
Care din ei am fost adevărat?
Al cui din sine - rob sau împărat?
În dimineaţa absolut promiţătoare
Într-un sătuc lângă Ghenizaret
M-au pus de faţă şi L-am întrebat:
Cum pot sau ce ar trebui să fac?
Mi s-a răspuns să las acest trecut
Şi erele-n desagi; fii zeul tu; zeul uitat.
Mi-a spus Iisus. Îmbogăţeşte-te!
Rămâi sărac! Şi urc de-atunci
Printre costeie şi prin stânci.
Acesta este darul tău cel minunat?
Am buzele crăpate trupul ros.
La fel de plin de milă şi de zel
N-am să mai plec deja fiind întors.
Când nu mai pot îmi duce crucea El!
Cifra de aur
La şasezeci şi şapte de ani
Cu îndoita teamă
Că din tot ce ştiu
Nu-mi aparţine decât moartea
Şi dincolo de-aceasta
Un mic cer senin uitat sub tufa
De zmeură sub care două
Furnici şi-au lăsat dâra;
Asemenea şi noi sau mai puţin
ne-a prins spre casă noaptea
şi cerul era plin de stele.
Dar el va fi şi după noi cerul
Alte câteva milioane de ani
Uitând să ne mai numere şi pe noi
Din clipa când evident morţii
Fiind mai mulţi decât cei vii
Vom fi puşi la pstrare cu morţii
într-o enigmatică cifră de aur.
Tăierea sticlei cu diamantul
Viaţa scrâşnind pe foaia de sticlă
Muşcînd din raza strălucirii mate
Pe duritatea diamantului…
Strălucirea nu iartă...
Morala fabulei
Stă cum se vede în altă parte.
Chiar Dumnezeu poate fi materie
Şi nu ne dăm seama…Mai avem
Până mâine de învăţat câte ceva…
Puşi să tăiem sticla pe chenarul
În care urmează să instalăm uitarea.
Prea mult. Prea e prolix totul.
Scrâşneşte acum diamantul pe sticlă
Copilul îşi strânge dinţii:
Tată, opreşte, vreau să cobor din pat!
Şi când Tatăl ridică ochii
Mâna o ia razna
Sticla se face ţăndări
Copilul sporeşte în cioburi…
Îndrăgosiţii numesc toamna
Nu ştiu câte incerte zile vor mai fi
Se îngrămădesc nopţile să le sugrume
Şi eu nu mai am nu mai port numele
Niciunei zile niciunei nopţi.
Vă voi trece în spate pe toţi
Peste gârla destinului
Numărând petele insistente
Ce mi-au îndoit apa cu vinul…
Nu ştiu dacă pricepeţi
Dar toamna mai are vreun haz?
Dacă spun nu dau de necaz
Numesc toamna zâna destinului.
Când eram în vremea mea
Şi eu o numeam la fel cu toată mirarea
Vedeam cum se despoaie natura iubeam
Destrămarea ca pe o promisiune…
Îndrăgostiţii numesc toamna
În toate anchetele o minune.
Eu vinul ei l-am băut.
Am trecut prin deşert peste dune
Şi nici urmă de mine paşi pe nisip…
Lasă găleata fântânii să cadă la fund
Lasă găleata fântânii
Să cadă la fund
Să ia din apa facerii
Lumină nouă.
Să fie pe prund
Ziua a doua.
Să se înece ca încaţii
În chiar soluţia ecuaţiei…
În iarba udă de rouă
Mor unii de dor
Şi ceilalţi de furtună.
Lasă-le lor viitorul!…
Veneră pietrificată
Niciuna din amintirile noastre
Nu vor avea o soartă mai bună
După războiul nuclear
Supravieţuitorii îşi vor drege glasul
Vor încerca să articuleze
Ultimul cuvânt al umanităţii defuncte
Citit pe buza unui tanc rămas
Din acest proiect apocrif: USA
Şi va fi interzisă pronunţia lui
Iar semnul lui va fi ultima indecenţă
La care pruncii nu vor avea acces
Nu de spaimă cât din ipocrizie…
Nu vor mai naşte prin sex decât florile
Dulceaţa mierii va fi prohibită
O mie de ani vom avea post de dulce
Femeia va fi o Veneră pietrificată.
A ajuns de ruşine meseria îngerilor
A ajuns de comedie meseria norilor
Meseria vântului produce catastrofe acide
Ploile de la sud înghit noroiul plajelor
Mutilate de guarzi devastate îşi ţin rochiţa
Suflecată până la genunchii mânjiţi de spermă
Nu mai sunt senzuale ca altădată reci şi aride
Sunt ploile risipite de vânt altcândva mângâioase
Pe ogoare cad de aseară rafale de sulf şi arsenic…
A ajuns de ruşine meseria îngerilor
Nu mai spun şoapte-n urechile blânzilor
Nu mai vorbesc în locul celor tăcuţi de pe drum
Îşi parchează limuzina roşie pe bulevardele scrumului
Din ea mai întâi apar burţile verzi ale guşterilor
Flutură peste cimitir pălăria marelui guard
Îngerii au ajuns să le taie chitanţă pe aleile
Eroilor fără viitor din arealele struţilor…
Nu mai sunt veşti nu mai este nimic nou nu mai
Rezistă nimic din ştiinţa bine pusă la punct
A îndurărilor mici şi a faptelor mirobolante
Umblă iarba desculţă ponoarele erau pline
Nu mai întreabă anume răspund toţi despre nimeni
Dar întrebările ce nu s-au pus neprihănitele
Mor în depozitele pline de şepci şi de arme
Ale foanfelor zile şi-ale hipertrofilor guarzi.
Un chihlimbar în mormântul regilor
Ce bună era seara în care ajungea
Să ne atingem fin şi nu era chiar totul.
Acum mirosul are o culoare fadă
Gustul exală sulf pe piatra sidefie...
La plajă unde urinează câinii pe nisip
Trupurile noastre au espandat fierbinţeli
În curioase forme cum-necum
Din care amintirea apare postum…
Se disipează în marea leşioasă mirarea
În marea în care nu mai înotăm cade zarea
Jinduim încă la actul sexual pur
un chihlimbar înecat în mierea regilor…
în mormintele lor monocord dezacord
al religiilor dispărute roase de timp ca rasa
greierului-călugăr scormonind timpul cu gheara
din cenuşa rugăciunii îngeri apocrifi fac cu mâna…
Trupului tău sfânt din care se împărtăşeşte lumea!
30 sept.-1 oct 2009
Năravul rău
Aşa cum te ştiu
Vei rămâne: şi ieri
Va înflori în inimile
Celor tineri de mâine.
Şi nu ne vom mai umili
Cu bietul nostru amor rătăcit
Între copertele îngălbenite…
Vom trece singuri strada
Fără însoţitor
Fără bastonul alb al înfrângerii
Lângă noi ei vor râde şi se
Vor săruta pe gură pe gât
Cu violenţa lui altădată de ieri…
Al nostru a fost şi azi e al lor l-au luat
ca pe o râie ca pe un nărav rău.
Am cunoscut marea
Am cunoscut marea şi am uitat-o
Exact în clipa când o îndrăgisem
Când capul mi-a fost plin
De freamătul şi de imensitatea ei.
Am iubit muntele şi m-a uitat
Jenat că nu-l mai pot urca
Nu-mi mai scrie şi nu mă mai
Cheamă de câţiva ani buni la el.
Mă legasem de mica noastră
Căsuţă de la ţară de falnicul
Brad de la poartă de nucul
Din fundul grădinii de puntea
Ce desparte cele două continente
Ale amintirii să mă arunce-n hău:
Nici măcar atât nu mi-au lăsat.
SUMAR
1. Al clipei/4; 2. Septagenary/ ; 3. Aproperea morţii/ ; 4.Summa/ ; 5. Sunt în nerăbdarea mea toate/ ; 6. Prietene/ ; IM AL TOAMNELOR: 7. Exordiu/ ;8. Atunci când/ ;9. Toamnă în Arabia/ ;10. Testamentul lui Moise/ ; 11. Febril degeaba/ ; 12. Spre iarnă/ ; 13. Demonul toamnei/ ; 14. Maica Domnului/ ; 15. Răspunsul/ ; 16. Catren/ ; 17. Foaie verde frica/ ; 18. Şi de ce/ ; 19. Ora cinci/ ; 20. În ceasul al doisprezecelea/ ; 21. Rezistaţi crizantemelor/ ; 22. Ultima strigare/ ; 23. Numai gândul/ ;.24.Aparte: Vere Ioane/ ; IM AL MINIMEI APOCALIPSE. 25. Lucidităţi/ ; 26.Cosmos compromis/ ;27. Seară de plăcere/ ; 28. Căderea lumii/ ; 29. În act/ ; 30. Vârsta de aur7 ; 31. o rugăciune/ ; 32. Astronauţi regali/ ; 33. Puţină paloare/ ; 34. În zori/ ; 35. Minunatul avion/ ; 36. Pactul cu îngerul/ ; 37. Ceaţă pe eden/ ; 38. La mine în somn/ ; 39. Vai câtă mirare/ ; 40. Nebunul cu tunul7 ; 41. Voi oamweni să ştiţi/ ; 42. O metodă a viului/ ; 43. Iona şi Ion/ ; 44. Pieta/ , 45. Seceta din mine să înceteze/ ; 46. Cântec de om/ ; 47. Şi poate că n-o să mai vină/ ; 48. Eva cea mică/ ; 49. Pe rotund/ ; 50. Dimineaţa/ , 51. Sărutul/ ; 52. Despre cei aparent fără rost/ ; 53. În India să pasc un elefant/ ; 54. Cifra de aur/ ; 55. Tăierea sticlei cu diamantul/ ; 56. Îndrăgostiţii numai toamna/ ; 57. Lasă găleata fântânii să cadă la fund/ ; 58. Venera pietriuficată/ ; 59. A ajuns de ruşine meseria poeziei/ ; 60. Un chihlimbar în mormintele regilor/ ; 61. Am să mă ocup mai departe cu poezia/ ; 62. În zori/ ; 63. Până la moarte/ ; 64. După dictare/ ; 65. Nopţile/ ; 66. Pumnul în gură/ ; 67. Acest poem reparat de truda mea/ ; 68. Spovedani unui eţiv/ ; 69. Clipa aceasta/ ; 70. Am cunoscut marea/ ;
Poet, prozator, jurnalist, nascut la Zorleni, judetul Tutova, 07.06.1940. Redactor coresp. România liberă, 1971-1974. Redactor Tribuna României, 1979-89; Curierul românesc, serie nouă. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Românesc, Anaheim, California USA, 1997-2009. Debut literar: primele versuri salutate de G. Călinescu în revista Contemporanul, articolul POEZIE , Cronica optimistului
Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu... Urmărit și obstrucționat de fosta Securitate mai ales la venirea în Capitală: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132). Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuză certificatul de revoluționar, ( cf. romanul Carla în decembrie, E.Cetatea literară, 2002). OPERA: 12 volume de versuri, 1969-2004, 3 romane, un eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat. Ediţii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p.; METAFIZICA PRACTICĂ, 285 p., HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p.
