Nu e floare ca irisu’, şi nici oraş ca Parisu’
07. 02. 2007
Micul Paris
Care idiot a avut nastrusnica imaginatie sa numeasca Bucurestiul “Micul Paris”? Sau, hai sa reformulez, ce optimist incurabil? Intrebarea asta m-a lovit pe la mijlocul primei zile de marshaluit turistic (11 ore), cand ma uitam la cladirile de pe malu’ Senei, zona Notre Dame. Nu simteam nici o asemanare. Si n-am simtit in toata prima zi. Acum, la rece, hai… cu foarte multa imaginatie, se poate.. daca Parisul arăta mai jale acum zeci de ani cand o fi circulat zicala, iar Bucurestiul fara blocurile gri care acum adapostesc “majoritatea”, hai, sa zicem. Sena-Dambovita… mda, probabil erau amandoua murdare acu 70 de ani. Piata Charles de Gaulle a lor are arcul de triumf in loc de ou’ cela ciudat; altfel sa zicem ca arcul nostru e ca al lor, doar ca mai.. mic, bulevardele, si ele, doar ca mai mici, Jardins de Luxembourg sunt un fel de combinatie Cismigio-Herastrau, asa ca hai s-o lasam asa.. doar colina Montmartre si Dealul Academiei nu prea au nici in clin nici in maneca; poate montmartrul nostru sa fi fost pe vremea aia dealul unde se lafaie acum casa poporului.. pacat, daca intr-adevar zicala era “pe bune” in vremea aia, si nu era la bascalie, acum distanta e mare. Nu numai la aspect, dar mai ales la aer. Aerul Parisului n-ai cum sa-l mirosi decat acolo, m-am convins si eu (ca si al Bucurestiului, de fapt
).
Arcul de Triunf
Dupa o saptamana epuizanta, in care dormisem 2-2-3-4-5 ore, n-am reusit sa ma trezesc “cu ceasu” sambata, asa aca am plecat abia pe la 1 si ceva din hotel. Primul stop, arcul de triumf. Un coleg francez imi spusese ca ‘insider tip’ sa urc, ca de obicei nu e multa lume si se vede frumos. Intr-adevar, se vede frumos,
plus ajuta la instinctul King Kong (intotdeauna fuga repede in cel mai inalt loc, sa ne orientam in spatiu). Daca snteti in zona si aveti timp, merita urcat. 280 de trepte, nu-i mult
.
Dama Noastra
Initial voiam sa iau autobuzul turistic, dar M. a dat un sfat intzelept, sa iau metroul si sa merg pe jos, caci farmecul sunt strazile. Zis si facut. In drum spre metrou, chiar langa arc, ce-mi vad ochii.. ambasadoarele romaniei, cu fuste lungi si batic, cersind.
Vreo 2 erau in proximitate. Rezistand tentatiei sa le zic refuzul pe romaneste, am mers in prima statie de RATP (hihi, chiar asa-i zice), care la ei e si metrou si autobuz si tot. Cu 10 EUR am luat 10 bilete, un fel de oferta, convenabila pentru vizite scurte ca a mea (am ramas cu bilete). Prima statie, Hotel de Ville. Habar n-aveam ca totelul vilei e de fapt primaria Parisului. Cladirea e spectaculoasa si mare, cu patinoar mic amenajat in fata ei.
Primul pod peste Sena…
sunet de chitara si acordeon (cel din urma, cu o fatza de roman…). Un sandwich si o clatita (mniamm) in drum spre Notre Dame, care e… e.
Am mancat sendvishul uitandu-ma la Notr Dam, meditand la cele ale istoriei, vietii si universului. Scurgandu-se cele 2 secunde de meditatie, am purces la vizitat si urcat. Daca e sa urcati undeva si trebuie prioritizat, recomand cu prisosinta Notre Dame. N-am fost in Tura lui Eiffel, dar Notre Dame merita cu varf si indesat. Si urcati pana sus-sus intr-unul din turnuri, se poate. Acoperisurile Parisului sunt de tabla, ceea ce e nu prea-prea, in schimb simpatice sunt hornurile mici, multe si rosii. Am aflat kestii in Notre Dame. Cum ca gargouille-şii nu e tot una cu himerele. Garguii snt de fapt scocuri, sculptate mai a animale, iar himerele snt creaturile fantastice de pe galeria himerelor, “balconul” lui Notre Dame. Cea mai cunoscuta e un monstru meditativ, numit Stryga. Care e cuvant grecesc. Asa am aflat de unde vine cuvantul “strigoi”…
Mi-a placut Notre Dame… si cand te gandesti ca au inceput constructia ei prin 1126 parca.. o mie o suta, adica.. pe vremea lui gelu si menumorut… noi faceam cetatea dabaca, ei notr dam.. asa, se poate spune ca cu micul Paris am.. recuperat!
E bine sa vii iarna la Paris. Nu e asa multa lume (adica pardon.. asta inseamna ca e lume ca intr-un oras turistic aglomerat.. imi inchipui ca vara te sufoci de turisti) si am prins o zi calda si frumoasa. O placere.
Cred ca era in cartea de franceza de a noua. Sau cam asa ceva. Dintr-un manual de scoala, nu mai stiu care si de cand, tin minte o fraza cu “buchinistii de pe sena”.. intr-o descriere scurta de incepatori a Parisului, la franceza tre’ sa fi fost. Mi s-a parut ciudat cuvantul “bouquinistes”, si de atunci am zis ca vreau sa vad ce-i aia. Ei, i-am vazut pe buchinisti, cu cartile lor anticariate, cu tarabe mai mult sau mai putin improvizate, nu foarte diferiti de cei de la universitate, poate mai creativi in expunere si mai putin inghesuiti,
si, ma rog, erau pe malul Senei.
Bastilia
Dupa ce am vazut buchinistii m-am uitat pe harta: intr-o parte, luvrul, in cealalta, bastilia. Am zis – bastilia intai, tre’ sa vad unde se bateau cei 3 muschetari, nu? Asa ca am luat-o frumos la picior catre bastilia. Intai in directie gresita, evident, dar dupa ce am intrebat cativa oameni care se uitau un pic contrariati la mine, am gasit drumul cel bun. Ajung in Place de la Bastille, fac poza la turnul din mijloc,
ma uit in jur… si intreb pe un om de pe strada: “nu va suparati, da’ Bastilia, INCHISOAREA, unde-i?”. se uita ala la mine.. zice.. “pai.. nu mai e. au demolat-o. nu mai e de prin mille sept cent quatre veingt neuf, n-au ramas decat urmele, uite acolo mai incolo pe caldaram e trasat”.
“Merci”, am zis pios.
Mi-a luat vreo 3 minute sa socotesc unu plus unu ca milsetsancatrvenniof inseamna, surpriza, 1789.. calca-iar nevoia cu revolutia lor! Caderea Bastiliei. Ha! De ce credeam eu ca asta insemna doar “cucerirea”, nu si “demolarea”? extremistii naibii.. sa ma fac de ras in asa hal.. cu coada intre picioare, am pozat fara mare tragere de inima niste scateboarderi care sareau pe niste scari din PLACE DE LA BASTILLE, mamaliga ei,
si m-am intors spashit (injurandu-mi prostia cu voce scazuta si zambind in acelasi timp la trecatori) catre Louvre.
Louvre
Nu mai stiu unde am citit de biserica sau manastirea saint gervais.. in ceitreimuschetari? Poate confund.. ce incredere sa mai am in propria memorie, oricum!? Ideea e ca am vazut-o pe Saint Gervais, foarte cocheta cladirea, se inalta dintre case cam ca biserica italiana dintre blocurile gri de pe magheru.. doar ca aici snt cladirile luxoase dupe sena. Daca tot e de comparat.
Am zis hai sa vad si biserica StGermain Auxerois (faina), ca tot era pe harta. Am ajuns bineinteles in spatele ei, si cand dau ocol, in fata o cladire maare si laata. “Musee du Louvre”. Oau. Merg curajos spre intrare, crezand ca asta e. parea mare. Intrarea era intr-o curte interioara care te lamureste, intr-o secunda, diferenta dintre casa poporului si o opera de arta.
Sa fim bine intelesi. Pe mine m-a impresionat de tanar casa poporului. Mi se parea cool in maretia si absurditatea ei, acu’ daca tot s-a construit, ce rost are s-o denigram. Sambata mi-am dat seama ca snt constructii monumentale si constructii monumentale. Sau cum se poate obtine / transmite senzatia absoluta de maretzie fara a construi cea mai mare cladire din lume. Una ar fi – curtea interioara. Luvrul nu e un colos, un bulgare imens, compact si greoi. Are curti interioare imense, inconjurate de cladiri care dau forma cuvantului “impunator”. Si asta fara a fi extraordinar de extravagant. Sobru, mai degraba. Mi s-a parut mult mai maretz decat curtea imperiala de la viena sau chair decat palatul buckingham, chiar daca poate nu la fel de “frumos”. E coplesitor, insa.
Stiu ca a fost o controversa cu piramidele alea de sticla din curte.
Estetic, potriveala mi se pare “asa si-asa”;
faptul ca sunt atat de celebre insa compenseaza si te face sa nu fii atent prea mult la estetica. Cel putin pe mine .
Uitandu-ma prin piramida mare in jos, sa vad unde e ascuns Graalul conform codului lui davinci digerat de dan brown, am vazut un afis mare cu… filmul “codul lui davinci”, iar capul de afis era, mare, JEAN RENO.. m-a pufnit rasul, bai francezilor.. incredibil, l-au facut personaj principal. Hihi.
Hotii si invalizii
M-am desprins cu greu de Louvre (n-am intrat.. asta data viitoare), si am pornit-o cu apusul in fata prin gradinile Tuileries, pana la Place de la Concorde, de unde era o priveliste farmacatoare cu apusul in spatele turnului eiffel.
Am zis – sa mai merg la obeliisc, sa nu mai meerg..
am mers pan’ la urma, daca tot eram acolo, si ajuns langa el am exclamat aproape involuntar: hotzilor!! Incrustat in aur pe postament erau imagini despre cum au luat francezii lui `poleon obeliscul de la templul egiptean de la mama lui. Hotilor…
Altfel, Obeliscul in sine – tot respectul, egipteni antici si harnici! “Marfa de marfa” ce-au facut din piatra seaca. Cu ieroglife pastrate frumos, tot tacamul.
De la Obelix am luat-o spre domul invalizilor. Drumul a fost mai lung decat parea, iar din spate hotelul invalizilor (cred ca la astia in evul mediu hotel insemna altceva… nu?) parea inchis si intunecat. Asa era. Statuia lui napoleon se vedea ca o umbra mare; in rest inchis tot. Era deja intuneric. Neplacut impresionat de gandul ca trebuie sa ies si sa ocolesc ditai hardughia ca sa ajung la dom, am zarit o usa in departare care mi-a dat sperante. Si intr-adevar am iesit prin cladire in spate, la Dom. Care e intr-adevar frumos foc. A meritat drumul.
Muntele lui marte
Habar n-am daca montmartre vine de la muntele lui marte, dar nici nu are importanta. Montmartre e sufletul Parisului nostalgic si boem. Chiar ma gandeam, iote cum acest oras care era simbolul avangardismului, acum e cunoscut acum mai mult prin nostalgie si traditie. bine, ei incearca sa pastreze “traditia avangardismului”, vezi cartierul La Defense, unde n-am ajuns, dar cand zici Paris parca tot montmartre, turnul eiffel, sena, luvru, notre dame vezi in fata ochilor. am zis sa fiu hotz si sa mai bifez un obiectiv, cimitirul montmartre, asa ca am iesit din metrou nu unde au zis ei in ghid, ci in alta parte, si am luat-o pe jos. Am ajuns la gardul cimitirului, intamplator si intunecat, n-aveam pe unde intra si nici prea mult ghes nu mi se dadea. Pana la urma am vazut un coltz de cimitir de pe un pod care trece pe deasupra si peste care am purces la urcusul pe colina.
N-am vazut nicaieri o mai mare aglomeratie de restaurante si cafenele pe metru patrat ca in Paris. Acum multe erau goale, altele inchise.. deh, extra-sezon. Pana la urma am ajuns la cel mai fermecator local vazut vreodata in viata mea e un “piano bar” rosu si cu aer decadent, Tire Bouchon. Chiar pe coltz cum urci pe unde am urcat eu, prima kestie pe dreapta. Au crèperie (clatitarie, m-am indopat cu clatite in astea 2 zile
, cateva mese si un pian. Peretii sunt toti tapetati des-des-des cu biletele si poze tip pasaport, plus cateva posterashe, din toata lumea. Am shezut la o clatita, doar ca-mi placea locul, si cand intorc capul sa ma uit la perete, la nivelul nasului meu era lipit un bilet pe care scria… 10 lei .
Bateria micului aparat de fotografiat si-a dat luat obstescul repaus la biserica Sacre Coeur. Ridicata momumental chiar in varful colinei, nu stiam ca e noua, de prin 1920, cam asa. Pe dinauntru nu m-a dat pe spate, desi e mare si monumentala, mi s-a parut mai rece; pe dinafara e foarte frumos si spectaculos facuta.
Iar treptele din fata ei, de unde se vede panorama Parisului… ce sa mai zici.
Pacat ca a trebuit sa le cobor, caci m-a luat o durere de genunchi.. dar inainte de asta am mancat in place du tertre, in spatele bisericii, o piata pavoazata cu bodegi care aveau mese afara. Acolo am sezut si eu, cu Sacre Coeur in fata, luna aproape plina deasupra, si 3 tinerei care cantau la armonica, ghitara si saxofon in piata, si tzopaiau de mama-mama, cica de ritm, de fapt de frig. Ce sa mai, atmosfera ca la nimenea. Multi artisti ambulanti – “portret, portret? Haaai sa-ti fac un portret! Caricatur?” deh, dupa cum arata omul. Mie mi-au zis mai mult “caricatur?”.
Dupa supa de ceapa de rigoare am coborat cele multe trepte tzopaind in ghionturi, si da-i marsh. Vreo ora jum’ate am facut pana la hotel, de la montmartre am luat toata “linia”: Trinité, o catedrala gotica, intamplatoare si impunatoare (cum le cresc la astia la tot pasul), Place Pigalle (unde am ratat Moulin Rouge, ca habar n-aveam unde e; am vazut insa alt “moulin” pe montmartre, mai obscur, dar asa, ca idee), apoi opera (meseriasa cladire), Madeleine, Place de la Concorde din nou, si apoi pe Shampselizes in sus, pe un plai ne-am dus. Aproape de hotel, un showroom Renault, deschis (era 12 noaptea), si expus alaturi de masina de formula 1 a lui Fisichella, un… LOGAN break cu 7 locuri! Si nu numai ca era expus, dar oamenii se uitau, il incercau, comentau.. m-a amuzat.
De prisos spus ca, neavad incaltaminte adecvata marsului, talpile nu mai stiau de ele spre sfarsit. da’ asa am dormit…
Cartierul latin
A doua zi n-am avut prea mult timp. Cartierul latin isi trage numele nu de la romani, spanioli sau italieni, cum credeam eu, ci de la universitatea Sorbona (!). Caci cica studentii de la Sorbona, vezi-Doamne, vorbeau in latina pe vremuri, si de-aia se numeste cartierul latin. Un fel de Regie, cum ar veni, (numai’ latina nu auzi acolo), sau mai degraba “caminele de la drept”, ca tot e langa cismigiu si parcul operei. Ca si aici sunt langa gradinile Luxemburgului, o combinatie nedefinita intre herastrau si cismigiu, unde m-au impresionat oamenii astia imbracati gros (era frig , care iesisera in parc, si citeau, dom’le, relaxati. tot al treilea avea o carte si era adancit in lectura, n-avea nici o treaba, shedeau pe scari, scaune, balustrade, care pe unde.
Acestea fiind notate, inapoi, in goana dupa suveniruri (greu de gasit ceva fain.. mult kitsch, ca peste tot..), o ultima privire la maiestuoasa Doamna Noastra, cu umbra lui quasimodo prin clopotnitza (aud ca era in stale jalnica notredamu’ inainte sa scrie Hugo cap’d'opera lui, si ca abia apoi au facut mare actiune dati un leu pentru notredeu si o-au reparat). Pe un pod de lemn in fata catedralei erau niste rolleri extremi care faceau acrobatii si giumbuslucuri… le look le plus cool.
Dupa aceasta poza, in care rollerul e in partea de jos aratat cu degetu’,
facuta cu ultima urma de baterie din aparat, valea la aeroport.
Micul Paris
Singura data cand am zis jos palaria Bucuresti, 1-0 pentru Micul Paris, a fost la… aeroport. Aeroportul Charldegol e un otopeni din urma cu cativa ani, doar ca mult mai mare si mai poleit, deci monstruos. Singurul aeroport pe care-l stiu (in afara de Otopeniul vechi, acum s-a schimbat treaba si aici) unde tre’ sa treci cu bagajul pe la raze inainte de check-in! Plus pasaportul! Si era o coada.. si am ajuns tarziu, evident.. aia de la ghiseu, in siktir, ’stati la coada’.. ma duc in fata, rog un om sa ma lase (aici vom reveni), ala de la pasapoarte cica – ‘biletul’. ‘Pai, am bilet electronic, n-am avut de unde sa dau print, lalala, lasaaaati-maa…’ ‘Tseapa’, zice. ‘Du-te la compania aeriana’. ‘Vous etes malade’, zic in loc sa injur, fug inapoi, imi printeaza femeea chitanta, fug inapoi, iar rog sa ma lase, ma lasa (din nou vom reveni), trec.. fuga la checkin, ma cechinuie, fuga la poarta 27.. cand sa trec, se anunta ca Bucarest la poarta 30.. fug, in disperare, pana ma lovesc de o mare de oameni imobila. Ma gandeam ca stau la o alta coada, ma strecor repederepede, ca sa aflu ca era alarma de bomba, un bagaj abandonat.. of.. ma intorc, intr-o doara, ca sa vad ca la poarta 27 treceau linistiti oameni pentru Bucuresti.. stau la coada, trec.. dupa ce trec, la 1 minut, se anunta ca tre’ sa mergem inapoi la poarta 30.. unde era o coada IMENSA.. pana la urma avionul a plecat cu o ora intarziere, ca aia de la coada aproape toti erau pentru Bucuresti..
Politeturi
Am zis ca voi reveni cu lasatul in fata. Parizienii mi s-au parut deosebit de politicosi, manierati si respectuosi.. si nu la modul fatzarnic, ci pur si simplu, se vedea ca e in natura lor. Nu ma asteptam. Nu numai ca m-au lasat in fata fara sa zica mrc, dar si in general, omul de pe strada sau din metrou. In schimb, ospatari din toate tarile, uniti-va, mi-au amintit mult mai mult un “mare Bucuresti”.. ciudat contrast.
La aeroport, cu coada aia mare, am mai umblat prin aeroport, n-am avut rabdare sa stau, si cand m-am intors mai erau cateva persoane. M-am oprit si eu pe langa ei, nu ultimul, dar cumva nedefinit. La care unu’ in engleza – “hey, “mate”, coada e in spate”. In spatele lui mai era un om. In fata lui vreo 3. m-am dus in spatele aluia, dar m-am enervat, nu stiu de ce, se ntmpla cateodata cand o chestie mica si neimportanta umple paharul, si am venit iar langa el in fata, prefacandu-ma adancit in lectura unei reviste. Cum facea un pas, cum si eu. Eram curios ce face, evident ca aveam de gand sa-l las, si si pe ala din spatele lui, da’ eram curios cum reactioneaza un “om civilizat” la o astfel de provocare, nici prea mare, dar totusi deranjanta. Se tot uita la mine mirat, dar nici n-am ridicat ochii. Cand s-a ingustat treaba m-am facut ca vreau sa intru in fata lui, l-am vazut ca se pozitionase si mi-a taiat calea in mod oarecum ostentativ. La care l-am ocolit pe ala din spatele lui si m-am dus langa el pe partea cealalta. La care ala, un negru cat un munte, mi-a zis “care-i problema, coada-i in spate”. Am zis “nu-ti fie teama, ca te las”. La care primul “nu stie engleza, ha ha ha” (revista mea era in engleza). “nu inteleg accentu’ britanic”. La care negru’ “nu-s britanic”. La care io in gandu meu “da’ ce te bagi tu, idiotule, ca nu cu tine am treaba”, si tare – “nu al tau, al lui”. Aici s-a incheiat, pentru ca cei doi inamici ai mei si-au dat seama ca snt amndoi australieni, si au inceput sa vorbeasca pe australiana, ignorandu-ma complet. Iar eu am ramas cu frustrarea ca n-am reusit sa-l provoc pe ala, dar si cu invatatura de minte ca nu e bine sa te iei la hartza, nici macar pe motive de cercetare sociologica…
Cu acest ultim incident complet rupt din context, am parasit marele Paris, cu adevarat cel mai chic oras din lume. Parerea mea.
Epilog
Roma m-a uluit cu vestigiile romane, unul peste altul, intr-un spectacol perpetuu si tacut in aer liber. O senzatie incredibila, poate pentru mine mai puternica si pentru ca “de la Rim ne tragem”. Venezia e ceva “din alta lume”, nu sufera comparatie cu nimic, ca e… din alta lume. Barcelona e exuberanta, Amsterdamul ca din cartile cu povesti germane pentru copii, in care s-a integrat insa surprinzator de bine cartierul rosu si filosofia libertatii totale, Londra e impunatoare ca o capitala de imperiu.
Parisul e… Paris. Elegant. Boem. Romantic. Si totusi natural, nimic fortzat. Are un aer inconfundabil si propriu numai lui. Tre’ vazut pentru a fi inteles.
Am auzit oameni care au zis ca nu le-a placut Parisul. Ii inteleg doar in masura in care au avut vreo experienta personala neplacuta, si da, atunci asta e mai important decat orice. Dar sa nu-ti placa Parisul pur si simplu… mi se pare dificil de realizat. O avea el metehne, nu zic, dar la Paris e greu sa nu vezi splendoarea padurii chiar daca unele ramuri iti intra din cand in cand in ochi.
Micul Paris
Care idiot a avut nastrusnica imaginatie sa numeasca Bucurestiul “Micul Paris”? Sau, hai sa reformulez, ce optimist incurabil? Intrebarea asta m-a lovit pe la mijlocul primei zile de marshaluit turistic (11 ore), cand ma uitam la cladirile de pe malu’ Senei, zona Notre Dame. Nu simteam nici o asemanare. Si n-am simtit in toata prima zi. Acum, la rece, hai… cu foarte multa imaginatie, se poate.. daca Parisul arăta mai jale acum zeci de ani cand o fi circulat zicala, iar Bucurestiul fara blocurile gri care acum adapostesc “majoritatea”, hai, sa zicem. Sena-Dambovita… mda, probabil erau amandoua murdare acu 70 de ani. Piata Charles de Gaulle a lor are arcul de triumf in loc de ou’ cela ciudat; altfel sa zicem ca arcul nostru e ca al lor, doar ca mai.. mic, bulevardele, si ele, doar ca mai mici, Jardins de Luxembourg sunt un fel de combinatie Cismigio-Herastrau, asa ca hai s-o lasam asa.. doar colina Montmartre si Dealul Academiei nu prea au nici in clin nici in maneca; poate montmartrul nostru sa fi fost pe vremea aia dealul unde se lafaie acum casa poporului.. pacat, daca intr-adevar zicala era “pe bune” in vremea aia, si nu era la bascalie, acum distanta e mare. Nu numai la aspect, dar mai ales la aer. Aerul Parisului n-ai cum sa-l mirosi decat acolo, m-am convins si eu (ca si al Bucurestiului, de fapt
).Arcul de Triunf
Dupa o saptamana epuizanta, in care dormisem 2-2-3-4-5 ore, n-am reusit sa ma trezesc “cu ceasu” sambata, asa aca am plecat abia pe la 1 si ceva din hotel. Primul stop, arcul de triumf. Un coleg francez imi spusese ca ‘insider tip’ sa urc, ca de obicei nu e multa lume si se vede frumos. Intr-adevar, se vede frumos,
plus ajuta la instinctul King Kong (intotdeauna fuga repede in cel mai inalt loc, sa ne orientam in spatiu). Daca snteti in zona si aveti timp, merita urcat. 280 de trepte, nu-i mult
.Dama Noastra
Initial voiam sa iau autobuzul turistic, dar M. a dat un sfat intzelept, sa iau metroul si sa merg pe jos, caci farmecul sunt strazile. Zis si facut. In drum spre metrou, chiar langa arc, ce-mi vad ochii.. ambasadoarele romaniei, cu fuste lungi si batic, cersind.
Vreo 2 erau in proximitate. Rezistand tentatiei sa le zic refuzul pe romaneste, am mers in prima statie de RATP (hihi, chiar asa-i zice), care la ei e si metrou si autobuz si tot. Cu 10 EUR am luat 10 bilete, un fel de oferta, convenabila pentru vizite scurte ca a mea (am ramas cu bilete). Prima statie, Hotel de Ville. Habar n-aveam ca totelul vilei e de fapt primaria Parisului. Cladirea e spectaculoasa si mare, cu patinoar mic amenajat in fata ei.
Primul pod peste Sena…
sunet de chitara si acordeon (cel din urma, cu o fatza de roman…). Un sandwich si o clatita (mniamm) in drum spre Notre Dame, care e… e.
Am mancat sendvishul uitandu-ma la Notr Dam, meditand la cele ale istoriei, vietii si universului. Scurgandu-se cele 2 secunde de meditatie, am purces la vizitat si urcat. Daca e sa urcati undeva si trebuie prioritizat, recomand cu prisosinta Notre Dame. N-am fost in Tura lui Eiffel, dar Notre Dame merita cu varf si indesat. Si urcati pana sus-sus intr-unul din turnuri, se poate. Acoperisurile Parisului sunt de tabla, ceea ce e nu prea-prea, in schimb simpatice sunt hornurile mici, multe si rosii. Am aflat kestii in Notre Dame. Cum ca gargouille-şii nu e tot una cu himerele. Garguii snt de fapt scocuri, sculptate mai a animale, iar himerele snt creaturile fantastice de pe galeria himerelor, “balconul” lui Notre Dame. Cea mai cunoscuta e un monstru meditativ, numit Stryga. Care e cuvant grecesc. Asa am aflat de unde vine cuvantul “strigoi”…
Mi-a placut Notre Dame… si cand te gandesti ca au inceput constructia ei prin 1126 parca.. o mie o suta, adica.. pe vremea lui gelu si menumorut… noi faceam cetatea dabaca, ei notr dam.. asa, se poate spune ca cu micul Paris am.. recuperat!
E bine sa vii iarna la Paris. Nu e asa multa lume (adica pardon.. asta inseamna ca e lume ca intr-un oras turistic aglomerat.. imi inchipui ca vara te sufoci de turisti) si am prins o zi calda si frumoasa. O placere.
Cred ca era in cartea de franceza de a noua. Sau cam asa ceva. Dintr-un manual de scoala, nu mai stiu care si de cand, tin minte o fraza cu “buchinistii de pe sena”.. intr-o descriere scurta de incepatori a Parisului, la franceza tre’ sa fi fost. Mi s-a parut ciudat cuvantul “bouquinistes”, si de atunci am zis ca vreau sa vad ce-i aia. Ei, i-am vazut pe buchinisti, cu cartile lor anticariate, cu tarabe mai mult sau mai putin improvizate, nu foarte diferiti de cei de la universitate, poate mai creativi in expunere si mai putin inghesuiti,
si, ma rog, erau pe malul Senei.
Bastilia
Dupa ce am vazut buchinistii m-am uitat pe harta: intr-o parte, luvrul, in cealalta, bastilia. Am zis – bastilia intai, tre’ sa vad unde se bateau cei 3 muschetari, nu? Asa ca am luat-o frumos la picior catre bastilia. Intai in directie gresita, evident, dar dupa ce am intrebat cativa oameni care se uitau un pic contrariati la mine, am gasit drumul cel bun. Ajung in Place de la Bastille, fac poza la turnul din mijloc,
ma uit in jur… si intreb pe un om de pe strada: “nu va suparati, da’ Bastilia, INCHISOAREA, unde-i?”. se uita ala la mine.. zice.. “pai.. nu mai e. au demolat-o. nu mai e de prin mille sept cent quatre veingt neuf, n-au ramas decat urmele, uite acolo mai incolo pe caldaram e trasat”.
“Merci”, am zis pios.
Mi-a luat vreo 3 minute sa socotesc unu plus unu ca milsetsancatrvenniof inseamna, surpriza, 1789.. calca-iar nevoia cu revolutia lor! Caderea Bastiliei. Ha! De ce credeam eu ca asta insemna doar “cucerirea”, nu si “demolarea”? extremistii naibii.. sa ma fac de ras in asa hal.. cu coada intre picioare, am pozat fara mare tragere de inima niste scateboarderi care sareau pe niste scari din PLACE DE LA BASTILLE, mamaliga ei,
si m-am intors spashit (injurandu-mi prostia cu voce scazuta si zambind in acelasi timp la trecatori) catre Louvre.
Louvre
Nu mai stiu unde am citit de biserica sau manastirea saint gervais.. in ceitreimuschetari? Poate confund.. ce incredere sa mai am in propria memorie, oricum!? Ideea e ca am vazut-o pe Saint Gervais, foarte cocheta cladirea, se inalta dintre case cam ca biserica italiana dintre blocurile gri de pe magheru.. doar ca aici snt cladirile luxoase dupe sena. Daca tot e de comparat.
Am zis hai sa vad si biserica StGermain Auxerois (faina), ca tot era pe harta. Am ajuns bineinteles in spatele ei, si cand dau ocol, in fata o cladire maare si laata. “Musee du Louvre”. Oau. Merg curajos spre intrare, crezand ca asta e. parea mare. Intrarea era intr-o curte interioara care te lamureste, intr-o secunda, diferenta dintre casa poporului si o opera de arta.
Sa fim bine intelesi. Pe mine m-a impresionat de tanar casa poporului. Mi se parea cool in maretia si absurditatea ei, acu’ daca tot s-a construit, ce rost are s-o denigram. Sambata mi-am dat seama ca snt constructii monumentale si constructii monumentale. Sau cum se poate obtine / transmite senzatia absoluta de maretzie fara a construi cea mai mare cladire din lume. Una ar fi – curtea interioara. Luvrul nu e un colos, un bulgare imens, compact si greoi. Are curti interioare imense, inconjurate de cladiri care dau forma cuvantului “impunator”. Si asta fara a fi extraordinar de extravagant. Sobru, mai degraba. Mi s-a parut mult mai maretz decat curtea imperiala de la viena sau chair decat palatul buckingham, chiar daca poate nu la fel de “frumos”. E coplesitor, insa.
Stiu ca a fost o controversa cu piramidele alea de sticla din curte.
Estetic, potriveala mi se pare “asa si-asa”;
faptul ca sunt atat de celebre insa compenseaza si te face sa nu fii atent prea mult la estetica. Cel putin pe mine
.Uitandu-ma prin piramida mare in jos, sa vad unde e ascuns Graalul conform codului lui davinci digerat de dan brown, am vazut un afis mare cu… filmul “codul lui davinci”, iar capul de afis era, mare, JEAN RENO.. m-a pufnit rasul, bai francezilor.. incredibil, l-au facut personaj principal. Hihi.
Hotii si invalizii
M-am desprins cu greu de Louvre (n-am intrat.. asta data viitoare), si am pornit-o cu apusul in fata prin gradinile Tuileries, pana la Place de la Concorde, de unde era o priveliste farmacatoare cu apusul in spatele turnului eiffel.
Am zis – sa mai merg la obeliisc, sa nu mai meerg..
am mers pan’ la urma, daca tot eram acolo, si ajuns langa el am exclamat aproape involuntar: hotzilor!! Incrustat in aur pe postament erau imagini despre cum au luat francezii lui `poleon obeliscul de la templul egiptean de la mama lui. Hotilor…
Altfel, Obeliscul in sine – tot respectul, egipteni antici si harnici! “Marfa de marfa” ce-au facut din piatra seaca. Cu ieroglife pastrate frumos, tot tacamul.
De la Obelix am luat-o spre domul invalizilor. Drumul a fost mai lung decat parea, iar din spate hotelul invalizilor (cred ca la astia in evul mediu hotel insemna altceva… nu?) parea inchis si intunecat. Asa era. Statuia lui napoleon se vedea ca o umbra mare; in rest inchis tot. Era deja intuneric. Neplacut impresionat de gandul ca trebuie sa ies si sa ocolesc ditai hardughia ca sa ajung la dom, am zarit o usa in departare care mi-a dat sperante. Si intr-adevar am iesit prin cladire in spate, la Dom. Care e intr-adevar frumos foc. A meritat drumul.
Muntele lui marte
Habar n-am daca montmartre vine de la muntele lui marte, dar nici nu are importanta. Montmartre e sufletul Parisului nostalgic si boem. Chiar ma gandeam, iote cum acest oras care era simbolul avangardismului, acum e cunoscut acum mai mult prin nostalgie si traditie. bine, ei incearca sa pastreze “traditia avangardismului”, vezi cartierul La Defense, unde n-am ajuns, dar cand zici Paris parca tot montmartre, turnul eiffel, sena, luvru, notre dame vezi in fata ochilor. am zis sa fiu hotz si sa mai bifez un obiectiv, cimitirul montmartre, asa ca am iesit din metrou nu unde au zis ei in ghid, ci in alta parte, si am luat-o pe jos. Am ajuns la gardul cimitirului, intamplator si intunecat, n-aveam pe unde intra si nici prea mult ghes nu mi se dadea. Pana la urma am vazut un coltz de cimitir de pe un pod care trece pe deasupra si peste care am purces la urcusul pe colina.
N-am vazut nicaieri o mai mare aglomeratie de restaurante si cafenele pe metru patrat ca in Paris. Acum multe erau goale, altele inchise.. deh, extra-sezon. Pana la urma am ajuns la cel mai fermecator local vazut vreodata in viata mea e un “piano bar” rosu si cu aer decadent, Tire Bouchon. Chiar pe coltz cum urci pe unde am urcat eu, prima kestie pe dreapta. Au crèperie (clatitarie, m-am indopat cu clatite in astea 2 zile
, cateva mese si un pian. Peretii sunt toti tapetati des-des-des cu biletele si poze tip pasaport, plus cateva posterashe, din toata lumea. Am shezut la o clatita, doar ca-mi placea locul, si cand intorc capul sa ma uit la perete, la nivelul nasului meu era lipit un bilet pe care scria… 10 lei .
Bateria micului aparat de fotografiat si-a dat luat obstescul repaus la biserica Sacre Coeur. Ridicata momumental chiar in varful colinei, nu stiam ca e noua, de prin 1920, cam asa. Pe dinauntru nu m-a dat pe spate, desi e mare si monumentala, mi s-a parut mai rece; pe dinafara e foarte frumos si spectaculos facuta.
Iar treptele din fata ei, de unde se vede panorama Parisului… ce sa mai zici.
Pacat ca a trebuit sa le cobor, caci m-a luat o durere de genunchi.. dar inainte de asta am mancat in place du tertre, in spatele bisericii, o piata pavoazata cu bodegi care aveau mese afara. Acolo am sezut si eu, cu Sacre Coeur in fata, luna aproape plina deasupra, si 3 tinerei care cantau la armonica, ghitara si saxofon in piata, si tzopaiau de mama-mama, cica de ritm, de fapt de frig. Ce sa mai, atmosfera ca la nimenea. Multi artisti ambulanti – “portret, portret? Haaai sa-ti fac un portret! Caricatur?” deh, dupa cum arata omul. Mie mi-au zis mai mult “caricatur?”.
Dupa supa de ceapa de rigoare am coborat cele multe trepte tzopaind in ghionturi, si da-i marsh. Vreo ora jum’ate am facut pana la hotel, de la montmartre am luat toata “linia”: Trinité, o catedrala gotica, intamplatoare si impunatoare (cum le cresc la astia la tot pasul), Place Pigalle (unde am ratat Moulin Rouge, ca habar n-aveam unde e; am vazut insa alt “moulin” pe montmartre, mai obscur, dar asa, ca idee), apoi opera (meseriasa cladire), Madeleine, Place de la Concorde din nou, si apoi pe Shampselizes in sus, pe un plai ne-am dus. Aproape de hotel, un showroom Renault, deschis (era 12 noaptea), si expus alaturi de masina de formula 1 a lui Fisichella, un… LOGAN break cu 7 locuri! Si nu numai ca era expus, dar oamenii se uitau, il incercau, comentau.. m-a amuzat.
De prisos spus ca, neavad incaltaminte adecvata marsului, talpile nu mai stiau de ele spre sfarsit. da’ asa am dormit…
Cartierul latin
A doua zi n-am avut prea mult timp. Cartierul latin isi trage numele nu de la romani, spanioli sau italieni, cum credeam eu, ci de la universitatea Sorbona (!). Caci cica studentii de la Sorbona, vezi-Doamne, vorbeau in latina pe vremuri, si de-aia se numeste cartierul latin. Un fel de Regie, cum ar veni, (numai’ latina nu auzi acolo), sau mai degraba “caminele de la drept”, ca tot e langa cismigiu si parcul operei. Ca si aici sunt langa gradinile Luxemburgului, o combinatie nedefinita intre herastrau si cismigiu, unde m-au impresionat oamenii astia imbracati gros (era frig
, care iesisera in parc, si citeau, dom’le, relaxati. tot al treilea avea o carte si era adancit in lectura, n-avea nici o treaba, shedeau pe scari, scaune, balustrade, care pe unde.
Acestea fiind notate, inapoi, in goana dupa suveniruri (greu de gasit ceva fain.. mult kitsch, ca peste tot..), o ultima privire la maiestuoasa Doamna Noastra, cu umbra lui quasimodo prin clopotnitza (aud ca era in stale jalnica notredamu’ inainte sa scrie Hugo cap’d'opera lui, si ca abia apoi au facut mare actiune dati un leu pentru notredeu si o-au reparat). Pe un pod de lemn in fata catedralei erau niste rolleri extremi care faceau acrobatii si giumbuslucuri… le look le plus cool.
Dupa aceasta poza, in care rollerul e in partea de jos aratat cu degetu’,
facuta cu ultima urma de baterie din aparat, valea la aeroport.
Micul Paris
Singura data cand am zis jos palaria Bucuresti, 1-0 pentru Micul Paris, a fost la… aeroport. Aeroportul Charldegol e un otopeni din urma cu cativa ani, doar ca mult mai mare si mai poleit, deci monstruos. Singurul aeroport pe care-l stiu (in afara de Otopeniul vechi, acum s-a schimbat treaba si aici) unde tre’ sa treci cu bagajul pe la raze inainte de check-in! Plus pasaportul! Si era o coada.. si am ajuns tarziu, evident.. aia de la ghiseu, in siktir, ’stati la coada’.. ma duc in fata, rog un om sa ma lase (aici vom reveni), ala de la pasapoarte cica – ‘biletul’. ‘Pai, am bilet electronic, n-am avut de unde sa dau print, lalala, lasaaaati-maa…’ ‘Tseapa’, zice. ‘Du-te la compania aeriana’. ‘Vous etes malade’, zic in loc sa injur, fug inapoi, imi printeaza femeea chitanta, fug inapoi, iar rog sa ma lase, ma lasa (din nou vom reveni), trec.. fuga la checkin, ma cechinuie, fuga la poarta 27.. cand sa trec, se anunta ca Bucarest la poarta 30.. fug, in disperare, pana ma lovesc de o mare de oameni imobila. Ma gandeam ca stau la o alta coada, ma strecor repederepede, ca sa aflu ca era alarma de bomba, un bagaj abandonat.. of.. ma intorc, intr-o doara, ca sa vad ca la poarta 27 treceau linistiti oameni pentru Bucuresti.. stau la coada, trec.. dupa ce trec, la 1 minut, se anunta ca tre’ sa mergem inapoi la poarta 30.. unde era o coada IMENSA.. pana la urma avionul a plecat cu o ora intarziere, ca aia de la coada aproape toti erau pentru Bucuresti..
Politeturi
Am zis ca voi reveni cu lasatul in fata. Parizienii mi s-au parut deosebit de politicosi, manierati si respectuosi.. si nu la modul fatzarnic, ci pur si simplu, se vedea ca e in natura lor. Nu ma asteptam. Nu numai ca m-au lasat in fata fara sa zica mrc, dar si in general, omul de pe strada sau din metrou. In schimb, ospatari din toate tarile, uniti-va, mi-au amintit mult mai mult un “mare Bucuresti”.. ciudat contrast.
La aeroport, cu coada aia mare, am mai umblat prin aeroport, n-am avut rabdare sa stau, si cand m-am intors mai erau cateva persoane. M-am oprit si eu pe langa ei, nu ultimul, dar cumva nedefinit. La care unu’ in engleza – “hey, “mate”, coada e in spate”. In spatele lui mai era un om. In fata lui vreo 3. m-am dus in spatele aluia, dar m-am enervat, nu stiu de ce, se ntmpla cateodata cand o chestie mica si neimportanta umple paharul, si am venit iar langa el in fata, prefacandu-ma adancit in lectura unei reviste. Cum facea un pas, cum si eu. Eram curios ce face, evident ca aveam de gand sa-l las, si si pe ala din spatele lui, da’ eram curios cum reactioneaza un “om civilizat” la o astfel de provocare, nici prea mare, dar totusi deranjanta. Se tot uita la mine mirat, dar nici n-am ridicat ochii. Cand s-a ingustat treaba m-am facut ca vreau sa intru in fata lui, l-am vazut ca se pozitionase si mi-a taiat calea in mod oarecum ostentativ. La care l-am ocolit pe ala din spatele lui si m-am dus langa el pe partea cealalta. La care ala, un negru cat un munte, mi-a zis “care-i problema, coada-i in spate”. Am zis “nu-ti fie teama, ca te las”. La care primul “nu stie engleza, ha ha ha” (revista mea era in engleza). “nu inteleg accentu’ britanic”. La care negru’ “nu-s britanic”. La care io in gandu meu “da’ ce te bagi tu, idiotule, ca nu cu tine am treaba”, si tare – “nu al tau, al lui”. Aici s-a incheiat, pentru ca cei doi inamici ai mei si-au dat seama ca snt amndoi australieni, si au inceput sa vorbeasca pe australiana, ignorandu-ma complet. Iar eu am ramas cu frustrarea ca n-am reusit sa-l provoc pe ala, dar si cu invatatura de minte ca nu e bine sa te iei la hartza, nici macar pe motive de cercetare sociologica…
Cu acest ultim incident complet rupt din context, am parasit marele Paris, cu adevarat cel mai chic oras din lume. Parerea mea.
Epilog
Roma m-a uluit cu vestigiile romane, unul peste altul, intr-un spectacol perpetuu si tacut in aer liber. O senzatie incredibila, poate pentru mine mai puternica si pentru ca “de la Rim ne tragem”. Venezia e ceva “din alta lume”, nu sufera comparatie cu nimic, ca e… din alta lume. Barcelona e exuberanta, Amsterdamul ca din cartile cu povesti germane pentru copii, in care s-a integrat insa surprinzator de bine cartierul rosu
si filosofia libertatii totale, Londra e impunatoare ca o capitala de imperiu.Parisul e… Paris. Elegant. Boem. Romantic. Si totusi natural, nimic fortzat. Are un aer inconfundabil si propriu numai lui. Tre’ vazut pentru a fi inteles.
Am auzit oameni care au zis ca nu le-a placut Parisul. Ii inteleg doar in masura in care au avut vreo experienta personala neplacuta, si da, atunci asta e mai important decat orice. Dar sa nu-ti placa Parisul pur si simplu… mi se pare dificil de realizat. O avea el metehne, nu zic, dar la Paris e greu sa nu vezi splendoarea padurii chiar daca unele ramuri iti intra din cand in cand in ochi.
February 6, 2007 4 Comentarii Încadrare: Franta, Locuri, Paris
4 comentarii
- 1 Myriame Erat
{ 09.03.07 at 01:41 }
- A nimerit o neica nmeni in Paris si….cum nu stie ce a vazut mai exat, s-a lansat in bla,bla,bla adica in BARFA. Nu te mai du la paris ca faci pe romani de rusine fa! Myriame Erat
- 2 Ninea
{ 11.26.07 at 15:29 }
- Mi-a placut comentariul tau. Nu esti primul care n-a gasit Bastilia, asa ca, ce sa mai vb. de cei care habar n-au ca a existat vreodata Bastilia si multe altele, gen Myriame Erat.
- 3 mihaela
{ 07.12.09 at 02:54 }
- am citit multe articole despre paris scrise de oameni obisnuiti, am vrut sa aflu cum este parisul vazut prin alti ochi, insa iti spun ca descrierea ta e de departe cea mai amuzanta, desi ai descris un oras puternic, romantic, istoric, etc…am ras pe burta
