- -"Veac de sânge"
- -"Astept anul unu"
- -"Pentru pace mã rog..."
- -"Pomii cei tineri"
- -"Vis vegetal"
- -"Calul de la birja de noapte"
- -"De-am fi împãrtit pe dreptate"
- -"Doamne, n-am isprãvit"
- -"Moartea prorocitei"
- -"Zâne de rouã"
- -"Macii"
- -"Dimineata"
- -"Zeii"
- -"În crâng"
- -"În pãdure"
- -"Primãvara"
- -"Flori"
- -"Auz"
- -"Echinox"
- -"Cavalerul"
- -"Întelepciune"
- -"La marginea cimitirului"
- -"Capricii"
- -"Logodnã"
- -"Cântecul desertãciunii"
VEAC DE SÂNGE
Veac de sânge si zgurã,
vâlvâtaie de urã...
Minciuna-i stãpânã,
urlã urât si ne-ngânã.
Nu mã tem
sã strig si sã chem,
în numele vietii,
în numele diminetii
ce va sã vinã,
din ruinã,
ca o nouã religie, caldã luminã...
Striga-n câmpii Dumnezeu:
"Cain, ce-ai fãcut cu fratele tãu?"
Si spicele de grâu se plecau
si murmurau:
"L-am vãzut, l-am vãzut
pe Abel, în tãrânã cãzut..."
"Revista literarã", nr.7, 30 martie 1947
ASTEPT ANUL UNU
Astept anul unu.
Anul pãcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dãrâmate.
Inima mea de pe-acuma murmurã: "Frate,
iartã-mã pentru urile strãmosesti
si-n numele suferintelor omenesti,
dã-mi mâna."
Si eu am muscat tãrâna
si-am plâns.
Cei scumpi erau morti si focul cãminului stâns,
în patria incendiatã.
Sângele lumina, aurorã ciudatã.
Zare dupã zare cãdea,
înainte si-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri si munti.
Si nimeni nu era mai mare ca marii
soldati anonimi.
Înfricosate, cenusii multimi
din calea noastrã se trãgeau ca apa.
Obuzele ucideau si sãpau totodatã groapa
copilului nevârstnic si mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpii pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punti aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasãre imaculatã.
Miliardarul îsi fuma havana:
"O, lume minunat asezatã!..."
(Viermele îngrãsându-se-n rana
vesnic însângeratei omeniri...)
Frate, sã nu mai avem amintiri
si visuri sovine.
Tu fãuresti unelte ca si mine.
Lucrezi pãmântul. Poate scrii cãrti.
Sunt vetre sãrace si-n alte pãrti
de lume, si eu te cunosc dupã fatã
cã-n fiecare zi te scoli dimineatã,
si seara te culci târziu.
Dã-mi mâna, sã dãrâmãm abatoarele
istoriei. Iesi din sicriu
si priveste: rãsare soarele....
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
PENTRU PACE MÃ ROG...
Pentru pace mã rog, pentru lucruri uitate
si pentru oameni din singurãtate.
Un cerc vrãjit se-nchide în jurul lor.
Si fruntea îngheatã, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.
Mã mai rog pentru sângele plin
de întuneric si spaimã, sânge strãin,
nicicând sã nu fie vãrsat pe pãmânt,
unde mortii aproape ca florile sînt.
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
POMII CEI TINERI
Pomii cei tineri, în dimineata de marte,
unii lângã altii au stat sã se roage -
fruntile lor strãluceau inspirate deasupra
pãmântului încã-n zãpezi.
Si-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale cãror umbre nu se nãscuserã,
cântau un imn pentru viatã,
ca niste oameni goi si frumosi ei cântau:
"Soare de-aramã, zeu popular printre plante,
priveste oastea noastrã-ndrãzneatã;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
cã viitoarele fructe acolo vor sta...
Noi nu ne-nchinãm de fel si nu plângem
ci pregãtim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
si pregãtim o orgã de brazi pentru vânturi,
soare de-aramã, zeu totdeauna rotund...
Ni s-a povestit despre tine-n pãmânt,
când nu cunosteam dimensiunile cerului;
ni s-a povestit despre tine-n leagãnul cald.
Semintele-n somn visau cã existã colori,
rosu, albastru si gri, minunate colori.
Tu, peste fruntile noastre, soare, cobori.
Si noi vom da fructe, si noi vom fi hore de flori.
Gloria noastrã toatã-n vârf se presimte..."
Si-un curcubeu pe deasupra tulpinilor strimte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineata de marte...
Din volumul "Poezii", 1943
VIS VEGETAL
Vreau, suflete, sã mã dezbar de tine
si sã trãiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale,
o viatã fãrã rãu si fãrã bine.
Departe, -ntr-o pãdure de la munte,
când pãsãrile toate-or face haz,
sã mã trezesc cu soarele pe frunte
si lacrimile cerului pe obraz.
Si despletita ploaie sã mã spele
de pulberea durerii de demult,
din care rãdãcinile mi-am smult,
iar noptile sã-mi dea cercei de stele.
Luna cea plinã vreau s-o cumpãnesc
miratã-n lantul crengii ca pe-un cuib.
De raze si de sevã sã mã-mbuib,
ca tot deasupra altora sã cresc.
Atunci mi-oi face ferecate strune
din ramurile mele si-am sã cânt
doar bucuria fragedã cã sînt;
pãdurea-n jurul meu o sã s-adune.
"Însemnãri iesene", nr.9, 1937
CALUL DE LA BIRJA DE NOAPTE
Parcã s-ar fi-nchegat din ceatã: sade
bãtrâna birjã-n garã si se-aud
locomotive triste-n aer ud -
în care-asteaptã ploaia si nu cade;
si se gândeste calul fãrã vlagã
la biciul ce-l pândeste si la drum,
la umezeala grajdului si cum
e hamul greu si nu i-l mai dezleagã.
Iar buza lui bãtrânã se-nfioarã
de-o suferintã fãrã rãzvrãtire,
simtind aroma fragedelor fire
de iarbã, ce rãsar pe câmp afarã;
si, pirotind, urechea-si atinteste,
s-audã glasul aspru care-i cere
mereu sã-si miste trupu-ntr-o durere,
ce, ca si drumul, nu se mai sfârseste.
O vreme-avu pe-alãturea tovarãs,
si boturile când li s-atingeau,
povara mult mai lesne-o dovedeau,
dar a cãzut prietenul - si iarãsi
stã calul si nu poate sã priceapã
întunecoasa lege care-l mânã
prin nopti mucegãite si prin apã.
Si-n sinea lui se roagã sã rãmânã,
cum a rãmas si celãlalt, pe paie,
nesimtitor la bici si-njurãturã.
Fierbinte fulger gândurile-i taie,
si-adânc simtind încã-o înjurãturã,
porneste, -n spate rotile s-aud,
ca ieri, ca-ntotdeauna, si departe
locomotive, -n aerul cel ud,
ca strigãte de dincolo de moarte.
"Însemnãri iesene", nr.7, 1937
DE-AM FI ÎMPÃRTIT PE DREPTATE
La trecãtorile muntilor
gem cu tâmpla pe stâncã.
Si-as fi vrut sã te mai laud încã,
luminatã culme a muntilor.
De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-as muri asa tânãrã.
Puteam încã mult sã mã bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam sã mai cânt încã mult
cu tâmpla pe orga pãdurilor.
Mai erau atâtea grãdini de cules...
As fi împodobit pân' la fund
blidul acesta rotund,
cu nãframe si mere.
De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani multi as mai fi secerat
strãlucirea câmpiilor.
Prietene, adã-mi spice de grâu,
sus, pe culmile muntilor,
lângã ceruri si vânturi,
lângã focul tãcut al pãstorilor...
Viatã, pentru unii ai fost
masã pururi întinsã,
pentru mine - ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ti cumpene;
si totusi, plecând, te salut regretându-te.
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
DOAMNE, N-AM ISPRÃVIT!
Doamne, n-am isprãvit
cântecul pe care mi l-ai soptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheatã si parã
în orice sarã.
Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi atin si mã opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudã si naivã mirare.
Oamenilor voiam sã le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pãsune, livadã si cer.
Tuturor acelora care nu mã cer
si nu mã cunosc, am vrut sã le fiu
o candelã pentru mai târziu.
Cãutam în iarbã si-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mã uitam în fântânã si-n iaz,
si-ascultam - îndelung - sub brazi...
Atunci au venit îngerii si m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fã sã zboare
cântecele mele nerãbdãtoare.
Din volumul "Tara luminii", 1946
MOARTEA PROROCITEI
V-am lãsat vâslind cu apele
si cu soarele,
si v-am gãsit ucisi cu sapele
si cu topoarele.
V-am lãsat vouã si vouã
grãdina asta cu rodii si rouã,
ca s-o culegeti si s-o cositi -
si frati sã fiti!
Dar abia am închis usa,
si mi-ati si mãturat cenusa.
Abia coboram pragul,
si mi-ati si rupt cartea si steagul.
Si încã mai eram prin ogradã,
când unul a iesit sã vadã
dacã nu cumva mã întorn.
Altul privea cerul prin horn
si prin spatii zãrea,
pe punti de argint, glezna mea.
M-as întoarce acasã pe drumul vaselor,
urmãritã de vânãtoarea cicloanelor,
dar mã apasã putreda Mare-a Sargaselor,
mã apasã greul zid al oceanelor.
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
ZÂNE DE ROUÃ
Zâne de rouã,
mã rog vouã,
sã mã primiti
în pajistea unde dormiti.
Drept lumânare,
as vrea o floare.
Drept rugãciuni si tropare,
vântul sã batã, iarba s-aplece mai tare.
Voi, zâne bune,
zvârliti-mi un brâu,
sã se facã râu
si sã sune.
Apoi, sub torentul spumos,
îngropati-mã jos,
s-aud prin piatrã,
ca si cum as sta lângã vatrã,
povestile-acestui tinut luminos...
Asa mã rog vouã,
zâne de rouã,
sã mã dezmierde
si-n moarte
zarea pãmântului verde.
Din volumul "Tara luminii", 1946
MACII
Ardeau ca niste facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înãltau râzând zglobii
obrazul rosu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rãtãcit în seara blândã,
umplându-mi bratele de floare
învãpãiatã si plãpândã.
Si m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rãmânea,
atât de singur si pustiu,
în urma mea.
Dar când acasã-am încercat
sã-i strâng înttr-un aprins buchet,
toti macii mei s-au scuturat
ca niste lacrimi pe parchet.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
DIMINEATA
Vreau sã descopãr lumea, niciodatã
n-am crezut, cum spun poetii, cã-i frumoasã.
Însã astãzi, cu luminã pieptãnatã,
dimineata mi-a intrat în casã.
Fumegam de somn, când am simtit
pasii cuiva lângã perete -
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.
Cu picioarele goale ea pãsea,
în oglindã rãsuna cristalul,
dimineata strãmutase balul
fetelor-lumini în casa mea.
Si privind, eu mã gândeam: e bine
sã fii tânãr când afarã-i soare.
Zi frumoasã, îti voi pune legãtoare
dupã gât si-o sã te iau cu mine.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ZEII
Iesind din pãmânt,
zeii cu crestetul sfânt
semãnau a pomi si tufise.
Luna cu raze furise
lumina coroanele lor -
de laur si mirt mirositor.
Unde puneau piciorul sau mâna
înflorea îndatã tãrâna,
si chiar în cer se fãcurã poiene
de stele clipind alene.
Apoi cântece s-auzirã,
de cimpoi si de lirã,
si multe glasuri subpãmântene.
Aurul spunea vorbe viclene:
"Sunt ascuns si totusi lucesc."
"Sunt marmora din care templele cresc."
"Sunt piatra pretioasã, safirul."
"Sângele mi-i ca trandafirul."
Zeii stãteau pe pietre asezati,
luminosi - în afarã - si-ngândurati,
pânã ce florile-ncepurã zglobii
melodii.
Clopotei erau, clopotei -
la un loc câte cinci, câte trei.
Si rãcoros sunau albastrele,
cãrora le rãspundeau astrele,
cald, ca-ntr-o gusã de turturicã,
floarea rosie cânta - si fricã
rãspândeau mortuarii crini,
de lunã plini.
Geniile venirã
din scorburi, în sunet de lirã.
Sãreau, jumãtate oameni, jumãtate fiare,
centauri, zâne si vrãjitoare.
................................................
Era plinã grãdina.
Cu fiecare zeu crestea lumina.
"Se face primãvarã, zise-un arbust,
mugurii mei s-au umplut de must."
"Si noi, vorbirã broastele testoase,
simtim pãmântul bine cum miroase."
Si nu stiu cine râse cristalin.
Cu totii ciocnirã si bãurã vin,
sau poate numai luminã de lunã,
care ameteste si-mbunã
la fel oamenii si stafiile...
"Înfloreascã viile..."
strigã zeul mic cât un ciot.
Doamne, se face ziuã de tot...
Si pãmântul sorbea încet
visul acesta de bãtrân poet,
întâi picioarele întraripate
ale zeilor care ocroteau o cetate,
apoi coapsele, umerii lini,
mânile purtând lalele si crini,
si-n fine crestetul lor luminos.
Câteva ramuri vãzui pe jos.
O broascã si-o aripã de corb -
însã soarele-n cer era orb.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ÎN CRÂNG
În crângul plin de-a primãverii udã
podoabã verde si luminã crudã,
m-am dus sã vãd sopârle si gândaci
si sã vorbesc cu tinerii copaci.
Lira mi-am prins-o-n ramul înflorit
al mãciesului ce-am întâlnit.
Bondari de aur s-au suit pe strune
si paseri începurã sã s-adune.
Hulubi sãlbateci se roteau pe sus.
"Surorile mele, le-am spus,
nu vã temeti, nu-i lat, nici capcanã;
e-o scorniturã-omeneascã si vanã..."
Atunci pitulicile se bucurarã.
"Vrei sã-ti cântãm eterna primãvarã?"
"Vreau, paseri bune,
care n-aveti brate, nici strune."
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ÎN PÃDURE
Primãvara-n pãdure vãzui
cum trecea Dumnezeu cu cetele lui,
si-aprindea în fiecare mugur un fir
de luminã, ca un safir.
Plecarea sevelor murmurãtoare
si-ntâlnirea lor cu puterea din soare;
într-o dimineatã, dupã zãpadã,
fiecare frunzã-ncepea sã vadã.
Apoi orice lucru pãrea
plin de rouã si sãrutat de stea,
în noaptea care ne tinea ca pe toate
plantele nenflorite, neclãtinate.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
PRIMÃVARA
Frumosii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muschi si zãpezi au crescut.
Însã crengi noaptea-n cer se desfac.
Apoi deodatã zãrile-nfloresc
si clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel si rotund
hulubii albi si rosii se rotesc.
Tu, feciorelnicã lume, bunã-vestire
de undeva din pãmânt suie spre tine;
soarele-i ca un inel subtire.
Sunã-n salcâmul pustiu verile pline.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
FLORI
Vijelioase flori, din pãmânt aburind,
ca niste strigãte cresc, saltã zâmbind.
Care e vrerea lor gingasã-n vreme?
Noaptea-n grãdinile mari nu se vor teme?
Însã-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu sade deschis...
Haina lui mirosind a ierburi si cer -
fãrã sã stie orasul de piatrã si fer.
Mânile micilor flori intrã-n pãmânt,
mortii când le sãrutã stiu dacã-i vânt,
si de pe dânsele sorb ploaia si vestile.
Astfel, în flori îsi deschid mortii ferestile...
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
AUZ
Cãzând din nori,
ploile capãtã crengi si flori.
Aud si vizuinile si-aripa
care bate deasupra mea clipa.
Piticii care bat pe sub pãmânt,
cãutând vâna de aur, râul sfânt,
ochii diamantului nesãgetat
si degetul unui urs împãrat.
Toate le-aud,
si-auzul încã mi-i crud.
Clopotul sângelui molatec, rotund
tine vestile care nu mai pãtrund.
Tine vestile de la stea,
sã n-ajungã în inima mea.
Tine vestile de la serpii de casã,
si-n amiaza cuprinsã mã lasã
sã cad si s-adorm profund,
clopotul sângelui molatec, rotund.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ECHINOX
Acum cea mai înaltã zi
a echinoxului se trezi.
Aur era si miere-n toate cele;
pe fundul florilor grele
adormeau bondarii, albinele,
arborii îsi uitau rãdãcinile,
clãtinându-se-n ceru-nsorit
si-n apele c-un suflet linistit.
Nu se ridica dimineata din vãi
ceata primãverii dintãi.
Lumina biruise-n mii de feluri;
în spic, în maci si-n bobul de nectar
erau atinse minunate teluri,
si umbra nu cãdea pe minutar.
Câteodatã, paseri obosite
de-o lungã zi
adormeau printre frunze-aurite.
Puteam auzi
clopote de la mari depãrtãri...
Albastre flori si proaspete mirãri
nu mai cresteau în lume nicãieri.
În lac, fugeau undele circulare,
zburau pãpãdii usoare -
si totul cunostea acuma cea
mai naltã culme pân-a nu cãdea
spre toamnã si-amurgire...
S-alegeau semintele sub coaja subtire
si încã verde-a fructelor. Apoi
despletitele ploi
strãbãteau tinutul dansând
în sunetul tobelor si timbalelor;
era vremea taclalelor
lângã vetrele bine-aburind...
Ci pururi înãuntrul nostru trãiau
zilele-acelea de varã; sunau
clopotele, lumina, mierea si aurul.
Sfântul Gheorghe ucide în icoanã balaurul,
si noi ne gândeam:
iarna la fel va fi ucisã. Beam
vinul plin de soare si închinam
pentru morti, pentru Lari si Mani.
Cel putin de n-ar trece pe râu-nghetat dusmani,
de-ar ploua la vreme...
Si-ascultam cum geme
furtuna!
Femeile se ridicau-atunci câte una
si stingeau lumânãrile.
Doamne, fii în inimile noastre
si la toate intrãrile.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
CAVALERUL
Ploaia de primãvarã singurã,
cu sulitã si cu chivãrã,
a trecut prin pãdure la pas,
pe calul ei verde.
În glumã-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
si, atingându-i haina si pãrul,
înflorea mãciesul si mãrul.
Cu platosã strãlucind si cu pene
deasupra coifului sãu, alene,
cumpãnindu-se si visând rãzboaie,
trecea tânãra ploaie.
Gorunii spuneau: "Fãt-Frumos,
dã-te de pe calul tãu jos.
Aici doarme pajura si balaurul,
strãlucind la soare ca aurul."
Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casã
iarba cum creste grasã.
Se fãcea senin, mai senin.
Cavalerul pãlea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fata.
Îl fura soarele, ceata.
Calul cãdea în genunchi si cãdea
sulita, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ÎNTELEPCIUNE
Întelepciune este sã respiri
usor, si dupã lacrimi sã zâmbesti,
petalele ce cad din trandafiri
si nu s-aud când mor, sã le iubesti.
Priveste pomii drepti din bãtãturã -
ei catã totdeauna cãtre cer,
si-n ruga lor cea verde parcã cer
mai multã ploaie, mai putinã urã.
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor sã cazi,
stãpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
LA MARGINEA CIMITIRULUI
Este la marginea cimitirului,
lângã bunic, un loc prea potrivit,
sã-mi uit de toate si sã-i tin si lui
când noaptea-i lungã, iarna, de urât.
Mi-ar fi-n pãmântul cald asa de bine
si trupu-n iarbã bunã mi-as preface,
sã-l pascã vite pripãsite si sãrace,
ce-or cere si-o-ndurare pentru mine,
la marea judecatã. Voi uita
ce-am fost, si-mprãstiatã-n forme noi
voi pierde pânã si-amintirea ta...
Legându-mi ochii prãbusiti si goi
cu vesnicia, mã voi odihni.
Si puf de pãpãdii m-a tãmâia
nici nu m-oi bucura, nici m-oi mâhni
cã-i neagrã tãrna de deasupra mea.
Dar ploile cu-ncetul m-or pãtrunde -
pãcatele sã-mi spele de pe oase -
si-asemeni rãdãcinii ce s-ascunde,
eu presimti-voi zilele frumoase
si-oi scoate-n chip de floare, din pãmânt,
obrazul tineretii de-altãdatã,
sã-l ardã soare si sã-l batã vânt,
voioasã sã si-l prindã-n pãr o fatã!
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
CAPRICII
S-apleacã primãvara pe feresti,
cu pãrul tot numai zulufi de soare,
asa cum stai în umbrã si zâmbesti,
o fi crezut cã gura ta-i o floare.
Simti rãsuflarea ei cu iz de ploi
si iarbã crudã scânteind sub coasã?
Sã nu te misti. Poate cã intrã-n casã.
Vom prinde-o, sã rãmânã printre noi.
Ba nu, cã - cine stie - esti în stare
mai mult decât pe mine s-o iubesti;
si-apoi îmi face rãu atâta soare.
Fii bun si lasã storul la feresti.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
LOGODNÃ
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneti-mi rochii albastre, flori.
N-auziti pasii biruitori?
Unde-i inelul scump, dãruit?
Luna nu vreau sã-l zãreascã.
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.
Fragedã, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pãmânt
si-ai cerului zei o mie.
Creanga belsugului, necontenit
scuturatã de noi, sã rodeascã,
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
CÂNTECUL DESERTÃCIUNII
Îmi risipesc ca o miliardarã
comoara mea de zâmbete si versuri,
si-n toate aflu proaspete-ntelesuri,
cum aflã flori o zi de primãvarã.
Asemenea fãrâmelor de stele
în august, eu alunec cãtre moarte,
de care numai clipa mã desparte,
si scrumu-i taina strãlucirii mele.
De la un loc cu pulberea si iarba
am legãnat sub soare câte-un vis
si tânãrã si mândrã l-am si scris,
ca vremea sã-si împidece-n el graba.
Eu voi trãi putin, însã prea mult
când cuget cât cules-am din durere,
si-adesea-mi par si mie cã-s pãrere,
si nu mã cred, cu toate cã m-ascult.
M-am copt asemeni spicelor si-astept
sã vie secerisul si sã cad
într-un hambar de scândurã de brad,
în care stai cu mâinile pe piept.
Si, iatã, de nimica rãu nu-mi pare,
la gândul cã m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea câtã mi-a rãmas
necheltuitã-n suflet, si de soare.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1
Veac de sânge si zgurã,
vâlvâtaie de urã...
Minciuna-i stãpânã,
urlã urât si ne-ngânã.
Nu mã tem
sã strig si sã chem,
în numele vietii,
în numele diminetii
ce va sã vinã,
din ruinã,
ca o nouã religie, caldã luminã...
Striga-n câmpii Dumnezeu:
"Cain, ce-ai fãcut cu fratele tãu?"
Si spicele de grâu se plecau
si murmurau:
"L-am vãzut, l-am vãzut
pe Abel, în tãrânã cãzut..."
"Revista literarã", nr.7, 30 martie 1947
ASTEPT ANUL UNU
Astept anul unu.
Anul pãcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dãrâmate.
Inima mea de pe-acuma murmurã: "Frate,
iartã-mã pentru urile strãmosesti
si-n numele suferintelor omenesti,
dã-mi mâna."
Si eu am muscat tãrâna
si-am plâns.
Cei scumpi erau morti si focul cãminului stâns,
în patria incendiatã.
Sângele lumina, aurorã ciudatã.
Zare dupã zare cãdea,
înainte si-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri si munti.
Si nimeni nu era mai mare ca marii
soldati anonimi.
Înfricosate, cenusii multimi
din calea noastrã se trãgeau ca apa.
Obuzele ucideau si sãpau totodatã groapa
copilului nevârstnic si mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpii pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punti aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasãre imaculatã.
Miliardarul îsi fuma havana:
"O, lume minunat asezatã!..."
(Viermele îngrãsându-se-n rana
vesnic însângeratei omeniri...)
Frate, sã nu mai avem amintiri
si visuri sovine.
Tu fãuresti unelte ca si mine.
Lucrezi pãmântul. Poate scrii cãrti.
Sunt vetre sãrace si-n alte pãrti
de lume, si eu te cunosc dupã fatã
cã-n fiecare zi te scoli dimineatã,
si seara te culci târziu.
Dã-mi mâna, sã dãrâmãm abatoarele
istoriei. Iesi din sicriu
si priveste: rãsare soarele....
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
PENTRU PACE MÃ ROG...
Pentru pace mã rog, pentru lucruri uitate
si pentru oameni din singurãtate.
Un cerc vrãjit se-nchide în jurul lor.
Si fruntea îngheatã, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.
Mã mai rog pentru sângele plin
de întuneric si spaimã, sânge strãin,
nicicând sã nu fie vãrsat pe pãmânt,
unde mortii aproape ca florile sînt.
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
POMII CEI TINERI
Pomii cei tineri, în dimineata de marte,
unii lângã altii au stat sã se roage -
fruntile lor strãluceau inspirate deasupra
pãmântului încã-n zãpezi.
Si-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale cãror umbre nu se nãscuserã,
cântau un imn pentru viatã,
ca niste oameni goi si frumosi ei cântau:
"Soare de-aramã, zeu popular printre plante,
priveste oastea noastrã-ndrãzneatã;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
cã viitoarele fructe acolo vor sta...
Noi nu ne-nchinãm de fel si nu plângem
ci pregãtim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
si pregãtim o orgã de brazi pentru vânturi,
soare de-aramã, zeu totdeauna rotund...
Ni s-a povestit despre tine-n pãmânt,
când nu cunosteam dimensiunile cerului;
ni s-a povestit despre tine-n leagãnul cald.
Semintele-n somn visau cã existã colori,
rosu, albastru si gri, minunate colori.
Tu, peste fruntile noastre, soare, cobori.
Si noi vom da fructe, si noi vom fi hore de flori.
Gloria noastrã toatã-n vârf se presimte..."
Si-un curcubeu pe deasupra tulpinilor strimte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineata de marte...
Din volumul "Poezii", 1943
VIS VEGETAL
Vreau, suflete, sã mã dezbar de tine
si sã trãiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale,
o viatã fãrã rãu si fãrã bine.
Departe, -ntr-o pãdure de la munte,
când pãsãrile toate-or face haz,
sã mã trezesc cu soarele pe frunte
si lacrimile cerului pe obraz.
Si despletita ploaie sã mã spele
de pulberea durerii de demult,
din care rãdãcinile mi-am smult,
iar noptile sã-mi dea cercei de stele.
Luna cea plinã vreau s-o cumpãnesc
miratã-n lantul crengii ca pe-un cuib.
De raze si de sevã sã mã-mbuib,
ca tot deasupra altora sã cresc.
Atunci mi-oi face ferecate strune
din ramurile mele si-am sã cânt
doar bucuria fragedã cã sînt;
pãdurea-n jurul meu o sã s-adune.
"Însemnãri iesene", nr.9, 1937
CALUL DE LA BIRJA DE NOAPTE
Parcã s-ar fi-nchegat din ceatã: sade
bãtrâna birjã-n garã si se-aud
locomotive triste-n aer ud -
în care-asteaptã ploaia si nu cade;
si se gândeste calul fãrã vlagã
la biciul ce-l pândeste si la drum,
la umezeala grajdului si cum
e hamul greu si nu i-l mai dezleagã.
Iar buza lui bãtrânã se-nfioarã
de-o suferintã fãrã rãzvrãtire,
simtind aroma fragedelor fire
de iarbã, ce rãsar pe câmp afarã;
si, pirotind, urechea-si atinteste,
s-audã glasul aspru care-i cere
mereu sã-si miste trupu-ntr-o durere,
ce, ca si drumul, nu se mai sfârseste.
O vreme-avu pe-alãturea tovarãs,
si boturile când li s-atingeau,
povara mult mai lesne-o dovedeau,
dar a cãzut prietenul - si iarãsi
stã calul si nu poate sã priceapã
întunecoasa lege care-l mânã
prin nopti mucegãite si prin apã.
Si-n sinea lui se roagã sã rãmânã,
cum a rãmas si celãlalt, pe paie,
nesimtitor la bici si-njurãturã.
Fierbinte fulger gândurile-i taie,
si-adânc simtind încã-o înjurãturã,
porneste, -n spate rotile s-aud,
ca ieri, ca-ntotdeauna, si departe
locomotive, -n aerul cel ud,
ca strigãte de dincolo de moarte.
"Însemnãri iesene", nr.7, 1937
DE-AM FI ÎMPÃRTIT PE DREPTATE
La trecãtorile muntilor
gem cu tâmpla pe stâncã.
Si-as fi vrut sã te mai laud încã,
luminatã culme a muntilor.
De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-as muri asa tânãrã.
Puteam încã mult sã mã bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam sã mai cânt încã mult
cu tâmpla pe orga pãdurilor.
Mai erau atâtea grãdini de cules...
As fi împodobit pân' la fund
blidul acesta rotund,
cu nãframe si mere.
De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani multi as mai fi secerat
strãlucirea câmpiilor.
Prietene, adã-mi spice de grâu,
sus, pe culmile muntilor,
lângã ceruri si vânturi,
lângã focul tãcut al pãstorilor...
Viatã, pentru unii ai fost
masã pururi întinsã,
pentru mine - ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ti cumpene;
si totusi, plecând, te salut regretându-te.
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
DOAMNE, N-AM ISPRÃVIT!
Doamne, n-am isprãvit
cântecul pe care mi l-ai soptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheatã si parã
în orice sarã.
Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi atin si mã opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudã si naivã mirare.
Oamenilor voiam sã le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pãsune, livadã si cer.
Tuturor acelora care nu mã cer
si nu mã cunosc, am vrut sã le fiu
o candelã pentru mai târziu.
Cãutam în iarbã si-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mã uitam în fântânã si-n iaz,
si-ascultam - îndelung - sub brazi...
Atunci au venit îngerii si m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fã sã zboare
cântecele mele nerãbdãtoare.
Din volumul "Tara luminii", 1946
MOARTEA PROROCITEI
V-am lãsat vâslind cu apele
si cu soarele,
si v-am gãsit ucisi cu sapele
si cu topoarele.
V-am lãsat vouã si vouã
grãdina asta cu rodii si rouã,
ca s-o culegeti si s-o cositi -
si frati sã fiti!
Dar abia am închis usa,
si mi-ati si mãturat cenusa.
Abia coboram pragul,
si mi-ati si rupt cartea si steagul.
Si încã mai eram prin ogradã,
când unul a iesit sã vadã
dacã nu cumva mã întorn.
Altul privea cerul prin horn
si prin spatii zãrea,
pe punti de argint, glezna mea.
M-as întoarce acasã pe drumul vaselor,
urmãritã de vânãtoarea cicloanelor,
dar mã apasã putreda Mare-a Sargaselor,
mã apasã greul zid al oceanelor.
Din volumul "Cântarea muntilor", 1945
ZÂNE DE ROUÃ
Zâne de rouã,
mã rog vouã,
sã mã primiti
în pajistea unde dormiti.
Drept lumânare,
as vrea o floare.
Drept rugãciuni si tropare,
vântul sã batã, iarba s-aplece mai tare.
Voi, zâne bune,
zvârliti-mi un brâu,
sã se facã râu
si sã sune.
Apoi, sub torentul spumos,
îngropati-mã jos,
s-aud prin piatrã,
ca si cum as sta lângã vatrã,
povestile-acestui tinut luminos...
Asa mã rog vouã,
zâne de rouã,
sã mã dezmierde
si-n moarte
zarea pãmântului verde.
Din volumul "Tara luminii", 1946
MACII
Ardeau ca niste facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înãltau râzând zglobii
obrazul rosu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rãtãcit în seara blândã,
umplându-mi bratele de floare
învãpãiatã si plãpândã.
Si m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rãmânea,
atât de singur si pustiu,
în urma mea.
Dar când acasã-am încercat
sã-i strâng înttr-un aprins buchet,
toti macii mei s-au scuturat
ca niste lacrimi pe parchet.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
DIMINEATA
Vreau sã descopãr lumea, niciodatã
n-am crezut, cum spun poetii, cã-i frumoasã.
Însã astãzi, cu luminã pieptãnatã,
dimineata mi-a intrat în casã.
Fumegam de somn, când am simtit
pasii cuiva lângã perete -
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.
Cu picioarele goale ea pãsea,
în oglindã rãsuna cristalul,
dimineata strãmutase balul
fetelor-lumini în casa mea.
Si privind, eu mã gândeam: e bine
sã fii tânãr când afarã-i soare.
Zi frumoasã, îti voi pune legãtoare
dupã gât si-o sã te iau cu mine.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ZEII
Iesind din pãmânt,
zeii cu crestetul sfânt
semãnau a pomi si tufise.
Luna cu raze furise
lumina coroanele lor -
de laur si mirt mirositor.
Unde puneau piciorul sau mâna
înflorea îndatã tãrâna,
si chiar în cer se fãcurã poiene
de stele clipind alene.
Apoi cântece s-auzirã,
de cimpoi si de lirã,
si multe glasuri subpãmântene.
Aurul spunea vorbe viclene:
"Sunt ascuns si totusi lucesc."
"Sunt marmora din care templele cresc."
"Sunt piatra pretioasã, safirul."
"Sângele mi-i ca trandafirul."
Zeii stãteau pe pietre asezati,
luminosi - în afarã - si-ngândurati,
pânã ce florile-ncepurã zglobii
melodii.
Clopotei erau, clopotei -
la un loc câte cinci, câte trei.
Si rãcoros sunau albastrele,
cãrora le rãspundeau astrele,
cald, ca-ntr-o gusã de turturicã,
floarea rosie cânta - si fricã
rãspândeau mortuarii crini,
de lunã plini.
Geniile venirã
din scorburi, în sunet de lirã.
Sãreau, jumãtate oameni, jumãtate fiare,
centauri, zâne si vrãjitoare.
................................................
Era plinã grãdina.
Cu fiecare zeu crestea lumina.
"Se face primãvarã, zise-un arbust,
mugurii mei s-au umplut de must."
"Si noi, vorbirã broastele testoase,
simtim pãmântul bine cum miroase."
Si nu stiu cine râse cristalin.
Cu totii ciocnirã si bãurã vin,
sau poate numai luminã de lunã,
care ameteste si-mbunã
la fel oamenii si stafiile...
"Înfloreascã viile..."
strigã zeul mic cât un ciot.
Doamne, se face ziuã de tot...
Si pãmântul sorbea încet
visul acesta de bãtrân poet,
întâi picioarele întraripate
ale zeilor care ocroteau o cetate,
apoi coapsele, umerii lini,
mânile purtând lalele si crini,
si-n fine crestetul lor luminos.
Câteva ramuri vãzui pe jos.
O broascã si-o aripã de corb -
însã soarele-n cer era orb.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ÎN CRÂNG
În crângul plin de-a primãverii udã
podoabã verde si luminã crudã,
m-am dus sã vãd sopârle si gândaci
si sã vorbesc cu tinerii copaci.
Lira mi-am prins-o-n ramul înflorit
al mãciesului ce-am întâlnit.
Bondari de aur s-au suit pe strune
si paseri începurã sã s-adune.
Hulubi sãlbateci se roteau pe sus.
"Surorile mele, le-am spus,
nu vã temeti, nu-i lat, nici capcanã;
e-o scorniturã-omeneascã si vanã..."
Atunci pitulicile se bucurarã.
"Vrei sã-ti cântãm eterna primãvarã?"
"Vreau, paseri bune,
care n-aveti brate, nici strune."
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ÎN PÃDURE
Primãvara-n pãdure vãzui
cum trecea Dumnezeu cu cetele lui,
si-aprindea în fiecare mugur un fir
de luminã, ca un safir.
Plecarea sevelor murmurãtoare
si-ntâlnirea lor cu puterea din soare;
într-o dimineatã, dupã zãpadã,
fiecare frunzã-ncepea sã vadã.
Apoi orice lucru pãrea
plin de rouã si sãrutat de stea,
în noaptea care ne tinea ca pe toate
plantele nenflorite, neclãtinate.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
PRIMÃVARA
Frumosii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muschi si zãpezi au crescut.
Însã crengi noaptea-n cer se desfac.
Apoi deodatã zãrile-nfloresc
si clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel si rotund
hulubii albi si rosii se rotesc.
Tu, feciorelnicã lume, bunã-vestire
de undeva din pãmânt suie spre tine;
soarele-i ca un inel subtire.
Sunã-n salcâmul pustiu verile pline.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
FLORI
Vijelioase flori, din pãmânt aburind,
ca niste strigãte cresc, saltã zâmbind.
Care e vrerea lor gingasã-n vreme?
Noaptea-n grãdinile mari nu se vor teme?
Însã-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu sade deschis...
Haina lui mirosind a ierburi si cer -
fãrã sã stie orasul de piatrã si fer.
Mânile micilor flori intrã-n pãmânt,
mortii când le sãrutã stiu dacã-i vânt,
si de pe dânsele sorb ploaia si vestile.
Astfel, în flori îsi deschid mortii ferestile...
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
AUZ
Cãzând din nori,
ploile capãtã crengi si flori.
Aud si vizuinile si-aripa
care bate deasupra mea clipa.
Piticii care bat pe sub pãmânt,
cãutând vâna de aur, râul sfânt,
ochii diamantului nesãgetat
si degetul unui urs împãrat.
Toate le-aud,
si-auzul încã mi-i crud.
Clopotul sângelui molatec, rotund
tine vestile care nu mai pãtrund.
Tine vestile de la stea,
sã n-ajungã în inima mea.
Tine vestile de la serpii de casã,
si-n amiaza cuprinsã mã lasã
sã cad si s-adorm profund,
clopotul sângelui molatec, rotund.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ECHINOX
Acum cea mai înaltã zi
a echinoxului se trezi.
Aur era si miere-n toate cele;
pe fundul florilor grele
adormeau bondarii, albinele,
arborii îsi uitau rãdãcinile,
clãtinându-se-n ceru-nsorit
si-n apele c-un suflet linistit.
Nu se ridica dimineata din vãi
ceata primãverii dintãi.
Lumina biruise-n mii de feluri;
în spic, în maci si-n bobul de nectar
erau atinse minunate teluri,
si umbra nu cãdea pe minutar.
Câteodatã, paseri obosite
de-o lungã zi
adormeau printre frunze-aurite.
Puteam auzi
clopote de la mari depãrtãri...
Albastre flori si proaspete mirãri
nu mai cresteau în lume nicãieri.
În lac, fugeau undele circulare,
zburau pãpãdii usoare -
si totul cunostea acuma cea
mai naltã culme pân-a nu cãdea
spre toamnã si-amurgire...
S-alegeau semintele sub coaja subtire
si încã verde-a fructelor. Apoi
despletitele ploi
strãbãteau tinutul dansând
în sunetul tobelor si timbalelor;
era vremea taclalelor
lângã vetrele bine-aburind...
Ci pururi înãuntrul nostru trãiau
zilele-acelea de varã; sunau
clopotele, lumina, mierea si aurul.
Sfântul Gheorghe ucide în icoanã balaurul,
si noi ne gândeam:
iarna la fel va fi ucisã. Beam
vinul plin de soare si închinam
pentru morti, pentru Lari si Mani.
Cel putin de n-ar trece pe râu-nghetat dusmani,
de-ar ploua la vreme...
Si-ascultam cum geme
furtuna!
Femeile se ridicau-atunci câte una
si stingeau lumânãrile.
Doamne, fii în inimile noastre
si la toate intrãrile.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
CAVALERUL
Ploaia de primãvarã singurã,
cu sulitã si cu chivãrã,
a trecut prin pãdure la pas,
pe calul ei verde.
În glumã-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
si, atingându-i haina si pãrul,
înflorea mãciesul si mãrul.
Cu platosã strãlucind si cu pene
deasupra coifului sãu, alene,
cumpãnindu-se si visând rãzboaie,
trecea tânãra ploaie.
Gorunii spuneau: "Fãt-Frumos,
dã-te de pe calul tãu jos.
Aici doarme pajura si balaurul,
strãlucind la soare ca aurul."
Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casã
iarba cum creste grasã.
Se fãcea senin, mai senin.
Cavalerul pãlea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fata.
Îl fura soarele, ceata.
Calul cãdea în genunchi si cãdea
sulita, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
ÎNTELEPCIUNE
Întelepciune este sã respiri
usor, si dupã lacrimi sã zâmbesti,
petalele ce cad din trandafiri
si nu s-aud când mor, sã le iubesti.
Priveste pomii drepti din bãtãturã -
ei catã totdeauna cãtre cer,
si-n ruga lor cea verde parcã cer
mai multã ploaie, mai putinã urã.
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor sã cazi,
stãpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
LA MARGINEA CIMITIRULUI
Este la marginea cimitirului,
lângã bunic, un loc prea potrivit,
sã-mi uit de toate si sã-i tin si lui
când noaptea-i lungã, iarna, de urât.
Mi-ar fi-n pãmântul cald asa de bine
si trupu-n iarbã bunã mi-as preface,
sã-l pascã vite pripãsite si sãrace,
ce-or cere si-o-ndurare pentru mine,
la marea judecatã. Voi uita
ce-am fost, si-mprãstiatã-n forme noi
voi pierde pânã si-amintirea ta...
Legându-mi ochii prãbusiti si goi
cu vesnicia, mã voi odihni.
Si puf de pãpãdii m-a tãmâia
nici nu m-oi bucura, nici m-oi mâhni
cã-i neagrã tãrna de deasupra mea.
Dar ploile cu-ncetul m-or pãtrunde -
pãcatele sã-mi spele de pe oase -
si-asemeni rãdãcinii ce s-ascunde,
eu presimti-voi zilele frumoase
si-oi scoate-n chip de floare, din pãmânt,
obrazul tineretii de-altãdatã,
sã-l ardã soare si sã-l batã vânt,
voioasã sã si-l prindã-n pãr o fatã!
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
CAPRICII
S-apleacã primãvara pe feresti,
cu pãrul tot numai zulufi de soare,
asa cum stai în umbrã si zâmbesti,
o fi crezut cã gura ta-i o floare.
Simti rãsuflarea ei cu iz de ploi
si iarbã crudã scânteind sub coasã?
Sã nu te misti. Poate cã intrã-n casã.
Vom prinde-o, sã rãmânã printre noi.
Ba nu, cã - cine stie - esti în stare
mai mult decât pe mine s-o iubesti;
si-apoi îmi face rãu atâta soare.
Fii bun si lasã storul la feresti.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
LOGODNÃ
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneti-mi rochii albastre, flori.
N-auziti pasii biruitori?
Unde-i inelul scump, dãruit?
Luna nu vreau sã-l zãreascã.
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.
Fragedã, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pãmânt
si-ai cerului zei o mie.
Creanga belsugului, necontenit
scuturatã de noi, sã rodeascã,
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1996
CÂNTECUL DESERTÃCIUNII
Îmi risipesc ca o miliardarã
comoara mea de zâmbete si versuri,
si-n toate aflu proaspete-ntelesuri,
cum aflã flori o zi de primãvarã.
Asemenea fãrâmelor de stele
în august, eu alunec cãtre moarte,
de care numai clipa mã desparte,
si scrumu-i taina strãlucirii mele.
De la un loc cu pulberea si iarba
am legãnat sub soare câte-un vis
si tânãrã si mândrã l-am si scris,
ca vremea sã-si împidece-n el graba.
Eu voi trãi putin, însã prea mult
când cuget cât cules-am din durere,
si-adesea-mi par si mie cã-s pãrere,
si nu mã cred, cu toate cã m-ascult.
M-am copt asemeni spicelor si-astept
sã vie secerisul si sã cad
într-un hambar de scândurã de brad,
în care stai cu mâinile pe piept.
Si, iatã, de nimica rãu nu-mi pare,
la gândul cã m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea câtã mi-a rãmas
necheltuitã-n suflet, si de soare.
Din volumul "Poezii/Poésies", 1
Cazul poetei Magda Isanos (1916-1944) pune serios în discuţie catalogul clasicilor români (dacă există aşa ceva), dar şi ideea în sine de clasicism, aşa cum a fost ea judecată şi disociată, sau identificată, în fine, „defi nită” de bătrânii critici interbelici, atunci când ei înşişi erau tineri şi neliniştiţi. Deşi neinclusă în istoriile literare, şi în curentele vremii, Magda Isanos lasă o operă poetică substanţială, dar mai ales profund originală, durabilă, faţă de multe „valori” ce s-au prăfuit între timp, căzând, iremediabil, în desuetudine, sau chiar în uitare. Ori Magda Isanos este citită şi azi, dar mai ales neuitată, fără a fi neapărat pusă în legătură cu cu cei numai 29 de ani cât a trăit, răpusă în plin avânt al tinereţii, se poate spune, de o intratabilă, pe atunci, boală de inimă. O plachetă de Poezii scoasă la Iaşi în 1943, un an înaintea morţii, care cuprindea treizeci şi opt de titluri. Şi un freamăt lung de vitalitate, o frenezie solară, o sete şi un dor de viaţă rare, cum nu mai fuseseră surprinse în poezia noastră nici până atunci, şi nici după aceea, de fapt.”Existenţa Magdei Isanos e imaginea unui destin întrerupt”, scrie criticul ieşean Constantin Ciopragga, în prefaţa sa la volumul Cartea munţilor, apărut în 1988 la Editura Minerva, în cea mai populară colecţie de carte românească, Biblioteca pentru toţi. O carte care, de data aceasta adună cam tot ce a putut da poeta, în scurta şi frenetica sa existenţă: Poeziile din 1943 inluzând şi ciclul Spital; apoi postumele din Cântarea munţilor, 1945; Ţara luminii, 1946; şi din periodice, Antume şi Postume; cele mai nou descoperite, publicate abia în volumul de Versuri, 1964. S-au pus în circulaţie, în fine, şi Proza, Publici
Constantin Ciopraga apreciază just: „Poetă a vieţii totale, ea cădea fulgerată de moarte la mai puţin de douăzeci şi nouă de ani. Deşi învederând mari freamăte interioare, confesiunile sale sunt de o linearitate clasică. Melancoliei de substructură i se opune un optimism raţional, un nealterat sentiment al luminii triumfătoare. În aceeaşi ordine a antinomiilor, cutezătoarea năpădită de obstacole, cardiacă, vrea să ajungă „cea dintâi” sus pe munţi. Ea, cea atât de concret implantată în istoria concretă, trece-postum- într-un timp al mitului. De la înaintaşii în linie paternă, cu sânge grecesc, „iluştri nebuni” pasionaţi de adevăr şi frumos”, credea a fi moştenit elanuri solare şi fervoare”.
Constantin Ciopraga apreciază just: „Poetă a vieţii totale, ea cădea fulgerată de moarte la mai puţin de douăzeci şi nouă de ani. Deşi învederând mari freamăte interioare, confesiunile sale sunt de o linearitate clasică. Melancoliei de substructură i se opune un optimism raţional, un nealterat sentiment al luminii triumfătoare. În aceeaşi ordine a antinomiilor, cutezătoarea năpădită de obstacole, cardiacă, vrea să ajungă „cea dintâi” sus pe munţi. Ea, cea atât de concret implantată în istoria concretă, trece-postum- într-un timp al mitului. De la înaintaşii în linie paternă, cu sânge grecesc, „iluştri nebuni” pasionaţi de adevăr şi frumos”, credea a fi moştenit elanuri solare şi fervoare”.
Sigur, că fiica medicilor Elisabeta şi Mihail Isanos din Iaşi, născută primăvara, în luna aprilie, va fi putut fabula ca orice poet ce srespectă „pe linia srăbunilor”, – adevărul şi-n cazul ei, cea mai talentată poetă, probabil, dintre poetele noastre, vai, de istorie literară, stă ca deobicei în cuta unui declic metafizic, dacă putem zice aşa, dintr-un indefinit flach cosmic, când „sângele moştenit din străbuni” se desparte de noua realitate a fiinţei întrupate pentru un destin special, pe cât de urgent. De aceea a şi „trăit repede”, cum ar fi spus Maiorescu, dar retrăită „pe text” viaţa ei se reface în chip miraculos, plină, sau gâlgâitoare chiar, dând la iveală numai esenţele. Viaţa ei a dat, cu alte cuvinte, tot ce ar fi putut da şi o viaţă trăită „până la adânci bătrâneţi”, eludând singurătatea şi lenea, mai ales lenea de spirit, năclăiala în care atâţi se complac. „Uneori, în dimineţile clare,/ mă uit drept în soare râzând/ şi nu pot crede că am să mor în curând:/ viaţa mea sună înalt, fără întristare.” După 90 de ani de la naştere sa, viaţa Magdei Isanos, postum „sună” la fel. „Cred în ea, cred în numele ei”, adaugă poeta în versul următor al poeziei citate. Avea şi de ce să creadă; o prevestea sufletul nemuritor al poetei , dar şi credinţa în eternitatea clipei sale, ca dat unic şi univoc. Alcătuirea acestui suflet avea ceva miraculos, nu „tainic”; totul era expus, deschis în afară, într-o contopire cu firea, cu elementele, în creuzetul iubirii neprefăcute şi atoatecuprinzătoare. Cum să crezi că ai să mori dacă iubeşti. Ar fi aiurea. Studiase la Chişinău şi la Iaşi şi devenise deja un avocat de renume ( şi de „temut”) în capitala Moldovei. Se (re)căsătorise „la timp”cu Eusebiu Camilar, scriitor el însuşi, de notorietate, şi avu o fetiţă, Elisabeta Isanos, care îi moşteni harul, fiind ea însăşi poetă, dar amplitudinea talentulu noii poete Isanos se împlineşte altfel şi altcum, sugerând ce ar fi putut deveni Magda Isanos de ar fi trăit; sau nu; timbrul atât de particular al poetei „munţilor”, a dimineţilor senine, a soarelui „cântând” parcă dintr-o mie de flaute nevăzute. Deşi trebuie să fi suferit, condamnată la moarte atât de timpuriu, lăsă în urma ei o imensă dâră de bucurie şi optimism. În anii când poezia românească se „intelectualiza” grăbit, fugind pur şi simplu din labirintul curentelor posteminesciene, din bătaia pasului pe loc, în seria de „isme” ce-i urmară ultimului mare romantic european, ( sămănătorism, poporanism, simbolism, modernismul), Magda Isanos „cânta” pur şi simplu, liberă de prejudecăţi, pe înălţimi, şi din din toată inima ei copilăroasă şi sinceră, îmbătată de soare şi seve. Motivele ei au fost pomii tineri, sevele câmpuluui, anotimpurile, dragostea, freamătul zilei, munţii, lumina, florile, viaţa şi moartea dansând împreună, şi indistincte, la un moment dat, în cercul rotund, în care trupul ei tânăr se închidea. Nu şi spiritul, deschis, cum spuneam, în afară; ce efect cosmic a putut da îmbinarea aceasta de viaţă şi moarte „frăţească” aproape şi fără nici o ranchiună. „Mâinile micilor flori intră în pământ./ Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt,/ şi pe dânsele sorb ploaia şi veştile./ Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile…” O viziune uluitoare şi atât de simplu exprimată…mai departe, florile poetei devin „vijelioase” iar „în mijlocul lor, bolnav de vis,/ ochiul lui Dumnezeu şade deschis”. Acest animism trăit, iar nu citit, sau „făcut”, transmite acea autenticitate pe care nu o fac nici şcolile literasre, şi nu se învaţă nici în cenaclurile, oricât de renumite, în care poeţii se influenţează adesea reciprioc, pentru a se recunoaşte, ori a se sprijini unii de alţii. Magda Isanos trăind urgent, încă de-atunci, timpul ce i s-a dat, a reuşit în poezie să-i transmită haloul unic şi irepetabil, dincolo de accidentul morţii sale, atât de grăbite. În poeziile ei respiră şi astăzi splendoarea tinereţii de aprilie, putem zice. Se scaldă în zi. „ Şi cerul ce fără grabă căzu mirosind albastru lângă ea” o adulmecă însuşi ca pe un vânat special, o vietate fragedă, născută pentru sacrificiu ritual , în onoarea unui zeu al „fecioriei” şi al „bunei-vestiri”. „Apoi de-odată zările-nfloresc/ şi clopote mari, clopote se-aud/ departe-n cerul vesel şi rotund/ hulubii albi şi roşii se rotesc”. „Soarele ca un inel subţire, de undeva din pământ suie spre tine”…”Mă scald ca un copil în râu./ N-am ieri nici mâine, şi voioasă-n uliţi,/ privesc cum suie soarele cu suliţi,/ şi mă gândesc la soare şi la grâu.// Voi scrie despre-acea necruţătoare/ bucurie de-a fi tânăr sub soare;/ cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă./ Tu, sărută-mi cartea, dimineaţă…/ Fereastra se umple de-amurg şi îngândurată /se uită la mine cum mă bucur şi cred – / ca şi când eu am scornit grădina-ntomnată,/ şi stelele nalte, şi coarnele scunde de ied…”
În această frenezie a vieţii trăite plenar auzi clar muzica sferelor. Şi săruţi cartea poetei şi tu cititorule, ca pe un talisman. Lucian Blaga a practicat şi el acest animism „total”, dar frără frenezia senzuală, totuşi, a tinerei poete de la Iaşi. Uneori, recitind-o pe Magda Isanos, gândul duce la Rainer Maria Rilke, care crede şi se bucura la fel, cu o octavă poate ceva mai gravă, mai înaltă, dar şi el cu tot sufetul dăruit lui Dumnezeu şi luminilor sale, vieţii, care respiră şi palpită, din orice, şi fără nici o risipă aiurea. Cuvintele sunt la locul lor şi la Magda Isanos ca la orice mare şi adevărat poet ivit spre a dăinui. „Mon verre n’est pas grand, mais je bois dans mon verre” spunea Alfred de Musset. undeva. Magda Isanos confirmă acest deziderat de modestie, dar şi de aplicaţie, foarte exactă a rostirii unui mesaj urgent.
Oricând putem selecta un mănunchi de poezii de Magda Isanos valabile în oricare antologie clasică şi modernă în acelaşi timp. Pomii cei tineri, Flori, Confesiuni, Bărbatul, Sapho, Rochia, Copilul meu, să nu mă cauţi, Ultima zi. „Doamne, n-ajung până la tine?/Doamne n-am isprăvit?/ Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi?”
Sunt interogaţii care ne ating inima până azi şi mereu. Fără forţări de literă, fără mistificări, fără flori de stil inutile. Poeta care a iubit atât de puternic tinereţea, soarele, dimineţile, primăvara, ne-a lăsat testamentar, şi acel tulburător manifest Astept Anul Unu/ în întâmpinarea tuturor aşteptărilor noastre, şi a nădăjduirii noastre, că tot şi toate încă mai pot dura…Să nu-l uităm!
ANTOLOGIEÎn această frenezie a vieţii trăite plenar auzi clar muzica sferelor. Şi săruţi cartea poetei şi tu cititorule, ca pe un talisman. Lucian Blaga a practicat şi el acest animism „total”, dar frără frenezia senzuală, totuşi, a tinerei poete de la Iaşi. Uneori, recitind-o pe Magda Isanos, gândul duce la Rainer Maria Rilke, care crede şi se bucura la fel, cu o octavă poate ceva mai gravă, mai înaltă, dar şi el cu tot sufetul dăruit lui Dumnezeu şi luminilor sale, vieţii, care respiră şi palpită, din orice, şi fără nici o risipă aiurea. Cuvintele sunt la locul lor şi la Magda Isanos ca la orice mare şi adevărat poet ivit spre a dăinui. „Mon verre n’est pas grand, mais je bois dans mon verre” spunea Alfred de Musset. undeva. Magda Isanos confirmă acest deziderat de modestie, dar şi de aplicaţie, foarte exactă a rostirii unui mesaj urgent.
Oricând putem selecta un mănunchi de poezii de Magda Isanos valabile în oricare antologie clasică şi modernă în acelaşi timp. Pomii cei tineri, Flori, Confesiuni, Bărbatul, Sapho, Rochia, Copilul meu, să nu mă cauţi, Ultima zi. „Doamne, n-ajung până la tine?/Doamne n-am isprăvit?/ Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi?”
Sunt interogaţii care ne ating inima până azi şi mereu. Fără forţări de literă, fără mistificări, fără flori de stil inutile. Poeta care a iubit atât de puternic tinereţea, soarele, dimineţile, primăvara, ne-a lăsat testamentar, şi acel tulburător manifest Astept Anul Unu/ în întâmpinarea tuturor aşteptărilor noastre, şi a nădăjduirii noastre, că tot şi toate încă mai pot dura…Să nu-l uităm!
MAGDA ISANOS
AŞTEPT ANUL UNU
Aştept anul unu.
Anul păcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
Vor fi dărâmate.
Inima mea de pe-acum murmură: „Frate,
Iartă-mă pentru urile strămoşeşti
Şi-n numele suferinţelor omeneşti,
Dă-mi mâna”.
Şi eu am muşcat ţărâna
Şi-am plâns.
Cei scumpi erau morţi şi focul căminului stâns,
În patria incendiată.
Sângele lumina, auroră ciudată.
Zare după zare cădea,
Înainte şi-n urma mea.
Treceam fruntarii, râuri şi munţi.
Şi nimeni nu era mai mare ca marii
Soldaţi anonimi.
Înfricoşaste, cenuşii mulţimi
Din calea noastră se trăgeau ca apa.
Obuzele ucideau şi săpau toată groapa
Copilului nevârstnic şi mamei.
Apoi, spectrul foamei
Colinda câmpiile pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punţi aurite
De soarele Sudului
Plutea ca o pasăre imaculată.
Miliardarul îşi fuma havana:
„O, lume minunat aşezată!”
( Viermele îngrăşându-se-n rana
veşnic însângeratei omeniri…)
Frate, să nu mai avem amintiri
şi visuri şovine.
Tu făureşti unelte ca şi mine.
Lucrezi pământul. Poate scrii cărţi.
Sunt vetre sărace şi-n alte părţi
de lume, şi eu te cunosc după faţă
că-n fiecare zi te scoli dimineaţă,
şi seara te culci târziu.
Dă-mi mâna, să dărîmăm abatoarele
istoriei. Ieşi din sicriu
şi priveşte: răsare soarele…
( vol. Cântarea munţilor,1945)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu