MIRCEA CIOBANU (13 mai 1940-23 aprilie 1997)
“Am vorbit, am vorbit despre flacără. / Nimeni nimic n-a-nţeles…”
Unul dintre cei mai importanţi scriitori din ultima jumătate de veac, Mircea Ciobanu -, poet de nebănuite resurse, romancier tulburător, eseist sagace şi inegalabil editor al colegilor săi de generaţie, în primul rând -, născut la 13 mai 1940, ar fi împlinit astăzii 71 de ani. Prea grăbit să ardă etapele, ne-a părăsit cu 15 ani în urmă, pe 23 aprilie 1997, în plină putere creatoare. O grea pierdere pentru literele române, împosibil de suplinit, lucru de care se conving până şi cei mai circumspecţi dintre exegeţi. Este un chin indicibil să te gândeşti câte cărţi strălucite ar fi putut să ne dea în aceşti 15 ani de când, prin surprindere, a părăsit arena… Pentru cei care doresc să se împărtăşească din esenţele înalte ale poeziei lui Mircea Ciobanu, dăm mai jos un grupaj de doar 11 poeme. Mai departe scrie-n… cărţile sale, multe, pe cât de minunate…
P.S. Atrag atenţia asupra faptului că de curând a apărut la editura MNLR o monografie Mircea Ciobanu de Cristina Cioabă. O recenzie la cartea dsale veţi găsi pe blogul meu de scriitor: ionlazu.bibro.net
Augur
E bine-aici, deajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.
Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
Să bea la copci şi dacă nu, să taie
În ţestul apei limpezii canini
Şi lupilor genunchii li se-ndoaie.
De foame muţi, în arc de salt avar,
Cu umerii lovindu-se şi saltul,
Mai bine vezi cum lupii râpa sar,
Mai bine vezi cum unul după altul.
Oaspetele cu spadă
Veni de-afară-nvălmăşit şi ud.
Nu-şi descălţă sandalele. Pe straie
Suna tăios o platoşă şi, crud,
Răcoarea spadei se lăsă-n odaie.
Şi lucrurile toate – tresărind
Sub o lumină încă neştiută
s-au rupt de umbra lor şi reci au prins
în limpezi muchii săbii să ascută.
De mine azi mi-am amintit şi-mi spun
Că mi-a intrat un oaspete în casă.
Mă-nchin tăcut şi umbră i-o-ncunun
Cu spada naltă-n pumnul meu rămasă.
De când
De când printre voi am venit
Vorbele cui le-am rostit?
O, de-ar fi fost ale mele
Nu le-aş fi spus;
Le-aş fi ţinut
Pe toate ascunse
În cugetul meu ca pe nişte
Lucruri de preţ,
Nici sorei tăinuitoare,
Nici fratelui drept
Nu le-aş fi dat
Să le ţină la piept;
Pe mări de-ar fi fost
Să-mi caut pieirea,
Pe mări împreună cu ele
Aş fi pierit;
În foc de-ar fi fost
Să mă mistui,
În foc împreună cu ele
m-aş fi lăsat mistuit,
împreună cu ele
în ceasul temut
al morţii la cer m-aş fi-ntors
bogat, cum am fost, şi tăcut.
Neauzitele
Cum vin pe la casele noastre
Tot astfel şi pleacă: neauzite.
Doar cine vede ca printr-o ceaţă
Le vede şi le deschide.
Pline de somn au venit şi acum,
Pline de somn au plecat,
n-au luat nimic de la noi,
nimic n-au lăsat –
doar sunetul unor lucruri sărace
care cad rând pe rând
din mâinile celui ce n-are,
dar i se va lua şi ce are, curând.
Încă o zi, poate două
Încă o zi, poate două – şi trece şi veacul,
Suflete-al meu.
Unii spun că demult a trecut.
Bine de ei, ferice de ei –
Ei se află în celălalt veac
Printre ploile lui, pe sub arborii lui,
Nu-l mai aşteaptă cu inima strânsă, ca mine,
La streaşina-aceasta de gheaţă, sub vântul acesta spinos.
Ceea ce se cuvine
Marea şi-a scos, în sfârşit, din adâncuri
Darul de carne şi sânge.
Nici peşte, nici fiară de apă,
Hoitul lui străluceşte pe ţărmul fierbinte, la soare –
Încă e ud, dar pe cât se usucă de vântul amiezii
Pe-atât şi duhorile lui
Se ridică mai calde la cer.
Ce le voi spune nu ştii, însă guşa
Ţi s-a deschis de la sine
Ca pentru marele,
Mult aşteptatul cuvânt.
Marele,
Mult aşteptatul cuvând nu se-aude.
Se-aude ân schimb, dintr-un crâng părăsit
Ţipătul păsării verzi
Şi-al jiivinei roşcate,
Nerăăbdătorul lor ţipăt în timp ce-şi aşteaptă
Rândul la hoitul acesta bogat ce se dă
Pentru foamea popoarelor.
Amiaza neagră. Atac
Miezul căldurii şi-al zilei se-ntunecă
Până la negru.
Cât fluturarea unui zăbranic
Pe dinaintea privirii durează
Clipa de beznă.
Acum se aude păunul ţipând
În grădina pustie.
Acum cade omul
Înjunghiat lângă zid
Şi nimeni nu-l vede. Străinul
Rămâne pe-afară, orbit de-ntuneric.
Cel care-aleargă pe străzile albe ca varul sunt eu.
Amiaza neagră. Pasărea mim
Lin s-a rotit şi cuminte
Pe marginea streşinii
Pasărea mută;
Lin s-a rotit arătându-şi
Creştetul galben, picioarele roşii;
Rând pe rând şi-a scos la vedere
Podoabele.
Ea m-a privit cu-ndrăzneală,
Ea m-a-nvăţat să iau seama la praful de aur
Care-i acoperă gâtul
Când şi-l înfoaie-n bătaia luminii,
Praful de aur albastru,
Praful de aur albastru şi verde,
Praful de aur mai negru ca noaptea.
E ceasul când paznicii-şi lasă
Capul în piept şi adorm
Primejduindu-şi viaţa.
Maica Maria tresare din somn şi cu ochii deschişi
Îşi aşteaptă vedenia:
Îngerul ei de la prânz i se-arată
Cu pâine uscată şi apă. Cu pâine uscată şi apă
Maica maria-şi hrăneşte păcatele
Cât să nu piară.
Amiaza neagră. Înainte de ţipăt
Lanul de stuf se aşterne sub soarele
Mic de amiază.
E ceasul când apa
Se pregăteşte să nască –
Mâlul răsuflă din greu dedesubt.
Asta se-ntâmplă aici, în ţinutul
Întinselor mlaştini.
De dincolo, ah,
Din stepa cu iarbă măruntă şi ghimpi
Se uită la mine un lup.
Imaginea mea tremurând
Sângeră-n centrul privirilor lui. El aşteaptă
Cu nările-n vânt,
El caută ţintă în dreptul
Gâtului meu.
Ce va ieşi de acolo nu ştiu,
Ştie Domnul
Pe care nimeni
Nu-L mai întreabă.
Apa se zbuciumă-n muncile facerii,
Iată ce ştiu.
Din locul mării
S-a pus la cale pâclă şi tăcere
Cuvântul stă-n văzduhuri, nerăsfrânt.
Zidiţi la nord cu muşchi şi verde fiiere,
Să pot fugi, nici arborii nu sânt.
Sitarii sorb, din locul mării, lut,
Şi negru unt, şi miez de rădăcină –
Pe când mă-ntorc şi nu-nţeleg ce-aud,
Pe când tresar la vuiet de ruină.
Un rest de apă mi-a pătruns în oase,
Şi bate-n umăr, ca-ntr-un mal rotund.
De-acolo, dintre marginile roase,
În sânge curge var şi cade prund.
Se lasă-n piept o falie de sare.
Mi-aplec pe umăr capul şi-n adânc
Aud surpări de albă aşezare
Şi păsări cum deasupra hulei plâng.
Cântec pentru celălalt veac
Păsări cu zborul sălbatic
Se-aud pe deasupra
Gării pustii;
Umbra lor iute
Cade-n fântâna de-alături şi iese
Abia în oglinda
Mostiştei verzi din apus.
Păsări din veacul trecut vin să-şi lase
Şirul de ouă pe ape,
La voia-ntâmplării:
Ele nuntesc în văzduh,
Ele dorm în văzduh,
Moartea lor se petrece-n văzduh. Aleluia.
Voi, păsări, rugămu-ne vouă,
Când veţi trece în celălalt veac,
Lăsaţi-vă oasele mici şi subţiri
Pe umerii fiilor noştri; fiţi blânde
Şi-ndurătoare cu ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu