ISADORA DUNCAN SI SERGHEI ESENIN

ISADORA DUNCAN&SERGHEI ESENIN

Doua perechi emblematice pentru boema artistica de la inceputul perioadei interbelice: dansatoarea americana Isadora Duncan si poetul rus Serghei Esenin. Isadora, o revolutionara a dansului, inconjurata de numerosi admiratori; Serghei Esenin, poetul moscovit exceptional inzestrat, dar in acelasi timp si un dandy cu constiinta dezradacinarii - cei doi au alcatuit o pereche celebra in epoca ii prin excentricele lor scandaluri. Scurta lor convietuire - petrecuta mai cu seama in calatoriile ce au insotit turneele Isadorei la Berlin, Venetia, Paris, Boston, Memphis, New York - s-a terminat cu sfarsitul patetic al celor doi: Esenin s-a sinucis (1925), Isadora a murit intr-un straniu accident de automobil (1927).

Serghei Esenin - Omul Negru


Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste masura.
Singur nu stiu cum si unde m-am îmbolnavit.
Ma frâng.
Parca galopeaza vântul
Suierând prin stepa sura,
Parca-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasare din aripi,
Capul din urechi vibreaza.
El picioarele trudite
Sa-si mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine si pe pat s-aseaza.
Un om negru
Nu ma lasa s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimba-un deget pe o carte ticaloasa
Si ca pestee-un mort calugar,
Mormaindu-mi din abis,
Îmi citeste viata unui zurbagiu,
De patimi roasa,
Împlântând în suflet groaza
Si umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, asculta-ma, asculta -
Mormaie miscându-si gheara -
În aceasta carte-s multe planuri mari
Si mari idei.
Acest om trait-a-n tara
Care-o stapâneau scârbavnici,
Prefacuti si mari misei.

T;ara ceea, în decemvre,
E draceste de frumoasa sub zapezile de spuma,
Viscolele tes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odata aventurier,
Nu gluma,
De cea mai aleasa vita
Si de cel mai falnic soi.

A fost ferches,
Pe deasupra si poet, c-o înnascuta,
Desi nu prea mare forta,
Care nu placea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecuta,
O numea fetita scumpa
Si spunea ca-i draga lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibacia mânii si în agerimea mintii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericti.
Nu-i nimic
Ca-n traiul nostru biciuirea suferintei
Ne aduce gânduri false
Si ne lasa istoviti.

Când te bântuie tristetea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nsfaca gerul vietii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Sa zâmbesti cu nepasare
E cea mai înalta arta
Dintre câte-s pe pamânt."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ti-e rostul sa te-njugi,
Mi-e indiferenta viata unui biet poet
ce umbla dupa chefuri si scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citesti si sa-l îndrugi."

Omul negru
se încrunta si se uita fix la mine.
În vomitaturi albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea fatis sa-mi spuie
Ca-s tâlhar fara rusine,
Ca pe cineva câineste l-am caznit
Si l-am pradat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste masura.
Singur nu stiu cum si unde m-am îmbolnavit.
Ma frâng.
Parca galopeaza vântul
Suierând prin stepa sura,
Parca-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasa.
Doarme
Linistea rascrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu astept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot sesul varul nisipos si moale.
Niste calareti - copacii -
În gradina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceste cucuvaia,
Ca un scheaun.
Isca tropot de copite
Sumbrii calareti de lemn.
Iata iarasi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul catre ceafa,
Desfacându-si haina, demn.

"Hei, asculta-ma, asculta! -
Mârâie, privindu-mi fata care parca-ntepeneste
Si plecându-se asupra-mi tot mai rau,
Mai fioros, -
Pâna astazi niciodata n-am vazut asa prosteste
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticalos.
Ah! Sa presupunem însa c-am gresi!
Afara-i luna.
Ce mai vrea si luna asta
Toropita-n balti ceresti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasa,
Bruna,
Printre lirice miazme
De iubire sa-i citesti.

Ah! Mi-s foarte dragi poetii!
Sleahta de caraghiosi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscuta si banala
Cum unei studente,
Pline pe obraz de cosi,
Din mers
O hâzanie pletoasa, ros de pofta sexuala,
Îi vorbeste prins de verva
Tocmai despre univers.

Nu mai stiu,
Nu mai tin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Traia un copil cuminte,
Cu par galben,
Ochi albastri,
În familia lui simpla si saraca
De tarani.

Si-a crescut,
Acum e vârstnic
Si poet - chiar de elita.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornita,
O numea fetita scumpa
Si-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Esti un oaspat de ocara.
Faima ta de când e lumea
Se lateste peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Si bastonul sare, zboara,
Cu nebuna-nversunare
Îl izbeste drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte cruda,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arati?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Sed
Si nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Si-oglinda
Zace sparta în bucati.