redeam sa-nvat a muri vreodata…

A Blog.com weblog

“EDENUL”. DUPĂ 31 DE ANI

10 Apr 2011 No Comments

ion_murgeanuPosted under Uncategorized [Edit]

CARTEA LUI IANE VERGA

Istorica întâmplare cu gloanţe din iarna lui 1989 ar fi trebuit, conform speranţelor, să producă o schimbare din temelii a societăţii noastre şi o prefacere morală a fiecăruia în parte; dar, parafrazându-l pe Mallarmé (un coup de dés jamais n’abolira le hasard), niciodată o rafală de gloanţe nu schimbă esenţa lucrurilor, poate doar, cum se va vedea mai încolo, să determine soarta unui erou de roman.
Lipsa unei prefaceri profunde în lumea noastră de toate zilele a fost „compensată” din plin prin falia creată în cultură, în literatură mai ales, între ceea ce a fost înainte şi ce a venit după, o prăpastie peste care unii s-au grăbit să arunce punţi subţiri spre malul anilor ’40. În falie ar fi trebuit să dispară „atlantida mizeră”, poleită cu aur fals: o mare parte din literatura română a perioadei 1944-1989, adică scrisul românesc de aproape o jumătate de veac. Cu greu şi cu invective de pe margini, au fost lăsaţi „să treacă puntea” unii scriitori, prea notorii pentru a fi ignoraţi, dar şi aceştia amendaţi sever; uneori s-a mers şi mai departe, înspre marii clasici, una dintre ţinte fiind însuşi Eminescu. Criza era, desigur, inerentă momentului respectiv, una similară a fost şi în perioada de după război, şi nu numai la noi; în Franţa, de pildă, Louis Aragon cerea, după 1944, „punerea la zid” a lui Paul Valéry: trebuia pedepsit pentru atitudinea lui politică. Dar acolo efectul a trecut relativ repede, iar Paul Valéry a rămas pe piedestal, culturile cu adevărat mari nu îşi permit să piardă valori, doar cele mărunte se grăbesc să le arunce peste bord, creând astfel teren viran pentru năvala mediocrilor. Retipărirea cărţilor din „epoca scufundată” ar fi un prim pas spre o normalizare în acest sens. Poate ar trebui să găsim în librării mai multe cărţi ale scriitorilor români şi mai puţine traduceri „de succes”, uneori ieftine calitativ, cărţi consumabile care, aşa cum spunea cineva, „ne fură cititorii”, fără nici un folos real înafară de câştigul editorilor.
Chiar fără a lua în calcul valoarea literară indiscutabilă a unei cărţi precum „EDENUL” lui Ion Murgeanu, reaşezarea la locul cuvenit ar avea, dacă ar fi cazul, o justificare în plus, prin tema abordată. Nu ar trebui să se piardă din memoria colectivă o stare de spirit legată de o realitate socială pe cât de veche, pe atât de neglijată azi: satul românesc văzut „din interior”, printr-o lentilă colorată nostalgic, viziune ce va rămâne în curând amintire, poate nici atât, într-o vreme când localităţi întregi din ceea ce era odată realitate majoră devin pustietăţi populate doar de câţiva bătrâni. Multă vreme, mai ales în perioada Revoluţiei de la 1848, satul a fost privit la modul idilic: rezervor al frumuseţii inocente, adevărat paradis, nu numai al copilăriei, ci şi al umanităţii în ansamblu, consecinţă, poate, a teoriei „omului natural” a lui J.J. Rousseau. Abia cu Liviu Rebreanu („Ion”) imaginea satului nostru a intrat sub semnul realismului, uneori dus până la exces. Realismul nu înseamnă totuşi detaşare, este o altfel de implicare, mai directă şi mai profundă, iar EDENUL lui Ion Murgeanu se situează în această tradiţie realistă, din care nu lipseşte însă nostalgia subiacentă, ceea ce-i dă romanului EDENUL o coloratură personală, cu totul aparte. Satul lui nu este nici pe departe „rai”, oamenii care trăiesc acolo nu sunt îngeri, nici sfinţi, cu toate astea locul se „sfinţeşte” prin iubirea celui care pleacă din el, parcă anume ca să aibă după ce tânji. Există stări de spirit care dispar în timp, după cum sunt şi altele care persistă secole fără a fi desluşite ca atare şi fără a avea un nume aparte. Aşa este nostalgia, de care oamenii au suferit fără să se priceapă a-i da o denumire şi a o despleti din fuiorul altor stări. Abia în secolul al XVI-lea, secol frământat de multe şi cvasi-interminabile războaie, dar şi de febra călătoriilor pe mări, un doctor elveţian, Harder, a identificat-o ca boală şi a numit-o cu termenul cunoscut, preluat apoi de alt medic, francezul Lieutaud: din „nostos”, „întoarcere”, şi „algos”, „suferinţă; cu alte cuvinte nostalgia este „boala întoarcerii acasă”, suferinţă provocată de dorul patriei sau al ţinutului natal. Se pare că în special mateloţii de pe navele de război sufereau de nostalgia uscatului, care devenea mai puternică decât „iubirea de mare”, şi unii chiar mureau, dacă nimeni nu reuşea să le insufle speranţa credibilă a revenirii la ţărm.
Satul, dintotdeauna opus în viziunea românească oraşului, fie prin exces de calităţi, fie prin mizerie şi duritate, este privit în romanul lui Ion Murgeanu din perspectiva nostalgică a copilăriei, dar şi din aceea a apropiatei lui dispariţii, ale cărei semne începuseră să se arate în vremea a ceea ce autorul numeşte în altă parte* „neorânduiala vremurilor” noi. Oricum ar fi, EDEN sau ANTIEDEN, satul înseamnă în primul rând trecut, propriul timp trăit, dar şi istorie, legendă adânc depozitată, la care visezi să te întorci, întoarcere devenită la un moment dat imposibilă, deoarece ar presupune o revenire nu numai în spaţiu, ci mai ales în timp.
Structura romanului este clasică, aproape în sensul scolastic, sever, al termenului: unitate de timp, de loc şi de actiune, cuprinsă în capitolul-prolog si în penultimul capitol: Iane Verga este aşteptat de părinţi să vină în satul natal, Orleanu, împreună cu proaspăta soţie, iar după câteva zile urmau să sosească şi părinţii acesteia, vizită povestită în penultimul capitol al cărţii; restul este rememorare a întâmplărilor din mai multe generaţii, totul se cuprinde în straturi temporale diverse, pe de-o parte timpul amintirii, adică practic întreaga naraţiune a cărţii, pe de alta iluzia unui timp real în care primul se integrează. Cel care rememorează povestea familiei şi întâmplările din Orleanu şi împrejurimi e însuşi eroul principal, Iane Verga, alter ego al naratorului, dar peste vocea lui se aşterne uneori aceea a tatălui său, Vasile Verga, devreme ce în final îl vedem pe acesta „citind la fereastră, ţinând cartea departe de ochi”, şi arătându-i fiului, care nu-l ia în seamă, că se apropia de sfârşitul cărţii: „uite cât am citit”. În roman există, aşadar, un alt roman (sau poate acelaşi?). Procedeul “în abis”, întâlnit şi în romanul lui Ion Murgeanu “VIA”, atinge aici adâncimi ameţitoare: cititorul pătrunde în realitatea “din oglindă”, ca să descopere că romanul nu este decât materia altui roman, citit de personaje, dar pe care el, cititorul real, nu-l poate deschide, ci doar să-l imagineze. Concentrat asupra “oglinzii” romanului, descoperă acolo alţi cititori care privesc şi ei cu aceeaşi concentrare în oglinda unui roman posibil, iar personajele din cartea reală pot avea în cealaltă alte destine, ele există şi aici, şi dincolo, circulă între cele două “realităţi”.
Clasica descriere iniţială a locurilor şi a oamenilor, cu trimiteri adânci în timp, cuprinde pagini cu o frazare largă, în ritmuri solemne:
„Nu ştia nimeni cum apăruse lumea pe valea aceasta. Dacă era drept că ea venise aici mutând un străvechi sat de sub coastă ars într-o noapte de Înviere, trebuia inventat şi un scop pentru care focul fusese pus acolo, căci valea pe-atunci nu devenise încă domeniu regal./…/N-avea nici un interes nimeni de la Orleanu să cunoască aceste lucruri cum avuseseră loc, iar pe-atunci cu atât mai puţin Vasile Verga. El ştia, spre exemplu, că lumea poate începe cu şesul întins, de sub dealul Iapa, până la podul de fier, lărgindu-se tot mai mult şi intrând cu tot satul pe vale, printre dealuri, de-o parte şi de alta, până când valea se închidea iar în extremitatea ei sudică, unde era aşezat, mai mult pe deal, târguşorul Cana. În acest fel, primul eveniment pe şesul întins era râul ieşind din Eden şi udând raiul copilăriei până când se vărsa într-alt râu, şi acela într-altul şi el, tot aşa mai departe, patru la număr, unul din altul, până la marea cea mare, repovestind, dar cu o versiune insolită, vechea poveste a facerii lumii.” Sau, dimpotrivă, scurte fraze esenţiale, ca nişte acorduri grăbite: “Vremuri veneau şi se îngrămădeau tulburi deasupra lui. Vasile Verga nu-şi aducea minte prea bine despre vremurile ce apăsaseră satul până la ultimul război. Parcă trăise atâţia ani pe o altă planetă. Era curioasă, rotundă. Vara se înverzea şi iarna se-ntroienea. Cât despre anotimpurile intermediare, neavând plug pe brazdă şi nici hambare de umplut, şi le aducea minte cu imaginaţia copilului. Umplea goluri de memorie fabulând.”
Povestea lui Iane Verga începe în anii celui de al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Răsărit: “Era într-o vreme de vară, dar plouase mult şi era frig. Marea sălta valuri uriaşe tocmai în ziua când compania lor primise ordinul să atace pentru a cuceri un liman din apropiere. /…/Atunci se întâmplă evenmentul pe care mult mai târziu Vasile Verga avea să i-l povestească singurului său fiu…” Un ofiţer comandant de pluton refuzase să execute ordinul de îmbarcare, însă manevra a continuat, la ordinul colonelului. “În vânzoleala nemaipomenită a valurilor bărcile neinstruiţiulor matrozi păreau predestinate unui adevărat dezastru. În curând ele acostară în cea mai deplină ordine, în timp record, dar grupându-se în atacul de coastă, comandanţii plutoanelor observară un lucru de necrezut: limanul era părăsit. Din nou vânzoleala valurilor cât casele de pe ţărm, şi chiar acest lucru îi îngădui cuiva o faptă răzbunătoare. La întoarcerea pe ţărm, valurile aduseseră unul lângă altul două cadavre.” Erau cei doi care se înfruntaseră mai înainte: comandantul de pluton şi colonelul impulsiv. O întâmplare, un glonte tras în preajma Odesei, trasează felul cum va decurge viaţa micului Iane. Ca esenţă, firul naraţiunii e universal, la fel ca în legende, căci întâmplarea devine destin sau unealtă a sorţii: glonţul din preajma Odesei străbate prin viaţa lui Iane şi-i determină drumul până la EDENUL (îndoielnic) al cărţii. O a doua „tramă“ există în fundalul romanului, ţesută în „pânza” pe care se proiectează acţiunea. „Intenţia mea, spune autorul în ANTIEDENUL, a fost să transpun mitul biblic al ‚Facerii lumi’, sub specie tempi nostri, ar fi putut spune Iane Verga, dacă nu chiar va fi spus-o pre undeva sau cuiva; era vorba, la modul concret, de o sugestie din FACEREA 2, 10 şi continuarea; scriitorul avea să observe că lumea nu s-a schimbat, esenţial, de la Adam şi Eva încoace; căderea în păcat, pedeapsa ori chiar pedepsele, făgăduinţa unui Mesia (mereu altul şi mereu copie infidelă a celui adevărat), neamurile, potopul, Turnul Babel, cu ‚amestecarea limbilor’, au fost teme de meditaţie încă de la prima intenţie de redactare a unui roman despre ‚Edenul copilăriei’, aflat atunci în schimbare ‚până la caricatură’, cum le spunea Iane apropiaţilor. Însă, concret, despre istoria locului unde văzuse lumina şi îşi petrecuse anii copilăriei până în pragul adolescenţei, prea mult nu ştia, şi nu a ştiut până în ziua când un amic, scriitor, poet, ca şi dânsul, dar preocupat, în plus, cu o pasiune devoratoare şi de Viaţa lui Eminescu, drept care se angajase la Biblioteca Centrală de Stat, pentru o documentare mai sigură, i-a spus că ar fi zărit ceva, la Fondul Secret, un pliant, o broşură, un documentar amplu, poate însoţit şi de hărţi, ‚despre satul vostru regal’. În curând, regretatul N. R., avea să-l prezinte pe Iane unuia din directorii BCS, acela urmând să-i înlesnească scoaterea cărţii de la Fondul Secret, însă condiţionat de timp şi numai la Sala de lectură. Iane luă, astfel, cunoştinţă, despre Monografia moşiei regale Slobozia-Zorleni, o lucrare jubiliară (1906) întocmită de administratorii Casei Regale şi a Domeniilor de la Zorlenii de Tutova; îşi luase la el un caiet şi cât a rămas ‚la sală’ a ‚copiat’ sau a şi ‚conspectat’ din Monografie, cât s-a putut; timpul negociat trecuse ca fumul şi Iane rămase din istoria locului său natal, aproape cu ‚scrumul’. Grandoarea, înălţarea şi decăderea ‚vechii lumi’, cu binecunoscutul epilog, al lichidării ei ‚sumare’ trecuseră; era timpul unei alte poveşti…” Aşadar, „grandoarea şi decadenţa lumii” din toate timpurile, dar şi din vremurile noastre, sub un dublu blestem, al păcatului originar şi al istoriei. „Ostenise legenda./…/Cu prilejul aceleiaşi sistematizări despre Orleanu în presa locală se vorbi ca despre întâiul oraş agrar al judeţului, şi, în general, oamenii se obişnuiră şi ei cu ideea că vor trăi la oraş cum trăiseră şi la ţară. N-aveau de ales./…/În mijlocul arăturii din acea primăvară, făcută de cai încă, în norma lui Omoranu Vasile mai rămăsese un măr şi mugurii lui în coroana cea veche…/…/Terenul arat se-ntindea până la râu şi   de-acolo, vărsându-se-n câmpul mare, căuta zările. După plecarea omului cu plug şi căruţă, nu mai era nimeni în jur; nimic. Din tot raiul de altădată mai rămânea, ca la-nceput, mărul.” Decadenţa „vremurilor noi” fusese anunţată, biblic, printr-un „potop-avertisment”, marile inundaţii din anii ’70, descrise într-unul dintre cele mai frumoase pasaje din carte: „Ploile din acel an nu ocoliră mult timp şi pământul de la Orleanu. Deodată, în miezul unei nopţi, Maria Verga auzi huietul gârlei din fundul grădinii./…/Nu mai plouase aşa niciodată în ultima sută de ani. Bătrânii îşi amintiră de lucrul acesta, iar după ce ploaia stătu, unii din ei începură să moară. Maria Verga ieşi in casă când soarele îi spărgea parcă fereastra! Via era toată plină de mortăciuni, de resturi de mobile, harnaşamente de cai, jucării de copii, butoaie de tablă, unelte, toate înjumătăţite, sparte, murdare, putrezite, pline de mâl.” Nu e întâmplător faptul că “lumea veche” e în carte mai interesantă, mai captivantă şi mai puternică: bătrânii, părinţii, satul aşa cum era odată, totul este descris cu pasiune şi iubire. Prezentul socialist apare convenţional, drept ceva „de suprafaţă”, aşa cum şi era de fapt, în realitatea pe care am trăit-o, îi lipsesc numai ghilimelele, pentru că asta a şi fost, “o viaţă între ghilimele”, în multe dintre manifestările ei. „Străinul îl trezi din visare: se răsti deodată la el. /…/Lui până atunci nu i se mai întâmplase: în casa lui îl făcea chiabur şi îl jignea în tot felul./…/Stratica la a doua oală cu vin îi începu inventarul de bunuri mobile şi imobile, de animale, de păsări, îl întrebă şi câţi câini ţine în curte. –De ce? Dacă nu eşti chiabur, ce păzesc câinii aceştia? –Aşa s-a-nvăţat sărăcia, să fie lătrată de câini. –Să nu glumeşti, îl făcu atent celălalt. –Nu glumesc, căzu de acord omul. –Maşini agricole ai? mai întrebă Stratica, de data aceasta indiferent. /…/–Maşini agricole? repetă năucit şi Andrii Popa. –Să nu minţi! îl avertiză iar străinul cu legitimaţie. Răspunsul acesta îl trec în procesul-verbal.” Structurile „lumii noi” apar drept ceea ce au şi fost în realitate: pentru unii, nimic mai mult decât ocazii pentru ascensiunea la putere, ca şi pentru manifestarea „justificată” a cruzimii, sub deviza „homo homini lupus”.
Profunzimea istorică a timpului are un corespondent în aceea a numelor, căutarea rădăcinilor începe uneori de la cuvinte: „Verga era unul din numele răspândite aici fără ostentaţie, căci venea poate din latinescul vergo: a fi aşezat, a se întinde, atunci când e vorba de lucruri. Un singur Verga ştia însă latina, puţin, cât o învăţase la şcoală…” Într-adevăr, a fi aşezat, dar şi a se înclina, a curge într-o anumită direcţie, a trage către ceva sau înspre un loc. Spre ce anume se va vedea: dacă părinţii reprezentau statornicia, Iane va fi cel care “va trage” mereu spre altundeva, spre altceva. Părinţii, Vasile şi Maria Verga, sunt “stâlpii” universului copilăresc al lui Iane. “Plouase destul, dar pământul sorbise umezeala cu sete. Nu era nici greu de săpat după ploile de la începutul acelei luni, însă nici prea uşor nu era; sapele muşcau cu îndemânare pământul muncit ani de-a rândul cu sârg, fără a stârni colbul. Cei doi se îndemnau în tăcere, câteodată unul întreba şi celălalt răspundea monosilabic. Se punea pe povestit, fără legătură cu întrebarea de mai nainte, lucruri care-i veneau în minte de demult. Munciseră toată viaţa pământul şi acum îmbătrâneau pe zi ce trecea. Mama întreba de copii, dar bătrânul venea cel mai des cu amintirile…”
Acţiunea romanului este un fir abil ascuns în învelişurile multiple ale vieţii: naştere, nuntă, înmormântare, viaţă de zi cu zi, năzuinţe şi conflicte inerente; înlănţuirile cauzale, mascate de ritmul anotimpurilor, nu ies în evidenţă decât atunci când intervin determinări de ordin politic sau relele dintotdeauna ale firii omeneşti, lăcomia, invidia, ura. Autorul explică politica vremii la nivel local, dar şi la alte „nivele”, drept o manevră de suprafaţă sub care se ascundeau interese şi patimi egoiste. Aşa este episodul cu arestarea lui Vasile Verga, înscenarea procesului şi condamnarea acestuia, fapt care-l va marca puternic pe Iane, provocându-i şi lui o anumită înstrăinare, în calitate de „fiu al condamnatului”, chiar dacă acesta avea să fie „reabilitat” ulterior. Ceva rămânea totuşi definitiv pierdut, şi pentru fiu şi pentru tată: „Inima lui Vasile Verga se îndemna însă greu să mai creadă. Apoi simţi şi el ca o oboseală peste toată fiinţa sa. trecând peste apa unei oglinzi din peretele odăii unde locuia cu soţia sa în absenţa copiilor, se zări îmbătrânind; încărunţise.” Bătrânii sunt personajele puternice ale romanului, dispariţia lor este simbolică, pentru că odată cu ei se stingea şi lumea veche, rămasă fără continuitate în prezent. Astfel, mama Mariei Verga se închina la vederea maşinilor şi a altor stricăciuni ale ordinii de altădată şi se simţea mai aproape de cei morţi : „–Chiar nimic nu te doare? –Nimic, dragul mamei, îl asigură încă o dată bătrâna pe doctor, dar am ostenit. Aş vrea să mă duc şi nu-mi dau drumul! –Unde-ai vrea să te duci? –Ei mă cheamă, începu să-i explice bătrâna continuându-şi acelaşi gând, însă eu nu-mi găsesc calea. Mai sunt şi alţii, nu-s numai ai mei! Dar eu am avut foarte mulţi! Toată noaptea nu-mi dau pace! –Ce vorbeşte bătrâna aeasta? o întrebă acum doctorul pe Maria Verga, care stătea lângă mama sa. –De bătrâneţe, îi răspunse femeia. Are vedenii.” Ritualurile, jocurile de sărbători, obiceiurile din strămoşi continuă, totuşi, uneori sub alte forme, de pildă răpirea fetelor care se scaldă goale în Prut în noaptea de Sânziene, amintind imemoriala poveste a răpirii Sabinelor. Dar schimbările bruşte ale vremurilor produc de multe ori mutaţii şi aici: nunta devine simulacru, parodie, ca în excelentul pasaj al căsătoriei lui Fabian Dragotă cu sora lui Iane, petrecere care se schimbă în jelanie de înmormântare, la aflarea veştii despre moartea într-un accident a unei rude.
Despre singurul lui băiat, Vasile Verga îşi spunea sieşi, “numai în gândul său: “Aşa băiat are tata: milos”. Se întâmplase, aşadar, în lumea aceea aspră, în care femeile sunt de multe ori mai dure şi mai necruţătoare decât bărbaţii, să apară în neamul lor, ca un pui de lebădă rătăcit, un copil mai ”altfel”, deosebit de ceilalţi ca fire şi năzuinţe. Există în fiecare roman un moment în care cititorul “se lipeşte” de personajul principal, un “clic”; din acel moment, tot ce i se-ntâmplă acestuia devine important, este urmărit cu interes şi cu sufletul la gură. Vie, scăldată într-o lumină caldă e scena în care micul Iane provoacă această mirare înduioşată şi îşi ocupă locul în prim-plan: “Băieţelul îngenunchease lângă vraful de cărţi răsturnate din valizele colonelesei, căci aceea, venind a doua oară cu bagaje cu tot, se instală în gazdă la ei. Mama nu ştia ce văzuse copilul în acele cărţi şi-o uimise mai ales faptul că dintre toate Iane o alesese pe cea mai groasă pentru a o citi! ‘Copilul acesta, i se destănui mama doamnei de la Bucureţşti, a avut o lumină la naştere!’/…/Un timp, doamna Grama crezuse că-i acelaşi gen de fanfaronadă pe care, ca şi oamenii mari, copiii îl încearcă, vrând să pară altceva decât sunt. Dar copilul acesta punea întrebări!”
Pe lângă atmosfera densă, scenele deosebit de vii, personajele episodice memorabile, marea reuşită a cărţii este Iane Verga. Numele “Iane” aminteşte de zeul latin Janus Bifrons, cel cu două feţe, căruia îi erau consacrate începuturile tuturor faptelor, ocrotitorul uşilor, al porţilor (janua) şi al răscrucilor de drumuri; Janus e îndreptat cu o faţă înainte şi cu celaltă în urmă, deci în el se topesc simbolic viitorul şi trecutul, iar Iane se află de asemenea la răscrucea dintre două lumi, uneori derutat, neştiind încotro s-o apuce. Personajul este atât de viu încât pare tangibil, şi pentru că e viu e făcut din contraste: inocent dar ispititor, zăpăcit dar în stare să memoreze detalii ignorate de alţii, timid şi îndrăzneţ, tandru şi feroce, rece şi gingaş, aspru şi iertător, şi iubitor şi indiferent totodată, este în acelaşi timp aerian şi prea pământesc. Încă elev de liceu, se apucase să scrie un roman şi cocea proiectul “grandios” al unei schele navale pe râul Cana, “despre care citise mai demult că fusese navigabil cu veacuri în urmă. Călătoria lor pe o ambarcaţiune cu motor urma să înceapă dintr-un port amenajat chiar în fundul grădinii lui Iane, tangent la o gârlă care se vărsa la câteva zeci de metri în râul Cana.” Crescând, punea la cale împreună cu un prieten alt proiect, al “unui circ de poezie”: de la ambarcaţiunea înjghebată din scânduri vopsite şi tablă, trecuse la “corabia beată” făcută din versuri, reuşind în scurt timp, el şi prietenul lui, să “fie luaţi în serios”: “În doi-trei ani, numele lor era trecut pe afişele unor şezători literare din toată ţara, sau apăreau în sumarul acelor reviste la care pedanta lume istriotă era abonată ‘anual’, şi fără întrerupere, timp de mai multe generaţii.’Circul de poezie’ începuse.” Iane este în primul rând şi mai presus de toate poet. Pe ce lume se află, de fapt, un poet? Nu cu totul în aceea în care trăieşte cu trupul, ci mai mult între lumi, la fel cum Janus Bifrons, zeul porţii, este în acelaşi timp şi în afară şi înăuntru. Poetul Iane este tatăl unor “copii de cuvinte”, şi se miră, fără să-i renege, când descoperă că mai are şi alţii, pământeşti. În timp ce unii caută să-şi facă “un rost”, el ştie că asta nu e viaţa definitivă, că adevărata viaţă nu e aici ci în visul despre ea, în scris, oricum mereu “în altă parte”. Ceea ce se petrece în realitate e doar ciorna, desigur nereuşită, ceva provizoriu, aşadar încearcă mereu şi nu găseşte decât variante imperfecte, pe care le părăseşte, mereu în căutare de altceva, în speranţa unei străpungeri spre ceea ce ar putea fi viaţa, iar în urma lui rămân resturile acestor căutări. De fapt, prima lui « victimă » este chiar el, are ceva tragic, de predestinare, pentru că nu poate fi ca toată lumea. Pentru Iane, “romanul are carne de femeie”, iar femeia este iluzorie ca materia unui roman. Una dintre cele mai frumoase pagini este descrierea înmormântării unei femei mai demult iubite: “Era ora patru şi cinci minute, sfârşit de toamnă din nou, o zi unsă cu mierea luminii lui Dumnezeu. Totuşi, fusese cald. Una din acele zile rămase din vară, pe care noua lumină a toamnei ni le apropie şi mai mult. Ele deschid parcă în trupul nostru răni vechi, să le vindece… În aerul limpezit parcă de toate durerile lumii, încă dens, Iane presimţi mai întâi muzica unei fanfare, dar pe măsură ce autobuzul se apropia de centrul oraşului, mergând calculat să nu-i scape secunda, minutul din ora aceea, acordurile unui marş funebru pătrundeau peste tot, prin crăpăturile uşilor îmbucate cu valve de cauciuc, prin ferestrele încă deschise până la răcirea de tot a timpului în acel an.” Fascinat de orice lucru, Iane simte că toate se leagă, ar vrea să le scrie pe toate, dar cartea rămâne mereu “discutabilă”. “–Ce nu-i discutabil pe lumea asta?          –Iubirea, i-a răspuns Iane minunatei femei…” Şi iubirea se refugiază mereu în “clipa netrăită”, iar romanul din roman fuge parcă de ochii cititorului, refuzând să-şi arate chipul. “Iane îi adusese tatălui său un exemplar din EDENUL, şi Vasile Verga, cântărind cartea în mâini ca pe o pâine atunci ieşită din cuptor, a zis: –Să vedem ce-i în ea? Şi se apucă de citit.”
Dacă autorul s-ar fi abandonat nostalgiei (astăzi stare de spirit perimată, cu sens de multe ori negativ), romanul ar fi avut de pierdut. Însă Ion Murgeanu nu a căzut în tentaţia “cântecului nostalgic de sirenă”: o ironie sănătoasă, viguroasă îl temperează, cu o anumită distanţare realizată prin nuanţele tonului, combinaţie fericită care dă naraţiunii un aer proaspăt şi o salvează de îmbătrânire. Uneori, zâmbetul uşor ironic e doar “în mugure”, dar stă gata să iasă la iveală, alteori poate fi   de-a dreptul crud, când e stârnit de prezenţa unui “etc.” la sfârşitul unei scrisori de dragoste. Nu e totuşi o ironie, “rea”, dimpotrivă, autorul pare a spune: aceşti oameni sunt puternici şi nemuritori, un zâmbet sau un hohot de râs nu are cum să le strice! Însă ori de câte ori vorbeşte despre bătrâni, despre trecut, apar luminişuri de sentiment profund, o stare ce ţine de respect şi admiraţie, fără a cădea în patetism. Amestecul de ironie reţinută şi de tablouri înseninate de iubire dă cărţii un aer modern şi proaspăt: după mai bine de treizeci de ani, EDENUL îşi păstrează culorile vii, luciul vieţii. Rezistă tânărul IANE, rezistă şi lumea lui, şiroieşte de rouă şi sudoare, luceşte de lumina zilelor de-atunci, păstrată între pagini. Ţipă, geme, se ceartă, şopteşte, murmură… E vie, pentru că legenda nu osteneşte niciodată.
___________
*ANTIEDENUL, eseu memorialistic, în manuscris
ELISABETA ISANOS

ION MURGEANU/ANTIEDENUL

ANTIEDENUL
IANE. “Intenţia mea fost să transpun mitul biblic al „Facerii lumii”, sub specie tempi nostri”ar fi putut spune Iane Verga, dacă nu chiar va fi spus-o pre undeva sau cuiva;era vorba, la modul concret, de o sugestie din FACEREA 2, 10/şi continuarea;scriitorul avea să observe că lumea nu s-a schimbat,esenţial, de la Adam şi Eva încoace; căderea în păcat, pedeapsa/ori chiar pedepsele, făgăduinţa unui Mesia (mereu altul şi mereu copie infidelă a celui adevărat), neamurile, potopul, Turnul Babel, cu „amestecarea limbilor”, au fost teme de meditaţie încă de la prima intenţie de redactare a unui roman despre „Edenul copilăriei”, aflat atunci în schimbare „până la caricatură”, cum le spunea Iane apropiaţilor.Însă, concret, despre istoria locului unde văzuse lumina şi îşi petrecuse anii copilăriei până în pragul adolescenţei, prea mult nu ştia, şi nu a ştiut până în ziua când un amic, scriitor, poet, ca şi dânsul, dar preocupat, în plus, cu o pasiune devoratoare şi de Viaţa lui Eminescu, drept care se angajase la Biblioteca Centrală de Stat, pentru o documentare mai sigură, i-a spus că ar fi zărit ceva, la Fondul Secret, un pliant, o broşură, un documentar amplu, poate însoţit şi de hărţi, „despre satul vostru regal”. În curând, regretatul N. R., avea să-l prezinte pe Iane unuia din directorii BCS, acela urmând să-i înlesnerască scoaterea cărţii de la Fondul Secret însă condiţionat de timp şi numai la Sala de lectură. Iane luă, astfel, cunoştinţă, despre Monografia moşiei regale Slobozia-Zorleni”, o lucrare jubiliară (1906) întocmită de administratorii Casei Regale şi a Domeniilor de la Zorlenii de Tutova; îşi luase la el un caiet şi cât a rămas „la sală” a „copiat” sau a şi „conspectat” din Monografie, cât s-a putut; timpul negociat trecuse ca fumul şi Iane rămase din istoria locului său natal, aproape cu „scrumul”. Grandoarea, înălţarea şi decăderea „vechii lumi”, cu binecunoscutul epilog, al lichidarii ei „sumare” trecuseră; era timpul unei alte poveşti; la România liberă, cunoscutul ziar unde Iane lucră o vreme cu jumătte de normă, pe post de „reporter de sentimente”, cineva îi atrase atenţia asupra unei cucoane „luată cu pluta” de-a binelea; „cosateanca de-a ta” i s-a spus; lucrase şi ea un timp în redacţie, avusese o relaţie furtunoasă cu „batranul” coleg, şi acum mai amuşina încă pe urma „fulgerului” iubirii lor, care arsese „totul” şi numai „în tumult”. Lăsând în urmă dezastrul alienării femeii, pe care Iane o cunoscuse ca fată, copil fiind, ca pe o revelatie; una din frumoasele satului; una din cele două fete „ale lui Faraon”:Lia şi Coca. Aceasta era Lia şi iscălise la ziar Lia M.! Mai vârsnicul şi mult mai experimentatul coleg, cu veleităţi de istoric, fusese şi el la Zorleni, se minunase de Arhiva Casei Regale, înainte de a fi scoasă de la primărie, „în spate”, şi arsă. „Nici nu-ţi închipui ce am citit eu acolo”, i-a spus I. P., lui Iane Verga.Un blestem apăsa asupra locului, în litera Bibliei, şi Blestemul se transformă, în timp, într- o sumbră Apocalipsă. IaneVerga păstră din conspectul său de la BCS câte ceva despre istoricul „EDENULUI” său.

„ZORLENII AU FOST DIN VECHIME PĂMÂNT DOMNESC. ÎN ANUL 1594 ARON VODĂ DĂRUIEŞTE O SILIŞTE ŞI UN VAD DE MOARĂ DE LA ZORLENI PE APA BÂRlADULUI LUI TOADER CHIRIAC, MARE VAMEŞ; IAR LA 1602 EREMIA MOGHILĂ DĂRUIEŞTE ASEMENEA LUI ANDREI CHIRIAC, VAMEŞ, O SILIŞTE DIN ZORLENI PE APA BÂRLADULUI CU LOC DE MOARĂ:
La 1608 fraţii Andrei, Toader şi Costin din Bujoreni îşi vând partea lor de moşie din satul Borăştii de jos, la Gura Horoieţii, lui Toader Chiriac, mare vameş.
La 1632 Alexandru Vodă dăruieşte lui Scarlat din Zorleni şi cumnatului său Toader o Silişte anume Bălăcenii şi Zorlenii, iar la 1634 jupâneasa lui Dumitraşcu Chiriac cu feciorii vând moşia lor Zorlenii lui Scarlat.
La 1667 – Istrati Dabija Vodă întăreşte stăpânirea lui Ştefan Scarlat armaş, peste jumătate din satul Zorleni şi la 1670, Scarlat postelnicul mai cumpără 15 pământuri din Borăştii de jos.
La 1700 – Gavril, fost paharnic, vinde partea lui de moşie şi 1/2 din satul Zorleni lui Ştefan Scărlătescu, armaşul fratelui lui Dabija, clucerul cel mare, aşa că moşia iarăşi se întregeşte binişor.
Moşiile Bujorenii, Zorlenii şi Borăştii trec apoi, parte prin moştenire, parte prin danie sau vânzare în stăpânirea familiilor Bujoreanu, Juroaie, Antochie, Ion Sturdza, Ştefan Pilat şi Donici, până când între 1705-1729 Ion Palade spătarul devine stăpân alături de Lupul Bujoreanul, urmaş al lui Cârstea, fost mare vornic, şi Antochie Scarlat Căpitanul, mai ales cel din urmă având mereu neînţelegeri de hotare.
La 1787 – Petrache Hermeziu şi I. Hernozim, veri cu răposatul Ghenca Lupu Bojoreanul, vând toate părţile de moşie rămase lor de la acesta lui Gavril Conachi, iar serdarul Manolachi Radu cumpără la mezat unele din părţile Scărlăteştilor.
La 1813 reîncepe cu sorţi de izbândă deplină procesul de întregire a moşiei Zorleni, astfel:
Aga Alecu Calimachi ia în schimbul unui ratoş ( han) la Botoşani, moşia Zorleni de la Manolache Radu, iar la 1818 prin schimb, dobândeşte şi Bujorenii şi Băcsăneştii de la Banul Mihalache.
Prin însurătoare sa cu Elenca, fiica lui Gavril Conache, Alecu Calimachi devine stăpân de trupuri de moşie aparţinând acestuia, iar de la vornicul Dumitrache Jora, prin schimb, primeşte moşia Borăştii de jos de la Gura Horoieţii – întrunind astfel toate moşiile într-un sngur trup sub numele Slobozia- Zorleni.
„Slobozenie” – după V. A. Urechia vine din slavonă: „Sloboda”: stăpânii unor silişti, pe temeiul unui anumit hrisov domnesc; erau slobozi să primeacă locuitori de peste hotare – de orice naţionalitate şi orice religie, pentru formarea şi mărirea satelor. Slobozind pe aceştia pentru o vreme de biruri şi obligaţiile impuse pământenilor. Aşa se explică numărul cel mare de familii rutene ce prin vremuri sunt aşezate la Zorleni.
Calimachi fiind bun gospodar a înfiinţat şi clădit la Zorleni: palat cu parc mare împrejur, şcoală, velniţe, sălaşe de ţigani, eleşteu de peşte, livadă de duzi, vie, grădină de pomi roditori etc.”
La anul 1823 moşia Slobozia Zorleni aparţine hatmanului Alecu Ruset Rosnovanu, care a primit-o de la Calimachi ca zestre, când s-a căsătorit cu fiica acestuia Roxanda.
La 1853 luna august, încetând din viaţă Alecu Ruset Rosnovanu, rămâne stăpână pe moşie soţia Roxanda Rosnovanu, a cărei grijă principală a fost să plătească datoriile rămase de la răposatul soţ şi să susţină mai departe procesele ce mai mult de jumătate de veac a avut pentru hotarele moşiei cu vecinii săi, moştenitorii vornicului Ioniţă Palade: la 1879 proprietarii moşiei Zorleni au plătit 70 000 lei lui I. Palade, stingând orice patentă acestora şi lui Ion Greceanu
La 1853 cu prilejul catagrafierii averii răposatului Hatman, care era preţuită cu 15 galbeni falcea s-a preţuit 60 000 galbeni total. Venitul averii răposatului Rosnovanu nefiind îndestulător nici pentru ascoperirea dobânzilor la sumele împrumutate de el, sfatul familiei decide ca să vândă unele moşii pentru a se plăti o parte din datorii.
Bancherii din Iaşi: Leiba Cahană şi Adolf Henig, care şi ei aveau sume de primit, constituie împreună cu Manolache Costache şi Anastasie Başotă un consorţiu pentru strângerea şi cumpărarea creanţelor răsposatului Hatman Rosnoveanu, cum şi pentru cumpărarea averii rămase de la acesta.
Prin ordonanţă de adjudecare a Tribunalului Tutova din 4 decembrie 1868, Moşia Zorleni trece în stăpânirea aşazisului consorţiu/ care a cumpărat-o spre a o vinde – pe numele domnilor A. Başotă şi A. Henig. Hătmăneasa Roxanda încearcă zadarnic până la Înalta Curte de Casaţie, revendicarea acestei proprietăţi.
În timpul cât a fost stăpânită de către acest consorţiu care avea interes să realizeze din creanţe cât mai mulţi bani, frumosul parc al palatului de la Zorleni a fost tăiat şi cea mai mare parte din îmbunătăţiri părăsite.
La 1869 Adolf Henig vinde partea lui de moşie domului Dimitrie G. Rosetti, iar mai târziu, după încetarea din viaţă a lui Anastasie Başotă partea acestuia în moşia de la Zorleni, care se cuvenea Institutului de la Pomârla, revine tot lui Dimitrie G. Rosetti, iar cealaltă parte văduvdei Başotă, trece asupra Băncii României.
Partea Cahană, care căzuse în stare de faliment, rămăsese ca o simplă creanţă asupra proprietăţii.
La 26 februarie 1880 Dl D. G. Rosetti şi Banca României vând moşia Slobozia-Zorleni pe preţul de 816.625 lei unei firme comerciale compusă din Francois Liet, Pierre şi Victor Monge. Din suma de mai sus i s-a vărsat jumătate la sindicatul falimentului Cahană pentru stingerea creanţei sale, iar restul s-a vărsat Dlui D. G. Rosetti şi Băncii României în porţiunea părţior ce fieare avea din moşie.

ÎN APRILIE 1886 MOŞIA SLOBOZIA-ZORLENI CU TRUPURILE SALE A FOST CUMPĂRATĂ DE M. S. REGELE CAROL I DE LA PIERRE ŞI VICOR MONGE ŞI FRANCOIS LIET PE PREŢUL DE LEI 1.355.750. DL LIET A URMAT CU EXPLOATAREA MOŞIEI, ÎN CALITATE DE ARENDAŞ PÂNĂ LA ANUL 1889, DE CÂND SE CONTA ÎN REGIE: NOII ADMINISTRATORI ADUŞI DE MAJESTATEA SA DIN ELVEŢIA ERAU DE PROFESIE AGRONOMI ŞI S-AU NUMIT BOLOMEY; EI AU FOST CUNOSCUŢI CA „BOIERI” DE POPORENII DIN SAT; ÎN EDENUL „LUI IANE”APAR CU NUMELE PUŢIN TRANSFORMAT: HOLOMEYA; EI AU FOST ÎN MOD CERT VICTIMILE BOLŞEVIZĂRII RAPIDE A ROMÂNIEI DUPA ABDICAREA LAŞĂ (ÎN FOND) A TÂNĂRULUI MIHAI I/FOST VOIEVOD DE ALBA IULIA ŞI URMAŞ DE FAŢADĂ AL AVENTURIERULUI SĂU TATĂ CAROL II SCĂPAT DIN ŢARĂ CU FUGA ŞI CU UN TREN PLIN DUPĂ CARE S-AU TRAS (SE ZICE) POTOP DE GLOANTE, LA GRANIŢĂ, CA ÎN FILMELE DIN FAR WST; NEDEMN URMAŞ AL BUNICILOR SĂI NEMŢI DEVENIŢI PRESTE NOAPE ROMÂNI („MAI ROMÂNI CA ROMÂNII” S-A SPUS) PRIN FAPTE IAR NU PRIN VORBE; PRIN MODERNIZAREA ŞI EUROPENIZAREA ROMÂNIEI SAU CHIAR ŞI PRIN FĂURIREA ROMÂNIEI MARI IMPORIVA INTERESELOR „SENTIMENTALE” ŞI DE SÂNGE DE A LUPTA ÎN PRIMUL RĂZBOI CA ADVERSARI AI GERMANIEI. MIHAI I SE SPUNE CĂ A FOST SCOS DIN ŢARĂ DUPĂ ABDICARE SUB ESCORTĂ ŞI TOT TIMPUL ÎN TREN A ŢINUT ÎN MÂNĂ UN OBIECT O CASETĂ VIŞINIE; OFIŢERUL ÎNSOŢITOR LA TRECERE PESTE GRANIŢĂ/CU MISIUNEA ÎNDEPLINITĂ, A FOST CURIOS CE ERA DE FAPT ÎN RESPECTIVA CASETĂ; RĂSPUNSUL ŞI„DESTĂINUIREA” REGELU IAU -AU TĂIAT RĂSUFLAREA; FIIND ULUITOARE; ULTIMUL REGE AL ROMÂNIEI ŢINUSE TOT TIMPUL ÎN MÂNĂ, CA ARGUMENT PENTRU ORICE EVENTULITATE, DECORAŢIA PRIMITĂ DIN PARTEALUI STALIN „PENTRU MERITE LA VICTORIA ÎMPOTRIVA COTROPITORULUI NAZIST”. CIUDATĂ ESTE ISTORIA ŞI DELIRANTE „ARGUMENTELE” EI MAI ALES CÂND EŞTI NEVOIT SĂ ŞTERGI PUTINA; ORI ŞI MAI PE ROMÂNEŞTE SĂ-ŢI ŞTERGI URMA CU TURMA…ACESTA A FOST NEPOTUL REGINEI MARIA „MAMA RĂNIŢILOR” PENTRU CARE REGELE FERDINAND RIDICASE LA ZORLENI O „CURTE DE VARĂ” CÂT TIMP ŞI EL ŞI-A AVUT MARELE STAT MAJOR PE TIMPUL LUPTELOR DE LA MĂRĂŞEŞTI-MĂRĂŞTI-OITUZ, DACĂ NU CHIAR LA ZORLENI LA BÂRLAD MAI MULT CA SIGUR.
(DIN TESTAMENTUL REGELUI CAROL I)
Aceasta suma va fi distribuita precum urmeaza: 1. La Academia Româna, sase sute mii de lei, capital pentru publicatiuni. 2. La Fundatiunea mea Universitara, pentru sporirea capitalului, sase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul “Ferdinand” din Zorleni, lânga Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. /s.n./4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiteri în armata mea, cu un institut de educatiune, cu un învatamânt practic, la Craiova , doua milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei scoli industriale la Bucuresti, trei milioane lei. (Urmeaza alte 12 legate).
Înaltând rugaciuni fierbinti catre A-tot-Puternicul, ca sa ocroteasca de-a pururea România si sa raspândeasca toate harurile asupra scumpului meu popor, ma închin cu smerenie înaintea vointei lui Dumnezeu si iscalesc cea din urma hotarâre a mea. În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin. Facut la Bucuresti, la 14/20 februarie 1899.
//CAROL//

Am scris si iscalit cu propria mea mâna acest testament, pe doua coale, formând opt pagini, legate cu fir rosu si am pus sigiliul meu.

// CAROL

Zorleni retro
ANTIEDENUL. LUMEA VECHE

Lumea veche începuse să dispară odată cu noua neorânduială; şi totuşi bătrânii au fost cei mai rezisenţi. Când Mama Catrina «Grămuleasa » muri aproape că îşi uitase anii ; Iane era atunci în Bucureşti la o « sesiune de examene » însă oricum nu ar fi venit : tocmai îi intrase în cap că « morţii să-şi îngroape morţii » şi că era mai bine să nu-i vezi pe « tron » ; îi făceau rău alaiul şi văicăreala cea de obşte cum se obişnuia la Orleanu din Eden ; la fel şi Zorleni de pe hartă ; o însoţi deci numai cu gândul ; şi crezându-l cei de acolo mereu « ocupat » sau chiar « prea ocupat » îl înţelegeau şi nu insista nimeni să ia parte şi el la vechile obiceiuri şi ritualuri numite în noua dezordine « vechi şi mistice şi perimate » ; de altfel, micul Iane, copil încă, pe dealuri şi la prăşit cu Mama, Maria Verga (n. Grama) şi tot timpul şi cu Tanti Ileana, Zamca de mai târziu, din roman, al cărui bărbat proaspăt activist al noului partid (al Satanei), umbla în podgheazuri cu o delegaţie prin « Marea şi frăţeasca Uniune Sovietică », îşi dete şi el obolul noilor demoni care îi jucau pe oameni din toate părţile, ademenindu-i : « domniile şi stăpâniile » de care văzduhurile nepătrunse sunt pline tot timpul ; compunând în gând un simptomatic catren, pe care nu ştia cui să-l recite pe şesuri, căci la prăşit era mai mult de formă, Tanti Ileana, cea mult iubitoare, văzându-l « ce fel » se îndemna el la treabă, îi spunea surorii sale mai mare : «Oare nu-i mai bine băietul să se ducă acasă să prăşească la cărţile lui ; fa ţaţă, numa’ e uită-te la el cât de galeş e şi cum rămâne cu şirul în urmă »… Iane, numit de părinţi şi familie Nelu, îşi lua tălpăşiţa spăşit, recitându-şi catrenul în gura mare: « Biblia-căţeaua mincinoasă,/ Ce-a slujit la curţi de Domn ;/Le-a păzit destul hoţeasca casă,/ Din coteţul ei de pe amvon.» Era cam prea mult pentru un copil pe care Mama şi l-ar fi dorit preot în timp ce Tatăl, Vasile Verga, îl vedea «un director de şcoală aici la Zorleni» ; umblând atunci şi el, ca «secretar de bază »,să adune «masele» la Orfelinat, să-l primească pe cumnatul Miluţă/ Neluţă Cacica de mai târziu, sosit din «marea şi frăţeasca Uniune», unde văzuse cu ochii lui colhozurile şi raiul « lor » promis, inclusiv cu lăutarii de pe Islaz şi «curvele ufedereului» ; aşa numite de tot satul, nu numai Zamca cea asudată de la sapă, nedumirită încă, dacă era bine sau rău, drumul pe care «Melucă» ai ei apucase. Mult mai târziu, când Maricica, fata ei mai mare, pe care nici Iane nu-şi motiva prea bine de ce i-o sluţise în carte ca fiind «adoptată», poate din cauză că fusese tot timpul bolnăvicioasă, el îi dăduse chiar un nume străin, Marica, şi Tanti Ileana venise la Iane la Bucureşti, anume, când le lovi necazul ; cu Maricica, nu cu Marica, să le ducă la un doctor, şi Iane, nu mai avu încotro; le dusese în Drumul Taberei, la Dr. Prof, Neagu, un mare specialist, care şi el muri, curând după Maricica cea delicată, înţeleaptă şi atât de fragilă, şi tot de aceeaşi boală ca şi ea; de care murise cu puţn timp în urmă şi Vasile Verga; la consultaţie Profesorul nu luă bani şi le încurajă pe provinciale, alintând-o pe Maricica/Frumuşica, uitându-se lung, în schimb, în ochii lui Iane, unde îşi transmitea şi diagnosticul exact; totuşi Maricica («Marica») fusese aceea care mai apucase să-i aducă Zamcăi romanul lui Iane; şi tot ea i-l citise, filă de filă, la veioză, serile (cum altă dată, şi-l imaginase Iane, pe micul Dimitrie citind din Cronici, bătrânului Vodă Cantemir, la lampă !) ; de nu-şi putea închipui Tanti Ileana, de ce « le critică » atât de rău în cartea lui, tipărtită la Bucureşti, «băietul Ţaţei » ; şi anume venise la «el» să ceară protecţie, să-l vadă cum se va purta; se purtase în modul cel mai firesc şi normal; în biata femeie fierbea totuşi resentimentul creat de lectura cărţii ; de la dânsa pornind vestea Edenului la Zorleni; în curând satul vuise de existenţa unei cărţi, în care fostul autor de improvizaţii de versuri satirice în pluguşoarele de la Anul Nou, din vremea copilăriei; şi în curând cele câteva exemplare ajunse la faţa locului, cine ştie cum şi prin cine, au circulat din mână în mână, şi din om în om, părerile fiind împărţite: unii vedeau cartea «de bine » cei mai puţini/ cei atinşi în « ea » de rău. Toţi erau de aceeaşi părere, pe care şi Miluţă Sauciuc, o împărtăşea : « Aşa sunt cărţile, romanurile; săracii scriitori din ce să trăiască şi dânşi ; el reţinuse că fusese criticat că înfuleca prea tare pe la mesele familiale; şi nu se supără; despre trecutul lui «comunist» nici nu se sinchisea din moment ce fusese cândva şi atunci nu mai era: mai multe inventase Nelu al « Ţaţei Maria » ; el nici nu-l ocolea, ba dimpotrivă, îl întâmpina cu un ciudat umor : «Gata, sunt mai atent cum mănânc la masă cu scriitorul»… Mitică Gociu, proaspăt însurat cu o verişoară a lui Iane scriitorul, Lia lui Moş Vasile Grama, de la Podul Similei, îi aducea veşti, ce se zicea despre cartea lui la «fabrică la rulmenţi» şi pe naveta cu biciclete a muncitorilor zorlenaşi; un văr al scriitorului se amuza terbibil : « Dar de-al lui Paţachină ce zice la carte ?!» Numind anume după porecle, persoane de ocară din sat. «Înseamnă că nu prea s-a documentat bine, vărul să nu uiţi să-i transmiţi asta!» Era mesajul vărului Alexandru, al lui Moş Sterian, « Ţicăuş », îi spuna Tata, Vasile Verga, cine ştie de ce… Nu-l prea putea înghiţi cu ifosele lui de mare credincios : « Iar a venit Ţicăuş ?! » îşi întreba el femeia, cam în batjocură, despre propriul frate. « De ce nu-l poţi suferi, doar ţi-i frate », îi răspundea Mama, Maria Verga (n. Grama). Rudele dinspre tata aveau ce-i drept mai mult umor, şi-n ciuda temerilor « Tantei Maria » după moartea « unchiului » se purtară ireproşabil ; atenţi şi săritori şi sensibili ori de câte ori o vedeau ori se întâlneau îi săreau in întampinare cum s-o ajute ; căci teama bătrânei era să nu ridice pretenţii pe locul de casă pe care trăise o viaţă cu omul ei. Nu ridicaseră nici cuvânt. De pildă vărul Alexandru cu Edenul lui Iane. « El se râde, nenea Nelu, îi transmitea Mitică scriitorului, la rândul lui cu amuzament. Erau prieteni şi vecini cu « Mama Maria »…

La apariţia cărţii Edenul, Vasile Verga era mort şi îngropat şi el, de un an şi mai bine. Murise de cancer la plămâni. Iane îşi amintea cum fusese avertizat de două semne. În primul rând un vis în care îi apăruse Tatăl încă viu; privea cu luare aminte şi gânditor, o groapă săpată în grădină, chiar sub fereastra chilerului în care bătrânii dormeau ; pe urmă mai fusese via lui nobilă, mândria lui, care un an înainte de a muri începuse să se usuce, încât el plănuia să o scoată şi să înlocuiască, deocamdată o porţiune cel puţin, cu o viţă mai rezistentă, 1001 i se spunea, anume producătoare de «zaibăr», de care era plin tot satul. În acelaşi timp Iane primise un telefon la Bucureşti de la Fabian Dragotă, soţul Sabinei, Lucian B. şi Condela, la starea civilă, mari mahări pe la judeţ, pe care Bătrânul « îi judeca » dând numai din cap cu un anume înţeles: « Oameni cu bani, dragul tatei, nu-i vezi; dar să-şi educe copiii cum trebuie nu găsesc timp; copiii lui Lucian şi ai Condelei când ajungeau la Zorleni se purtau cu via şi pomii bătrînului ca o mică hoardă. Lucian la telefon îi spusese lui Iane deocamdata atât : Ai auzit de tata ?! A fost internat la spital la Dr. Baniotti. Iane nu înţelesese de la început. Tatăl tău ?!! Tatăl lui Lucian, pocăitul, murise atunci de vreo doi ani. Era vorba despre Vasile Verga de la Zorleni. Pentru că, după ultima lor vizită la Bucureşti, bătrânul tuşea tot mai urât iar uneori scuipând şi sânge, Mama, Maria Verga, mersese cu el mai întâi la un consult la Dr. Taşcă, unul din cei mai cunoscuţi internişti de la Spitalul Municipal Cana (oraşul Bârlad). La radioscopie doctorul văzuse pe plămânii zorleanului o pată care se întindea ca o pară, conchizând, după ce află mai întâi că fuma : « Sunteţi un fumător înnrăit, Moşule ! » Când ajunsese el « Moş » ?! ; asta îl interesa atunci cel mai mult şi îl deranja cel mai tare pe tatăl scriitorului de la Bucureşti, pe care Iane, nu întârzie şi îl vizită la Spitalul TBC la dr. Baniotti, cu care şi deveniră « pe loc» prieteni la cataramă, la vizite în saloane doctorul săltându-l în slăvi, şi dându-l ca exemplu pe Bătrînul de la Zorleni, cum a ştiu el să-şi crească şi să-şi educe copiii; cum avea el adică un băiat la Bucureşti, scriitor şi ziarist, etc. Bietul bolnav atât de lăudat tânjea mai bine ca băiatul lui să stea mai mult cu Dânsul şi să-l lase în plata Domnului pe Dl Director şi Dr. al Spitalulu TBC de la Cana (Bârlad), aceeaşi locaţie unde altcândva funcţionase Şcoala medie tehnică de mecanici agricoli, pe care o absolvise şi semetistul de Lucian, care nu de mult timp îi devenise ginere; o curtase asiduu pe Condela (Sabina din Edenul), şi o luă la repezeală de nevastă, înainte ca Vasile Verga să ajungă la puşcărie ; îi frânsese aripile aprigei domnişoare «prinţul din Afganistan», sau, după observaţia şi mai dură a băietanului Iane « un ţigan de la SMT» ; retrăgând-o de la examenul oral la admiterea la Facultatea de Drept din oraşul Iaz (Iaşi), unde Iane o văzuse admisă la probele scrise cu nota 9… Mai mult Lucian/ recte Fabian Dragoită din Edenul, după ce socrul său ajunsese la închisoare, se erijă într-un fel de cap de familie, iar când Mama, Maria Verga (n. Grama) nu-i mai putu suporta fumurile, părăsi casa socrilor, primind o lucuinţă, cu chirie simbolică, la Lămbel, peste linii, unde funcţionase un timp Ciclul Doi, Şcoala lui Iane, după clasele primare; acest Lămbel (Haralambie Popa pre numele său de nediminutivat, de boiernaş de ţară), despre care Iane află mai târziu că-i era socru lui Mihail Sadoveanu, primul scriitor, de altfel, văzut în carne şi oase de Iane, şi chiar la Zorleni, în vremea când el mai era copil încă, dar atenţia lui se exersa pe tot ce « apărea » nou şi orecum şi ciudat la ei în sat… De la Dr. Baniotti Condela şi Lucian (Fabian şi Sabina) îl transferară la Spitalul Judeţean TBC de la Istria (Vaslui); unde vizitându-l o singură dată scriitorul află din gura unui altfel de Director, mult mai scorţos şi deloc sentimental, nu numai diagnosticul exact dar şi verdictul neîndurătorului medic : Tatăl Dvs. are un neoplasm dreapta şi boala evoluează într-un ritm galopant. Ce-i asta neoplasm ?! întrebă aiurit Iane. Cancer, tovarăşe scriitor; cancer pulmonar; nu aveţi decât să-l duceţi nu numai la Bucureşti, dacă vă scot banii din casă; îl puteţi duce şi la Paris, tatăl Dvs., în stadiul în care se află boala, după ultimele analize (probabil v-a spus) făcute la Iaz (în oraşul universitar Iaşi) mai are de trăit exact 6 luni; metastază generalizată. Din păcate verdictul doctorului de la Vaslui fusese exact milimetric ; şi toate merseseră după aproximările doctorului « istriot ». După o acalmie de câteva luni urmă atacul cumplitei boli în forţă. Era încă pe vremea când cancerul nu se spunea pacientului; Iane reveni şi îi făcu rost de morfină care se obţinea sub pază militară de la Banca de Stat; ultima noapte înainte de a face primele injecţii cu morfină Iane văzu SUFERINŢA unui bolnav de cancer ; în jurul Tatălui său erau patru oameni : Mama, Maria Verga (n. Grama), tanti Ileana cu Melucă al ei (viitorii Neluţă Cacica şi Zamca din Edenul) şi El, scriitorul cel nemilos în curând…La un moment dat suferindul se transformă parcă într-o PASĂRE URIAŞĂ împuşcată înainte de a muri în aripi; suferinţa era indescriptibilă; toţi îl ţineau de « aripi » iar agonia nu se istovea nicicum ; la un moment dat Iane recurse la ultima lui nădejde ; o rugăciune, o rugăciune fără cuvinte totuşi avea nevoie de ceva ca un mijlocitor: un tabernacol ; merse în Casa de Sus şi reveni la el cu Biblia; i-o lipi peste tot Corpul Suferinţei Atroce subt Semnul crucii. Îşi amintea din istorie întîmplări disparate; cum apăruse pe cer Crucea înaintea unei mari bătălii ; şi glasul ceres sau numai vocea interioară a celui ce trebuia să dea bătălia: « Sub acest semn vei învinge» : aşa începea creştinarea Romei şi după ea a Occidentului. Atunci se întâmplă ceva minunat de neconceput aproape: suferinţa un timp se ostoi, încetă iar bolnavul chiar aţipi un timp; a doua zi îi spusese lui Iane cum l-a ajutat Cartea şi i-a mulţumit. Totodată Iane făcu rost de morfină sub pretextul că miraculosul medicament i-l trimesese « Vigh din America » : bărbosul de Ungur pe care Vasile Verga îl cunoscuse la Şesuri ( Suceava) şi se împrieteniseră la cataramă; ungurul îi spusese : Cum spune Iane că tatăl lui este ţăran, Domnule Baron ?! Asa un tată aş fi vrut şi eu să am ! Şi Vasile Verga nu-şi mai încăpuse în piele; era, fusese tot timpul mândru; fudul, i se spunea la Zorleni. Drept care Iane îi organiză o înmormântare cum nu se mai văzuse de mult ori niciodată la Zorleni. Un car cu patru boi (obţinuţi cu mare intervenţie de la colectiv); doi preoţi şi Corul Bisericesc al Bisericilor din Zorleni şi de la Simila. Ziua când sufletul bolnavului ostenit de suferinţă se detaşă de trup era 2 februarie şi însemnată în calendarul de pe perete cu numele unei sărbători minunate : Întâmpinaea Domnului. Fusese zloată; se făuse un noroi în ziua înmormântării Lui până la roata carului; Corul înălţa până la Cer Psalmii regelui David şi alte Cântări după tipicul Cumplitului eveniment. Cumplit pentru cei vii. Faţa Mortului părea vie; suferinţa, durerea îl curăţaseră de toare păcatele «cele de voie şi cele fără de voia Lui» după cum psalmodiau preoţii, Corul. Mortul surâdea. Părea că vede Ceva ce nouă ne scăpa. Era în sfârşit FERICIT. Iane îşi aducea aminte de «interpretările» biblice ale Tatălui, cu regele David şi fiul lui Solomon, mai mult lumeşti şi prea puţin canonice. Şi starea lui de fericire i s-a transmis şi lui Iane până la rădăcina sufletului său pios în acea vreme; nerespingând însă interpretările laice ale bătrânului, care, cu ani în urmă, seara târziu, alături de Iane, şi sprijinit de despărţitura gardului dintre ograda de păsări şi vie, grăi un lucru ce îi păruse ciudat scriitorului : «Mă tem câteodată că tot ce ni s-a dat să trăim este numai aici.» Dar nu aştepta un răspuns ori o confirmare; privea ca de obicei intens şi insistent cerul; gândul călătorise în locul lui departe şi îi adusese nici el nu-şi dădea seama de unde «bănuiala» aceasta. Şi Iane, atunci, era, ca deobicei, îndrăgostit. Exultase de revelaţia bătrânului care urmă în aceeaşi seară. Apăruse pe cer luceafărul şi Bătrânul îşi continuă monologul mai mult pentru sine, dar ştiind despre fiul lui tot ce se putea şti; şi îndrăgostirile lui Iane se legau poate de cea mai strălucitoare stea de pe cer de la începutul nopţii. «Cum a ştiut Eminescu să-şi aleagă de pe cer steaua cea mai strălucitoare!» Ca să ce ?! Dar Iane nu mai întrebă atunci nimic; călătorind alături de Tatăl Său şi în singurătăţile lui care i se păreau nu doar impresionante dar mai ales «speciale». Împărtăşise gândul unui savant matematician dintr-un Prim-Plan la televizor în dialog cu o tânără şi frumoasă poetă, despre cultură. Poeta îl întrebase pe savant : «Ce înseamnă a fi un om cult ? Un om cult, i s-a răspuns, este un om care are înţelesul vieţii, sau care după puterile lui, se străduieşte să-i găsească vieţii un înţeles şi nu neapărat, cum se spune, un sens. » Savantul continuase pe acelaşi semi-ton ce pe o taină : În acest fel eu consider că sunt oameni simpli, ţărani mai ales, culţi, şi academicieni ignoranţi.» Erau lucruri îndepărtate de ziua aceea în care lui Iane îi fusese dat să-l asiste pe Tatăl său murind. Venise de afară chemat de Mama, Maria Verga. Vino în chiler că s-a apropiat clipa. Venind îngenuche lângă muribund şi simţi ca un abur un mic fâlfâit un zbor scurt părăsint trupul celui care însămânţase sămânţa adusă din cer şi pentru fiinţa lui. Spunea preipitat Tatăl Nostru. Apoi îi închise uşor ochii dintr-o ştiinţă obiectivă şi necesară care sălăşluise în el ani de-a-rândul fără să ştie teoretic nimic desprea ea.

Singura fisură se ivi la alegerea locului îngropării; era totodată prima oară când nu s-a putut înţelege cu Mama, Maria Verga. Care ţinu morţis să-l îngroape cu morţii « ei » în parcela grămuleştilor; abia la 7 ani osemintele i-au fost strămutate într-un loc obţinut de Iane în dreptul altarului Bisericii de la Zorleni şi mai aproape de ai săi, îngropaţi toţi la rând cu foştii slujitori ai Curţii regale, Bolomey, Haralambie Popa etc., etc., Mama, Maria Verga nu a mai avut nimic de spus atunci; acceptă. Căci urmă, când îi veni rândul, peste alţi 21 de ani, şi ea, în acelaşi loc.La dezhumarea de 7 ani şi translarea osemintelor celui ce fusese Vasile I.(ancu) Murgeanu (Vasile Verga din Edenul) scriitorului i se ceruse ceva, câteva cuvinte de scris pe noua cruce înaltă de piatră cu intarsii de marmură; nu a găsit inspiraţia potrivită, dăduse ceva insipid şi banal. Mai târziu, într-o carte a sa a inclus o poezie, dictată parcă de Tatăl Său, din vremea când avuseseră timp de cetit cerul la fix, şi de poveşti biblice laice, spuse pe ţărmul lui de pe pământul cu nopţi parfumate, verile, de la Zorleni.
REGI
Când regele David se uită în zare
Si vede femeia albind la râu
Când râvneşte la bunul aproapelui
Si aproapele lui pentru el la război
Luptă şi moare din ordinul lui.
Când o aduce în casa lui cu timpanele
Si cu flaute şi se împreunează
Si sângele lor acum umflă alt râu
Furtuna e pe aproape dar stăruinţa
E rodul greşalei ce creşte în om
Căci pruncul ce din păcat se va naşte
Va fi în curând însuşi regele Solomon.
Cel cu peste o mie de roabe
Si cu şi mai multe cămări şi cămile
A cunoscut cel mai mult înţelepciunea
Duhoarea păcatului şi muţenia lui;
El, care de tânăr intră orb în femeie
Adus de tovarăşii de petrecere pe întuneric
Noaptea, chiar între coapsele mamei lui.
Deşertăciunea deşertăciunilor toate
Sunt deşertăciune şi vânare de vânt.
El ridică templul după voinţa Tatălui
Spre slava regelui David şi a Batşebei
Mama lui; răsucind dinspre cer dalba
Eşarfă de crini ai răsăritului Tebei de la
Ierusalim în întîmpinarea Reginei din Saba.

ANTIEDENUL. DOAMNA SOFIA GRAMA;
CUM SE CONTRUIEŞTE UN PERSONAJ

Iane povesteşte că nu a cunoscut pe nimeni cu acest nume, Doamna Sofia Grama. Când tatăl, Vasile Verga, îi povestea întâmplări din război, cum făcuse războiul „el”, deci; că în tot războiul el nu împuşcase decât un câine, şi acela din greşală, ivit în calea sa când patrula; că pornise războiul pe un tren de alimente („Manutanţă”), între Fteşti şi Galaţi, iniţial, împărţind alimente bieţilor oameni de pe terasament, stând cu braţele întinse la trenul Armatei; iar bieţii oameni în schimb le dădeau militarilor băutură şi bani de tutun; şi abia târziu episodul de la Odesa, atacul absurd pentru cucerirea limanului părăsit; însă locotenentul din care Iane speculă mai târziu „un erou”, se împotrivise comandantului său, of cours, dar nu sfârşise împuşcat; exerciţiul în care fusese implicat fusese infructuos şi atât; comandantul fiind aruncat în derizoriu, în faţa trupei de matrozi, transpiraţi la întoarcere şi storşi de frică, sau şi mai mult de efortul până pe limanul părăsit, şi retur; concluzia lui Vasile Verga era că fusese un război ridicol, şi comandanţii erau suspectaţi de ridicol avant la lettre, dacă se poate spune aşa; locotenentul „erou” îl luă cu el, pe Vasile Verga la Bucureşti, pe post de ordonanţă, unde el lucră mai departe la Comandamentul Marinei. Între altele îi dădea misiuni ciudate; urmărind „cronica matrimonială” la rubrica de „anunţuri” din ziare, îl trimitea pe „Vasilică” în recunoaştere, la adrese de „dame bine, cu situaţie”; mult haz făcea Vasile Verga evocând mai ales un episod cu totul caraghioz: cum ajunsese la o moşie din Bărăgan, intrase în salonul conacului şi i se înfăţişă o balcâză urâtă şi supraponderală; el îşi făcu datoria şi-i înmână cartea de vizită a tânărului şi frmuşelului său comandant, tocmai avansat, nu de mult, la gradul de maior; Aş dori să o pot vedea, în numele Domnului Comandant, pe Domnişoara Lili: „Eu sunt!” îi tăie respiraţia musafirului comica apariţie; povestea, ca de obicei, episodul cu reluări, de-a lungul anilor, când, după taifunul istoriei ajunsese asa, să-şi scrie cu fostul comandant, scrisori, în care acela se lamenta de câte i se întâmplaseră „cu noul regim”, din care cauză, şi rămăsese până la bătrâneţe celibatar; „Tu, Vasilcă ai nevastă, copii, ceva închisoare am făcut şi eu; numai idioţii au scăpat de asta; ori tu ai fost un tânăr isteţ şi inteligent, după cum te-am şi apreciat de la început.” Vasile Verga nu-şi mai încăpea în piele, cititndu-i fiului său scriitor, astfel de „epistolii”; detaliind şi cu altele, cum îl căra după el tânărul comandant şi la Operă, de unde „Vasilică” rămăsese cu o mare uimire: dirijorul Orchestrei, cum conducea el viorile, şi celelalte instrumente, inclusiv corul, dând din mâini. „Poate te inspiri”, conchidea el… Şi totuşi, războiul lui Vasile Verga fusese şi altfel: când „demobilizat”, sau numai într-o permisie, ajunsese acasă, şi Iane văzându-l în uniformă se ţinea de fusta Mamei, Maria Verga, şi striga înfricoşat: „Sodatu! Sodatu!” încât Tatălui îi trebui mult timp, şi o bună strategie, să-şi îmblânzească mica vietate; Iane îşi aducea aminte cum, în civil, de data asta, îl ţinea pe un picior lângă o masă, şi pe o coală de hârtie, îi desena ceva; aproximând cum era la Bucureşti: cu blocuri uriaşe, trăsuri, terase, Opera, ş.c.l. Îşi amintea şi de povestirile Mamei, Maria Verga, care îşi căutase la Bucureşti şi ea bărbatul (fiind chemată de el), dar înainte de-a ajunge în Capitală, între Ploieşti şi Bucureşti, fusese un raid aerian, începuse retragerea nemţilor şi primele bombardamente, şi trenul fusese evacuat; tânăra femeie de la ţară se pomenise dată jos din tren şi „omul ei”, care o aştepta la Gara de Nord, din om în om, şi din deducţii, dăduse de ea tocmai la Periş; o luase cu el şi la Comandament, unde îl văzuse şi ea, poate e mult spus, îl cunoscuse pe „domnul căpitan”, ori ce era acela; gradele din Marină, au un alt nume, şi un alt corespondent faţă de cele din armata terestră; un locotenent-comandor era în Marina Regală, la Marele Stat Major un rang înalt, mulţi ani copiii lui Vasile Verga păstraseră, bine instruiţi de mama lor, cele câteva fotografii în care, tatăl lor, m arinar, apărea în câteva fotgografii cu Comandantul său; era ceva mai înalt şi bine făcut locotenentul-comandor, însă cum s-a dedus mai târziu fără prea mare aplomb la femei; ori el căuta femei de căpătuială, „cucoane”, cum le-ar fi spus Mama, Marias Verga, pe cre comandorul i-o complimentase ordonanţei lui, pe post şi de curier intim: „Ai o nevastă frumoasă, Vasilcă”, şi se interă câţi copii asveau…Atunci când şi Maria Verga, cvunoscând vreo „cucoană” prietenă a comandorului, primise de la Doamna aceea, cadou, câteva rochii de-ale ei; nu le purtase niciodată, mai târziu le arfătase fetelor ei, sau şi surorilor ei: rânduiala „lor” era alta, domnii cu domnii, ţăranii u ţăranii, iar Mama, Maria Verga, în contrasens chiar de bărbatul ei „negustoros” fusese toată viaţa o ţărancă tipică, doar mai „aparte” prin comportasmentul ei cu rădăcini ardedleneşti; stătea de vorbă cu suratele din picioare, Iane nu a văzut-o pe mama lui niciodată stând, cum spunea ea însăşi, „la cislă pe şanţ”…
Ulterior, Vasile Verga, ajuns la Bucureşti, la fiul său, ca personajul acela din filmul „La dolce vita” al lui Fellini, când Iane la Bucureşti era deja „scriitor şi ziarist” în Capitală, dorise să mai revadă fostul Comandament, o vilă din spatele Bisericii Albe, ulterior devenită sediu UNITER, după ce Vasile Verga, îşi încheiase demultişor, conturile cu viaţa; atunci întârziase cu bătrânul la un pahar în localul cu firma „Intim” de peste drum; nu se întrevedea nici o schimbare în noua structură politico-socială, bătută parcă în cuie, şi băiatul lui Vasile Vega din Zorlenii de altădată, nici nu discuta cu tatăl, politică. Sau dacă o făcea, o făcea de obicei la Zorleni, răpunzând curiozităţii uneori „dilatate „ a bătrânului, care avea o teorie cel puţin ciudată pentru băiatul său scriitor; că toate erau posibile numai pe bani. Astfel, fiind vorba despre „Ceaşcă” („Supremul”),bătrânul îi replica fiului, într-un mod care acestuia i se părea cel puţin curios: „Dă-mi mie banii pe care îi are el şi îţi conduc ţara mai bine.” Şi Iane punea exaltările tatălui pe seama vinului băut, uneori peste măsură, deşi tatăl, avea pretenţia că el ştie „să-l bea pe vin”; şi nu se lasă niciodată băut el de vin.
În fine. Mult prea târziu, când din Vasile Verga de la Zorleni mai rămăsese doar amintirea, iar scriitorul de la Bucureşti, din participarea directă la evenimentele din decembrie 1989, care aduseseră „libertatea”, nu se alese cu nici un folos, ba chiar îi înmuţise vechile întrebări şi nelămuriri „istorice”: Pentru ce? Pentru cine?! Se întreba tot mai des Iane, solicitat în răstimp, să dea o nouă ediţie revăzută din romanul lui Edenul. Nu s-a mai întors la Edenul. Scrisese un nou roman, despre pariciparea lui la evenimntele numite tot mai des, şi tot mai în exces „revoluţie”. Asocierea evenimentelor din decembrie 1989, adesea, cu cele de la 1789, din Franţa, i se părea excesivă şi nemotivată. Iane şi de data aceasta se manifesta în răspăr cu vremea şi vremurile, sau cel puţin, poniciş. Reevalua nişte amintiri totuşi. Anume străzi ale Bucureştilor îi evocau „amintiri”. Bunăoară „Eroului” lângă Cişmigiu, unde tatăl, Vasile Verga, urmase să vină până târziu după război, comerciant ambuant şi clandestin, de carne proapăt tăiată la Zorleni de vită, dar mai ales de porc. Pe strada Eroului avea un vechi prieten „nea Dumitru” încă de pe vremea când fusese ordonanţă, ori şi mai elegant spus „curier” al Marinei Regale, cu sediul în vila din spatele Bisericii Albe. Nici vorbă ca în blocul lui „nea Dumitru” să fi locuit cel puţin fantoma Doamnei Sofia Grama. Însă e drept că-şi pusese băiatul să-l ducă şi până acolo, când şi avu loc scena „de groază” cu acel cap de babă în semi-deschizătura uşii „la nea Dumitru”. „Aici nu mai stă nimeni, Marinare; vremea s-a dus!”
Însă la redactarea Edenului scriitorul „înnodase” două lucruri fără aparent nici o legătură unul cu altul. Era adevărat că în vremea când tatăl, Vasile Verga, era „mare şi tare” în sat la Zorleni, venise acasă cu o Doamnă de la Bucureşti, o ingineră topograf, care urma să rămână la Zorleni pentru măsurători „pe dealuri”, înainte de a se porni la „unirea ogoarelor”. Şi Vasile Verga spusese doar atât, soţiei sale, Maria Verga: Puiule, Doamna şi echipa vor rămâne un timp în gazdă la noi. Vezi să ai grijă. Avea sarcină de partid. Atunci avu loc scena cu cărţile; când Doamna de la Bucureşti, despachetându-şi bagajele, dintr-o valiză se răsturnă pe duşumeaua din antret, o năvală de cărţi; şi Iane îngenunchiase, uimit, în faţa lor; trezind, la rîndul lui, uimirea Doamnei; tatăl, Vasile Verga îşi pusese la dispoziţia echipei de topografi şi căruţa lui, cu un singur cal, şi pe Iane ca însoţitor; se înfiripă „o mare” prietenie între copil şi Doamna, în cele câteva săptămâni cât hălăduiseră pe toate dealurile şi pe toţi coclaurii Zorlenilor şi adiacenţi lor. Şi totuşi, la plecare doamna aceea, care îi şi „furase” inima viitorului poet, cu povestirile ei bucureştene, şi nu numai, cu Mama, Maria Verga, la plecare avu o„mică” discuţie secretă, din care săteanca ieşise puţin „boţită”. De ce, mamă? întrebă Iane, de ce?! Am făcut sau am vorbit poate eu ceva rău? Nu era asta. „Scârbele de fete” scrâşni ţăranca; se putea să nu ne facă ele de râs? Umblaseră, curioase ca pisicile, prin bagajele intime ale Doamnei; îi folosiseră rujul, şi alte alea. Mai ruşinat de toate acestea apăru Iane, pe care doamna îl cătase, insistând, ca să-şi ia rămas bun la plecare, dar nu-l găsise nicăieri; se ascunsese „de ruşine”. Şi Doamna îi transmisese prin Mama, Maria Verga, mirările ei, totodată şi aprecierile ei pentru „copilul sensibil şi deosebit” care era „băiatul tău, Marie; să nu-l laşi la cal şi căruţă, să-l daţi mai departe la şcoală.”
Peste ani, La Bucureşti, în cătarea unei gazde, nimeri la o adresă de pe Bulevardul 1 Mai, unde cunoscu parcă aceeaşi Doamnă, într-o variantă chiar îmbunătăţită, dacă se putea spune aşa; avea alura unei contese din romanele lui Lev Tolstoi, sau legătura aceasta o făcu Iane, când află că Doamna fusese translator guvernamental oficial de rusă, al lui Dej şi Ion Gheorghe Maurer; şi îi povesti multe şi incredibile poveşti şi povestiri despre „Basarabia noastra”, de care ruşii „se ţin mai departe cu dinţii”. ACEEAŞI ÎNCLINAŢIE PENTRU ATENŢIA ŞI „SENSIBILITATEA” ACESTUI BĂIAT DE LA ŢARĂ , în fond, CĂUTÂNDU-ŞI destinul la Bucureşti. Şi se oferi să-l ajute, dar interveni o clauză; cu fiica ei; care era, „ca şi tine artistă, însă de teatru, actriţă, reparizată deocamdată în stagilu la Piatra Neamţ. O chema Olga. I-a dat adresa să o caute acolo şi să se învoiască cu „ea”;Garsoniera de închiriat, era fiind de fapt a fiicei. Iane trăi atunci una din aventurile tinereţii sale mirobolante, mergând până la Piatra Neamţ în cătarea Olgăi, o actriţă „trăsnită”, nici nu se putea altfel/abia absolivise Institutul de teatru; dar el era deja „îndrăgostit” de bătrână; şi faţă de „bătrâna contesă” Olga i se păru o „străină” şi o „bastardă”. Aventura se încheiase de fapt la Piatra Neamţ, după o noapte în care actriţa se făcuse şi îi făcuse pe toţi praf: îşi pusese pe masă tot salariul luat în aceeaşi zi; petrecanie la care se mai asociaseră şi alţii. Tânărul Iane dispăru aşa cum venise „pe şest”. Postase în memoria lui noile personaje „vechi de când lumea”, observă el, ca tipologii. I se păreau mai mult din Balzac, acestea de la Piatra Neamţ.
Deocamdată, „SPRE PĂSTRARE, MEDITARE, ŞI LUCRARE”, cum îi scrisese pe Biblia dăruită de Părintele Theodor, de la Copălău, înainte de a părăsi dulcea Moldovă, de la Botoşani, în căutarea mult prea urgentă, a destinului său de scriitor; sau ce va fi el mai departe. Când redactă Edenul, reconstitui personajul DOAMNEI SOFIA GRAMA, din suita de întâmplări şi persoane mai sus evocate. Numele GRAMA îl pusese ca un Omagiu adus Mamei sale, la acea vreme, şi pentru toată viaţa, până târziu, şi post-mortem, o normă morală în absolut.

ANTIEDENUL. LUMEA NOUA

IANE PAR LUI-MÊME

Iane spusese despre el (repetând ori de care ori avusese prilejul) că s-a maturizat târziu si anevoie, şi până la urmă chiar deloc; că a stat mulţi ani între parantezele, fie şi înalte, a doi prieteni, pe care nu i-a meritat: fiind ca două pedepse; că a căutat acul în carul cu fân: absolutul în iubirea femeii. Tânăr sau chiar foarte tânăr fiind încă la Botoşani, la zi aniversară, răspunsese unui oracol spontan, ce ar spune „ultimele cuvinte” în faţa „plutonului de execuţie” al Morţii: „Dar şansa?!” Acestea ar fi fost ultimele cuvinte ale scriitorului. Ceva îi şoptea de departe că nu va fi recunoscut cât şi când trebuie!
Una dintre parantezele înalte a fost CI/ alias Virgil Holomeia din romanul VIA (NERODITOARE), „regizor”(în sensul că îşi regizase la fix cumulul de înzestrare, transformând totul într-o carieră literară/sic!), şi chitarist, îngânându-şi aleanul, la chitară; sau în şoaptă în versurile, care i-au adus în planul real o celebritate incontestabilă; cealaltă paranteză, joasă de fapt, dacă nu josnică, a fost un fel de nula la nula; talent poetic comun dar producţios, băgăcios şi insistent cât încape, colaboraţionist, pe bune, până la a trezi antipatii oricui îi acorda spaţiu de audienţă; lefter caracter, răspunzând chiar iniţialelor IIL: coleg de celebritate la debutul girat de G. Călinescu (Cronica optimistului: „Poezie”). Aşa cum micuţul Iane fusese avertizat de majoritatea apropiaţilor săi, de la Mama, Maria Verga, şi până la cei mai de bun simţ oameni care îi văzuseră împreună; nu propriu zis „campioni ai umorului” (apud:CI/ Virgil din romanul VIA) cât reuşeau să producă umor; de unde invenţia din EDENUL a „Circului de poezie”, o irealitate ostentativ picantă, anume inventată de „noul” romancier; pe acest fond apăru TITI BOZ din EDENUL: o ficţiune de Sancho Panza, colţos şi colţuros, care părea ce e drept, mult mai vârstnic decât Iane, deşi nu era; decât „vârstnic” ca şi „experienţă”, prin faptele lui nefireşti: muieratic şi beţiv; slugarnic şi oportunist, gata să stuche, cum se spune, în farfuria vecinului, şi să o ia la sănătoasa la prima ameninţare serioasă, de pumni şi palme: de una sau de alta, ori şi de amândouă; depindea numai de caz. Când pământul îi fugea de subt tălpi, în curând,TITI BOZ, se lipise de Iane, cu sentiment, calculând punctual, efectul scontat; livrându-i cu alte cuvinte, poltron, iubita lui, sedusă şi abandonată, care îl şi ameninţase, de fapt, că se va răzbuna cumplit pe el, în cazul când o va lăsa cu ochii în soare, după primul avort cerut de el şi plătit tot de „el” cu 30 de arginţi (tariful vremii!), sub pretextul „de unde ştia, la o adică, dacă „autorul” faptului , era chiar el. Deci, la dona mobile, alintată şi ea tot cu o iniţială L., TISA din viitorul roman, îl ameninţase, direct, că-i va lua şi ea cât de curând, „tot ce are „el” mai bun”; şi hombre, lefter fiind (şi) de caracter, cum şi spunea mai târziu Iane,TITI BOZ din EDENUL, nu şi-a dat seama (spusese) la ce făcea aluzie „ea”! la „micuţul”/ scutul lui, cel care îl scotea din toate încăierările de cuvinte, şi nu numai. La Dona mobile. abandonată îi tăiase calea, instantaneu, micuţului Iane, care se şi îndrăgosti de ea urgent; punând în joc pe moment toată compasiunea, pentru fiinţa aceea sărmană şi părăsită; vorba vine; trecând în partitura lui Iane, jucase la cacialma: îi înfundase buzunarul „noului prieten”, cu jurnalul ei intim, de femeiuşcă alegră, care se consola şi ea, cum putea, presupunând „la sigur” că micuţul Iane nu se va împiedica de aşa „fleacuri”, la o adică; o idilă ocazională cu un binecunoscut regizor de teatru, pe bune, de la Cana (oraşul Bârlad) şi alte „mărunţişuri” încă, peste care vijeliosul Iane trecu, fără a ţine seama, căci în curând o ceru „el” de nevastă, ca să repare tot ce stricase „stricatul” său de „prieten”. În tot acest timp păstrând şi prietenia lui „sacră” cu TITI BOZ. A fost de tot hazul călătoria lui Iane cu noua soţie, pe tren, în nordul cel mai de nord al Moldovei, la Cârlibaba, localitate pe-atunci în raionul Vatra Dornei, unde „primul” le găsise, după armata lui Iane, posturi în învăţământ, ca suplinitori; şi tot el le găsise acolo şi gazdă; perete în perete, deocamdată, la bătrâna nemţoaică Frau Hauser; soţia lui Iane cât de curând îşi adusese şi fetiţa, născută în timp ce tatăl mai fusese militar încă/ în termen, în urma unei delaţiuni cum că ar fi fugind de armată; prins deci cu arcanul, ca bădiţa vasile din Amintirile Humuleştenului; aici lucrurile încurcă puţin treburile în EDENUL, cu adevărata paternitate a copilei; deşi Iane, chevalier sans reproche, nu şi-a contesat niciodată copilul; la tribunal, un an mai târziu, când la donna îl părăsi pe fugă, luând şi copila, TITI BOZ figură, într-adevăr, la proces, printre martorii apărării, în cauza lui Iane. Pentru ca nu prea târziu, să-i aţină calea din nou, fostei iubite, recunoscând dăşchis, prea voinic poate, faţă de Iane: Am întâlnit-o întâmplător pe stradă, i-am cerut o întâlnire şi ea nu m-a refuzat, ne-am iubit ca şi altădată, ba chiar şi cu mai mult foc, acum nu mai este soţia ta, nu?!
Calamburul de TISA/NISA fiind în acest sens pură invenţie, sau chiar murdară, cum doriţi! Romancierul, dornic de intrigă (romanescă) încurcă voit planurile, amestecând amintiri din copilărie, de dragul numelui Teoctista, cu fapte din adolescenţa lui prea mult întârziată, şi fără nici un discernământ practic. Dosarul TITI BOZ meritând poate un policier aparte, căci faptele unei atare „prietenii” între „artişti” ţipă; mult prea experimentatul „VERLAINE” şi inocentul încă (şi mereu) „RIMBAUD”. O gaselnita, si aceasta, zice Iane, pentru roman; pentru mai multa culoare…intelectualista; nici TITi BOZ,Verlaine,cu atat mai putin IANE, Rimbaud.

Nota bene:
L/ TITI BOZ din Edenul, a pierit într-un groaznic accident instrumentat de poliţia locală, după o călătorie literară cu scriitorii ieşeni la Chişinău, când şi unde, băut fiind, ieşise pe scenă în recitalul poetic, strigând din toţi plămânii „Jos comunismul!” Era el acum dintre cei „avântaţi” (se poate citi şi „înfierbântaţi”) deşi, Basarabia, ca RSS Moldovenească, mai făcea încă parte din Uniunea Sovietică a perestroikăi gorbacioviste; televiziunea care transmitea şezătoarea frăţească a scriitorilor români, de pe cele două maluri ale Prutului, în direct, şi-a încetat brusc emisiunea, dând mai departe, după tipic, desene animate; mâna lungă a KGB-ului îl ajunse pe fostul cântăreţ al „cârmaciului” împuşcat atunci, nu prea de mult timp, în oraşul lui din România, Istria din Edenul, Vaslui pe hartă. Iane citi vestea de pe un ziar cules la Grădina Publică de la Cana (oraşul Bârlad), dintr-un rond de flori foarte aproape de statuia poetului tutovean din istoria literaturii, Al. Vlahuţă: „Nu de moarte mă cutremur ci de veşnicia ei.” Se odihnea pe o bancă din parc când zărise acolo ziarul aruncat de cineva tot de pe banca aia, probabil; şi cum era vremea când orice ziar aducea noutăţi nou-nouţe, nu se abţinu şi culese ziarul din stratul de flori; era ziarul local de la Istria/ centrul judeţean Vaslui, care dădea ştirea morţii fostului său amic şi inamic deopotrivă. Greu de spus de ce se va fi temut Lefterache atunci când ofiţerul de poliţie (mai nou) intră în el în plină zi cu maşina lui de serviciu şi chiar pe trecerea de pietoni şi în plină amiază. „Era băut?!” a fost prima întrebare pusă soţiei „pretinului”, Lili, care, pretindea, inocentă şi îndurerată (cât de curând avea să afle că îşi găsise consolarea într-o nouă căsătorie cu unul din prietenii comuni ai lui Iane şi ai defunctului însuşi, iscălind în memoria poetului TITI BOZ, mai mult decât al celui real decât şi adevărat, Elvira Iancu!), că îl căutase pe Iane la toate telefoanele, să-i dea cumplita veste; Iane publică un ferpar până la urmă, în România literară, despre dispariţia fostului său prieten şi coleg de celebritate în „chestia aia cu Călinescu”; prea îl vizita des în visele lui de noapte acum; tineri şi nespurcaţi încă de întâmplări se plimbau pe tărâmuri necunoscute, erau poate chiar Câmpiile Elisee, discutând poezie…”
TISA” din dreptul iniţialei L., trăieşte şi azi; Laura, fiica lor, şi-a vizitat tatăl la Bucureşti, dar şi mai des soţul ei, care în timp se dovedi a fost ceea ce scriitorul bănuise a fi de la început, un impostor; cu Laura, de la un timp comunică virtual: este la Roma! Despre Nina Ţicău, „cea de a doua”, căreia „prima” îi suflase tot timpul în spate, şi în rolul căreia în Edenul, scriitorul îndeasă o sumă de inexactităţi: despre „ea” ca şi despre „el însuşi”: ea fusese o frumoasă profesoară de liceu „de gimnastică”, în timp ce „el” era jurnalist prima oară la un ziar adevărat, totodată vestit, din cel mai nord oraş al Moldovei/ „de la noi”; pe drept vestit, căci fondat înainte de evenimentele ce urmară ultimului război, de un prinţ Calimachi, fie el şi „un prince rouge”; nici mai târziu Iane nu şi-a dat seama ce l-a apucat să muşte „mărul otrăvit” chiar din „această parte”, total inexistentă în biografia lui: cu fabrici şi uzine, cu partidul „lor”, care în mod sistematic l-a respins, chiar şi atunci când „el” l-a provocat, ciocănindu-i indiscret, la uşă/ strategic, în termenii lui „consacraţi/teribilişti”, susţinând că ar intra în partid, dar pe ideile, de la Bălcescu şi Eminescu cetire; o, şi vai!
Nu a mai ştiut niciodată ce s-a întîmplat cu Nina Ţicău din Edenul, acea „Lenuş” de care divorţase la Bucureşti (după un şir de întâmplări vrednice de un alt roman; poate fi Iana din VIA), în regim special, pe acelaşi rol cu Walter Roman (era o circulară secretă la tribunale, ca numele de oarecare notorietate să fie judecate cu uşile închise şi fără public, decât cei acceptaţi de „învinuiţi”); dar şi aşa regula amiabilităţii fusese grosolan încălcată de partea adversă, încât tatăl lui Iane, Vasile Verga, aflat şi el în sală, auzindu-l pe fratele deponentei, ce îndrugă despre „băiatul meu”, se ridică indignat în picioare, protestând: „Eu ştiu cum mi-am crescut băiatul, nu poate fi vorba despre el”; încât judecătorul, cu ciocănelul dreptăţii bătând în masa judecăţii lui „solomonice”, se uimi, strigând la rândul lui: „Cine este bătrânul acesta şi ce vrea el?!” Sau întorcându-se înspre acuzat: „Vreţi să divorţaţi sau nu?Altă cale nu e!” Şi Iane încuviinţă,   potolindu-şi bătrânul părinte de la Zorleni.
Ca sa nu se creada, cumva, ca Iane nu isi da seama de limitele lui Iane, el va prelua caracterizarea „lui” dupa lectura ultimei cetitoare a EDENULUI; o cetitoare patrunzatoare si „iluminata” va conchide Iane.Poftim: „Marea reuşită a cărţii este IANE, atât de viu încât îl « poţi atinge cu mâna », şi pentru că e viu e făcut din contraste: inocent, crud, zăpăcit, minuţios, timid, îndrăzneţ, tandru şi aspru, rece şi pasional, feroce şi gingaş, iubitor şi indiferent… Şi aerian, şi prea pământesc, uneori te întrebi pe ce lume trăieşte ? În nici un caz acolo unde se află cu trupul. El face „copii de cuvinte“, şi se miră când descoperă că are şi alţii, pământeşti. Pentru el, romanul “are carne de femeie” (foarte frumos spus!) şi pare să fie mereu în căutarea a “altceva”. Ceea ce i se-ntâmplă în mod real nu poate fi decât o ciornă, bineînţeles imperfectă. Adevărata viaţă va fi în altă parte, deci caută mereu, încearcă, în speranţa unei străpungeri spre ceea ce ar putea fi viaţa, desigur nu găseşte ce caută, iar în urma lui rămân resturile acestor căutări. De fapt, prima lui « victimă » este chiar el, are ceva tragic, de predestinare, pentru că nu poate fi ca toată lumea, deşi încearcă. De ce nu poate fi ? Pentru că e, funciarmente, poet. Nici măcar cartea, EDENUL din EDEN, nu reprezintă ceea ce caută el. « E discutabilă », spune, singurul lucru indiscutabil e iubirea, dar nici ea nu poate fi găsită pe pământ, ci « în clipa netrăită ». Rezistă tânărul IANE, rezistă şi lumea lui, şiroieşte de rouă şi sudoare, luceşte de lumina zilelor de-atunci, păstrată în cute! Ţipă, geme, se ceartă, şopteşte, murmură… Firul naraţiunii rezistă şi el, pentru că e ca esenţă universal : întâmplarea, care devine destin sau unealtă a sorţii, glonţul din preajma Odesei străbate prin viaţa lui Iane şi-i determină drumul până la EDENUL (îndoielnic) al cărţii.”(L & L)

Despre toţi ceilalţi (şi toate), după cuvântul unchiului Bill/ William Faulkner de la America, din finalul „Zgomotului şi Furiei” Sale: „Ei (ele) au dainuit.”

Oricum, tatăl scriitorului, Vasile Verga, şi-l amintea, copil fiind, salutându-l milităreşte pe Rege, în timpul plimbărilor solitare ale Majestăţii Sale, de obicei eara, şi cu un câine de rasă în lesă; purtându-se cu pulberea copiilor de ţărani, inocent şi tandru, popular şi fără fasoane „de rang”; îi mângâia pe părul lor câlţos şi le răspundea la salutul „milităros” cu salutul civil: „Buna Sara, copii!” Iane, la rândul lui îşi aduce aminte „Cadrele” bunicii sale, Mama Catrina Grama (n. Caraivan), ţinute în odaia de curat din „Casa de sus”, şi reprezentându-i pe Ferdinand şi Maria, regii sufletului lor; regii României Mari şi ai împroprietăririi de după Primul Război; păstrase pentru dânşii aceiaşi sfinţenie, ca şi amintirii lui Vodă Cuza; când comuniştii au obligat-o să le dea jos, Mama Catrina a suspinat cu amar multă vreme, învinuindu-l, de aproape pe ultimul ei ginere, Miluţă Sauciuc, în Edenul Neluţă Cacica, soţul mătuşii preferate a copilului Iane, sora mai mică a Mamei sale, Tanti Ileana, în roman „Zamca”; după căderea comunismului „Zamca” din Edenul a „înviat”, ducându-şi povara anilor, după ce, rând pe rând, i-a îngropat pe Vasile Verga, pe fiica sa mai mare, Maricica: absolut naturală, şi a participat, ca deobicei, la toate evenimentele familiei, fiind cea mai originală, isteaţă şi plină de umor, castă şi credincioasă locului şi menirii sale de femeie a unui singur Om: „Melucă” al Ei. Deci, Edenul, ar fi trebuit să se”termine” înaintea ultimului capitol tipărit; Iane fiind conştient, în timp, nu numai de inutilitatea lui, dar şi de „burta” pe care o făcea, lucrarii sale, asupra căreia, a nutrit tot timpul nevoia unui EPILOG lămuritor, fie el şi discontinuu; o revenire asupra principalelor personaje şi stări de lucruri, după 30 de ani, trecuţi cu uşorul, printre hârtoape şi rătăciri, şi alucând inconştient către fatidicul An 2012, jalonat de autorul EDENULUI ca final şi „cortină”; sfârşitul şi noul început, propus de profeţii, ale spectacolului…

MAMA, MARIA VERGA (n. GRAMA ÎNOARCEREA LA EDEN

Sunt 25 de ani de la apariţia romanului meu “Edenul”. În luna Mai 1980 primul exemplar de semnal se afla pe biroul lui Marin Preda de la Cartea Românească, numai cu două zile înainte de neaşteptata moarte a marelui scriitor. Lucrul acesta îl ştiu de la dr. Boanchiş, dentistul lui Preda, care trecuse pe la directorul CR întâmplător, sau invitat ( amănuntul acesta nu mi l-a mai precizat), dar se agăţase cu amândouă mâinile de noua mea carte: eram, ce mai, prietenul lui, eu deschisesem, cândva, tirul la ziare, cu un articolaş din România liberă, să-i facem popularitate din toate părţile, celui ce avea să profeseze în curând, pe lângă stomatologie şi arta, mai exact pictura de şevalet. Începuse prin a organiza pe holurile Policlinicii Drumul Taberei, unde era şi director, o expoziţie cu nume mari ale picturii contemporane, în frunte cu Ciucurencu, unul din marii săi pacienţi speciali, care a şi pus, de altfel, umărul zdravăn la prosperitatea dentistului. Să ai după moartea marelui pictor nu ştim câţi Ciucurenci nu era chiar de colea! Dar pe-atunci ca tot doctorul obrăznicuţ, simpaticul ardelean frecventa lumea mare, fără complexe sau inutile sfieli. Lumea mare a artelor şi literaturii, deoarece alta mai bine marcată, cu acest nume, nici nu era în epocă. Dl Preda i-ar fi spus să-şi mai amâne plăcerea de-a mă “avea” însă l-a întrebat: Îl cunoşti? Dar chiar şi-n faţa unei confirmări superlative, Monşerul s-a abţinut să-i dea lui exemplarul de semnal abia adus din tipografie: Nu pot monşer, încă n-am citit cartea nici eu; o potriveală cu două ţinte de fapt, la Preda, în ce m ă priveşte, deoarece mult mai târziu, după ce fusese de-acum îngropat şi se spuneau pe şanţul morţii lui toate poveştile şi suspiciunile, Dl. Bătrâneanu, casierul Fondului literar ( casieria era uşă-n uşă cu biroul directotului CR), mi-a relatat şi dânsul cum ieşise directorul din birou, cu revista “Tribuna României” în mână deschisă la paginile de Tribuna Artelor, unde tocmai citise cronica mea, pe trei coloane, la romanul “Cel mai iubit dintre pământeni”. „I-am halit dom’ le, uite ce scrie băiatu ăsta aici!” “Băiatu ăsta” eram eu şi dom’ Bătrâneanu la rândul său se mândri că mă cunoştea şi el destul de bine, “un om de încredere” , mă caracteriză el – aşa mi-a spus, şi aşa şi eram, din moment ce de la mine primea ciubuce la încasări de împrumuturi sau drepturi de autor, iar de la Alţii-gradaţi în civil sau numi informatori, Nu; niciodată, sub nici un chip! Dom/Bătrâneanu intuia perfect toate gradele, inclusiv pe colaboratorii lor din umbră. “Domnul director Preda s-a mândrit foarte tare cu articolul scris de Dvs.” Trebuie să fi fost, de altfel, ultimul lucru pe care l-a citit atunci, cu o zi înainte de a-l găsi mort la Mogoşoaia. Acum se cunosc toate scenariile posibile, dar un lucru e sigur, că la Mogoşoaia plecă în după amiaza zilei de 15 Mai, din biroul său de la Cartea Românească, unde sticla de whisky trebuie să fi fost pe jumate…în momentul chemării taxiului…
Bref! Ce m-a determinat pe mine, poet, fentat de cenzură din primul moment, dar aflat oricum “în ascensiune”, să mă apuc de romane? Setea de îmbogăţire?! Mărturisesc aici un calcul pragmatic însă deloc meschin. Mai scrisesem proză, am spus: proza tuturor ghinioanelor, a Viei neroditoare isaiice, la umbra lui Dostoievski, ambiţii mari, paranoide chiar, însă destinul, când te întinzi prea tare îţi taie craca…; manuscrisul Viei se mai plimba încă de la Anna la Caiafa, nici nu mai ştiam pe unde era, când m-am hotărât să scriu altceva şi total diferit.
Citisem atunci Un veac de singurătate al lui Marquez, cartea care ne înebunise pe toţi, prin lunga ei naraţiune discontinuă şi aparent ternă, dar bine dozată cu efecte de realism fantastic, ceva absolut nou, de nu chiar mirobolant. Ceea ce învăţam de la Marquez era numai o aparentă modestie, să scrii direct, reportericeşte aproape, numai despre ce ştii foarte bine. Interceptasem cumva lecţia respectivă şi din Faulkner, mai ales din studiul, sau monografia lui Sorin Aslexandrescu, pe care o ţineam ca instrment de lucru şi stimulare la loc de cinste. Sunt sigur că vă aduceţi aminte din cartea lui SA de episodul cu Sherwood Anderson – un scriitor cunoscut deja, de la care tânăruil Faulkner putea primi sfaturi, cu atât mai mult că i se păruseră de mult bun simţ: “Eşti un băiat de la ţară. Tot ce cunoşti este peticul acela de pământ, din Mississipi, de unde ai pornit. Dar şi acela e bun, şi acela este America. Scoate-l afară din America şi, aşa mic şi necunoscut cum e, totul se va prăbuşi, la fel ca atunci când smulgi o cărămidă dintr-un zid. – Nu dintr-un zid de ciment, am spus eu.. – Da, dar America nu este încă cimentată. Oamenii o construiesc încă…Iată de ce nişte băieţi ignoranţi şi neduşi la şcoală , ca dumneata şi ca mine, nu numai că au o şansă să scrie, dar trebuie să scrie. Tot ce America ne cere este să o privim, să o ascultăm şi să o înţelegem, dacă putem. Şi nu să o înţelegi este important, ci să crezi în ea chiar dacă nu o înţelegi, şi apoi să încerci să spui asta şi să o aşterni pe hârtie.”
Nici nu vă daţi seama ce impact a avut un asemenea text asupra mea în acei ani. Am spus deja că în tot ce gândeam să fac porneam de la cele mai exorbitante premize. Aşa cum fusese cu Demonii lui Dostoievski şi epigraful biblic de-acolo… cu demonii intraţi în porci. Iar acum mi se servea cea mai simplă şi sigură metodă: “Eşti un băiat de la ţară. Tot ce cunoşti este peticul acela de pământ…” Amânam pe mai târziu viziunile copleştoare ce se revărsau din textele profetice biblice, şi mi-am propus să mă raportez direct la obiect: iar “obiectul” meu putea fi ca şi în cazul lui Fualker “peticul acela de pământ” de unde pornisem. Şi de ce nu! Dar ca model de scriitură şi “tipografic” dacă vreţi, l-am luat pe Marquez, cu lungile lui perioade narative pe zeci de pagini, fără spargerea textului pe capitole şi capitolaşe: partea întâi, partea a doua etc., etc., cea mai mare plictiseală. Îmi plăcea că povestea columbianului curgea non-stop, ca un râu revărsat, ori , reminiscenţă la mine de Lautreamont, “ un fluviu majestuos şi fertil”.
Şi cred că a mers cumva: am început să spun povestea vieţii noastre de la Zorleni cu puţine modificări şi la cotele cele mai joase: în loc de Zorleni / Orleanu – şi personajelor le-am schimbat numai numele, nu şi prenumele: Tata este tot Vasile, dar Verga, şi Mama tot Maria…Unde lucrurile o luau razna cu imaginaţia, sau se loveau de afrontul unui subconştient gata să mă răzvrătească, am şi inventat copios alte nume destul de trăsnite: tanti Ileana, cea mai iubită mătuşă a noastră, sora mai mică a mamei, care îmi legănase ca nimeni alta copilăria, cu iubirea ei de a doua mamă, deveni Zamca, nume de mănăstire părăsită, pentru că ea însăşi în imaginarul meu era ca o mănăstire părăsită de lucruri sacre, profanată, căci soţul ei, Miluţă Sauciuc, fost activist de partid raional, din promoţia “durilor” era ocnă…de aceea în roman l-am botezat Neluţă Cacica ( aluzie la ocnele de sare de acolo!)! Lefter era Titi Boz şi Lica deveni Tisa, iar soră-sa ( una mai mult imaginară) Nisa. De la Tisa pân la Nisa fusese spaţiul de hoinăreală al unor picaro distanţaţi de realitatea plauzibilă, în Circul de poezie… Aceste “corespondenţe” veneau ca de la sine; ce e fascinnt într-un roman, când îl scrii, observam, este să inventezi cât mai mult, abia sprijinindu-te în cârjele realului, pe care, de altfel, încă de la prima cotitură e şi mai bine să le arunci.
Atunci era la modă ceea ce s-a numit “romanul obsedantulu deceniu”, marile dezvăluiri din epoca stalinistă, erau pe bandă, deşi totul trebuia făcut cu tact şi “acoperire” pe documentele Congresului IX al PCR, căutând să dozezi, totuşi , “cele ale Cezarului”, dând impresia (încă) a unui realism comandat!. N-am pus la bătaie istoria fabuloasă a “peticului meu de pământ…de unde porinsem…” ca la Faulkner, unde mitul şi viziunea biblică veterotestamentară sunt preeminente, chiar şi în trilogia lui: Cătunul, Conacul, Oraşul…am coborât standardele pe schema “obsedantului deceniu”, pentru că eu trebuia nu doar să scriu un roman de cca 500 de pagini, dar să-l şi public imediat şi să iau pe el cel puţin 100 000 lei, bani grei pentru unul ca mine atunci. În timpul lucrului cu editura, deşi îmi alesesem un redactor “neutru” şi de mare bun simţ intelectual ( pe Sorin Mărculescu) , sau chiar de aceea, tot a trebuit să mai tai din textul propus… de la o sută de pagini în sus. Şi am reuşit să publicăm până la urmă, cu chiu cu vai, vreo 350! Scandalos de mult şi aşa pentru un începător. Dar contase referatul pozitiv al lui Valeriu Cristea ( fie lăudat întru cele veşnice) care mă anexa cu textul meu “universului moromeţian” cu ţărani problematici şi “prăbuşirea timpului”, deşi, în cu totul alte condiţii decât la Marin Preda. Şi cu alt verb: eu eram moldovean robit culorii de limbă şi amănuntelor. Iar Marin Preda îmi era chiar atunci “concurent”; de unde naiba să mai fi luat eu pe “Edenul” 100 000 lei, când “Monşerul” înghiţise tot pe “Cel mai iubit dintre pământeni”, tipărit, spre ghinionul multora, în acelaşi timp. Vorba lui Nichita St., adresată de la obraz aceluiaşi “Monşerul”: “Hoţ bătrân, ne păpaşi toţi banii!”
După apariţia cărţii am avut parte de câteva cronici bune, dar nu din partea “monştrilor sacri” ai criticii profesioniste…în “România literară” a scris un domn Grigore Smeu, etnolog şi prozator el însuşi, şi mi-a semnalat cronica drept “excepţională” dl Fulga, vicepreşedintele US. Eu vă ştiam un poet extraordinar, dar Dvs ne uzurpaţi acum şi pe noi prozatorii…Glumea tandru, fireşte, era un om bun, un om înţelept, un om lovit cu viaţa şi istoria, cel puţin eu l-am iubit foarte mult şi-l priveam ca făcând parte – faţă de mine, din “părinţii literaturii”…O altă cronică, cea mai aproape de mine, a fost la “Tribuna României” , unde lucram deja şi eram în faza “pe cai mari”: redactorul şef Petre Ghelmez avea această bună strategie, de-a insista chiar, să se scrie în revistă, despre cărţile noastre, pentru ca cititorii, mai ales cei din exil, să vadă cine scria revista…Cronica la “Edenul” a fost semnată de titularul rubricii, Dumitru Radu Popa, un profesionist, care nu se răsucise încă împotriva mea. Citise bine şi atent textul: decupase toate clivajele: de scriitură ( roman în roman); de înţelegere şi de rostire…oferind “viziunea de ansamblu a unei lumi frământate, a seismelor unui spaţiu caracterizat mai puţin prin date etnografice şi mai mult printr-un tip de geografie spirituală profundă, prin trăsături psihice, de temperament inconfundabile. E acesta poate primul merit al romanului lui Ion Murgeanu: faptul că instituie un spaţiu de trăire, lumea de la Orleanu, un univers în devenire, serios afectat, până în străfunduri, de mişcările unei epoci – perioada de după cel de-al doilea război mondial – care avea să schimbe deopotrivă indivizii şi colectivitatea. Romancierul reuşeşte însă, chiar în această schimbare, să sugereze existenţa unei permanente identităţi, să găsească în supravieţuirea însăşi, puterea unei lumi de a-şi trece povara vieţii peste timp.”
Ce mai vroiam poate? Mă citise corect sau chiar mai mult decât atât. Aplicat obiectului pe care e drept că-l cizelasem ( cât ştiam eu “cizela” pe-atunci) cu o infintă iubire: au fost pagini pe care le udasem cu lacrimi sentimentale: s-ar putea vedea mai ales evocarea bătrânilor şi-n general “cei simpli, cei neînvinşi”, cum atrăgeam atenţia într-un scurt epigraf, anume alcătuit dintr-o sintagmă spontană. Cronicarul continua pe acelaşi ton: “Aceeaşi fervoare de cunoaştere o depune el şi în domeniul vieţii sentimentale, unde eşecurile succesive îl fac să ajungă la un gen de fatalitate. Cazuistica erotică e de altfel unul din punctele de forţă ale romanului, Ion Murgeanu vădind o certă aplicaţie pentru analiza stărilor liminare, a relaţiilor sufleteşti foarte intime. Refuzat sistematic de complexitatea feminină, Iane Verga nu este, la rândul său, mai puţin complicat. Dar povestea lui se rezolvă prin atracţia rostirii.Va fi romancier, salvând estetic propriul destin şi substanţa lumii pe care o poartă.”
Ce nu aş fi putut face cu atare recunoaştere? Probabil că totul. Şi de fapt n-am făcut nimic. Ca deobicei, nu m-am lăsat copleşit de laude, dimpotrivă, devenisem prezumţios, şi afişam veşnica mea detaşare de contingent, şi deci şi de obiect, total neproductivă! I-am luat pe băieţi mai întâi “aux tapis franc” – la cârciumă deci…într-un loc mai deosebit: era în vogă atunci un subsol din Amzei “la fraţii Chivu” şi cârciuma se numea, dacă nu mă înşel “ Mignion”, păstrând urmele sau umbrele unei “privatizări” de probă, din vremea aşa zişilor “mandatari” ( “n-au dansat decât o vară”) , dar unii au rezistat sub umbrela atotcuprinzătarei “instituţii oblonite”: Secu! Ştia toată lumea şi noi cei dintâi! Din toată echipa de “consomişti” unul singur se ţinea scai de mine să-mi explice punctual ce era şi ce nu era bine făcut, în “Edenul” meu; venise la el cu o foaie, pe care-şi notase cu acribie, de la expresii impropii şi până la hibele de construcţie, “structura metalică” a întregului, “armonia lui necesară”. Aruncam orice intenţie de seriozitate în derizoriu: Mai turnaţi-i lui Silviu în pahar, l-am persifat eu tot timpul pe Silviu Angelescu, pe post de prieten de gaşcă al cronicarului DRP şi amicuil nostru prin acesta!. Era totuşi profesor la Filologie, deşi acolo se agăţase de coada căruţii, pe un dosar de cadre prost, ca   Radu însuşi; dar în câţiva ani avea să mă “ruşineze” practic, la modul cel mai concret, publicând el însuşi un roman: “Calpuzanii”, o capodoperă de limbă literară cu intarsii cronicăreşti “muntene”, şi cu un subtext “scanalos” , vizând “realităţi contemporane”, de care nici pasărea nu s-ar fi atins în zbor, cu atât mai puţin fricoşii de serviciu, sau oportuniştii, de la Eugen Barbu ( pe care-l survolase de sus, căci “Calpuzanii” ca “roman istoric” îl găseam mai valoros, şi cu mult deasupra “Princepelui” însuşi, una din cărţile mari ale lui Eugen Barbu) şi până la Marin Preda, exclus deocamdată din schemă, cu trecerile lui “prin fiord”de la ţărănii la intelghenţie, sau cum bârfeam noi acolo, în cercul nostru , trecând “ de la tonţi la conţi”. Însă cu o floare nu se face primăvară, şi nici talentul, oricât de bine   acordat la ora exactă a literaturii, într-un context dat, nu ajută la nimic, dacă “chemarea”, vorba lui Arghezi, “nu te-a învins!”
După evenimente, pe Silviu A. l-am regăsit o clipă şef peste noi, la Fundaţia lui Buzura, cu râsul lui “peste bord”, ştrengăresc încă, tot timpul binevoitor şi tandru, chiar şi atunci când ne-a luat biroul – fostul apartament al lui Nicuşor – prinţişorul, din fosta Casă Malaxa, cuibuşor de nebunii şi pe vremea regilor conţi, când poposeau acolo la secret Carol şi Lupeasca lui, şi în vremea regilor tonţi, când aici fusese comandamentul “prinţişorului” , la nu mai ştiu ce festival al tineretului revoluţionar de gaşcă…Pe noi, foştii lui prieteni: eu, Gică Istrate, Silviu ne-a plasat “la urmă” , în fostul garaj reamenajat, deşi noi fusesem întemeietorii primei publicaţii post-revoluţionare, de fapt, căci numita “Zig-Zag” apăru după noi, şi ruptă de fapt din coasta noastră, dacă ţinem cont că Paul Nancă, din senin întreprinzătorul privat, fusese cu noi “în comunism”, iar la noi la TR venise de la “Convingeri comuniste” , revista “convinsă” a UASCR…
În fine, vreau să ajung unde n-am ajuns până acum decît foarte tangenţial: îmi susţinusem proiectul ca pe un examen dat în grabă şi adesea “pentru notă” şi cam atât. Deşi Edenul avea să răscolească cenuşa unor incredibile pasiuni la el acasă, de fapt, pe locul indelebilei “inspiraţii” originare. De altfel, cineva de la Tribuna României, Dl Pan Solcan, mă avertizase că acolo în sat “se va produce o răscoală”…
- Ca la 1907? L-am întrebat “cu hazul meu nebun”.
- Mai rău. E vorba de neamuri care nu iartă uşor şi nu uită.
Dl. Solcan era prozator de profesie, un prozator foarte bun, ştia deci să se obiectiveze şi-n partida unei lecturi colegiale; pe terenul lui de redactor şef adjunct mai mult simula:era şi aceea o artă pe-atunci…

Marile premise de la care am pornit în acest spaţiu se estompau. Apăruse ca din senin deux ex machina o cititoare neprevăzută: tanti Ileana/ alias Zamca, foc supărată pe mine şi pe cartea mea. O pusese pe Maricica, fiica ei mai mare, funcţionară în Bîrlad la Poştă, să i-o citească “punct cu punct”, şi din ce îi citea , din ce se “înnegura” tot mai tare, nevenindu-i parcă a crede: Cum? asta scosese nepotul ei drag “despre ea”?! Şi mai ales despre “Melucă” al ei, fostul activist de la raion,. care-şi belise în primul rând neamurile din sat…Dar ea nu vroia să primească nici o explicaţie, cum că n-ar fi vorba acolo, totuşi ,“de ei”; că “aşa-i novela” ( conf./Înv. Aniţei), de la unul se ia mustaţa şi de la altul umbrela, ca să construieşti personajul…Nu o duceam eu uşor cu vrăjeala, pe şturlubateca tanti Ileana cea atât de ageră, de haioasă în fond, toată copilăria şi adolescenta noastră…maestra de ceremonii a familiei şi naşa din oficiu, a tuturor celor obligaţi de cutumă, să se cunune ori să-şi boteze copiii la preot, chiar împotriva vremurilor…dar ea avea “protecţie de la partid” şi ausweiss poate…cu “Melucă” al ei. Atunci era bună, iar acum nu mai era?!
Mă durea sufletul de-acest malatendu neprevăzut: însă de fapt lucrat în inconştienţă, sau chiar cu cinismul inconştienţei. Şi atunci mi-am amintit de acelaşi Marin Preda, după ce scrisese primul volum al “Moromeţilor”, recitindu-şi manuscrisul, după ce treaba fu încheiată: Cartea aceasta nu trebuia scrisă niciodată. El ca prozator exclusiv şi deci ins obiectiv prin vocaţie… cel puţin fusese lucid de la bun început; eu nu; eu crezusem că era dreptul meu să-mi fac de cap cu biografiile bietelor mele neamuri de la Zorleni ( “cei simpli, cei neînvinşi” ), fără a mă gândi şi la consecinţe.
Tanti Ileana, cu timpul s-a lăsat mai mult învinsă decât convinsă; învinsese iubirea ei specială pentru mine, dar tot mi-o plăti cineva până la urmă ( la îndemnul ei poate?!!): la moartea ei, care surveni chiar acum, în timp ce depăn aceste rememorări, nimeni nu m-a contactat de la Iaşi, unde tristul eveniment s-a petrecut, să-mi pot exprima cel puţin regretul…Ei, da; eu să rămân cu cartea mea cu tot; nici moartă n-a vrut poate să mă ierte…se poate interpreta şi aşa…Îmi rămân în închipuire, serile de lectură de la Zorleni ale Edenului , cu tanti Ileana şi Maricica, una din verişoarele mele de suflet, altfel, strânse sub bec, cum altădată viitorul Domn şi prea învăţatul om al timpului său, Dimitrie Cantemir, îi citise la lampă, la fel, din Cronici, neşcolitului său tată analfabet, însă domn al Moldovei el însuşi, înaintea fiului, Constantin Cantemir Vodă. Şi din această lectură trufaşă şi intempestivă, atât de supărată pe fapta mea, se lăţi la Zorleni vestea Edenului, care fu trecut, mult timp, din mână în mână, în câteva exemplare, cine ştie de cine aduse acolo; un succes, fireşte, dar încă ce succes “otrăvit”. Faima şi otrava fiind de când lumea, complementare în fond, de la Socrate încoace…

Nu m-am îmbătat nici aşa, cum se spune, cu apă chioară; căci n-a fost nici acesta un succes care să “consacre”. A fost un succes, ca să-i spun aşa, de folclor local, deşi gustasem deja gloria la Zorleni ca poet, într-o întâlnire anterioară Edenului, cu elevii noului liceu argo-turistic, înfiinţat pe temelia fostei Case Regale, de care acum nu mai ştia, sau nici nu mai voia, de fapt, să ştie cineva. Iar eu le-am dezvelit atunci, uşor, pânza de pe ochi, vorbind, după formula regilor noştri : “La cei de faţă şi viitori”…despre gloria unui trecut plin de şoapte şi zvonuri mari.
Nu m-a împiedicat nimeni s-o fac, dar la ieşire, pe sub podul de flori a “viitorilor” , cineva tot mi-a şoptit: Ne-aţi făcut probleme…vedem noi cum o s-o scoatem la capăt… Drept care nu m-au mai invitat la ei nici după evenimente, când fostul fief al regilor “originari”, ca să le zicem aşa, s-a transformat în fieful lui Ion Iliescu şi ai săi, care a şi vizitat Zorleni, într-o jalnică delegaţie politică, amirosind a jegul trecutului ceauşist…

(paranteză necesară: DE CHEMAT TOT AM MAI FOST CHEMAT ODATĂ, CÂND S-A INAUGURAT „CENTRUL DE STUDII EUROPENE” DIN CADRUL COMPLEXULUI ŞCOLAR AGRO-TURISTIC ZORLENI, CARE A PRIMI NUMELE „ION MURGEANU”/cu un fast aparte şi fireşte, în noua ordine, şi cu o ceremonie adecvată:civic-religioasă; iniţiativa fiind a Dlui Director IoanHuiban şi a Profesorului de Română Gruia Novac, cunoscutul animator bârlădean, ajuns cine ştie cum şi de ce, câteva semestre la Zorleni; lor le datorez cinstea de a propune numele meu de poet şi scriitor noului „CENTRU DE STUDII EUROPENE” din satul şi comuna natală. MULŢUMIRI REÎNNOITE!”)
În fine, ca să ai succes, ar fi trebuit să fi ştiut dinainte “cum se face el”, inclusiv în lumea liberă, mai întâi. Sigur că A. Păunescu învăţase, din acest punct, câte ceva în America, sau poate chiar “şi mai mult”. La noi succesul este adesea scălâmb şi vine ca mai tot “ce ni se dă” în genunchi, dacă nu chiar pe brâci. Dovadă succesul “literaturiii exilului” după revoluţie…un brand cu cei trei corifei ai săi: Ionescu, Cioran, Eliade. Exact în clipa când din nimic se cădelniţa, pretutindeni şi în prostie, devenisem “mai religioşi ca popa” şi “popa la fel de mult ca şi noi”. Dar literatura celor trei, trebuie s-o recunoaştem cinstit, că nu şi-a întemeiat niciodată succesul pe “religiozitatea “ ei. Am spune chiar dimpotrivă: absurdul ionescian şi negrul de ocnă cioranian, mai mult sunt anticristice şi liber cugetătoare, sau cel puţin agnostice, decât liturgice şi evanghelice. Mircea Eliade, strălucit savant al religiilor, în literatura lui scrisă din exil, în româneşte, rămâne, pe porţiuni mari, lamentabil mediocru; şi ar mai fi un lucru chiar şi mai grav. Declaraţia sa ante-mortem. “Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este cenuşă.” Or la moartea lui atât de solemnă, cu participanţi din toate sectele protestane ubi et orbi , dar oficiată ortodox din slugărnicie şi oportunism, trupul lui deveni cenuşă fiind ars…Quod errat demonstrandum…
Pe Cioran, vorba lui Ion Gheorghe, “l-am urmărit”, ce-i poate scrumbia, încă de când am citit “Pe culmile disperării” , în plin comunism, la Valea Vinului, într-o vară, pe copie xerox, şi-am aruncat textul enervat, decretând: Omul ascesta nu ar fi mai trebuit să scrie nimic după chestia asta; îşi luase angajamentul, dar nu s-a ţinut de cuvânt…deşi nu eram “total” documentat cu doctrina legionară şi parcursul novicelui: din pădurea de fiare în mlaştina disperării, până pe culmile disperării…toată viaţa a supt din aceeaşi acadea neagră, ferindu-şi convingerile din tinereţe cu ample perdele de fum, din plumbul tiparului; după ce-i făcuse portretul-robot Căpitanului în superlative, unul pe care românii nu-l meritaseră avant-la-lettre, înainte de-a se ivi după el, pe plai, Geniul Carpaţilor, la Paris Căpitanul devenise, şi tot subt pana cioraniană,   “un fel de haiduc zaporojean” antisemit şi abscons, aproape analfabet, în timp ce evreii biemeritau din partea ucenicului legionar, într-adevăr, excepţionalul eseu: “Un popor de singurateci”; însă aceasta după ce-l denigrase abject pe Apostolul Pavel, născut din acelaşi “popor de singurateci”, şi pe Iisus însuşi, ca pe un pericol, last but not least, care diluase voinţa de rău a lumii – un comandament cioranian: A face răul să se exprime frumos. (La capitolul Cioran corespund perfect cu Mircea Ciobanu, care-mi spusese odată: „Urât trebuie să-i fie omului ăsta când rămâne singur cu el însuşi.”) Bietul Eugen Ionescu şi-a plâns ultimii ani de milă în faţa neantului absurd, bineînţeles, atunci când credinţa joacă mai departe în rolul lui Hamlet: To be, or not to be…That is the question.
Declinul Occidentului şi-a găsit în aceşti post-nietzscheeni, în fond, nişte vajnici cavaleri ai Apocalipsei de jos. De ce nu am spune deschis aceste lucruri? De ce nu am spune că, mai mult sau mai puţin, toşi aceşti trei corfiei sunt în substanţa operei lor “anticreştini” ( Cioran în mod declarat antihrist) adăpându-ne o predispoziţie ateistă post-festum, forjată bine în comunism. Nu se mai pune problema unei morale a supravieţuirii prin eroism sufletesc şi onoare transcedentă. Omul e căzut iremediabil; să-i mai dăm un picior în cur cu arta noastră de energii negre, ca să se ducă la vale, în râpa globalizării, pe reţeta unui New Age mereu pasabil, din modernisme fumate, în icongruentele postmodernisme de mare vogă, şi de vagi definiţii. Cu elite, a noilor yesmani, nominalizate, pe măsura pirateriei politice actuale, de la intruvabilul injurios /cândva şi nu prea demult, la adresa României, H.R.-Patapievici, la perechea de noi şi „vestiţi comii ai micului ecran”-un fel de Lolek şi Bolek, sau o variantă „filosificească” a perechii Tănase şi Dinescu,-Andrei Pleşu &Gabriel Liiceanu, şi până la ubicuul domn/ pierzând vizibil în greutate (intelectuală), N. Manolescu?!
De ce nu a fost omologat în mica serie şi Vintilă Horia, singurul care a scris din exil capodopera necesară, intitulată chiar aşa; şi frumos şi exact: Dumnezeu s-a născut în exil…peste care s-au năspustit la titularizarea ei pentru premiul Goncourt toată armata roşie a fostului bolşevism iudeo-masonic reciclată. Însă ce e drept nu-i păcat, fără iudei glorie nu s-a făcut nici pe Sena şi nici chiar la noi; de la Sadoveanu până la Labiş, nimic nu a fost posibil ca şi glorie, fără evreii noştri, singurii care ştiu ce cumpără pentru că ştiu după aceea să vândă. De ce nu avem şi noi Premiul Nobel pentru literatură măcar? Pentru că, vorba lui Iorga, fiecare popor are evreii pe care-i merită! De aceea şi evreii noştri cei mai dotaţi, când au simţit că   provincialismul nostru îi poate înghiţi iremediabil, au dat fuga la Paris, să se re-afirme, şi nu au mai revenit între balegile mioritice: cazul Fundoianu – Fondane… dar parcă numai al lui?!. Paul Celan, Gherasim Luca,ş.c.l.
Cât despre noi, ştiţi vorba aia: Vin ai noştri, pleacă-ai noştri, noi rămânem tot ca proştii! Dintre cei arşi de dorul reîntoarcerii la glie, după ce tiranul căzu, am reîntâlnit câţiva în direct. Nu în ultimul rând pe Mihai Ursachi, poate cel mai talentat poet sosit printre noi “cu noul transport de creiere din Moldova” ( apud:Ilie Contantin, în anii 70), care s-a comportat admirabil în exil, după ce a doua tentativă de a fugi în lumea liberă nu a mai eşuat ( prima, din anii strălucitei sale studenţii l-a costat câţiva ani grei de puşcărie pentru un tânăr în formare): îi ascultam într-o vară la Bran, sub scutul munţilor, de pe un mic tranzistor al unui june inginer de la “Apă grea” din Oltenia, şi le comentam, fulminantele interviuri de la BBC; însă reîntors, în anii libertăţii noastre “totale” : cel puţin a libertăţii de expresie, s-a spus, - se comportă lamentabil, luptându-se cu năravul său personal, şi cu moravurile, ca într-o bună zi să dispară, cum s-a spus cu cinism, “în plină putere creatoare”…încât chiar ne întrebăm sincer: Ce se întâmplă cu noi? Cum e chestia aia cu “literatura de sertar” , care, în închipuirea unora ar fi putut umple “după eliberare” fosta Bibliotecă din Alexandria, incendiată tot de un nebun “istoric”-sau numai isteric, dar nu a putut umple nimic; căci de fapt sertarele marilor scriitori trăitori acasă subt vremi ,au fost descoperite goale: tot ce scriseseră marile genii autohtone, dizidente şi nedizidente, publicaseră în risipă, sau chiar şi-n prostie, pe bani bunicei, cu cheie sau fără cheie, nu mai rămăsese nimic să ne spele onoarea, după ce regimul Ceauşescu şi nevasta lui căzu; dar se adeveriră încă odată vorbele lui A. E. Baconsky, care-mi spunea încă-n anii 70, deci, că la noi se publică mai mult decât se scrie…

Aşa a fost; iar noi, câţiva, care am fi putut infirma regula prin excepţie, am fost priviţi, cum spuneam, strâmb; editorii solicitaţi, cu cele câteva manuscrise de sertar, răspunzându-ne topârcenian:“Pentru ce să dăm cu var?” Încât chiar m-am gândit, după ce mi-au respins “Estul sălbatic” la câteva edituri grele şi libere să rişte, dar Carla în decembrie nici nu fu luat în discuţie la Humanitas , în legătură cu aşa zisa literatură de sertar. Mulţi au fost care ne-au amenţat în vremea aceea, cu aşa ceva, dar puţini au rămas după aceea… Sigur că m-am repezit ca tot omul pe noutate, şi am citit şi eu primele cărţi ale omului recent H.-R. Patapievici “Zbor în bătaia săgeţii” şi încă ceva parcă, “eseuri asupra formării”, o specie nouă, vedeam, care pune carul înaintea boilor, descriind o operă care a rămas în continuare “secretă”, căci mai departe “filosoful” s-a dedat luptelor publice de gladiatori mai mult sau mai puţin pitici. Cunoşteam strategia, dacă se poate spune ceva, încă dela amicul nostru Cezar Iv. , când acesta ne ameninţa cu manuscrise impunătoare, dar interzise, care nici până azi nu au mai fost tipărite, şi ce nu s-ar mai putea tipări azi. Vorba aceluiaşi C. din anii lui tineri şi înţelepţi: Cât de prost trebuie să fie ceva scris ca să poată apare, mai ales astăzi, în libertate… Aş risca oricând, cu cele patru romane aflate încă în manuscris: Estul sălbatic, Goana după fluturi, Călătorie cu Eva , Carla în decembrie ( în felul cum l-am tipărit nu poate fi numit tipărit), dar cine-mi plăteşte mie hârtia? Cine riscă pentru mine?”

S-a întors din exil, dar niciodată de tot, o minunată doamnă scriitoare despre succes, şi nu numai, Silvia Cinca, pe care nu am cunoscut-o şi înaintea deluviului…Mi-a arătat multă prietenie, mulţumesc. Ea mi-a înlesnit, nu pot spune, ca să n-o supăr, şi în ce condiţii, iniţial, să scriu Suplimentul Cultural al “Meridianului Românesc” din California. Pe urmă a cumpărat Editura Eminescu şi am sperat că aşa îmi punea mie, în fine, Dumnezeu mâna pe cap. Mi-a telefonat şi mi-a cerut romanele din manuscrise. Am început cu unul care mai fusese citit prin edituri particulare şi “iubit” pe fugă…Călătorie cu Eva, …mergea totul frumos pănâ ce într-o nefastă zi s-a blocat ( ca deobicei) din senin. De ce, Domnă, de ce? În câteva luni, mi-a spus, devenise aproape falimentară. Dar nu de asta. În câteva luni Înalta Doamnă, care se descurcase excelent, ca scriitoare de nota 10 la Washington, la Bucureşti devenise din nou româncă. Nesigură, îşi apleca urechea-n stânga şi la dreapta. I-am spus-o, de altfel, fără s-o menajez, prin telefon. M-a întrebat despre câţiva funcţionari de-ai săi, preluaţi cu redacţia încă de pe vremea lui Valorică. Nu ştiu, nu cunosc. Ei însă pe mine mă cunoşteau şi năravul meu de a da cu bota în baltă. Îmi închipui că m-au “pârât”. Ori i-au băgat în cap binevoitoarei mele rude literare, ceva despre cvasi- inexistenţa şi „nulitatea” mea, probabil…
Uite cum stăm deci cu succesul şi tot nu apelăm la suicid; pentru că Dna Silvia mi-a povestit, când mai stăteam de poveşti încă, ce fel se face succesul literar la America: se ia un autor şi se riscă pe barba editorului cu o promoţie urieşească: pui atât la publicitate ante cât calculezi că vei scoate din primul tun…iar pe urmă cartea lansată nu te mai întreabă nimeni ce cantitate de geniu conţine în ea: merge singură pe picioarele ei fie şi artificiale…Sandra Braun, Paulo Caelio şi sau recent Dan Brown, Elisabeta Gilbert. Merge banda! Nu trebuie să fii genial; trebuie să fii bun sau corect gramatical; dar mai ales politically correct! Dar mă voi opri aici cu lunga mea filipică; deoarce chiar aşa: Qui prodest? De fapt, nu mai am nici un complex de personalitate. Singurul complex de la tinereţe, de care am fost marcaţi cândva, “complexul culturii”, s-a evaporat de foarte mult timp; şi cred că am făcut demonstraţia cine sunt şi cât pot să fiu. Mulţumesc pentru “Turnul Onoarei” de la Vinea; pentru Metafizica practică ; pentru Himera Literaturii, scrisă în tndem cu fratele Lazu, tipărită la Curtea veche; ar mai fi Septuagenarele, un volum de versuri inedite, o Carte a treptelor: “primele şi ultimele” . Chiar mă întreb dacă merită să mai joc piesa aceasta pe banii mei?! Însă dacă tot nu-i mai bem prin cârciumi, să-i fumăm în literă tipărită…

Stau şi contemplu în tăcere mizeria literaturii care se scrie în prezent, de cei care vin, sub ochii autoritari, fezandaţi, ai bătrânilor, care descoperă, în fine, limbajele dezinhibate, şi le place: falsa premiză de la care se porneşte, din nou, la sfârşit ca şi la început, sub scutul de cenuşă, al Sodomei şi al Gomorei, căci flacăra între timp a murit şi s-a estompat: suferinţa limbii române, care se înneacă de-atâta fum de anglisme, servite şi la desert şi la prânz şi la cină, îi duce pe unii cu gândul că chiar s-ar putea “în cel mult 50 de ani” să şi dispară limba română ( ca de o pildă un supraponderal critic şi istoric literar stând sub iniţilele A.Ş.)… Şi pe cine-l va mai durea-n cot de asta, la vremea aceea, când deja noua protipendadă post-comunistă bine asimilată-n sistemele noii globalizări, va avea proprietăţi şi terenuri pe lună şi-n altre stele?…

Dar noi stătum şi am plâns aici la apa Vavilonului, chemând în răstimp numele tot mai hulit al Domnului…Cineva chiar deunăzi m-a întrebat: Mai scrii? Pentru ce mai scrii şi tot scrii? Nu ştiu ce mi-a venit să-i răspund: Scriu pentru Dumnezeu. Vanitate?! Da şi nu prea încă; dacă slujeşti adevărului e suficientă lucrarea-n sine; Adevărul, ca şi Iubirea din I Corinteni 13 , a Sfântului Evanghelist Pavel “nu se trufeşte”, “nu caută la ale sale”, fiindu-şi suficientă sieşi şi legăturii sale cu Dumnezeu. De aceea cred că e bine ce fac. Înainte de-a mă chema la el “să mai vorbim” n-am făcut, toată viaţa, decât să-i scriu lui Dumnezeu o scrisoare…uneori, având aspectul unei ciorne, dar mă rog, necontenit la Domnul, să-mi dea timp încă s-o trec (şi) pe curat, cu literă de tipar:”Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”( Matei 26,39)

Tale Quale

(Aşa cum e)

“Mă bate gândul să deschid o şcoală de poezie. Gând serios şi temeinic bizuit pe tot atâtea înfrângeri câtă încredere “clandestină” mi se acordă de zeci de tineri care îmi trimit înfioratele lor plachete de argint şi de aur şi uneori şi de platină. Plachete de versuri, fireşte.
Îmi spun că la facerea sau la prefacerea lumii, Dumnezeu s-a gândit şi la mine, ca în acea graţioasă povestire comunicată de Lucian Blaga, pe post de fundament şi definiţie aurorală a Poetului. Atunci când Dumnezeu i-a spus fiecăruia în parte ce avea să facă şi cum se numea de atunci încolo meseria lui. Brutarului să frământe şi să coacă pâinea, tâmplarului să cioplească lemnul şi să-l îmbine în aşa fel ca să iasă masa, pe care omul va aşeza pâinea cea de toate zilele, ţesătorului să ţeasă pânza şi s-o aştearnă pe masă, sub pâine, ori deasupra ei, când rămâne pe-a doua zi, iar fierarul să scoată scântei bătând fierul înroşit în foc pe nicovală.
Nu erau multe meserii la începutul lumii, cîteva, dar esenţiale. Lumea nu avea când îşi face griji, căci toate erau la voia Domnului. Omul se uita la stele şi îşi aducea aminte de Dumnezeu. Uitarea se spune că a intervenit din clipa în care bietul om a început să bea vinul fără măsură. De aceea Domnul Iisus Hristos, stabilind că pâinea şi vinul sunt sfânt trupul şi sângele Său, a pus o măsură în toate; instituind sfânta taină a eucharistiei., reîntocmirea ca în primordiu, a omului, prin jertfire. Cine nu va mânca trupul Meu şi nu va bea sângele Meu nu va avea parte de Mine. Aşa ne transmite mesajul divin al Mântuitorului, evanghelistul. Şi din acea clipă despre mulţi se spune că s-au smintit întru El.
Să revenim, deci. După împărţirea darurilor, Dumnezeu Tatăl, umblând printre rânduri, a vrut să afle şi din gura lor, ce ţinuseră minte, aceştia, mai mici. Ţie ce ţi-am spus că eşti şi ce vei face? Eu sunt brutarul, i-a răspuns primul, şi voi frământa pâinea. Iar tu? Eu sunt tâmplarul care va ciopli din trunchiul copacilor masa; mă gândesc să pun în jurul ei şi câteva scaune: unul pentru taica Adam mai înalt, altul mai scund pentru mama noastră Eva, şi împrejurul lor scaune mici pentru fii şi fiice, veri şi nepoţi, câţi vor urma să fie. Buuun. Şi aşa unul după altul, ajunsese la ultimul, unul mic, dar bălai şi cu fruntea înaltă şi ochii să-i sorbi dintr-un strop de rouă. Dumnezeu parcă nici nu-l mai văzuse până atunci. Dar tu cine eşti, ce ţi-am spus ţie că eşti şi ce vei avea de făcut? Mie mi-aţi spus că sunt poetul, dar nu mi-aţi dat anume ceva să fac; cel puţin deocamdată; mă tot gândesc eu cum să te laud Doamne şi să te slăvesc, că ne dai mare Lumina Ta.. Iar Dumnezeu văzându-l atât de avântat în râvna lui şi atât de isteţ, îi zise: Tu, băiete, să mai treci din când în când pe la mine, serile, când termin treaba, să mai vorbim.
Oare-i atât de uşoară treaba să aştepţi clipa potrivită şi să intri la Dumnezeu, să-l asculţi şi să-i pui întrebări? Numai poetul ştie, sărmanul, cum e; iar Dumnezeu s-a învăţat şi el cu acest interlocutor alintat ca un copil, şi capricios ca o femeie, nu de puţine ori; când îi dă, când îi ia cuvintele, şi munca lui e mai grea decât a brutarului şi-a teslarului şi-a fierarului la un loc. Dar el şi-a luat singur avântul şi promisiunea de a-l săvi şi-al lăuda pe Dumnezeu şi Lumina lui dintru Început necreată. TALE QUALE. ( lat. Aşa cum e).

Te-am înţeles Doamne şi m-ai înţeles. Chiar acum voi deschide Şcoala de poezie. Mâine ies la pensie de la stat cu buzunarele goale, dar Tu ştiu că n-ai să mă scoţi la pensie niciodată, din meseria mea de poet. Avem la Zorleni o căsuţă pe malul gârlei. Vom face din ea o căsuţă a Poesiei şi-i vom invita pe toţi meşterii mari şi mici poeţi s-o repare şi să-i adauge de-o metaforă sau de-un catren câte o ţiglă, în locul tablei ruginite de pe acoperiş, câte un geam de termopan la uşă ori la ferestre. O vom face frumoasă ca o bijuterie, ca să poţi intra la noi cu plăcere, şi să vorbeşti seara cu toţi oaspeţii noştri poeţi. Vom pune pe rod via din spatele căsuţei şi pe-o latură vom sădi pomi fructiferi, iar în mijlocul viei vom săpa fântână adâncă, şi teasc vom ridica alături; lângă fîntâna din mijlocul viei va răsări un nuc dintr-o nucă purtată-n cioc de pasărea măiastră din poveste, sau de corbul croncănitor din copacul nopţii, căci vom re-face Raiul, sădinnd Mărul de la-nceput, din sămânţa uitată în buzunarele lui Adam, scuipată din dinţii Evei sale.
Povestiri, Doamne, poveşti, tale quale, căci viaţa noastră pe-aici, alta ce-i decât nu tot poveste?… iar povestea din jalea poeziei se întrupează ca verişoara noastră Electra din antica Eladă…a predecesorilor tăi, zeii.

Înainte ca Mama să plece la cele veşnice, fusesem întrebat, nu de puţine ori, ce vom face cu căsuţa noastră de la Zorleni, după aceea…Mama fusese o stăpână ageră şi tot timpul autarhică. Primarul comunei îşi exprimă o prezumţie…cum că am vrea să facem din ea o “casă memorială”…Domnule primar, i-am răspuns, asta devine când subiectul nu se mai află în viaţă, după merite. Ajutaţi-ne să nu înstrăinăm căsuţa de pe malul gârlei. S-a mai întâmplat şi la case mai mari ( îl aveam în minte tot pe Lucian Blaga şi casa „lui” părintească de la Lancrăm) şi după aceea cu greul s-a mai putut face din nimicul dogit ceva. Eu personal aş putea să vă fac, până una alta, din ea un mic muzeu comunal, cu materialul clientului. Cunosc prea bine istoria locului, am hărţi şi pot face planşe. Dvs. nu puneţi decât un drum de piatră până în faţa Muzeului şi câteva indicatoare. .. Se poate face, mi-a răspuns, supraponderalul primar Ion Coman (el era primar atunci; va mai fi fiind nu va mai va fi fiind?!); vom pune problema la vot, în consiliul comunal. Nu-mi venise încă ideea cu Şcoala de poezie. Dar textul de mai sus, când mi-a venit, l-am tipărit în revista de la Oradea, la care scriam în expansiune pe-atunci, iar revista celor doi Blaga, care o şi redactau, se numea, nu ştiu dacă am mai spus acest lucru minunat: “al cincilea antotimp” scrisă aşa, fără majuscule-n titlu, într-o democraţie a spiritului desăvârşită. Îmi inaugurasem atunci o rubrică nouă: Cronica mirării…la care am debutat cu acest titlu: Şcoala de poezie – tipărit cu litere mari de afiş. Căci în clipa aceea chiar credeam din tot sufletul că pot face lucrul acesta, iar micul nostru colţ de rai şi de cer de la Zorleni credeam că chiar meritau acest destin unic. Aşa cum eu, înfierbântat de inspiraţia mea, mă credeam singur, şi unic stăpân poate pe colţişorul de rai, ceea ce era neadevărat, din păcate.
Mama muri peste câţiva ani, la o săptămână după ce împlinise generoasa vârstă de 87 de ani (n. 7 apr. 1913) – dacă o punem la rând cu vârsta omului din psaltire: “Anii noştri s-au socotit ca pânza de păianjen, zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere”. ( Ps. 89, Rugăciunea lui Moise omul lui Dumnezeu).
I s-au făcut toate grijirile, după datină, pentru că ea însăşi lăsase totul bine pus la punct, până la ultima virgulă: Mama, Maria Verga din romanul EDENUL; căsuţa curată, ca un mic schit gata sfinţit de trecerea ei pe acolo ( ea îmi transmisese şi mie porunca aceasta: Casa ta să fie biserica ta!), grădina lucrată până-n ultima clipă, respirând o primăvară nouă, care nu anunţa nici o despărţire…
Nu pot spune că cele două surori ale mele, mai mari decât mine ca vârstă, s-au dovedit a fi mai rele ca alte surori din lumea aceasta; cu tristeţe observam tocmai lucrul firesc, că nu se deosebeau cu nimc de altele…asta mi-ar fi trebuit, să le fi vorbit lor despre şcoala de poezie, sau mai ales despre textul meu gata publicat în legătură cu această “afacere”…Căci, în curând, căsuţa părintească din mitul meu personal, “locuinţa îngerilor” din poezia mea, asta deveni: ultima afacere ce trebuia tranşată urgent între cei trei fraţi, urmaşii direcţi ai lui Cain şi Abel din poveste. Dar noi deodată stăteam în atenţia tuturor celor ce mai rămăseseră din satul regal de altădată, dar mai ales a celor din obştea post-comunistă şi avântat iliescistă din (acel) prezent.
Ce vor face şi cum vor proceda ei cu împărţeala, se întrebau tainicii, mulţi; oare nu vor ieşi scântei? Au ieşit şi scântei, n-aş putea spune nu; eu am anunţat ritos că deocamdată nu se va vinde nimic…fusese dorinţa mamei să mai amânăm un an-doi, să vedem şi noi cum se ţine o casă la ţară…Dar surorile mele au tradus exact ce voiau ele să înţeleagă: eu voiam totul singur… De fapt aş fi dorit să rămână totul aşa cum fusese până la moartea Mamei; iar noi să colaborăm şi să ne putem aduna din când în când sub copacul primordial al străvechilor umbre. Chiar nu le păsa că înstrăinând locul călcam în picioare o tradiţie de câteva sute de ani: sutele tatei?!

Femeii când devine nevastă nu-i prea pasă altceva decât de omul ei şi progeniturile sale. Eu nu vreau decât partea mea, reclamă tranşant sora mai mare, bogătana. Eu să nu mai vreau să fac zeci de drumuri aici, căci bărbatul meu, altfel, mă lasă; s-a cam săturat de naveta aceasta, spuse cea mică. Bine atunci, răspund eu mai departe de tot…
TU?!!! O mirare atât de mare…Eu nici nu intrasem în calcule până atunci decât ca o fantasmă, o boare de vânt, sau cine ştie cum sunt poeţii aceştia? Ei se hrănesc cu vorbe şi vorbe şi vorbe. Cum spunea tovarăşul Bobu, când era demnitar la Suceava, instruindu-şi activul şi pe Secu: Mai ales uitaţi-vă şi fiţi atenţi la aceştia care-şi spun poeţi şi scriitori. Ei stau zile întregi cu o coală în faţă şi unii abia o termină de scris într-o săpătămână…Dar ce scriu ei acolo; asta să staţi cu atenţia încordată: ce scriu ei acolo…

Cu ani în urmă, mai trăia încă tata, când avusese loc penibilul episod, totodată atât de dramatic pentru bătrân; mă nimerisem acasă, la Zorleni, pentru mai mult timp, cred că lucram la o carte, părinţii îmi încălziseră camera de sus, singura care avea sobă de teracotă ( căci era iarna spre primăvară, dacă-mi aduc bine aminte), când izbucni deodată ca un vânt rău, în camera mea, sora noastră mai mare (iertată fie, căci între timp a plecat la cele veşnice şi fireşti…cu tot cu partea ei?!!), pe care, de altfel, n-o mai văzusem de vara trecută, sau poate de vara trecută din celălalt an: Tu ce naiba faci aici? M-a întrebat ea plină de draci, fără a-mi da cel puţin bineţe, cum se obişnuieşte la ţară; ţi-ai adus şi cărţile, observă ea; am auzit că te ocupi cu anumite scrieri…ori lucrul acesta era cel mai rău; toată lumea munceşte, se zbate să cîştige un ban, iar tu stai ca un parazit pe spinarea părinţilor…Am mai apucat să-i mai spun doar atât: “Ieşi!” căci mânia care mă cuprinsese o speriase de-a binelea, dar tot nu se lăsă; coborî la părinţi în chilerul lor de iarnă, şi cum tata stătea întins pe pat, căci îl dureau toate oasele, înaintea cumpliei boli care avea să-l şi răpună până la urmă, se oţărî şi la el, cum de îngăduia infamia aceasta, să mă încurajeze “să nu fac nimic”; Tata i-a spus cu delicateţe să înceteze, că-l durea capul, dar se temea să nu-şi iasă din fire şi el…trânti noile uşi de la chilerul părinţilor, şi plecă aşa cum venise ca un vânt rău…
L-am găsit pe bătrân adumbrit de ruşine şi mi-a spus aproape printre lacrimi: „Ce vrei, dragul tatii, arunci o sămânţă-n pământ şi nu ştii ce iese…asta era situaţia lui…Sunt oamenii banului, uite ce-a scos din fata mea bărbatul ei; altceva cu ei nu ai ce vorbi.”

M-au întristat spusele tatei, căci le ţineam bine minte şi-acum, după moartea Mamei, când sora mai mare îşi cerea “partea ei” atât de direct şi tranşant, invocându-l mai ales pe bărbatul ei, instanţa supremă: Eu cum să mă duc în faţa lui fără nimic? Venise pentru executare…Asta era…Bărbatul ei, şefuleţ la judeţ, se insinuase cândva pe lângă Mama, să le facă lor acte pe casă şi grădină, iar el urma să facă din locul acela “un mic orăşel”…Mama era de acord, dar mai întâi să fi vorbit şi cu noi, fraţii soţiei sale. Ori el nu prea era obişnuit să tranşeze şi cu terţa persoană. Mai bine i-a fost să profereze pe loc acest blestem: Praful şi pulberea să se aleagă de tot ce este aici. ( Care până la urmă blestem căzu/parţial, peste capul lor, dar despre necazul lor n-am rol să vorbesc aici. Lăcomia, Cercul al treilea din Infernul dantesc le-a pus capătul; şi-au devorat singuri, cu lăcomia, fiul mai mare, un tânăr strălucit, altfel, pe care am trăit să-l vedem cu cătuşe la mâini, după ce deţinuse în branşa sa locul cel mai înalt; vai şi amar de dânşii!)…

După despărţirea de Mama, m-am străduit, cu toată bărbăţia din mine, să nu se întâmple aşa; am lungit cât mai mult termenul înstrăinării locului… am reparat casa şi-am angajat om să stea cât mai aproape de casă, cât lipseam noi, dar sora mai mare continuă, la indicaţia şefului de acasă, să facă presiuni, în vederea lichidării cât mai repede a “proprietăţii”; şi atunci m-am oferit să-i plătim noi ( eu şi soţia mea) partea ei, în bani; mi-a răspuns numai mie: Eu bani de la tine nu iau; de unde ai să ai tu atâţia bani?! Niciodată. Căci mă dispreţuia şi acum, observam, având cea mai proastă părere despre unul care se ocupa… “cu anumite scrieri”… Eu vreau partea mea din moştenirea părinţilor şi nu vreau să ajungem la tribunal. Deci un timp umblă ca o zăludă să găsească ea client pentru casă, punând peste tot înştiinţări şi afişe “de vânzare”…
Atunci avu loc visul; sau a fost o realitate secundă; Mama însăşi, la ultima noastră întâlnire acasă, la Zorleni, atât de fericită că mă ţinusem de cuvânt şi venisem să o văd, după cum i-am promis ( “Cum mai ştii tu să te ţii de cuvânt!”), îmi povestise un lucru, care ţinea, cum s-ar zice acum, de paranormal: „Tu nu ştii poate că tatăl vostru şi omul meu a fost într-o seară cu mine aici; uite cum stăm noi acum pe marginea patului din chiler; tocmai mă închinasem şi mă pregăteam să mă bag sub plapumă; şi el stă lângă mine deodată şi-mi spune: Puiule, nu mai avem mult şi vom fi împreună numai noi amândoi, fără copii; aşa mi-a spus, şi după aceea nu l-am mai văzut, dar nu mi-a fost frică de el, l-am simţit lângă mine şi l-am lăsat să-mi spună tot ce-a avut de spus…”
Mă întinsesem, în acea zi, la câteva luni poate de la înmormântarea sa, pe canapeaua din living să-mi liniştesc, cum spun eu, nervii ( “Exerciţiul Noica”), după ce mă ridic de la calculator…cred că am adormit… dar cred că eram foarte treaz totodată…şi Mama din scurtul vis care-mi păru lung cât o noapte şi-o zi la un loc, veni ea lângă mine acolo, mă ţinea de mâini, şi-i simţeam mâinile ei aspre încă de munca de-aici de pe pământ, dar fericirea că o vedeam şi era în sfârşit, vie ca mine, după atâta zbucium cât trăisem în ultimele două luni, era atât de puternică, încât am izbucnit într-un plâns nestăvilit. Mamă, Mamă, ce faci, cum e acolo, cum te descurci, îmi erau în acelaşi timp clare cele două planuri, iar ea mi-a răspuns că totul e bine acolo, uite, m-am pomenit eu că o informez şi pe ea, Condela vrea să vindem casa numaidecât, dar eu cred că se grăbeşte şi ne cam face de râs, a pus peste tot afişe, ştiind ruşinea Mamei de-a ne da în spectacol, marea ei discreţie, deci mi-a răspuns aproape nepăsătoare, cum n-a fost niciodată când era vorba de casa”ei” acum „a noastră”: N-o ştii cum este ea?…Tu fii bărbat şi nu te lăsa dus de nas…plângeam tot mai tare şi-i sărutam mâinile, iar ea era tot mai detaşată, şi cât de curând nu mai era îmbrăcată cu hainele de acasă, cu care venise iniţial la întâlnire, căci se transfigurase şi acum era într-un veştmânt alb…a ieşit de lângă mine iar eu după ea încă… păşi pe un fel de punte ce se prelungea din fereastra deschisă a camerei mele de lucru peste care era aşternut la fel cu un covor alb şi dusă a fost…
M-am trezit uluit, dar lucrul cel mai curios era că mai plângeam încă cu lacrimi fierbinţi şi adevărate şi mă simţeam istovit de visul, sau de adevărul acela inexplicabil…Mama fusese acolo cu mine, nu era de glumit, nu fusese o simplă închipuire, deşi puteam admite că adormisem întins pe canapea şi lucrul acela ar fi putut fi un vis…Eram oricum răvăşit şi extenuat totodată. Realitatea din vis se dilatase atât de tare…şi plânsul meu nu mai contenea nici după ce m-am trezit cu frică şi cu cutremur, ar zice rugăciunea unui drept credincios ortodox, dacă eu aş putea fi cu adevărat acela, să fi putut striga precum personajul biblic în faţa Domnului: Cred Doamne. Ajută necredinţei mele!

Provocarea veni până la urmă de unde mă aşteptam cel mai puţin; în legătură cu casa şi moştenirea, care mă preocupau deodată prea mult, sau în legătură, mai ales, cu proiectul anunţat ( deja tipărit) al Şcolii de poezie…; sora mai mică, prietena şi complicea mea dintotdeauna, cu Zorlenii, cu literatura, cu toate, avea să-mi transmită şi ea următorul mesaj chiar din partea Mamei; ultima iarnă şi-o petrecuse la ea la Galaţi: Ştiu că te poţi supăra pe mine, mi-a spus ea, dar Mama m-a pus să-i promit că nu te voi lăsa să te întorci aici la Zorleni singur după moartea ei. Cum singur adică?! Înţelegeam eu ceva, şi de ce, sau nu prea înţelegeam deloc. Însă mi-am dat seama, nu ştiu cum, că din acea clipă orice explicaţie ar fi fost de prisos. Mama era mai departe suverană cu toate şi dincolo de moarte. Deci nu i-am pus întrebarea: De ce Mamă, de ce?! Ori să bănuiesc că ar fi putut fi o invenţie sau o strategie a surorii mai mici ca eu să renunţ la utopiile mele. I-am răspuns: Bine. Vom vedea. Dar nu cum vrea Condela să vândă repede şi oricui; se perindaseră, într-adevăr, tot felul de figuri grăbite să ia pe nimic; într-un fel era o adevărată bătaie de joc; unii spuneau chiar că Mama le promisese lor casa şi locul pe gratis; ce ne mai trebuiau nouă? Şi de ce atâta bătaie de cap din partea noastră, domnii de prin oraşe?!
Îngerul meu veni atunci lângă mine şi mă învăţă ce să vorbesc, deocamdată, ca să ies onorabil, măcar, din toate astea: Într-o bună zi, poate chiar mâine, sau altă dată, cineva ne va bate la poartă, şi va fi tocmai omul care va moşteni după noi casa şi locul acesta…Eu oricum nu mă despart de ele aiurea şi la întâmplare…voi mai vrea poate să vin să le văd, câteodată, vom mai veni la morminte…În faţa casei sădisem câţiva brazi aduşi în primul an al căsătoriei cu ultima E. şi unul dintre ei rezistase şi se înălţa acum mai falnic decât casa…Tocmai bradul acesta le atrăgea atenţia tuturor vizitatorilor…şi nucul “secular” din vie…

N-a fost altă dată, sau mult mai târziu, fusese a doua zi…Sora mai mică nu plecase şi nu plecasem nici eu încă la Bucureşti. S-a mirat tot timpul după aceea: Cum ai ştiut?!A doua zi pe la zece de dimineaţă cineva bătu în poartă. Erau doi tineri cu un copilaş de mână, conduşi de un om din sat; doi ingineri; el spunea că e mecanic iar ea zootehnistă; şi ne-au rugat să-i lăsăm să vadă casa mai bine şi grădina şi via…Poftim! Când tânăra femeie trecu din curte în vie pe lângă mine am simţit-o pe Mama…energia ei pozitivă…aceeaşi grabă preocupată şi siguranţa voinţei sale…Tânăra a spus doar atât hotărâtă: Îmi place aici. Şi ne-a povestit că ea de fapt este basabeancă de peste Prut, iar pe bărbatuil ei, care nu era deloc străin de Zorleni ( tatăl său trebuia să aflăm că fusese ani de zile director general al IAS) îl cunoscuse în studenţie la Iaşi; el e mai tăcut, îl scuză basarabeanca, dar mie asta îmi place la el cel mai tare, că-n locul lui vorbesc eu.
- Cât ne cereţi pe casă? Ne întrebă ea fără altă introducere.
Şi i-am spus preţul, pe care noii clienţi nu l-au mai comentat, ca deobicei.
Nu s-au târguit; erau de acord. Trebuiau să lichideze ceva într-alt loc, şi mai vorbim la telefon, dacă într-adevăr vrem să vindem şi nu ne mai răzgândim.. Din poartă, pe uliţă, basarabeanca îşi mai aruncă odată privirea ei ageră spre casa copilăriei noastre, “locuinţa îngerilor”: – Îmi place casa aceasta!
Printr-o mişcare ce ţinea de miracolul acelei zile sulfetul meu se întoarse, de nebănuit, de partea tinerilor musafiri şi-i simţeam totodată ca pe nişte trimişi sau chiar aleşi; îmi plăceau noii stăpăni de mâine ai casei noastre, Şcoala de poezie îşi epuizase ultimele resurse de a-mi convinge Îngerul. Nu eram făcut pentru lucruri practice fie ele legate de poezie. Tânăra se frământa încă de bani.
- Nu-i nimic dacă nu aveţi acum toţi banii, i-am spus, sigur de mine, ca un mare maestru de imobiliare, casa nu stă în drum, vă aşteptăm şi nu vom mai deschide o nouă discuţie cu altcineva. Aşa a şi fost.

Mi-aduc aminte ziua când noii stăpâni au revenit cu banii; venise şi sora mai mare, mirată, dar totodată satisfăcută peste poate, de noul preţ obţinut, dar când cele două surori s-au aşezat la masa din antret cu muşterii, să numere banii, mie mi s-a făcut rău, şi m-am ridicat, ieşind afară. Basarabeanca, cea care comunica perfect cu mine, observă şi a şi spus: Vedeţi, lui nu-i convine. Lui îi fuge raiul de sub picioare. De unde îi veneau ei aemenea cuvinte? Totodată scuzându-se: Dar noi cu dânsul am vorbit şi-am stabilit.
- Continuaţi! Am dat să glumesc cu această comandă cazonă, revenid de afară. Dar adevărul fusese spus de “sosia” Mamei: pierdusem Raiul. Şi ce repede se desparte omul de toate. Până seara a fost totul gata. Mobilele le-au cumpărat nişte colegi şi prieteni ai lor chiar din Zorleni. Eu am adunat pe o vatră din curte – amenajată acolo pentru grătarul banchetului de adio, ultimele acte şi hârtii ale casei şi le-am dat foc fără milă, în cea mai perfectă abstracţiune a firii mele din acea clipă. Seara am mâncat şi-am băut un pahar de vin cu noii “moştenitori” ( le-am spus) şi prietenii lor, la o masă din curtea interioară, aproape de “copacul lui Avrum” ( cum i-au spus tatei tot timpul prietenii lui de tinereţe şi de pahar mai târziu); am vorbit ca deobicei mult şi nu pot spune că nu m-am simţit bine. Era acolo şi o fiinţă romanţioasă, prietena noii proprietare (Basarabeanca!), foste colege de facultate, căreia nu-i venea a crede că ia masa cu poetul născut la Zorleni, pe care-l urmărise tot timpul, dar nu sperase la atât de mult. Or chiar fiinţa aceea nu-mi displăcea deloc; şi atunci am simţit prima oară ce rău îmi părea că deja mă simţeam bătrân şi nu mă voi mai îndrăgosti niciodată. Iar fata aceea, acea tânără femeie şi mamă, de altfel, era născută la Zorleni ca şi mine, iubea poezia, şi înainte de-a mă cunoaşte, mă adorase „ea”, ca cetitoare de versuri, în secret.

A doua zi am plecat, şi după un bun obicei deprins poate de la antici, nu m-am uitat înapoi nici o clipă. Viaţa este aşa cum este ea; tale quale…De ce s-o mai complicăm şi noi inutil? Deşi am promis, ştiam că din acea clipă, copilăria mea, şi Zorlenii, cu toată viaţa noastră de acolo, şi cea viitoare, deja se mutaseră-n cer.

“Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au fost pus.
Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.” ( MARCU 16, 6-7)

FINE

SCOALA DE POEZIE

duminică, 10 aprilie 2011

EDENUL.DUPA 31 DE ANI

redeam sa-nvat a muri vreodata…

“EDENUL”. DUPĂ 31 DE ANI

Tale Quale

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate

ARHIVA literara

Despre mine